Legea 10/2001. Decizia nr. 266/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 266/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 266/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.266
Ședința publică de la 14.02.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - M. V.
JUDECĂTOR - L. D.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții reclamanți E. D. și E. M. M., împotriva sentinței civile nr. 928 din 12.05.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți C. NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul A. P., în calitate de reprezentant al recurenților reclamanți E. D. și E. M. M., în baza împuternicirii avocațiale ._/2011, eliberată de Baroul București, atașată la fila 28 din dosarul nr._ al Curții de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, consilierul juridic I. M. S., în calitate de reprezentant al intimatei pârâte C. Națională Poșta Română, în baza împuternicirii nr.101/972/13,02.2013, pe care o depune la dosar, lipsind intimatul pârât M. București prin Primarul General.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
La interpelarea instanței, avocatul recurenților reclamanți E. D. și E. M. M., învederează împrejurarea că față de data încheierii actului care constituie temeiul legal al pretențiilor, autorul acestor nu a mai procedat la înscrierea imobilului în evidențele fiscale.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților reclamanți E. D. și E. M. M. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în tot a hotărârii recurate în sensul admiterii acțiunii cum a fost formulată și precizată, având în vedere următoarele considerente:
Solicită a se avea în vedere faptul că în cuprinsul motivelor de recurs a făcut o scurtă prezentare a sistemelor de publicitate imobiliară care s-au aplicat de-a lungul timpului pe teritoriul României, în Vechiul regat și ulterior. Instanța de fond a apreciat că cererea reclamanților este neîntemeiată prin raportare la dispozițiile art. 17 din Decretul lege nr. 115/1938. În opinia sa, acest decret lege și mai cu seamă dispozițiile art. 17 nu s-au aplicat niciodată în limitele teritoriale ale Vechiului Regat. Învederează faptul că acest decret a avut aplicabilitate exclusiv în ceea ce privește provinciile care au avut un sistem de publicitate imobiliară și aveau Cărți funciare deschise la acel moment. În Vechiul Regat, dispozițiile acestui act normativ nu s-au aplicat pe simplul motiv că nu exista un sistem cadastral. În anul 1937 s-au efectuat lucrări cadastrale minime, care însă au fost sistate din lipsa fondurilor bănești. După acest moment, în anul 1947 a fost adoptat un alt act normativ și anume Legea nr.242/1947, care a creat un nou sistem de publicitate imobiliară cu raportare la București și județul I.. Legea nr. 242/1947 nu a mai preluat în cuprinsul său dispozițiile art. 17. De altfel și spune că regimul cărților de funciare instituite prin Legea nr. 242/1947 era reglementat de această lege, precum și de dispozițiile Decretului lege nr. 115/1938, dar cu excepția anumitor articole printre care a fost enumerat în mod expres și art. 17. Prin urmare, dispozițiile art. 17 care au fost avute în vedere de instanța de fond la pronunțarea hotărârii atacate nu a fost niciodată aplicat.
Urmează a se avea în vedere faptul că prin decizia nr. 109/2004 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă, s-a reținut exact aceeași situație și anume că potrivit art. 38 din Legea nr. 242/1947 dispozițiile art. 17 din Decretul lege nr. 115/1938 au fost abrogate implicit, respectiv declarate inaplicabile. În considerarea acestor aspecte înscrierea în Cartea Funciară provizorie asigura numai opozabilitate față de terți a acestui drept de proprietate.
Totodată, invocă și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care au fost reglementate aceste aspecte, reținându-se că, chiar neînscrierea în temeiul decretului lege nr. 115/1938 în Cartea funciară, nu poate fi opusă de către o parte celeilalte părți iar un drept real, constituit prin convenția părților este opozabil și terților care au luat cunoștință de existența lui deși nu era înscris în Cartea funciară. Cel mai important aspect reținut de Înalta Curte de Casație și Justiție este acela că numai terții care neavând cunoștință de existența unui drept neînscris și având în vedere mențiunile din Cartea funciară au dobândit prin acte cu titlu oneros drepturile pe care și le-au înscris și le pot opune dobânditorilor anteriori. Nu suntem în prezența unui drept dobândit cu titlu oneros în ceea ce o privește pe intimată. Aceasta a dobândit dreptul gratuit, printr-o . acte normative care au recunoscut un drept de administrare în patrimoniul său.
O altă greșeală a instanței de fond este legată de reținerea cu privire la inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 23 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și anume faptul că instanța înlăturase actul pe care reclamanții l-au depus în susținerea dreptului de proprietate ca fiind un act sub semnătură privată, deși dispozițiile art. 23 includeau printre actele cu valoare probatorie existența unui drept de proprietate în aplicarea Legii nr. 10/2001 și actele juridice încheiate sub semnătură privată, dar înainte de . Decretului nr. 221/1950. Acest act normativ a introdus pe de o parte obligativitatea formei autentice pentru contractele ce aveau ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu sau fără construcții și, pe de altă parte, obligativitatea obținerii autorizației prealabile edificării unei construcții. Solicită a se observa că în petitul cererii de chemare în judecată nu s-a făcut niciodată referire la terenul de sub construcție, deși, în opinia sa, aceasta a fost o eroare a avocatului care a redactat cererea, întrucât actul prezentat de către reclamanți este susceptibil să le confere și dreptul de proprietate asupra terenului câtă vreme a fost încheiat anterior apariției decretului nr. 221/1950. În plus, urmează a se avea în vedere faptul că imobilul în litigiu nu a iești niciodată din patrimoniul autorului reclamanților.
