Legea 10/2001. Decizia nr. 272/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 272/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-02-2013 în dosarul nr. 272/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ nr.272

Ședința publică de la 14.02.2013

Curtea constituită din :

PREȘEDINTE - M. H.

JUDECĂTOR - I. S.

JUDECĂTOR - C. G.

GREFIER - S. R.

Pe rol fiind soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta – reclamantă ., de recurentul – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și de recurenții – intervenienți C. M., R. E., împotriva sentinței civile nr. 1867 din data de 03.11.2011, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._ .

Obiectul pricinii – Legea nr. 10/2001.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat D. M., în calitate de reprezentant al recurentei – reclamante ., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (fila 114), avocat C. T., în calitate de reprezentant al recurentului – intervenient C. M. (prezent personal), în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (fila 112) și avocat M. N., în calitate de reprezentant al recurentului – intervenient R. E. (prezentă personal), în baza împuternicirii avocațiale nr._/2012, emise de Baroul București (fila 111), lipsind reprezentantul recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Curtea întreabă reprezentantului recurentei – reclamante dacă, pivnița se află sub construcție.

Recurenta – reclamantă, prin apărător, precizează că, din punctul său de vedere pivnița, se află sub construcție, dar expertul nu a identificat-o clar.

Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, susțin că nu mai au de formulat alte cereri, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat.

Nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat, ori excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.

Recurenta – reclamantă ., prin apărător, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii atacate, având în vedere urmîtoarele considerente:

În ceea ce privește cota, reclamanta deține doar o cotă de ½, dar din actele din dosar rezultă că s-a produs ieșirea din invidiziune cu privire la construcție dar și la teren, în două etape.

În anul 1978 după ce a plecat din țară P. N. statul a preluat cota acestuia de ½ cu privire la construcție, atribuindu-se lui M. R. A. cota de ½ din construcții identificate și statului român celălalt lot.

În anul 2004, a fost efectuată cea de a-a doua ieșire din indiviziune cu privire la teren, atribuindu-se . în drepturi a lui M. R. - A., un lot.

Consideră că se impun aceste precizări, întrucât prin hotărârea pronunțată de instanța de fond, s-a apreciat greșit că există stare de indiviziune și s-a atribuit o cotă parte de ½ dintr-un imobil ce nu mai există, întrucât cota parte a lui P. N. din anul 1978, în momentul de față, se identifică în totalitate cu lotul atribuit statului român în proprietate exclusivă. Din anul 2004 nu se mai poate discuta de ieșirea din indiviziune și de cote părți, întrucât vocația societății pe care o reprezintă, ca cumpărător de drepturi de la P. N. este de restituire în natură a întregii suprafețe de teren liber de 266,85 mp. și nu a unei cote părți de 1/2.

Față de suprafața de teren asupra căreia a considerat prima instanță că se va aplica cota de ½, aceasta nu a fost identificată, motiv pentru care a formulat cerere de lămurire a dispozitivului, cerere ce a fost respinsă.

În ceea ce privește acordarea de măsuri prin echivalent, având în vedere dispozițiile art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, refuzul de a soluționa acest capăt este contrar convenției.

Solicită cheltuieli de judecată, 3720 lei, depune factura nr. 672 din data de 11.02.2013.

Solicită respingerea recursului declarat de pârâtul M. București prin Primarul General, ca neîntemeiat.

Față de opunerea primăriei de restituire în natură a terenului liber de construcții pe considerentul că au fost vândute două apartamente intervenienților, consideră că trebuie avut în vedere faptul că aceștia nu au acces la drumul public decât pe terenul reclamantei.

Recurentul – intervenient C. M., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului reclamantei, admiterea recursului declarat de pârâtul M. București prin Primarul General cu privire la al doilea și al treilea motiv, iar în ceea ce privește competența de soluționare, lasă la aprecierea instanței modalitatea de soluționare acestui motiv.

Mai solicită admiterea recursurilor formulate de intervenienta R. E. și admiterea recursurilor formulate de intervenientul C. M..

Solicită respingerea cererii de cheltuieli de judecată.

Solicită cheltuieli de judecată.

Susține că a formulat cerere de intervenție în cauza în care proprietarul autor al notificării a solicitat restituirea în natură a terenului și construcției în totalitate. Ulterior, a fost formulată cerere precizatoare de renunțare la restituirea în natură a construcției, solicitându-se doar restituirea terenului liber de construcții și a părții de construcției ce nu a fost înstrăinată.

Hotărârea pronunțată pe cererea de intervenție în interes propriu a fost dată cu aplicarea greșită a legii prin aprecierea în temeiul dispozițiilor art. 304¹ din Codul de procedură civilă, a unui material probatoriu insuficient. Instanța a considerat că intervenientul C. M. nu are calitate de a formula această cerere, deoarece asupra terenului – curte, intervenientul nu ar avea decât un drept de folosință, întrucât în cadrul procesual determinat de reclamantă, reclamantul avea un drept de proprietate bine determinat asupra imobilului construcție care cuprinde pivnița și întregul teren de sub construcție ce aparținea împreună în coindiviziune cu recurenta R. E.; dreptul de proprietate asupra terenului de sub construcție a fost dovedit cu înscrisuri și dobândit în temeiul contractului de vânzare – cumpărare, în baza Legii nr. 10/2001 și a HG nr. 20/1996 care face trimitere expresă la terenurile aflate sub construcție și care trec, fără plată, în proprietatea deținătorului construcției.

Cu privire la alt motiv de recurs, respectiv la împrejurarea că instanța a dat ceea ce nu s-a cerut, arată că, prin renunțarea la restituirea în natură a întregului imobil teren și construcție, instanța nu putea să facă aprecieri peste voia reclamantei și nu putea să restituie pivnița și terenul de sub pivniță, întrucât nu forma obiectul acțiunii în revendicare, din acest punct de vedere instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut.

