Pretenţii. Decizia nr. 1319/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1319/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-09-2012 în dosarul nr. 1319/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 1319
Ședința publică din 04.09.2012
Curtea constituită din:
Președinte - S. G. P.
Judecător - M. V.
Judecător - L. D.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de reclamantele B. L. și H. J., împotriva sentinței civile nr.2206 din 12.12.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu pârâtul S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect cerere de acordare de despăgubiri pentru prejudiciu moral, formulată în temeiul Legii nr.221/2009.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, având în vedere împrejurarea că recurentele au solicitat judecarea cauzei și în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
CURTEA
Deliberând asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, sub nr._, la data de 18.03.2011, reclamantele B. L. și H. J. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând, în temeiul dispozițiilor Legii nr.221/2009, obligarea pârâtului la acordarea despăgubirilor în cuantum de 10.000 Euro, respectiv echivalentul în lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de către bunica lor, Margaretha J., urmare a măsurii administrative constând în strămutarea de domiciliu, împreună cu întreaga familie, acordarea de despăgubiri în cuantum de 20.000 Euro, respectiv echivalentul în lei la data plății, pentru prejudiciul moral suferit de către bunicul lor, Johann P. J., urmare a măsurii administrative constând în strămutarea de domiciliu, împreună cu întreaga familie și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamantele au arătat că bunicii lor au fost deportați în B., localitatea Vădenii Noi, B. în perioada 1951-1957, fiind obligați în mod abuziv la stabilirea unui domiciliu în această localitate.
Cu privire la despăgubirile pentru daunele morale solicitate, s-a arătat că prejudiciile morale constau mai ales în durerile psihice încercate urmare a restricționării condițiilor de viață ca urmare a încălcării drepturilor persoanei, în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de victimele defăimărilor, calomniilor și aprecierilor defavorabile, precum și orice alte asemenea prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului.
S-a mai arătat că despăgubirile solicitate nu pot acoperi suferința îndurată de bunicii reclamantelor ca urmare a deportării și că nici după încetarea măsurii domiciliului forțat, aceștia nu au avut liniște și au trăit în permanență cu teama că în orice moment pot fi supuși din nou unor măsuri arbitrare.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 221/2009, Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 7 la Convenție, art. 3, art. 1 din Protocolul nr. 1, art. 998-999 Cod civil.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri; în cadrul acestei probe, reclamantele au depus în fotocopie acte de stare civila si adresa nr.3512/01.10.2010 emisă de Ministerul Apărării Naționale.
Prin sentința civilă nr.2206/12.12.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii reclamantelor, întemeiată pe dispozițiile art.998 – 999 cod civil și a respins, în consecință, acest capăt de cerere, ca fiind prescris.
Cererea de obligare a pârâtului la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorii reclamantelor, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.221/2009 și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului a fost respinsă, ca neîntemeiată.
De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantelor de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul București a reținut că potrivit adresei nr.3512/01.10.2010 emise de Ministerul Apărării Naționale, depusa în copie la fila 24 din dosar, în perioada 18.06._55, bunicul reclamantelor, Iung I. P., sotia acestuia, Iung M. și întreaga familie a acestora, au fost strămutați din localitatea Cenadul Vechi, jud. T., în localitatea Vadenii Noi, județ B., unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu, restricțiile domiciliare fiind dispuse prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicate prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Tribunalul a constatat că, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luata de organele fostei miliții ... având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, dacă a fost întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Așadar, Tribunalul a constatat caracterul politic de drept al măsurii administrative luate împotriva bunicilor reclamantelor, in perioada 18.06._55, în temeiul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009.
A reținut tribunalul că, potrivit prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.”
Acest text de lege a fost însă declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010, anterior introducerii prezentei acțiuni.
În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut că „nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop”.
Analizând prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Curtea Constituțională a reținut, de asemenea, că „despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.”
S-a constatat, de asemenea, că „prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.”