Solicită obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu expert achitat în fața primei instanțe.
Reprezentantul intimatei pârâte C. Națională Poșta Română solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală. Solicită a se observa că în cauza de față sunt incidente dispozițiile Decretului lege nr. 115/1938 și ca argument de text invocă prevederile art. 187 din Decretul Regal nr. 1642/1940, prin care s-a promulgat legea pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare. Potrivit dispozițiilor art. 187, pe lângă judecătoriile din circumscripțiile Curților de Apel: București, Chișinău, C., C., G. și Iași, se înființează câte o secțiune de carte funciară. Așadar, sistemul de publicitate imobiliară în Vechiul Regat la momentul la care s-a încheiat actul de vânzare cumpărare prezentat de către reclamanți este sistemul cărții funciare și nu sistemul personal al registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni, cum încearcă în mod eronat reclamanții să convingă instanța de judecată.
Solicită a se observa că la nivelul anului 1950, când s-a produs deposedarea abuzivă în temeiul Decretului nr.92/1950, imobilul nu se afla în patrimoniul autorului reclamanților, în condițiile în care, prin neîndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară cerute de art. 17 teza finală din Decretul lege nr.115/1938, bunul nu ieșise din patrimoniul vânzătorului Stavropol Chimon. Ca atare, apreciază că recurenții reclamanți nu sunt persoane îndreptățite la restituire astfel cum prevăd dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în vedere faptul că la momentul deposedării abuzive proprietar al imobilul nu era autorul recurenților reclamanți ci o altă persoană.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23 februarie 2007, pe rolul Tribunalului București - Secția a V a Civilă sub nr._ , reclamanții E. D. și E. M. M. au chemat în judecată pârâta Poșta Română, solicitând admiterea acțiunii și obligarea pârâtei la restituirea în natură și emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului - construcție, compus din două încăperi și pivniță, situat în București, .. 13 (fost A. Briand nr. 4) sector 1, imobil ce se află în administrarea sa.
În motivarea cererii s-a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare din 05 aprilie 1950, autorul reclamanților, E. S., a dobândit de la Chimon Stavropol, imobilul situat în București, .. 13 (fostă A. Briand nr. 4), sector 1, compus din prăvălie, formată din două încăperi și pivnița de sub ea.
Potrivit certificatelor de moștenitor nr. 325 din 10 mai 1971 și nr. 1809 din 20 septembrie 1993, eliberate de notariatul de Stat, sector 4 – București, certificatului de moștenitor nr. 180 din 29 septembrie 2006 și certificatului de moștenitor nr. 184 din 26 septembrie 2006, eliberat de Biroul N. Publici și Asociați D. D. – de pe urma defunctului au rămas moștenitori E. D. și E. M. M..
Prin Notificarea nr. 7765 din 14 martie 2002, adresată Primăriei Municipiului București, au solicitat, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului cu destinația de prăvălie, compus din două încăperi și pivniță, imobil ce a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950, deși autorii reclamanților erau exceptați de la naționalizare, fiind mecanic auto și mama era muncitoare în cadrul cooperației.
În conformitate cu dispozițiile legale, Primăria Municipiului București, în urma analizei situației juridice a imobilului, trebuia să transmită notificarea către pârâtă însoțită de actele anexate.
La notificare nu au primit răspuns nici până în prezent, cu toate că dispozițiile Legii nr.10/2001 nu interzic restituirea în natură a imobilelor care fac parte din domeniul public al Statului sau al regiilor autonome.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1, alin. 1, art. 2, art. 3, art. 4, art. 6, art. 7, art. 9 și art. 20 – 25 din Legea nr. 10/2001 și art. 480 și următoarele din Codul civil.
Prin sentința civilă nr. 799 din 21 aprilie 2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, a fost admisă excepția de prematuritate și respinsă cererea, ca prematur formulată.
Prin decizia civilă nr. 823 din 11 noiembrie 2008, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de reclamanți, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul București.
În rejudecare, la data de 04 mai 2009, reclamanții au formulat cerere precizatoare, solicitând obligarea pârâtei la restituirea în natură și emiterea deciziei pentru imobilul compus din două încăperi în suprafață totală de 34,62 mp., situat în București, .. 13 (fostă A. Briand nr. 4), parter, sector 1.
La data de 05 octombrie 2010, reclamanți au precizat cadrul procesual pasiv, chemând în judecată pe pârâta C. Națională Poșta Română SA – Sucursala Imobiliară București.
Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2009 sub nr._/3/2009, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă, reclamanții E. D. și E. M. M. au chemat în judecata M. București prin Primarul General, solicitând obligarea paratului la restituirea în natura a pivniței situate la subsolul imobilului din București, . A. Briand nr. 4), sector 1.