Mai solicită a se constata că însăși admiterea acțiunii, urmează o aplicare greșită a dispozițiilor legale în ceea ce privește restituirea în cadrul imobilelor ce fac obiectul Legii nr.10/2001 pe mai multe considerente, în discuție rămânând decât terenul care este curte, curte ce este singura cale de acces către apartamente (de la stradă și până la apartamente este o distanță de aproximativ un metru și jumătate lățime de intrare, iarîn fața imobilului este o suprafață mică de teren) Deci, instanța a făcut aplicarea greșită a normelor de aplicare a Legii nr.10/2001precum și a Legii nr. 1/2009.

Instanța de judecată restituind ½ din pivniță și terenul de sub pivniță ce este proprietatea intervenientului, precum și restituirea garajului care nu este o construcție de sine stătătoare, ci este o anexă a imobilului construcție.

Recurenta - intervenienta R. E., prin apărător, având cuvântul, solicită respingerea recursului reclamantei.

Aarată că, a formulat cerere de intervenție întrucât s-a solicitat restituirea în natură a părții de imobil, unitatea locativă a intervenientei R. E. situată la primul etaj al imobilul.

Consideră că se impunea admiterea cererii de intervenție în interes propriu, iar motivele pentru care a solicitat admiterea recursului sunt identice cu criticile invocate de intervenientul C. M..

Mai solicită a se reține că a formulat cerere de completare a dispozitivului hotărârii atacate, întrucât instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată și, de asemenea, și această cerere trebuia admisă.

Solicită admiterea recursului promovat de intervenienta R. E., obligarea recurentei – reclamantei la plata cheltuielilor de judecată la instanța de fond, onorariu avocat 6.000 lei și în recurs, onorariu avocat 2.000 lei, sens în care depune chitanța nr. 15 din data de 21.02.2012.

Solicită admiterea recursului pârâtului M. București prin Primarul General și admiterea recursului declarat de intervenientul C. M..

Recurenta – reclamantă ., prin apărător, având cuvântul, asupra recursurilor declarate de intervenienți, solicită respingerea.

În ceea ce privește garajul, susține că acesta este valorificat ca o construcție de sine stătătoare de Primăria Municipiului București, ce l-a închiriat către o terță persoană, iar prima instanță a restituit în natură acest garaj, având în vedere și situația de fapt, nu se impune menținerea vreunei bucăți de teren în proprietatea statului, întrucât această situație se poate rezolva pe calea raporturilor de vecinătate, iar accesul la calea publică se face pe această suprafață de teren.

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 13 ianuarie 2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a III a Civilă sub nr._, reclamantul Persu N. Ș. I., a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001 și având în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, nr. XX din 19 martie 2007, obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sectorul 1 (adresa anterioara – .. 41), cu obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

În motivare s-a arătat că reclamantul a adresat o notificare unității deținătoare prin intermediul executorului judecătoresc, la data de 05 noiembrie 2001, notificare ce face obiectul dosarului de retrocedare nr._ din 06 noiembrie 2001, înregistrat la Primăria Municipiului București – Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 (notificarea nr. 2785 din 05 noiembrie 2001).

Imobilul revendicat a fost dobândit de către mama sa, E. C., prin actul dotal autentificat de Tribunalul I. – Secția notariat cu nr._ din 12 octombrie 1932, și transmis apoi prin moștenire, în cotă de ½ reclamantului și ½ fratelui său, M. R., conform procesului-verbal din data de 09 mai 1953 întocmit de Secțiunea financiară a Raionului 23 August.

La data de 13 noiembrie 1967 reclamantul a părăsit România, stabilindu-se în mod definitiv în Franța. Ca urmare, prin decizia nr. 597 din 24 aprilie 1978 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, cota sa de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului a fost preluată în proprietate de către statul român, fiind dată în administrare ICRAL Herăstrău.

Prin sentința civilă nr. 3468 din 13 noiembrie 1678 s-a admis acțiunea formulată de către fratele său, M. R. A., dispunându-se ieșirea din indiviziune asupra imobilului menționat, atribuindu-se reclamantului M. R. A. lotul nr. 1, compus din corpul A – apartament nr. 1, parter, format din antreu, hol, patru camere, baie, două bucătării, oficiu, cămară, coridor, pivniță, iar Statului Român prin Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București lotul nr. 2, compus din corpul B – apartament nr. 2 parter, plus etaj – mansardat, format din hol, marchiză, patru camere, două bucătării, două wc-uri, pivnița de sub apartament și din corpul C – două magazii și garaj.

La data de 05 noiembrie 2001 a formulat, în termen legal, în baza Legii nr. 10/2001, notificarea referitoare la restituirea imobilului, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr._ din 06 noiembrie 2001.

Deși pârâta avea obligația de a răspunde în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare, nici până la această dată nu s-a conformat.

La data de 01 iunie 2010 numitul C. M. a depus cerere de intervenție în interes propriu și în interes accesoriu arătând că este proprietar al apartamentului nr. 1 de la parterul imobilului situat în București, ., sector 1, având în vedere că autoarea sa C. M. a dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995 care a fost de bună credință la momentul cumpărării. Cu privire la garajul care se află în curtea imobilului arată că acesta nu poate fi restituit în natură reclamantului având în vedere natura juridică de anexă a locuinței. Relativ la terenul de sub construcție apreciind că acesta revine proprietarilor actuali ai construcției, iar cel aferent nu se poate restitui având în vedere prevederile Legii nr. 1/2009.

La data de 30 septembrie 2010, numita R. E. a depus la rândul său cerere de intervenție în interes propriu și în interes accesoriu arătând că este proprietara apartamentului nr. 2 de la etajul nr. 1 al imobilului situat în București, ., sector 1, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind de bună credință la momentul cumpărării prin contractul nr. 2800/_ din 13 ianuarie 1997. S-a arătat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare intervenienta este proprietara cotei indivize de 14,78% din terenul situat sub construcție, iar conform fișei de calcul deține și terenul aferent construcției, curte și grădină aferentă, în suprafață de 117,79 mp. pentru care achită o chirie corespunzătoare.