Totodată, în Decizia Curții Constituționale s-a reținut jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniul măsurilor reparatorii, în ceea ce privește restituirile de bunuri, în sensul că este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, Curtea Constituțională a apreciat că nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Tribunalul a constatat că, potrivit art. 147 alin. final din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. De asemenea, conform prevederilor art. 147 alin.1 din Constituție, „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Decizia Curții Constituționale fiind publicată în Monitorul Oficial înainte de introducerea acțiunii de fata, la pronunțarea prezentei hotărâri nu poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională, pe care se întemeiază cererea reclamantelor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru daune morale.
Tribunalul a apreciat că la pronunțarea soluției în cauza de față nu pot fi avute în vedere nici dispozițiile internaționale la care au făcut referire reclamantele în cuprinsul cererii, respectiv art. 3, 5, 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 7 la CEDO si art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, întrucât acestea nu constituie temeiuri de drept distincte, fiind invocate numai in subsidiar fata de dispozițiile de drept intern reprezentate de prevederile Legii nr. 221/2009.
În acest sens, s-a avut în vedere faptul că, prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, s-a analizat inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniul măsurilor reparatorii și s-a apreciat că nu se poate susține că, prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale.
In ceea ce privește invocarea de către reclamante ca temei de drept a dispozițiilor art. 998-999 C.civ., Tribunalul a constatat ca, potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescriptie este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. 1, prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. De asemenea, conform prevederilor art. 8 alin. 1, prescripția dreptului la acțiune in repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicita începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască atât paguba cât si pe cel care răspunde de ea.
Chiar daca în cazul de față s-ar considera ca termenul de prescripție de 3 ani nu a început sa curgă la momentul încetării măsurii administrative a domiciliului obligatoriu, ci numai după răsturnarea regimului comunist, respectiv după data de 22 decembrie 1989 (moment la care autorii reclamantelor cunoșteau atât prejudiciul produs cat si faptul ca S. R. este răspunzător de repararea acestuia), oricum termenul de prescripție de 3 ani s-a împlinit cu mult înainte de data introducerii prezentei cereri de chemare in judecata, acțiunea reclamantelor fiind prescrisa.
Tribunalul a constatat ca reclamantele nu au făcut dovada unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție si nu se poate susține ca termenul de 3 ani ar fi început sa curgă de la data intrării in vigoare a Legii nr. 221/2009, referitor la pretențiile întemeiate pe prevederile art. 998-999 C.civ.
Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul a constatat ca excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiata, și a admis-o, a respins capătul de cerere in pretenții întemeiat pe dispozițiile art. 998-999 C.civ. ca fiind prescris.
Referitor la dispozițiile Legii nr. 221/2009, Tribunalul a constatat că, la momentul pronunțării prezentei sentințe, nu mai există în dreptul intern un temei legal care să permită repararea pecuniară a prejudiciului moral suferit de autorii reclamantelor, iar în lipsa unui astfel de text legal, acțiunea întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului este neîntemeiată.
Conform dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, recurentele – reclamante, solicitând admiterea recursului, modificarea, în tot, a sentinței recurate, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanță și respectiv în recurs.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept, pe dispozițiile art.303-3041 Cod de procedură civilă coroborate cu cele ale art.304 pct.7 și 9 Cod de procedură civilă, ale Legii nr.221/2009, art.3, 5, 8, 10 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentele – reclamante au arătat că în cauză trebuia făcută aplicarea dispozițiilor art.20 din Tratatele internaționale privind drepturile omului conform cărora „... (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, Ia care România este parte. și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."
Astfel, recurentele – reclamante consideră că decizia Curții Constituționale nesocotește în mod vădit prevederile art. 1 al Protocolului 11 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce impune ca instanta judecătorească să facă aplicarea prevederilor Convenției; acestea au invocat argumentele cuprinse în opinia separată formulată cu ocazia motivării Deciziei Curții Constituționale nr. 1461/2010, publicată în M.O. nr.860/22.12.2010, decizie prin intermediul căreia a fost soluționată excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009.