În motivare, s-a arătat că prin notificarea nr. 7765 din 14 martie 2002 pe care au adresat-o Primăriei Municipiului București, au solicitat restituirea în natura a imobilului compus din doua încăperi si pivnița împreuna cu cota parte din terenul aferent aflat sub construcție, situat în București, .. 13 (fost A. Briand nr. 4), sector 1, autorul reclamanților având la data naționalizării, calitatea de proprietar al acestuia, astfel cum rezulta din contractul de vânzare - cumpărare încheiat la data de 05 aprilie 1950.
Având în vedere faptul ca în prezent cele doua încăperi situate la parterul imobilului nu se mai afla în proprietatea Municipiului București, acestea fiind cuprinse în patrimoniul Companiei Naționale Posta R., cererea de restituire a spațiului în contradictoriu cu deținătorul actual făcând obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Tribunalului București, precum și faptul ca M. București mai deține în prezent pivnița situată la subsolul spațiului mai sus menționat, au arătat că apare ca evident faptul ca sunt îndreptățiți ca în contradictoriu cu M. București sa solicite restituirea în natura a acestei pivnițe. Primăria nu a înțeles sa soluționeze aceasta notificare nici până în prezent.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 23, 24 din Legea nr. 10/2001, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Acest dosar înregistrat sub nr._/3/2009 a fost conexat la dosarul nr._ .
Prin sentința civilă nr. 928 din 12 mai 2011, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active, a respins ca neîntemeiate cererile conexe formulate de reclamanți și a luat act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Tribunalul a analizat cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active, conform art. 137 alin. 1 Cod de procedură civilă, constatând că una din condițiile de exercitare a oricărei acțiuni civile este calitatea procesuală, cu cele două componente ale sale, activă și pasivă.
Calitatea procesuală activă presupune existența unei identități între reclamant și titularul dreptului dedus judecății. Raportând această definiție la prezentul litigiu, tribunalul a constatat că cererile conexe au ca obiect contestație împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa în termenul legal notificarea formulată de către reclamați.
Având în vedere că, la data de 18 octombrie 2001, reclamanții au formulat notificarea nr. 3378, ce nu a fost soluționată până în prezent, rezultă că aceștia au legitimare procesuală activă pentru formularea cererilor. S-a avut în vedere și Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Susținerea pârâtei C. Națională Poșta Română, în sensul că în decretul de naționalizare apare înscrisă o altă persoană decât autorul reclamanților, vizează fondul litigiului dedus judecății, urmând a fi analizată ulterior de instanța de judecată.
Față de cele expuse, a fost respinsă ca nefondată excepția lipsei calității procesuale active.
Pe fond, s-a constatat că prin actul de vindere cumpărare din 05 aprilie 1950, numitul Chimon Stavropol a vândut lui S. E. prăvălia de la parter nr. 3, din imobilul situat în București, .. 4, împreună cu pivnița de sub ea. În prezent, imobilul este situat pe .. 13, potrivit adresei nr._/5803/2007 a Primăriei Municipiului București (fila 69 dosar_/3/2009).
Reclamanții sunt moștenitorii defunctului S. E., astfel cum reiese din certificatul de moștenitor nr. 325/1971, aflat la dosar (fila 12 dosar_ ) .
Imobilul din .. 4 a făcut obiectul Decretului de naționalizare nr. 92 din 19 aprilie 1950, la poziția nr. 6918, fiind înscris Stavropol Chiruan.
În speță, instanța de fond a apreciat că reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la măsuri de restituire în natură sau prin echivalent pentru imobilul compus din încăperi și pivniță, având în vedere că autorul lor nu era proprietarul imobilului la data preluării abuzive, astfel cum cer dispozițiile art. 3 alin. 1 lit. a, art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens, instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 17 alin. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare, conform cărora: „drepturile reale asupra imobilelor se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul este acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară”.
Acest text legal era aplicabil la data încheierii actului sub semnătură privată (05 aprilie 1950), act invocat de reclamanți ca dovadă a dreptului de proprietate al autorului lor.
Instanța de fond a reținut că actul de vindere cumpărare nu a fost transcris, deși o altfel de cerere a fost formulată de promitentul vânzător Chimon Stavropol la data de 05 aprilie 1950 (fila 5 dosar_ ).
În lipsa înscrierii în cartea funciară, instanța de fond a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului compus din prăvălie și pivniță nu s-a transmis către autorul reclamanților, astfel încât nici aceștia nu pot invoca un drept pe care nu l-au dobândit prin moștenire legală.
S-a apreciat că acesta este, de altfel, motivul pentru care în Decretul nr. 92/1950 este menționat numitul Stavropol Chiruan, cel din patrimoniul căruia nu ieșise, la momentul naționalizării – 19 aprilie 1950, bunul în litigiu.
S-a considerat că nu pot fi avute în vedere dispozițiile art. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care în noțiunea de acte juridice translative de proprietate includ și actul sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950, deoarece actul normativ menționat viza înstrăinările de terenuri cu sau fără construcții, în timp ce actul invocat de reclamanți se referă la construcții, ce au fost solicitate de reclamanți prin notificarea formulată.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții E. D. și E. M. M., solicitând schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii restituirii în natură a imobilului ce face obiectul acestui dosar. În motivare, reclamanții au susținut că autorul acestora, E. S., a dobândit dreptul de proprietate asupra „prăvăliei nr. 3” și a pivniței situate sub aceasta din imobilul situat în București, .. 4, actualmente .. 13, sector 1, ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare din data de 05 aprilie 1950 de la Chimon Stavropol. La rândul său, vânzătorul deține aceste spații în temeiul actului de partaj din 30 martie 1944 autentificat la data de 12 octombrie 1944 sub nr._ de Tribunalul I. – Secția Notariat, act transcris sub nr. 6088-_ din 12 octombrie 1944.