Așadar, terenul nu mai poate fi restituit în natură având în vedere prevederile Legii nr. 1/2009.

La data de 30 septembrie 2010, reclamantul a formulat cerere precizatoare prin care a arătat că, pentru părțile din imobilul situat în București, ., sectorul 1, în legătură cu care nu se mai poate dispune restituirea în natură întrucât au fost înstrăinate către foștii chiriași cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 înțelege să solicite măsuri reparatorii prin echivalent respectiv: compensarea cu alte bunuri sau servicii sau, în subsidiar, despăgubiri. În acest sens, a solicitat să se dispună că pârâta Primăria Municipiului București să depună la dosarul cauzei lista cu bunurile disponibile aflate în patrimoniul său.

Față de faptul că Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevede cu prioritate restituirea în natură și numai în cazul în care aceasta nu este posibilă, restituirea prin echivalent, menționând că solicită restituirea în natură a terenului liber, neafectat de construcții, care nu a fost înstrăinat foștilor chiriași împreună cu apartamentele, conform prevederilor art. 33 din HG nr. 20/1996.

Solicitarea intervenientului, în sensul de a nu i se restitui acest teren, a fost formulată de acesta fără a avea calitate procesuală, întrucât nu are un drept pe care să îl poată invoca în legătură cu acest teren. În plus, o asemenea cerere contravine regulii statuate de Legea nr. 10/2001 (aceea că prioritară este restituirea în natură), regulă consacrată de art. 1, art. 7 alin. 1, 9 și 10 din acest act normativ.

De asemenea, în practica judecătorească s-a stabilit, în mod corect și constant că prin teren liber, ce poate fi restituit în natură potrivit Legii nr. 10/2001, se înțelege nu numai suprafața neconstruită sau neafectată de amenajări de utilitate publică, ci și cea care nu face obiectul unor acte juridice de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a legii, (cu titlul de exemplu, decizia nr. 2010 din 24 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală)

Pentru aceleași considerente, a solicitat și restituirea în natură a garajului, care de asemenea se află în patrimoniul pârâtei Primăria Municipiului București, putând fi restituit în natură, cu atât mai mult cu cât din actele depuse de aceasta la dosar a rezultat că garajul este închiriat în momentul de față, de sine stătător, unei persoane fizice, domnul A. I., care nu are nici o legătură cu cei doi foști chiriași care au cumpărat apartamentele în baza Legii nr. 112/1995.

Prin încheierea de ședință din 28 octombrie 2010, instanța a încuviințat în principiu cererile de intervenție formulate, apreciind că terții au invocat un drept propriu asupra terenului aferent construcției, de folosință a acestuia astfel cum rezultă din certificatele de atestare fiscală depuse la dosar de către intervenienți și că există o legătură suficientă între dreptul solicitat de către reclamant prin cererea precizatoare depusă la data de 30 septembrie 2010, de restituire în natură a terenului liber neafectat de construcții, și cererile de intervenție în nume propriu, fiind îndeplinite și condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de intervenție accesorie.

La data de 11 noiembrie 2009, la dosarul cauzei a fost depus contractul autentificat sub nr. 733 din 04 martie 2010 de către Biroul Notarial „Confides” prin care reclamantul din cauză a vândut drepturile litigioase din cauză către ..

Sub aspect probator, s-au administrat următoarele mijloace de probă: înscrisuri, copia dosarului administrativ de Lege nr. 10/2001, expertiză.

Prin sentința civilă nr. 1867 din 03 noiembrie 2011, Tribunalul București – Secția a III a Civilă a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta . în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General și cu intervenienții C. M. și R. E.; a dispus restituirea în natură a pivniței din imobilul construcție situat în . și a garajului în suprafață de 69,4 mp. astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topo efectuat de expert S.; a dispus restituirea în natură a cotei indivize de ½ din terenul aferent garajului și pivniței; a respins ca fiind neîntemeiată cererea de restituire în natură a terenului aferent imobilului, identificat prin raportul de expertiză topo efectuat de expert S.; a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru cota indiviza de ½ din terenul aferent construcției nerestituibil în natură, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Municipiului București formulată de intervenienții R. și C.; a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție principală formulată de intervenienții R. și C..

Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, prima instanță a analizat actele și lucrările dosarului constatând:

Prin actul dotal autentificat sub nr._ din 12 octombrie 1932, numita E. Constiniu a primit de la Dr. A. C. ca înzestrător cu ocazia căsătoriei acesteia cu A. Persu nuda proprietate asupra imobilului din București, ., urmând ca în patrimoniului înzestratei să intre și folosința integrală a imobilului după moartea ultimului dintre părinți.

Prin procesul-verbal din 12 aprilie 1940 al Comisiei pentru înființarea cărților funciare s-a transcris în favoarea numitei E. A. Perși născută C. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, ., format din teren 757 mp. pe care se găsea un corp de casă și unul cu dependințe. Corpul principal are pivniță, două încăperi, parter cu hol, cinci camere, iar deasupra etaj cu trei camere, iar corpul din fundul proprietății cu dependințe (filele 129 – 131 dosar fond).

Numita E. C. a decedat la data de 15 iunie 1951, descendenții acesteia fiind numiții P. N. și M. R. A. M., în calitate de fii, astfel cum a rezultat din sentința civilă nr. 3468 din 13 noiembrie 1978 a Judecătoriei Sectorului 1 București în dosarul nr. 861/1978.