Au susținut recurentele că în practica CEDO s-a statuat că noțiunea de "bunuri" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție cuprinde și valori patrimoniale, inclusiv creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamantul poate pretinde cel puțin o "speranță legitimă" în exercitarea dreptului său și că în calitate de beneficiare ale Legii nr.221/2009 pot pretinde o „speranță legitimă" în privința realizării dreptului la despăgubire. Mai mult, în speță nu s-a dovedit că "ingerința" în respectarea dreptului la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit urmare a măsurii cu caracter politic s-a făcut cu respectarea limitărilor impuse de art. 1 din Protocolul adițional la Convenție. potrivit căruia privarea de un bun se poate face doar daca este prevăzută de lege și daca este impusă pentru o cauză de utilitate publică.
Pe de altă parte, într-o hotărâre de dată recentă (10.02.2010). pronunțată în cauza K. și Louri Kiladze contra Georgiei, Curtea de la Strasbourg a reținut că existența unei legi cu caracter general, de reparație pentru persoanele care au suferit condamnări sau represiuni cu caracter politic reprezintă o speranță legitimă. Curtea de la Strasbourg a apreciat că la momentul sesizării instanțelor interne reclamanții aveau o creanță suficient de clară pentru a fi considerată exigibilă. În plus. Ia momentul pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, se pronunțaseră deja hotărâri judecătorești favorabile în spețe identice, ceea ce cu atât mai mult confirmă speranța legitimă de care recurentele se prevalează.
În opinia recurentelor, dreptul la acordarea despăgubirilor morale avea o bază suficientă în dreptul intern și era recunoscut printr-o jurisprudență previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat.
În același context, în ceea ce privește garanția egalității armelor, în jurisprudența instanței europene, aceasta semnifică tratarea egală a părților pe toată desfășurarea procedurii în fața unui tribunal independent și imparțial, instituit de lege, în sensul menținerii unui just echilibru între interesele părților. Or, câtă vreme, pe parcursul procesului, intervine o abrogare a însuși temeiului juridic ce a stat la baza declanșării unor litigii, în care pârât este statul, la inițiativa acestuia pentru considerente ce nu se raportează exclusiv la neconformitatea cu dispozițiile constituționale, recurentele – reclamante apreciază că această garanție poate fi afectată, cu consecința nerespectării dreptului reclamantului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat prin art. 6 din Convenție.
Prin urmare, potrivit opiniei recurentelor-reclamante, statuările Curții Constituționale aflate în contradicție cu cele ale CEDO nu pot fi reținute de către instanțele de judecată care sunt obligate (în temeiul art. 20 din Constituție și al obligațiilor pe care România și le-a asumat prin semnarea tratatelor referitoare la drepturile omului) să ignore interpretările Curții Constituționale care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Sub un alt aspect s-a arătat că neacordarea despăgubirilor pentru daune morale pe motiv că temeiul juridic al acestor cereri - art. 5 alin. 1 Iit. a din Legea nr.211/2009 - a fost declarat neconstituțional, ar echivala cu aplicarea unui tratament diferit persoanelor îndreptățite la despăgubiri, în funcție de momentul la care instanța a pronunțat o hotărâre definitivă și irevocabilă, deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură legală - acest aspect fiind determinat de elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor în cauză. Cu alte cuvinte, într-o atare situație s-ar încălca principiul constituțional al egalității de tratament în fața legii.
De altfel, însăși Curtea Constituțională a invocat același principiu la momentul analizării constituționalității O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că a statuat faptul că dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 "instituie o inechitate, fără o motivare temeinică, obiectivă și rațională încălcându-se în acest fel prevederile art. 16 alin. 1 din Constituție, privind egalitatea în drepturi.
Așadar, Curtea a constatat că prin adoptarea O.U.G. nr. 62/2010 „se creează premisele unei discriminări între persoane, care deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit" (determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de chemare în judecată de către instanțe, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive).
Prin urmare, în cazul în care nu s-ar mai acorda despăgubiri pentru daunele morale, deși s-a constatat caracterul politic al condamnării/măsurii administrative abuzive a statului, s-ar crea situații juridice discriminatorii fată de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contraveni art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Au susținut recurentele-reclamante că, și în ipoteza în care art. 5 alin. 1 Iit. a din Legea 221/2009 nu ar mai produce efecte juridice, cererile în justiție întemeiate pe Legea nr.221/2009 sunt admisibile, sub condiția regăsirii petenților în situațiile speciale reglementate de Legea nr.221/2009 și în virtutea prevederilor art. 998 - art. 999 Cod civil care reglementează răspunderea civilă delictuală; acestea consideră că este evidentă întrunirea cumulativă a condițiilor antrenării răspunderii delictuale a Statului R.. Astfel, prejudiciul moral este cert și constă în caracterul ilicit al condamnărilor politice/măsurilor administrative asimilate acestora, dispuse de regimul comunist, iar raportul de cauzalitate si vinovăția statului rezultă din înseși dispozițiile legii speciale adoptată în scop reparator - Legea nr.221/2009.