Reclamanții sunt moștenitorii legali ai tatălui lor, astfel cum rezultă din certificatele de moștenitor existente la dosarul cauzei.
La momentul la care a fost încheiat acest contract de vânzare-cumpărare, transmiterea dreptului de proprietate cu privire la imobile, atât terenuri, cât și construcții era guvernată de principiul consensualismului, reglementat de dispozițiile Codului civil în materie, simplul acord de voință al părților contractante fiind suficient pentru ca acest drept să se strămute din patrimoniul vânzătorului în patrimoniul cumpărătorului.
Dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 nu s-au aplicat în provinciile Vechiului Regat, pentru simplul motiv că nu exista un sistem cadastral, în anul 1937 s-au efectuat lucrări cadastrale minime care însă au fost sistate în preajma celui de-al doilea război mondial din lipsa fondurilor bănești.
Așadar, sistemul de publicitate imobiliară aplicabil la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre autorul reclamanților și proprietarul inițial al imobilului a cărui restituire se solicită, era sistemul de publicitate reglementat prin Legea nr. 242/1947.
Rezultă că noua reglementare în materie de publicitate imobiliară nu a preluat dispozițiile art.17 din Decretul-lege nr. 115/1938 care oricum nu era aplicabil în Vechiul Regat.
Prin urmare, în acest sistem se consacra doar regula efectului de opozabilitate față de terți al înscrierilor din regimul de transcripțiuni și inscripțiuni imobiliare, iar nu principiul efectului constitutiv de drepturi reale prevăzut de Decretul-lege nr. 115/1938.
Apelanții au arătat că dispozițiile art. 23 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 includ în noțiunea de „acte juridice translative de proprietate” și înscrisurile sub semnătură privată, instanța de fond făcând și în această privință o eroare de raționament juridic, deoarece reține că în speță nu li se poate aplica reclamanților aceste prevederi legale sub aspectul dovedirii dreptului de proprietate, Decretul nr. 221/1950, până la ., actele sub semnătură privată erau apte să transmită dreptul de proprietate, vizând numai terenurile cu sau fără construcții.
Decretul nr. 221/1950 a introdus, pe de o parte, obligativitatea formei autentice pentru contractele ce aveau ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu sau fără construcții și, pe de altă parte, obligativitatea obținerii autorizației prealabile edificării unei construcții.
Având în vedere aceste interdicții sancționate cu nulitatea absolută a contractului în cazul terenurilor și cu demolarea, în cazul construcțiilor, era firesc ca Legea nr. 10/2001 să nu confere forță probantă unor acte nule absolut încă de la momentul încheierii lor, respectiv după . Decretului nr. 221/1950.
Faptul că acest decret nu face nici un fel de referire la actele juridice care au ca obiect exclusiv construcții, nu face decât să dovedească o dată în plus că nu s-a avut în vedere sancționarea unei astfel de tranzacții cu nulitatea absolută în lipsa formei autentice, ceea ce conduce în mod firesc și necesar la concluzia că astfel de contracte sub semnătură privată rămâneau pe deplin valabile și sub imperiul Decretului-lege nr. 221/1950.
De altfel, astfel de contracte sunt valabil încheiate și în prezent, înscrierea lor în cartea funciară fiind obligatorie numai în situația în care dobânditorul intenționează să dispună de bun.
Greșit este și raționamentul instanței potrivit căruia, faptul că naționalizarea bunului s-a făcut pe numele fostului proprietar și nu al autorului reclamanților este o dovadă în plus că bunul nu ieșise din patrimoniul său.
În speță, împrejurarea că naționalizarea s-a făcut pe numele altei persoane, respectiv cel de la care autorul reclamanților cumpărase bunul, este explicabilă prin aceea că între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și cel al naționalizării, timpul foarte scurt nu i-a mai permis tatălui reclamanților să se înscrie în evidențele fiscale.
Intimata pârâtă C. Națională „Poșta Română” SA a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Față de prevederile art. XII din Legea nr. 202/2010, intimata pârâtă a invocat greșita calificare a căii de atac, de lege lata, împotriva hotărârii pronunțate de tribunal, reclamanții având la dispoziție numai calea recursului, care este de competența curții de apel.
În motivare, intimata a susținut că soluția tribunalului este temeinică și legală, deoarece la nivelul anului 1950, când s-a produs deposedarea abuzivă în temeiul Decretului nr. 92/1950, imobilul nu se afla în patrimoniul autorului reclamanților, în condițiile în care, prin neîndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară cerute de art.17 teza finală din Decretul-lege nr. 115/1938, bunul nu ieșise din patrimoniul vânzătorului Stavropol Chimon.