Prin decizia nr. 597 din 24 aprilie 1978, având în vedere plecarea definitivă din țară a numitului P. N. Ș. I. s-a preluat cu plată în proprietatea statului cota indiviză de ½ din acest imobil, compus din corpul A format din subsol, parter, etaj iar corpul B format din două garaje, boxă și două magazii. Prin același act s-a dispus trecerea în proprietatea statului fără plată cota parte indiviză de ½ din terenul în suprafață de 773, 55 mp.

Prin sentința civilă nr. 3468 din 13 noiembrie 1978 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea privind ieșirea din indiviziune a numiților P. N. și M. R. A. M. de pe urma autoarei lor, mama lui E. P. născută C., fiind atribuit reclamantului M. R. A. M. lotul nr. 1 compus din apartament nr. 1, parter, compus din antreu, hol, patru camere, baie, două bucătării, oficiu, cameră, coridor, pivniță. Statului (în locul lui P. N.) i-a fost atribuit lotul nr. 2 compus din corpul B apartament nr. 2, parter plus etaj – mansarda format din hol, marchiză, patru camere, două bucătării, două wc-uri, pivnița de sub apartament și corpul C + două magazii și garaj. În ceea ce privește terenul s-a precizat că acesta rămâne în indiviziune în cote egale de ½.

Ca urmare a acestei sentințe, s-a emis decizia nr. 814 din 10 iunie 1980 a Comitetului Executiv prin care a fost modificată decizia anterioară nr. 597 din 24 aprilie 1978, în sensul că statul preia cu plată lotul 2 (astfel cum a fost identificat prin sentința de mai sus), precum și faptul că terenul rămâne în indiviziune.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1983 din 25 mai 1979, fratele reclamantului din cauză, M. R. A. M. a înstrăinat către Piscorschi M. partea sa din succesiune, lotul 1, astfel cum îi fusese atribuit la ieșirea din indiviziune prin sentința civilă nr. 3468 din 13 noiembrie 1978 a Judecătoriei Sectorului 1 București. Cumpărătoarea Piscorschi M. a decedat la 13 octombrie 1988, iar Piscorschi V., în calitate de nepot de fiu a fost instituit legatar cu titlu particular cu privire la imobilul dobândit prin contractul vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1983 din 25 mai 1979. Ulterior, prin decizia nr. 189 din 27 mai 1992 a Primăriei Municipiului București, în conformitate cu art. 35 din Legea nr. 18/1991 i s-a constituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 400 mp.

Prin notificarea cu nr. 2785 din 05 noiembrie 2001, P. N. Ș. I. prin mandatar M. R. A. C. a solicitat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 a jumătate din imobilul moștenit de la autoarea sa C. E., adică 400 mp. teren și 212,5 mp. construcție. Prin același mandatar, fratele reclamantului, M. R. A. M. a solicitat de asemenea restituirea în natură a suprafeței de teren de 400 mp., adică ½ din suprafața deținută de autoarea sa.

Până în prezent, această notificare nu a fost soluționată.

Prin sentința civilă nr. 1429 din 11 decembrie 2009 a Tribunalul București – Secția a Va Civilă în dosarul cu nr._, Primăria Municipiuui București a fost obligată să emită o dispoziție în soluționarea notificării reclamantului.

Cu privire la adresa actuală a acestui imobil, potrivit adresei emise de către Direcția Evidență Imobiliară și Cadastrală – Serviciul Nomenclatură Urbană, imobilul în cauză a fost renumerotat succesiv astfel; la nivelul anului 1948 acesta purta nr. 41 pe . ca după 1988 acesta să fie renumerotat ca nr. 21 pe ..

1. În ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.

Tribunalul a constatat că partea reclamantului din imobilul în cauză a fost preluat de la reclamant în baza Decretului nr. 223/1974 prin decizia nr. 597 din 24 aprilie 1978, având în vedere plecarea definitivă din țară a numitului P. N. Ș. I., dispunându-se preluarea cu plată în proprietatea Statului cota indiviză de ½ din construcție și fără plată a cotei de ½ din suprafața de teren.

Tribunalul a constatat că în ceea ce privește preluarea cu plată de către stat a cotei indivize a reclamantului din construcția în cauză sunt aplicabile prevederile art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001, care se referă la „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare”.

În ceea ce privește preluarea fără plată în temeiul deciziei nr. 597 din 24 aprilie 1978 a cotei indivize din terenul în cauză, tribunalul a constatat că sunt aplicabile prevederile art. 2 lit. i din același act normativ, care se referă la orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de stat. Decretul nr. 223/1974, în baza căruia a fost emisă decizia de preluare la plecarea din țară a reclamantului fără plată a terenului contravenea Constituției din 1965 potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile și construcțiile puteau fi expropriate numai pentru lucrări de interes obștesc și cu plata unei juste despăgubiri, în acord și cu prevederile Codului civil. Preluarea fără plată a terenului echivalează cu o expropriere de facto, iar în absența unei juste și prealabile despăgubiri, tribunalul a constatat că această preluare a cotei indivize din teren a fost una nelegală.

2. Cu privire la obiectul dreptului de proprietate.

Cum s-a arătat mai sus, reclamantului i-a fost preluat prin decizia nr. 597 din 24 aprilie 1978, cota indiviză de ½ din acest imobil, compus din corpul A format din subsol, parter, etaj iar corpul B format din două garaje, boxă și două magazii, iar fără plată cota parte indiviză de ½ din terenul în suprafață de 773,55 mp.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 3468 din 13 noiembrie 1978 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea privind ieșirea din indiviziune a numiților P. N. și M. R. A. M. de pe urma autoarei lor, iar Statului (în locul lui P. N.) i-a fost atribuit lotul nr. 2 compus din corpul B apartament nr. 2, parter plus etaj – mansarda format din hol, marchiză, patru camere, două bucătării, două wc-uri, pivnița de sub apartament și corpul C + două magazii și garaj. În ceea ce privește terenul s-a precizat că acesta rămâne în indiviziune în cote egale de ½.