În acest context, recurentele - reclamante consideră că, în soluționarea acțiunilor în justiție promovate de persoanele cărora Legea nr.221/2009 le conferă calitate procesuală activă, instanța judecătorească este chemată să coroboreze dispozițiile legii speciale cu cele ale dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care o completează.
Acestea au mai arătat că, prin adoptarea Legii nr.221/2009 S. R. a recunoscut săvârșire unei fapte ilicite, și-a recunoscut culpa, a recunoscut cauzarea unui prejudiciu moral petenților, prejudiciu care în temeiul art. 998-999 din Cod civil se impune a fi reparat și, de asemenea a recunoscut legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul astfel creat.
Cu referire la termenul de prescripție, recurentele – reclamante au susținut că, în această ipoteză, sub nicio formă nu se poate invoca împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a cere despăgubiri,
Astfel, art. 3 din Legea nr. 221/2009 are caracter de lege specială și reprezintă recunoașterea neechivocă a Statului R. cu privire la fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și culpa Statului R. cu privire la aplicarea unor măsuri administrative cu caracter politic; la momentul promovării cererii de chemare în judecată exista o lege specială care reglementează materia ce face obiectul prezentului dosar (Legea nr. 221/2009), ale cărei dispoziții se completează cu cele prevăzute in celelalte acte normative, iar atât doctrina, cât și practica judiciară au confirmat faptul că reclamantul nu trebuie să indice chiar textul de lege pe care se întemeiază, deoarece încadrarea în text o va face judecătorul în contextul în care, spre deosebire de obiect, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii, ci îI poate schimba după ce, în respectarea principiilor contradictorialității și al dreptului la apărare, a pus în discuția părților noua cauză.
Pe de altă parte, în măsura în care se acceptă teza lipsirii de efecte a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, dispozițiile acestei legi - legea specială - trebuie coroborate în părțile în care legea specială nu dispune cu legea generală, respectiv art. 999 - 999 din Codul Civil (in vigoare la momentul introducerii acțiunii); recurentele – reclamante susțin că nu au formulat cererea pe două temeiuri juridice alternative, ci complementare; prima instanță nu aplicat legea în mod corect pentru că a analizat cererea din două perspective ale temeiului de drept: în ceea ce privește art. 998 - 999 Cod Civil prima instanță a apreciat acțiunea ca fiind prescrisă extinctiv iar în ceea ce privește Legea nr.221/2009, a considerat acțiunea ca fiind neîntemeiată.
Or, soluționarea corectă a cauzei presupunea judecarea acesteia cu aplicarea regulii potrivit căreia legea speciala se completează cu legea generală acolo unde prima nu dispune.
S-a arătat, de asemenea, că admiterea excepției prescripției extinctive este greșită, deoarece termenul de prescripție curge de la data nașterii dreptului de a cere despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de măsurile abuzive luate de regimul comunist instaurat in România după 6 martie 1945; în acest context, recurentele susțin că este evident că nașterea dreptului nu putea avea loc anterior momentului intrării în vigoare a Legii nr.221/2009.