În speță, nu sunt aplicabile prevederile Decretului nr. 221/1950, invocate de apelanții reclamanți, întrucât domeniul de aplicare se limitează la imobilele – terenuri cu sau libere de construcții, iar, pe de altă parte, Decretul nr. 221/1950 reglementează forma autentică a actelor de înstrăinare între vii, cerută ad validitatem, spre deosebire de prevederile Decretului-lege nr. 115/198, potrivit cărora îndeplinirea formelor de publicitate imobiliară are efect constitutiv de drepturi, afectând însăși ieșirea dreptului din patrimoniul autorului.
În cauza pendinte nu se pune în discuție forma în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare între E. S. și Stavropol Chimon, deoarece art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevede doar două condiții pentru a opera transferul dreptului de proprietate: acordul de voință al părților și îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară.
În consecință, în mod temeinic și legal, Tribunalul București a reținut în considerentele hotărârii pronunțate că „reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la măsuri de restituire în natură sau prin echivalent pentru imobilul compus din încăperi și pivniță, având în vedere că autorul lor nu era proprietarul imobilului la data preluării abuzive, astfel cum cer dispozițiile art. 3 alin. 1 lit .a, art. 4 alin. 2 din Legea nr.10/2001”.
Cum una dintre exigențele Legii nr. 10/2001 este dovedirea existenței dreptului de proprietate în patrimoniul autorului persoanelor care se pretind îndreptățite la restituire, asupra imobilului revendicat, la data pretinsei preluări abuzive, sentința instanței de fond a fost dată cu o corectă și riguroasă aplicare a legii.
La data de 10 noiembrie 2011, Curtea, deliberând asupra aspectului legat de natura căii de atac cu care este sesizată Curtea de Apel, prin raportare la dispozițiile înscrise în art. XXVI din Legea nr. 202/2010, a constatat că prezenta cale de atac este un apel.
În calea de atac a apelului nu au fost administrate probe noi.
Prin decizia civilă nr. 812/A din 17 noiembrie 2011, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelanții reclamanți E. D. și E. M. M., împotriva sentinței civile nr. 928 din 12 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. Națională Poșta Română și intimatul pârât M. București prin Primar General; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis cererile conexe formulate de reclamanți; a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să restituie în natură, către reclamanți, imobilul pivniță situat în București, .. 13, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuată de expert P. C. C. și a precizărilor la acest raport; a obligat pârâta C. Națională Poșta Română să restituie în natură către reclamanți imobilul construcție, alcătuit din două camere, parter, în partea stângă a intrării, situat în București, .. 13, sector 1, București, identificat prin același raport de expertiză; a menținut restul dispozițiilor sentinței; a obligat intimații pârâți la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în sumă de 700 lei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs C. Națională Poșta Română, care a susținut că hotărârea pronunțată a fost dată cu greșita aplicare a legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, întrucât Curtea de Apel București a pronunțat soluția în litigiul pendinte fără să țină seama de prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 și cele din Legea nr. 242/1947, deoarece transferul dreptului de proprietate în patrimoniul autorului reclamanților nu a putut opera prin simplul acord de voința al părților și în absența îndeplinirii operațiunilor de publicitate imobiliara, iar una dintre exigentele Legii nr. 10/2001 este dovedirea existenței dreptului de proprietate, în patrimoniul autorului persoanelor care se pretind îndreptățite la restituire, asupra imobilului revendicat, la data pretinsei preluări abuzive.
Prin decizia nr. 6352 din 18 octombrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I Civilă a admis excepția nelegalei compuneri a curții de apel; a admis recursul declarat de pârâta C. Națională Poșta Română împotriva deciziei civile nr. 812/A din 17 noiembrie 2011 a Curții de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia atacată și a trimis cauza Curții de Apel București, pentru rejudecare ca instanță de recurs.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că obiectul prezentei acțiuni îl constituie o cerere întemeiată pe Legea nr. 10/2001 și anume, obligarea pârâților la restituirea imobilului în natură și emiterea deciziei de restituire a imobilului construcție, iar sentința civilă nr. 928 este pronunțată de Tribunalul București la data de 12 mai 2011, după data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 și anume 26 noiembrie 2010.
Conform dispozițiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010, prevederile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 modificate prin Legea nr. 202/2010 se aplică și proceselor în curs de soluționare în primă instanță, dacă nu s-a pronunțat o hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010.
Chiar dacă calea de atac este intitulată greșit, instanța de judecată avea obligația de a da calificarea juridică exactă și anume aceea a „recursului” și să soluționeze această cale de atac în compunerea prevăzută de Legea nr. 304/2004 – disp. art. 304 pct. 1 Cod de procedură civilă reglementând un motiv de casare de ordine publică.
Pronunțând o hotărâre într-un complet format din doi judecători, ca instanță de apel, în loc de 3 judecători, ca instanță de recurs, Curtea de Apel a încălcat normele legale imperative privind compunerea instanței.
La data de 21 ianuarie 2013, cauza a fost reînregistrată ca recurs pe rolul Curții de Apel București – Secția a III a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie sub nr._ .
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză, precum și în conformitate cu prevederile art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată următoarele:
Art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede că „persoana îndreptățită va notifica... persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”, iar prin dispozițiile art.26 alin. 3 din legea menționată s-a precizat că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului...”.