Ca urmare a acestei sentințe, s-a emis decizia nr. 814 din 10 iunie 1980 a Comitetului Executiv prin care a fost modificată decizia anterioară nr. 597 din 24 aprilie 1978, în sensul că statul preia cu plată lotul 2 (astfel cum a fost identificat prin sentința de mai sus), precum și faptul că terenul rămâne în indiviziune.

Prin cererea astfel cum a fost precizată și modificată, reclamantul a solicitat instanței ca în soluționarea pe fond a notificării să dispusă restituirea în natură a terenului liber care nu a fost înstrăinat, restituirea în natură a garajului, precum și a pivniței.

Tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada raportului de succesiune față de proprietara inițială a imobilului, Constiniu E., și a dreptului de proprietate asupra părții din imobil preluat de stat inițial prin decizia nr. 597 din 24 aprilie 1978, astfel cum a fost acest act de preluare modificat ulterior prin decizia nr. 814 din 10 iunie 1980 a Comitetului Executiv.

3. Cu privire la tipul de măsuri reparatorii ce se vor acorda.

Din partea de imobil atribuită prin sentința civilă nr. 3468 din 13 noiembrie 1978 a Judecătoriei Sectorului 1 București, astfel cum a fost aceasta prezentată mai sus, în temeiul Legii nr. 112/1995 Statul a înstrăinat către C. M. apartamentul de la parter, iar către R. I. și E. apartamentul de la etajul 1. Cu privire la garaj acesta este deținut în prezent de numitul A. I. în baza contractului de închiriere nr. 2282 din 29 noiembrie 1999.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 2800/_ din 13 ianuarie 1997 încheiat de intervenienta Rușet alături de soțul său cu Primăria Municipiului București prin . constituie – etajul 1 compus din scara, culoar, trei camere, magazie, hol, în suprafață utilă de 106,91 mp., o cotă indiviză de 14,78% din părțile comune și teren de 67,61 mp. teren sub construcție conform art. 33 din HG nr. 20/1996.

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 4906/_ din 14 iulie 1997 prin care autoarea intervenientului C. M. a dobândit în proprietate în baza Legii nr. 112/1995, constituit din parter, compus din două camere, bucătărie, hol, culoar, wc, vestibul, magazie, în suprafață utilă de 88,42 mp., o cotă indiviză de 12,23% din părțile de folosință comune ale imobilului și 55, 94 mp. teren situat sub construcție atribuit conform art. 33 din HG nr. 20/1996.

Prin raportul de expertiză administrat în cauză, expertul topo S. C. a identificat în prezent imobilul în cauză astfel: C1 reprezentând locuința în suprafața de 111,65 mp. – coproprietari intervenienții; C2 – magazie în suprafață de 22,7 mp. proprietar C. M., C3 garaj, C4 magazie în suprafață de 13,14 mp. În ceea ce privește diferența de teren neconstruită de 163,61 mp., s-au încheiat contracte de închiriere nr._ din 05 februarie 2004, suprafața de 97,42 mp. pentru C. M. și contractul de închiriere nr._ din 05 februarie 2004 pentru R. în suprafață de 106,91 mp.

Pe cale de consecință, nu s-au putut reținute afirmațiile intervenientei R., în special din cererea completatoare a cererii de intervenție în interes propriu, că deține în proprietate și restul terenului aferent construcției având în vedere calitatea sa de chiriaș până în 15 octombrie 2009 asupra acestei suprafețe de teren aferente. De altfel, intervenienta însăși a arătat, într-o contestație adresată Direcției de taxe și impozite locale că nu poate fi impusă pe aceste teren având în vedere calitatea sa de chiriaș și nicidecum de proprietar (filele 144 – 145 dosar fond volum II).

Pentru aceleași considerente, este evident că nici celălalt intervenient nu deține calitatea de proprietar asupra suprafeței de 97,42 mp. din terenul aferent construcției pe care îl deține cu titlu de închiriere în baza contractului de închiriere nr._ din 05 februarie 2004.

Din situația juridică a imobilului, din prisma principiului fundamental al Legii nr. 10/2001 privind restituirea cu prioritate în natură a imobilelor preluate de către stat, tribunalul a dispus restituirea în natură a pivniței din imobilul construcție situat în . și a garajului în suprafață de 69,4 mp. astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză topo efectuat de expert S. C..

Atât pivnița cât și garajul au făcut parte din lotul autorului P. N. preluat prin decizia nr. 597 din 24 aprilie 1978, completată cu sentința civilă nr. 3468 din 13 noiembrie 1978 a Judecătoriei Sectorului 1 București, iar în prezent aceste părți locative nu sunt înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către cei doi intervenienți.

În privința terenului aferent imobilului în cauză, s-a constatat că potrivit art. 7 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În ceea ce privește modul în care se interpretează sintagma ”teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995”, HG nr. 923/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, aprobate prin HG nr. 250/2007 arată că prin această noțiune se înțelege „terenul pe care este amplasata construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință”.

În ipoteza de față, nu se poate restitui prin urmare în natură reclamantului terenul pe care este amplasată construcția (amprenta corpului C1 identificat de expert topo S. C.).