Recurentele au învederat Curții că nu și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 - 999 Cod civil sau pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, ci pe dispozițiile art. 3 din Legea nr.221/2009 coroborate cu dispozițiile art. 998-999 Cod civil; că reglementarea generală, reprezentată de art.998-999 Cod civil se aplică numai acolo unde legea specială - art. 3 Legea nr.221/2009 - nu prevede, iar în contextul în care Legea nr.221/2009 este cea care recunoaște faptele ilicite ale Statului R. și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale cu privire la faptele Statului R. cu referire la măsurile administrative cu caracter politic, astfel că termenul de prescripție începe să curgă odată cu . Legii nr.221/2009.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar fi împlinit termenul de prescripție extinctivă invocat de prima instanță, prin recunoașterea faptelor sale ilicite și a culpei sale în săvârșirea acestora, S. R. a renunțat la efectele prescripției extinctive, devenind incidente prevederile art. 1838 și 1839 din Codul Civil, pentru că prin adoptarea Legii nr. 221/2009, S. R. a renunțat tacit, în sensul prevăzut de art. 1839 alin. (2) Cod civil, la dreptul de a invoca prescripția extinctivă a dreptului petenților la acțiune prin care să solicite în temeiul prevederilor art. 998-999 din Cod civil, repararea prejudiciului moral suferit de către aceștia; în prezent este în curs de adoptare Legea privind regimul juridic al drepturilor cuvenite victimelor regimului totalitar comunist, prin care legiuitorul își recunoaște, din nou, culpa față de victimele comunismului și urmărește, prin raportare la prevederile Legii nr.221/2009 acordarea de compensații pentru prejudiciul moral cauzat acestora.
Intimatul – pârât nu a depus întâmpinare și nu a învederat Curții apărările sale.
Potrivit art. 5 al. 3 din Legea nr. 221/2009 cererea de recurs este scutită de plata taxei judiciare de timbru, iar conform art. 1 al. 2 din OG nr. 328/1995, aceasta este scutită și de timbru judiciar.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Curtea reține că recursul nu este fondat și urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:
Așa cum a reținut și Tribunalul, potrivit adresei nr.3512/01.10.2010 emise de Ministerul Apărării Naționale, în perioada 18.06._55, bunicul reclamantelor, Iung I. P., sotia acestuia, Iung M. și întreaga familie a acestora, au fost strămutați din localitatea Cenadul Vechi, jud. T., în localitatea Vădenii Noi, județ B., unde li s-a fixat domiciliu obligatoriu, restricțiile domiciliare fiind dispuse prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 și ridicate prin Decizia M.A.I. nr. 6100/1955.
Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. e din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie măsură administrativă cu caracter politic măsura luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, întemeiată pe dispozițiile Deciziei nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Curtea reține că sunt nefondate criticile prin care s-a susținut că sentința primei instanțe este nelegală atât din perspectiva admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art.998-999 Cod civil cât și din perspectiva respingerii cererii de acordare a daunelor morale în raport de temeiurile de drept invocate.
În ceea ce privește examinarea cererii de acordare de despăgubiri, în raport de dispozițiile art.998-999 Cod civil, Curtea reține că în mod corect a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere dispozițiile art. 1, 3, 7 și 8 din Decretul nr.167/1958. Recurentele – reclamante susțin că termenul de prescripție pentru obținerea de despăgubiri conform dreptului comun, a început să curgă la data intrării în vigoare a Legii nr.221/2009. Această susținere nu poate fi acceptată întrucât Codul civil de la 1864 și Legea nr.221/2009 sunt acte normative care reglementează proceduri diferite; pentru obținerea de despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009 cererea de chemare în judecată a fost formulată după exercitarea, a posteriori, a controlului de constituționalitate, când fundamentul juridic pentru acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral a dispărut.
Sub aspectul acordării de despăgubiri conform art.998-999 Cod civil, temeiul juridic există în măsura în care cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul de prescripție și se face dovada întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale. Nu este însă permisă o combinare a dispozițiilor favorabile din cele două acte normative, procedurile fiind, așa cum s-a arătat distincte.
În ceea ce privește examinarea cererii reclamantelor de acordare de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral rezultat din suportarea de către autorii lor a măsurii administrative cu caracter politic a deportării, prin prisma dispozițiilor Legii nr.221/2009, a Deciziilor, nr.1358/2010 și 1360/2010 și a Convenției Europene a Drepturilor Omului, Curtea reține că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 221/2009, ale art.998-999 Cod Civil și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului
Cu referire la Legea nr. 221/2009, Curtea reține că prin Deciziile nr.1358 din 21 octombrie 2010 și nr.1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, ambele publicate în Monitorul Oficial nr.761 din 15 noiembrie 2010, a fost declarat neconstituțional art.5 alin.1 lit. a din acest act normativ.