Or, în condițiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ menționat la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
În același timp și pentru considerente de identitate de rațiune, în cazul când unitatea deținătoare sau entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și art. 26 din Legea nr.10/2001, cazul în speță, de a se pronunța asupra cererii de restituire, se impune, de asemenea, ca instanța investită să soluționeze fondul și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata căreia a fost sesizată.
Cu privire la interpretarea acestor texte legale aplicabile în speță, Curtea constată totodată că prin Decizia nr. XX/2007 pronunțată într-un recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, obligatorie conform art. 329 C.proc.civ. (actual, art. 3307), s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite in cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
S-a statuat că într-un astfel de caz, lipsa răspunsului entității investite cu soluționarea notificării echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de a se adresa instanței, ci dimpotrivă, drept consfințit și prin art.21 alin. 2 din Constituția României care prevede că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Având în vedere că în cauză reclamanții au învestit unitatea deținătoare cu o notificare din anul 2001, notificare nesoluționată până în prezent, vătămarea pricinuită reclamanților în exercitarea drepturilor acestora fundamentate pe prevederile legii speciale de reparație prin neemiterea până la acest moment a unei decizii/dispoziții motivate poate fi examinată în cauza dedusă judecății, cum corect a reținut și prima instanță, neexistând niciun impediment în acest sens, fiind evident că reclamanții, în raport de conduita unității deținătoare, nu pot fi lipsiți de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Curtea reține astfel că, potrivit actului de „vindere cumpărare” din data de 5 aprilie 1950, numitul Chimon Stavropol a vândut lui S. E. prăvălia de la parter nr. 3 (prima prăvălie din stânga intrării în imobil), din imobilul situat în București, .. 4, împreună cu pivnița de sub ea. În cuprinsul aceluiași contract se menționează că: „Prăvălia vândută făcând parte dintr-un . conform legii pentru proprietățile în comun, adică cu porțiunea de teren ce revine prăvăliei după planul de construcție și cu drept de acces la toate părțile comune ale imobilului după cum se specifică în actul de împărțeală de la pct. 3”, acest act de împărțeală depus la dosar făcând dovada proprietății exclusive al prăvăliei vândute.
Din relațiile comunicate de Primăria Municipiului București prin adresa nr._/5803/2007 (fila 69 din dosarul nr._/3/2009 al Tribunalului București Secția a III-a civilă), reiese că imobilul ce a figurat la adresa din .. 4 în perioada 1948-1969) figurează ca fiind situat pe .. 13, începând cu anul 1990.
Imobilul din .. 4 a făcut obiectul Decretului de naționalizare nr. 92/1950, în anexa sa, la poziția nr. 6918, fiind înscris Stavropol Chiruan, care figurează ca vânzător în actul de vânzare-cumpărare indicat mai sus (fila 211 dosar_ al Tribunalului București - Secția a V-a civilă).
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării”.
În aplicarea acestor prevederi legale, prin pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin Hotărârea nr. 250/2007 se precizează că: „Prin acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea)”.
Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 75 din 6 septembrie 1950, acesta producându-și efectele începând chiar cu data publicării sale.
Actul sub semnătură privată de „vindere cumpărare” datat 5.04.1950, prin care numitul Chimon Stavropol a vândut lui S. E. prăvălia de la parter nr. 3, din imobilul situat în București, .. 4, împreună cu pivnița de sub ea a fost încheiat anterior de . Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcțiuni și la interzicerea construirii fără autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și altele asemenea, astfel că acest reprezintă un act doveditor de proprietate suficient în accepțiunea legiuitorului pentru a da posibilitatea persoanei îndreptățite sau moștenitorilor acestuia să solicite în temeiul său restituirea în natură sau alte măsuri acordate de lege în cazul imposibilității restituirii în natură.
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 325/1971 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 5 București, de pe urma numitului M. E. S., decedat la data de 25 ianuarie 1971 au rămas ca moștenitori E. M. M. și E. D..
De asemenea, potrivit certificatului de moștenitor nr. 1809 din 20 decembrie 1993 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 4 București, de pe urma defunctei C. E., fostă E., au rămas ca moștenitori reclamanții.
Prin notificarea înregistrată sub nr. 3378 din 18 octombrie 2001 la Biroul Executorului Judecătoresc T. G., reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, .. 13 (fostă A. Briand nr. 4), sector 1, format din prăvălie de la parterul blocului, în conținutul notificării, menționând că sunt proprietarii acestui imobil (prăvălia și pivnița de sub ea) în calitate de moștenitori ai părinților lor, E. M. S. și E. E., care au cumpărat de la numitul Chimon Stavropol imobilul în litigiu.
Ca urmare, potrivit actului sub semnătură privată sus indicat depus la dosar și a certificatelor de moștenitor, reclamanții au dovedit dreptul de proprietate pentru imobilul în litigiu, care s-a aflat în patrimoniul autorului lor, aceștia făcând dovada calității de persoane îndreptățite în condițiile art. 23 și art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Față de aceste constatări, lipsa înscrierilor în cartea funciară invocată în apărare de intimata C.N. Poșta Română SA este lipsită de orice relevanță în ceea ce privește dovada dreptului de proprietate.