În schimb, având în vedere soluția de restituire în natură a pivniței și garajului către reclamant, existența unei diferențe de teren neconstruită de 163,61 mp., pentru care intervenienții pretind că au încheiat contractele de închiriere nr._ din 05 februarie 2004, suprafața de 97,42 mp. pentru C. M. și contractul de închiriere nr._ din 05 februarie 2004 pentru R. în suprafață de 106,91 mp., pentru buna utilizare a acestor construcții restituite în natură, tribunalul a dispus restituirea în natură a cotei indivize de ½ din terenul aferent garajului și pivniței. Sub acest aspect, s-a reținut că reclamantul nu deține în proprietate întreaga suprafață de teren în discuție, ci doar o cotă indiviză potrivit sentinței civile nr. 3468 din 13 noiembrie 1978 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Este evident că situația juridică a imobilului în cauză, în special faptul că în partea din spate a imobilului au fost înstrăinate către intervenienți cele două magazii, este una atipică față de soluția legislativă din art. 7 alin. 5 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, ar fi profund inechitabil ca soluția de restituire în natură către reclamant a pivniței și a garajului C3 să fie una doar teoretică și formală având în vedere că în lipsa restituirii în natură a unei părți din terenul aferent acestui corp, practic, reclamantul nu ar putea să își exercite în concret dreptul său de proprietate asupra garajului situat pe un teren care, după cum s-a arătat mai sus nu aparține nici interevenienților și nici statului, care are un titlu nevalabil asupra acestei părți din imobil, cum s-a arătat mai sus.

Având în vedere că nu s-a dispus restituirea în natură pentru apartamentele înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 și pentru restul suprafeței de teren nerestituite în natură, tribunalul a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru aceste apartamente înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, pentru cota indiviza de ½ din terenul aferent construcției nerestituibil în natură, potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește solicitarea reclamantei de a obliga pârâta la valoarea stabilită prin raportul de expertiză evaluatorie efectuat de M. V., cu titlu de măsuri reparatorii în echivalent, tribunalul a constatat că urmare a modificărilor și completărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, unitatea deținătoare nu mai are competența de a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a emite o decizie cu propunerea acordării de măsuri reparatorii în situația îndeplinirii condițiilor legale și depunerii actelor doveditoare – art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001. După modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar Comisia Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.

De data aceasta, modalitatea în care sunt evaluate despăgubirile, așa cum sunt ele cuprinse în decizia Comisiei Centrale (respectiv, caracterul echitabil al întinderii acestora, acoperirea în întregime a prejudiciul cauzat prin deposedarea abuzivă) este supusă cenzurii instanței de contencios – administrativ.

Pe cale de consecință, procedura de acordare a acestor măsuri reparatorii în echivalent va urma calea stabilită prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

4. Asupra cererilor de intervenție accesorie și principală.

Având în vedere soluția de admitere în parte, respectiv de respingere a capetelor de cerere privind restituirea în natură asupra terenului, a fost admisă cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului M. București formulată de intervenienții R. și C..

În schimb, s-a constatat prin cererea de intervenție principală formulată de intervenienții R. și C. prin care s-a invocat un drept propriu asupra terenului aferent construcției, teren liber identificat de expert S. ca fiind în suprafață de 163,61 mp. Tribunalul a constatat că intervenienții nu au deținut decât cu titlul de închiriere prin contractele de închiriere nr._ din 05 februarie 2004, suprafața de 97,42 mp. pentru C. M. și contractul de închiriere nr._ din 05 februarie 2004 pentru R., dar fără a se face dovada juridică că durata acestor contracte a fost prelungită. Mai mult, având în vedere soluția de restituire în natură către reclamantă a unei părți din teren aferent pivniței și garajului restituit în natură, a respins ca nefondată cererea de intervenție în interes propriu formulată în cauză.

La data de 02 februarie 2012 a formulat cerere de îndreptarea a unei erori materiale . a sentinței civile nr. 1867 din 03 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în sensul că în raportul de expertiză avut în vedere de către instanță dna expert S. a indicat suprafața de 163,62 mp. în loc de 173,51 mp. cât este corect având în vedere calculul matematic al suprafeței totale din care se scade suprafața ocupată de construcții.

Tot reclamanta mai solicită și lămurirea dispozitivului în sensul indicării de către instanță de judecată a faptului că aplicarea cotei indivize de ½ să se facă la suprafața delimitată pe schița anexă de punctele 51- 49-50-66 – limita garajului C3 – 68 – 71 – 72 – 73 – 73 – 75 – 44 – 36 – 38 – 33 – 34 – 105 – 104 – 51, după cum, dacă instanța nu a avut în intenție de a lua în calcul terenul pe care sunt amplasate cele trei magazii, C2 și C4 cota indiviză ar trebui raportată la suprafața de 173,51 mp. (punctele 51 – 49 – 50 – 66 – 48 – 47 – 46 – 45 – 71 – 69 – 72 – 73 – 73 – 75 – 44 – 36 – 38 – 33 – 34 – 105 – 104 – 51).

Invocând reclamanta faptul că în lipsa unei mențiuni exprese în dispozitivul sentinței în sensul indicat reclamanta va întâmpina dificultăți la punerea în executare a sentinței, ceea ce ar conduce la o imposibilitate de punere în aplicare.

La data de 17 februarie 2012 a formulat cerere pentru completarea dispozitivului sentinței civile nr. 1867 din 03 noiembrie 2011 R. E., în sensul obligării la plata cheltuielilor de judecată efectuate, onorariu avocat.

Tribunalul București – Secția a III a Civilă prin sentința civilă nr. 770 din 19 aprilie 2012 a admis cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele sentinței civile nr. 1867 din 03 noiembrie 2011 în sensul că se va trece în mod corect faptul că suprafața neconstruită a imobilului situat în . este de 173,51 mp. în loc de 163,61 mp. cum a fost menționat în mod eronat; a respins ca fiind neîntemeiată cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1867 din 03 noiembrie 2011 formulată de către reclamantă . în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General și cu intervenienții C. M. și R. E.; a respins ca fiind neîntemeiată cererea formulată de către intervenienta R. E. de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 1867 din 03 noiembrie 2011.

Pentru a pronunța această hotărâre judecătorească, instanța de fond a analizând cererea de îndreptare eroare materială, de completare a dispozitivului și de lămurire a dispozitivului, constatând următoarele:

1. În ceea ce privește îndreptarea erorii materiale de calcul cu privire la suprafața de teren neconstruită, s-a constatat că instanța a avut în vedere în această privință calculele matematice efectuate în cuprinsul raportului de expertiză efectuat de expertul tehnic S. C..