Potrivit dispozițiilor art.31 alin.3 din Legea nr.47/1992, republicată, și art.147 din Constituția României, dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Conform art.11 alin.3 din Legea nr.47/1992, republicată, deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Curtea reține, de asemenea, față de conținutul prevederilor legale și constituționale mai sus redate, că legiuitorul român nu a acționat în interiorul termenului de 45 de zile în vederea punerii de acord cu Constituția a prevederilor declarate ca fiind neconstituționale, astfel încât, la data judecării cauzei în primă instanță-12.12.2011- se constată că norma art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 își încetase efectele.
Față de această împrejurare și de consecințele legale și constituționale ale declarării ca neconstituțional a unui text dintr-o lege sau ordonanță, Curtea consideră că judecarea prezentei cauze nu s-ar fi putut realiza cu ignorarea menționatelor decizii ale Curții Constituționale, care au avut ca efect lipsirea de temei legal a solicitărilor formulate de către recurentele – reclamante.
Instanța nu găsește niciun argument de ordin legal ori convențional care să justifice recunoașterea ultraactivității art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 în condițiile declarării sale ca fiind neconstituțional și care să nu vină în coliziune cu regimul constituțional al excepțiilor de neconstituționalitate ori cu principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Sub acest aspect, Curtea constată că, din punct de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională, iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu Constituția.
Potrivit art.147 alin.4 din Constituția României, în forma republicată, deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, iar de la data publicării, acestea sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Fiind o cauză în desfășurare, sintagma „în viitor” trebuie înțeleasă că se referă sau înglobează inclusiv judecata începută în fața instanței de fond, ce a fost finalizată „în viitor” în raport de momentul publicării deciziilor Curții Constituționale în Monitorul Oficial și al producerii efectelor lor prevăzute de dispozițiile art.147 din Constituția României.
A interpreta altfel, înseamnă a încălca actuala ordine constituțională, care nu admite nicio excepție de la interdicția aplicării normelor legale ce au fost declarate neconstituționale și a nesocoti principiul separației puterilor în stat.
Curtea apreciază, de asemenea, că deciziile Curții Constituționale au – așa cum o arată și Constituția – efecte imediate și erga omnes, adică în privința tuturor subiectelor de drept, aplicabilitatea lor neputând fi speculată în raport de momente care privesc fie data introducerii acțiunii, fie data pronunțării hotărârii de primă instanță, în primul rând, întrucât Constituția însăși nu îngăduie astfel de distincții, iar, în al doilea rând, întrucât s-ar ajunge la crearea unor situații discriminatorii între titularii acțiunilor, în raport de un eveniment pur aleatoriu, respectiv cel al formulării cererilor de chemare în judecată.
Tot astfel, nu s-ar putea pretinde că judecarea cererii reclamantelor ar fi trebuit să aibă loc prin aplicarea legii în forma în vigoare la data adoptării acesteia, neputându-se susține încălcarea regulii „tempus regit actum”, deoarece în cauză nu este vorba despre un raport juridic ce s-a constituit, și-a produs în întregime efectele și s-a stins sub imperiul unei legi, care însă nu mai este în vigoare la data când raportul juridic respectiv este dedus judecății.
Că aceasta a fost și voința neîndoielnică a legiuitorului o demonstrează însuși mecanismul de reglementare al declarării neconstituționalității unei legi ori ordonanțe pe calea controlului a posteori, prin intermediul excepției de neconstituționalitate atât în varianța de reglementare existență în Legea nr.47/1992 republicată până la modificarea sa prin Legea nr.177/2010, cât și în actuala soluție legislativă.
Astfel, legiuitorul a prevăzut ca una din posibilitățile prin care să se ajungă la controlul constituționalității unei legi ori ordonanțe, după ., să fie cea a invocării excepției de neconstituționalitate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial, în procesul pendinte asupra cărora acestea sunt chemate să se pronunțe.