Având în vedere cele reținute prin sentința atacată sub acest aspect, Curtea apreciază totuși că este necesar a se arată că, deși în temeiul Legii nr. 93/1933 pentru organizarea cadastrului funciar și introducerea cărților funciare în Vechiul Regat și Basarabia, începând cu anul 1937, au început lucrările de întocmire a unor cărți funciare provizorii în București și în câteva localități limitrofe, aceste cărți funciare nu au fost transformate în cărți funciare propriu-zise, în conformitate cu prevederile art. 172 și urm. ale Decretului-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare. Contrar celor arătate prin hotărârea instanței de fond, la data încheierii actului de vânzare-cumpărare invocat, principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierilor prevăzute de Decretul-Lege nr. 115/1938 nu opera, întrucât cărțile funciare provizorii – ale căror mențiuni de înscriere nu aveau un asemenea efect – au fost transformate în cărți de publicitate funciară, prin Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cărților funciare provizorii din vechiul Regat în cărți de publicitate funciară, act normativ care a consacrat însă regula efectului de opozabilitate față de terți a înscrierilor (art.4), rămânând totodată în vigoare sistemul registrelor de transcripțiuni și inscripțiuni .
Curtea reține totodată că prin adresa nr. 5062/1898 din 20 februarie 2004, Primăria Municipiului București – Serviciul de Evidența Proprietății a comunicat că imobilul situat la adresa .. 13, figurează înscris cu teren de 142 mp. și construcție cu șapte nivele, proprietate mixtă de stat și particulară, imobilul făcând obiectul următoarelor acte normative: Decretul de naționalizare nr. 92/1950 și Decizia SPC nr. 650 din 21 aprilie 1951 prin care etajul 1, 2 și 3, precum și parterul au trecut în folosința M.A.I. de la Întreprinderea de Locuințe și Localuri.
Prin adresa nr. 223/3002 din 16 noiembrie 2007, C. Națională Poșta Română SA - Direcția Regională de Poștă București a comunicat instanței că imobilul situat în .. 13, sector 1, în care funcționează Oficiul Poștal București 54, este înregistrat în evidențele contabile ale DRPB ca preluat prin HG nr. 541 din 06 decembrie 1996, dată de la care a și fost înregistrat și în arhivele DRPB.
Potrivit acestei hotărâri de guvern, în art. 1 se prevede că imobilele compuse din construcțiile și terenurile aferente proprietate publică a statului, în care își au sediile unitățile proprii ale Regiei Autonome Poșta Română, cu datele de identificare prevăzute în anexă, se transmit din administrarea consiliilor locale, respectiv a regiilor autonome, în administrarea Regiei Autonome Poșta Română.
Totodată, potrivit aceluiași articol din HG nr. 451/1996, imobilele compuse din construcții și terenurile aferente folosite ca sedii pentru unitățile proprii ale Regiei Autonome Poșta Română se transmit fără plată din patrimoniul societăților comerciale prevăzute în anexe în proprietatea publică a statului și în administrarea Regiei Autonome Poșta Română.
În anexa la această hotărâre de guvern, pentru municipiul București, sector 1, la poz. 13 figurează Oficiul Poștal 54 situat în .. 13, spațiul ce se transmite fiind parterul imobilului, acesta transmițându-se de la ., în suprafață de 34,62 mp., compus din două încăperi.
În baza acestei hotărâri de guvern, s-a încheiat un protocol la data de 07 noiembrie 1996 între . și Regia Autonomă Poșta Română - Direcția Regională de Poștă București, prin care s-a transmis din administrarea societății comerciale în administrarea R.A.P.R. pentru Direcția Regională de Poștă București imobilul compus din construcția și terenul aferent situat în București, .. 13, în care își desfășoară activitatea Oficiul Poștal nr. 54. Totodată, a fost încheiat și un proces-verbal de predare-primire, datat 07 noiembrie 1996, prin care RAPR – Regională de Poștă București a preluat spațiul comercial cu profil de poștă situat în București, .. 13.
Potrivit H.G. nr. 371/1998, s-a hotărât înființarea Companiei Naționale Poșta Română S.A., prin reorganizarea Regiei Autonome Poșta Română, care s-a desființat. Potrivit alin. 3 al art. 3 din aceeași hotărâre de guvern, Poșta Română la data înființării este proprietara tuturor imobilelor aflate în patrimoniul Regiei Autonome Poșta Română, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.
Prin strategia de reorganizare a Companiei Naționale Poșta Română S.A., astfel cum a fost aprobată prin HG nr. 572/2010, Direcția Regională de Poștă București s-a desființat, fiind înființate mai multe sucursale, printre care și CNPR SA – Sucursala Imobiliară București.
În fața instanței de fond, a fost administrată proba cu expertiză tehnică specialitatea construcții întocmită de expert P. C. C., având ca obiectiv principal identificarea imobilului în litigiu prin raportare la actul de proprietate exhibat de către reclamanți.
Potrivit raportului de expertiză, imobilul în litigiu este amplasat în zona ultracentrală a municipiului și se află la parterul unui . principale a acestuia. În imobil funcționează Oficiul Poștal nr. 54 și este compus dintr-o cameră și un grup sanitar, starea tehnică a imobilului fiind bună. Sub acest spațiu se află pivnița, care are acces prin holul blocului, această începere având ca spațiu toată suprafața parterului. Partea de pivniță aferentă spațiului în litigiu are aproximativ aceeași formă ca spațiul de la parter. Accesul inițial în pivniță se făcea și printr-un chepeng amplasat în camera paralel cu peretele comun cu holul blocului, paralel cu peretele grupului sanitar și la aproximativ de 30-50 cm distanță de perete. Acest acces în pivniță a fost betonat.