Prin raportul de expertiză administrat în cauză, expertul topo S. C. a identificat în prezent imobilul în cauză astfel: C1 reprezentând locuința în suprafața de 111,65 mp. – coproprietari intervenienții; C2 – magazieîn suprafață de 13,14 mp. În ceea ce privește diferența de teren neconstruită de 163,61 mp., s-au încheiat contracte de închiriere nr._ din 05 februarie 2004, suprafața de 97,42 mp. pentru C. M. și contractul de închiriere nr._ din 05 februarie 2004 pentru R. în suprafață de 106,91 mp.

Refăcând matematic calculele expertului tehnic cu privire la suprafața neconstruită a rezultat că din cei 390,40 mp. teren identificați la adresa ., prin scăderea suprafețelor ocupate de construcții (C1 – 111, 65 mp. + C2 – 22,7 mp. + C3 – 69,40 mp. + C4 – 13,14 mp.) se ajunge la o suprafață neconstruită de 173,51 mp. și nu de 163,61 mp. astfel cum s-a indicat de expertul S. în raportul pe care instanța l-a omologat.

Prin urmare, a admis această cerere de îndreptare a erorii strecurate în considerentele sentinței.

2. În ceea ce privește lămurirea dispozitivului în sensul indicării de către instanță a aplicării cotei indivize de ½ fie la suprafața delimitată pe schița anexă de punctele 51 – 49 – 50 – 66 – limita garajului C3 68 – 71 – 72 – 73 – 73 – 75 – 44 – 36 – 38 – 33 – 34 – 105 – 104 – 51, sau la suprafața de 173,51 mp. (punctele 51 – 49 – 50 – 66 – 48 – 47 – 46 – 45 – 71 – 69 – 72 – 73 – 73 – 75 – 44 – 36 – 38 – 33 – 34 – 105 – 104 – 51).

Tribunalul a constatat că această solicitare nu a fost întemeiată având în vedere regimul juridic al suprafeței de teren în discuție.

Astfel cum s-a indicat în cuprinsul sentinței civile nr. 1867 din 03 noiembrie 2011, de la autorul reclamantei statul a preluat prin decizia nr. 597 din 24 aprilie 1978 ca urmare a plecării din țară a numitului P. N. Ș. I. cota indiviză de ½ din acest imobil, compus din corpul A format din subsol, parter, etaj iar corpul B format din două garaje, boxă și două magazii. Prin același act s-a dispus trecerea în proprietatea statului fără plată cota parte indiviză de ½ din terenul în suprafață de 773,55 mp.

Prin sentința civilă nr. 3468 din 13 noiembrie 1978 a Judecătoriei Sectorului 1 București a fost admisă acțiunea privind ieșirea din indiviziune a numiților P. N. și M. R. A. M. de pe urma autoarei lor, mama lui E. P. născută C., fiind atribuit reclamantului M. R. A. M. lotul nr. 1 compus din apartament nr. 1, parter, compus din antreu, hol, patru camere, baie, două bucătării, oficiu, cămară, coridor, pivniță. Statului (în locul lui P. N.) i-a fost atribuit lotul nr. 2 compus din corpul B apartament nr. 2 parter plus etaj – mansarda format din hol, marchiză, patru camere, două bucătării, două wc-uri, pivnița de sub apartament și corpul C + două magazii și garaj.

În ceea ce privește terenul s-a precizat că acesta rămâne în indiviziune în cote egale de ½.

Ca urmare a acestei sentințe, s-a emis decizia nr. 814 din 10 iunie 1980 a Comitetului Executiv prin care a fost modificată decizia anterioară nr. 597 din 24 aprilie 1978, în sensul că statul preia cu plată lotul 2 (astfel cum a fost identificat prin sentința de mai sus), precum și faptul că terenul rămâne în indiviziune.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1983 din 25 mai 1979, fratele reclamantului din cauză, M. R. A. M. a înstrăinat către Piscorschi M. partea sa din succesiune, lotul 1, astfel cum îi fusese atribuit la ieșirea din indiviziune prin sentința civilă nr. 3468 din 13 noiembrie 1978 a Judecătoriei Sectorului 1 București. Cumpărătoarea Piscorschi M. a decedat la 13 octombrie 1988, iar Piscorschi V., în calitate de nepot de fiu a fost instituit legatar cu titlu particular cu privire la imobilul dobândit prin contractul vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1983 din 25 mai 1979. Ulterior, prin decizia nr. 189 din 27 mai 1992 a Primăriei M. București, în conformitate cu art. 35 din Legea nr. 18/1991 i s-a constituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 400 mp.

Prin notificarea cu nr. 2785 din 05 noiembrie 2001, P. N. Ș. I. prin mandatar M. R. A. C. a solicitat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 a jumătate din imobilul moștenit de la autoarea sa C. E., adică 400 mp. teren și 212,5 mp. construcție. Prin același mandatar, fratele reclamantului, M. R. A. M. a solicitat de asemenea restituirea în natură a suprafeței de teren de 400 mp., adică ½ din suprafața deținută de autoarea sa.

Având în vedere regimul juridic aplicabil indiviziunii, tribunalul a dispus prin sentința civilă nr. 1867 din 03 noiembrie 2011 ca restituirea în natură să se facă asupra cotei indivize de ½ din terenul aferent părții din imobil restituit în natură, anume garajul și pivnița, respingând ca neîntemeiată cererea de restituire în natură a terenului aferent imobilului identificat de expertul topo S. și a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru cota indiviză de ½ din terenul aferent construcției nerestituibile în natură.