Dacă excepția de neconstituționalitate invocată întrunea condițiile de admisibilitate reglementate limitativ prin dispozițiile art.29 din Legea nr.47/1992, republicată, aceasta era trimisă spre soluționare Curții Constituționale. În măsura în care Curtea Constituțională găsea excepția întemeiată și declara textul de lege sau ordonanță ca fiind neconstituțional, instanța de judecată în fața căreia excepția fusese ridicată, învestită cu soluționarea raportului juridic litigios dintre părți ce se suspenda în temeiul art.29 alin.5 până la pronunțarea Curții Constituționale, era obligată să repună cauza pe rol și, judecând litigiul, să înlăture de la aplicare textul din lege sau ordonanță declarat ca neconstituțional. Așadar, aplicarea noii realități juridice create prin efectul admiterii excepției de neconstituționalitate și al declarării legii/ordonanței ca neconstituționale intervenea de îndată, în virtutea principiului aplicării legii civile noi și niciodată punerea în aplicare ori recunoașterea efectelor legale și constituționale ale deciziilor Curții Constituționale nu a fost amânată ori evitată pentru argumente legate de necesitatea aplicării legii în vigoare la data sesizării instanței.
În urma modificării Legii nr.47/1992, prin Legea nr.177/2010, întrucât a suprimat soluția de suspendare a procesului în care s-a invocat excepția de neconstituționalitate, legiuitorul a permis printr-un caz special de revizuire, revizuirea unei hotărâri chiar definitive dacă Curtea Constituțională s-a pronunțat ulterior asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare.
Curtea apreciază că judecând astfel pricina și făcând aplicare în cauză deciziilor general obligatorii ale Curții Constituționale nu s-ar putea susține nicio încălcare a art.1 Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurentele - reclamante neaflându-se în situația în care legiuitorul i-ar fi privat de un bun fără dreaptă și prealabilă despăgubire, deoarece până la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, acestea nu obținuseră recunoașterea pretențiilor lor printr-o hotărâre definitivă care să aibă aptitudinea de a naște în patrimoniul lor o creanță susceptibilă de executare.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, art.1 din Protocolul nr.1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, iar un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale, în sensul acestei prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
În ceea ce privește noțiunea de „speranță legitimă”, fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoarea patrimonială susceptibilă de protecția art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (cauza A. ș.a. împotriva României, par.137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul solicitanților de o manieră irevocabilă. De asemenea, nu exista o bază suficientă în dreptul intern care să contureze noțiunea de „speranță legitimă”, iar nu de simplă speranță în valorificarea unui drept de creanță, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de o verificare din partea organului jurisdicțional, mai ales întrucât, în numeroase cazuri, cum este și cel în speță, s-a invocat aplicarea legii de către persoane, care în mod real sau doar aparent nu intrau în sfera de reglementare a acesteia, ori cu referire la fapte care nu se înscriau integral în acțiunile a căror dezaprobare și condamnare s-a urmărit prin adoptarea Legii nr.221/2009 (spre exemplu, prizonierii de război, deținuți în lagărele fostei U.R.S.S. atât anterior, cât și ulterior datei de 23.08.1944).
Prin urmare, recurentele-reclamante nu pot invoca protecția oferită de art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, ele neavând de protejat un „ bun” sub forma „speranței legitime” izvorâtă dintr-o legislație care le oferea posibilitatea de a solicita acordarea de daune morale în condițiile art.1-5 din Legea nr.221/2009, fără însă a-i garanta recunoașterea efectivă a acestui drept.
În opinia Curții, se poate afirma că există un bun susceptibil de a fi protejat în baza art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție numai în situația acelora care, la data pronunțării deciziilor Curții Constituționale, se pronunțase o hotărâre definitivă de confirmare a drepturilor recunoscute de organele jurisdicționale în temeiul acestei legi.
Recunoscând marja mare de apreciere a statului în privința legilor reparatorii, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de piață, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat și că, simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atât timp cât deznodământul judiciar este incert până la finalizarea procesului (Slavov și alții c. Bulgaria). Aceeași Curte a mai observat că noțiunea de discriminare prevăzută de art.14 din Convenție nu este una autonomă, arătând că în măsura în care nu se poate reține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr.1, nu se poate face aplicare nici acestui text al Convenției.
În decizia sa asupra admisibilității din 02 decembrie 2008 pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept.