Potrivit precizărilor la raportul de expertiză tehnică depuse la data de 30 septembrie 2010, imobilul se află poziționat la parterul blocului în partea stângă a intrării, iar prăvălia înstrăinată prin actul de vânzare-cumpărare din 05 aprilie 1950 este amplasată în partea stângă a intrării în . sub ea.
Curtea constată totodată că faptul că imobilul în litigiu s-ar afla în domeniul public al statului, astfel cum rezultă din HG nr. 451 din 12 iunie 1996, aspect menținut prin actele normative ulterioare, nu prezintă relevanță din perspectiva soluționării prezentei cauze, afectarea unui imobil domeniului public neconstituind un impediment la restituirea în natură.
Întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 2 lit. a și art. 21 alin. 1 din Legea 10/2001 (acest ultim articol fiind aplicabil față de faptul că la data intrării în vigoare a acestui act normativ, potrivit Hotărârii de Guvern nr.572/16.07.2010 C. Națională Poșta Română avea capital majoritar de stat), Curtea apreciază că sunt aplicabile dispozițiile art. 1 din Legea nr.10/2001, conform cărora „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi” – fără restricțiile instituite temporar prin art. 16 din Legea nr. 10/2001, reținându-se în acest sens că intimata nu este menționată în cazurile de excepție de pentru care s-ar impune menținerea afectațiunii.
Prin urmare, Curtea apreciază că se impune restituirea în natură a imobilului în litigiu deținut de către C. Națională Poșta Română.
În ce privește pivnița, Curtea are în vedere împrejurarea că prin sentința civilă nr. 8057 din 04 iunie 2007 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, a fost obligat M. București să emită un răspuns la notificarea formulată de către reclamanți, în calitatea acestuia de unitate deținătoare.
Acest pârât nu s-a apărat în apelul declarat în sensul că nu ar avea această calitate, astfel că, prin raportare la decizia nr. 697/A din 6 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă, ținând seama, însă, și de concluziile la care a ajuns Curtea cu privire la deținerea de către C. de Poștă Română a spațiului de la parter, constată că intimatului pârât M. București îi pot fi opuse toate susținerile privitoare la spațiul de la subsol, solicitat a fi restituit de către reclamanți, în procedura Legii nr.10/2001.
Așa fiind, față de considerentele expuse mai sus, în privința calității de persoane îndreptățite în condițiile art. 23 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, față de faptul că intimatul M. București nu a soluționat notificarea până la această dată, în baza deciziei în interesul legii nr. XX din 9 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, mai sus menționată, în lipsa oricărui impediment la restituire dovedit de acest intimat, Curtea constată că este întemeiată și cererea reclamanților privind obligarea pârâtului M. București, prin Primarul General, să le restituie în natură, imobilul pivniță situat în București, .. 13, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuată de expert P. C. C. și a precizărilor la acest raport.
În consecință, în temeiul art. 312 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată, în sensul admiterii cererilor conexe formulate de reclamanți, obligând pârâtul M. București, prin Primarul General, să restituie în natură, către reclamanți, imobilul pivniță situat în București, .. 13, sector 1, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuată de expert P. C. C. și a precizărilor la acest raport, respectiv, obligând pârâta C. Națională Poșta Română să restituie în natură către reclamanți imobilul construcție, alcătuit din două camere, parter, în partea stângă a intrării, situat în București, .. 13, sectorul 1, București, identificat prin același raport de expertiză.
Văzând dispozițiile art. 274 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge cererea recurenților-reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată făcute la prima instanță, ținând seama că, în prima fază procesuală aceștia, cu prilejul dezbaterilor, și-au manifestat expres voința sub acest aspect, în sensul că nu înțeleg să solicite cheltuielile de judecată, iar această chestiune nu a făcut obiect de critică în prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții-reclamanți E. D. și E. M. M. împotriva sentinței civile nr. 928 din 12 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. NAȚIONALĂ POȘTA ROMÂNĂ și M. BUCUREȘTI, prin Primarul General.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Admite cererile conexe.
Obligă pârâtul M. București, prin Primarul General, să restituie reclamanților în natură pivnița imobilului situat în București, .. 13, sector 1, astfel cum a fost individualizată prin raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul P. C. C..
Obligă pârâta C. Națională Poșta Română să restituie în natură reclamanților imobilul construcție alcătuit din două camere parter, în partea stângă a intrării, situat la aceeași adresă și identificat prin același raport de expertiză judiciară în cauză.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Respinge cererea recurenților-reclamanți privind acordarea cheltuielilor de judecată făcute la prima instanță, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 februarie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
M.-A. N.-G. M. V. L. D.
Grefier,
M. C.
Red.M.AN.G.
Tehnodact.M.A.N.G./C.F.
2ex./22.04.2013/
T.B.-S.5.-L.O.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 272/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 264/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