D. consecință, s-a reținut că reclamanții nu puteau avea o speranță legitimă după invalidarea legii de către Curtea Constituțională și că ei nu se puteau aștepta ca stabilirea pretențiilor lor să se întemeieze pe legea așa cum era redactată la momentul introducerii cererilor, iar nu pe legea astfel cum era în vigoare la momentul pronunțării hotărârii instanței. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie, C.E.D.O. a acordat o mare importanță faptului că dispozițiile legale în discuție nu au fost anulate ca urmare a unui mecanism extraordinar ad-hoc, ci ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a legii.
În cauza Unedic contra Franței (hotărârea din 18 decembrie 2008), Curtea a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei) și situația în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență asupra previzibilității situațiilor juridice, înțelegându-se că, în opinia Curții, exigențele principiului securității raporturilor juridice nu consacră nici măcar un drept la o jurisprudență constantă.
Astfel, constatând că la nivelul Curții de Casație Franceză s-a produs un reviriment de jurisprudență cu privire la o chestiune legată de drepturile salariale ale unor salariați disponibilizați dintr-o societate supusă procedurii reorganizării judiciare, s-a reținut de către C.E.D.O. că acest reviriment a ținut seama de echilibrul tuturor intereselor în joc și de consecințele financiare ale noii orientări a jurisprudenței întrucât noua practică urma să se aplice, cu efect retroactiv, tuturor situațiilor care nu fuseseră în mod definitiv soluționate. Curtea a acordat importanța cuvenită faptului că nu s-a pus problema repunerii în discuție a unor drepturi definitiv câștigate.
Ceea ce a sancționat Curtea în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și, prin aceasta, crearea unei șanse de câștig a procesului (cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, hotărârea din 09 decembrie 1994, și cauza C. c. României, hotărârea din 27 mai 2003).
Or, în situația de față, instanța de recurs reține, la rândul său, că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor – neputându-se invoca o procedură neechitabilă în sensul art. 6 din Convenție, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamante, aceste dispoziții legale încetându-și efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia.
Cu referire la situația concretă a reclamanțelor, așa cum s-a reținut anterior, acestea nu se află în ipoteza de a fi fost în posesia unor drepturi definitiv câștigate la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale.
Nu în ultimul rând, Curtea arată și că prin Decizia 12/19 septembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial. Potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 din Cod de procedură civilă, de la data publicării acestei decizii în Monitorul Oficial – 07.11.2011 – ea este obligatorie pentru instanțe.
Nu s-ar putea afirma nici că ar fi trebuit să se facă aplicarea directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, respectiv a prevederilor art.5 și 6 din Convenția Europeană, deoarece trebuie arătat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept al unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art.20 alin.2 din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene.
Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se aplică unui stat contractant decât cu privire la fapte juridice ce s-au produs după . pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art.5 din Convenție, ce consacră dreptul la libertate și siguranță.
Curtea apreciază că trebuie amintită, în acest context, și hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza D. P. împotriva României din 26 aprilie 2007, hotărâre prin care s-a statuat, între altele, că „nici Convenția, în general, nici art.13, în special, nu impun statelor contractante o manieră determinată de a asigura în dreptul lor intern aplicarea eficientă a prevederilor acestui instrument”, fiind important că „un sistem bazat pe supremația Convenției și a jurisprudenței aferente acesteia asupra drepturilor naționale este apt să asigure buna funcționare a mecanismului de apărare implementat de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază, prin prisma art.51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art.20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.
Aceeași Curte mai observă că noțiunea de discriminare prevăzută de art.14 din Convenție nu este una autonomă, astfel încât, dacă nu are loc o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1, nu se poate face aplicarea acestui text.
Pentru aceste considerente și apreciind că prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii în modul de soluționare a cauzei, în raport de limitele învestirii sub aspectul obiectului cererii și a temeiurilor de drept invocate, în temeiul art.304 ind.1 și 312 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentele – reclamante B. L. și H. J., împotriva sentinței civile nr.2206/12.12.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 04.09.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S.-G. P. M. V. L. D.
GREFIER
E. C.
Red.S.G.P.
Tehdact.R.L./ S.G.P.
2 ex./31.10.2012
TB-S.4 – R.N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 202/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 80/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