Ceea ce este specific proprietății indivize (astfel cum a fost aceasta stabilită prin mijloacele de probă administrate în cauză și fără a se dovedi că autorul reclamantei a ieșit din indiviziune cu privire la teren) este faptul că bunul est nefracționat în materialitatea sa aparținând în același timp mai multor coindivizari având o cotă parte ideală și abstractă din dreptul de proprietate.

Operațiunea solicitată de către reclamantă pe calea cererii de lămurire a dispozitivului nu poate fi primită în acest cadru procesual având în vedere că autorul ei beneficia de o cotă indiviză din teren, ceea ce în opinia instanței, se translatează, pentru a menține regimul juridic al proprietății indivize, și la cota de teren aferentă celor două părți din construcție restituite în natură – garajul și pivnița.

A identifica exact suprafața de teren aferentă garajului și pivniței și ulterior aplicarea cotei indivize de ½ ar însemna,în fapt, o ieșire din indiviziunea existentă cu privire la această suprafață de teren, dar care nu se poate realiza în cadrul procesual al soluționării pe fond a notificării, motiv pentru care va respinge ca neîntemeiată această cerere.

3. În cea ce privește cererea intervenientei R. E. de completare a dispozitivului în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat că cererea de intervenție în nume propriu a intervenientei R. E. a fost respinsă ca neîntemeiată, fiind admisă doar cererea de intervenție în interes accesoriu formulată în favoarea pârâtului M. București prin Primar General.

Astfel cum s-a indicat în mod constant în doctrina juridică și în practica judecătorească intervenientul accesoriu trebuie să suporte întotdeauna cheltuielile propriei cereri de intervenție accesorie, indiferent dacă soluția a fost pronunțată în favoarea sau defavoarea părții pentru care s-a intervenit pe calea intervenției accesorii, care ca natură juridică, este o simplă apărare.

Așadar, intervenienta R. E. nefiind îndreptățită la obținerea cheltuielilor de judecată aferente cererii de intervenție accesorie în favoarea Municipiului București (cererea sa de intervenție în nume propriu fiind respinsă), va respinge cererea de completare a dispozitivului în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca fiind neîntemeiată.

La data de 08 februarie 2012 a declarat recurs R. E., împotriva sentinței civile nr. 1867 din 03 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, solicitând în baza art. 304¹ Cod de procedură civilă admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în fond, admiterea cererii de intervenție în interes propriu și a mai solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat că, prin acțiunea introductivă, reclamantul Persu N. Ș. I. a chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General și a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București, ., sector 1.

În motivarea acțiunii acesta a arătat că inițial imobilul a fost dobândit de mama sa, E. C., că acesta este moștenitorul mamei sale și a dobândit imobilul prin moștenire și că după plecarea sa din țară imobilul a fost trecut În proprietatea statului.

După apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat notificare, și a solicitat restituirea în natură a imobilului sus-menționat.

A precizat că în timpul soluționării cauzei, reclamantul și-a vândut dreptul litigios către ..

La data introducerii acțiunii, reclamantul, deși știa că cele două unități locative distincte (un apartament la parter și un apartament la etaj) au fost vândute foștilor chiriași, respectiv C. M., apartamentul nr. 1 și recurenta – intervenientă apartamentul nr. 2, reclamantul a solicitat restituirea imobilului în natură și cele două apartamente au fost vândute foștilor chiriași în temeiul Legii nr. 112/1995, cu mult timp înainte de introducerea acțiunii.

La data de 01 iunie 2010, numitul C. M. a formulat o cerere de intervenție în interes propriu și în interes accesoriu, a arătat că este proprietarul apartamentul nr. 1 situat la parterul imobilului și, în consecință, apartamentul nu poate să fie restituit în natură fostului proprietar.

La termenul următor, respectiv 30 septembrie 2010, recurenta a depus o cerere de intervenție in interes propriu și în interes accesoriu și a arătat că a ocupat, în calitate de chiriași, apartamentul nr. 2 situat la etajul 1 al imobilului și că, fiind de bună credință, a cumpărat acest apartament, prin contractul autentic de vânzare­-cumpărare nr. 2800/_ din 13 ianuarie 1997.

Recurenta – intervenientă a dobândit atât apartamentul cât și cota indiviză de 14,78% din terenul situat sub construcție și că dețin în calitate de chiriaș și terenul aferent construcției( curte și grădină) în suprafață de 117,79 mp.

După depunerea celor două cererii de intervenție de către actualii proprietari ai celor două apartamente, reclamantul inițial a formulat o cerere precizatoare și a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent în pentru părțile din imobil care au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995.

A formulat cererea de intervenție în interesul Municipiului București, dar și în interes propriu.

Deși instanța pretinde că nu avea dreptul să formulez cerere de intervenție în interesul pârâtului M. București, pentru terenul aferent construcției, prin sentința civilă i-a fost admisă totuși cererea de intervenție accesorie.

În cauză s-au depus înscrisuri și s-a efectuat o expertiză tehnică de specialitate. Din raportul de expertiză tehnică rezultă că garajul aferent imobilului se află in prezent în proprietatea statului, fiind închiriat în prezent unei persoane fizice.

Inițial, în contractele de închiriere atât al recurentei – interveniente, cât și al intervenientului C. M., era specificată ca dependință comună pivnița situată la subsolul imobilului.

În contractul de vânzare-cumpărare prin care părțile, foști chiriași au cumpărat cele două apartamente, nu este specificată expres pivnița, dar se menține suprafața totală a apartamentului, arătată în contractul inițial de închiriere.

În condițiile în care se menține suprafața fiecărui apartament, cu certitudine este inclusă și pivnița având în vedere că aceasta este practic dependință comună, folosită în exclusivitate de cei doi foști chiriași, actuali proprietari, intervenienți la instanța de fond.

Prin sentința civilă recurată, instanța a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a dispus restituirea în natură a pivniței situată la subsolul imobilului al cărui proprietari sunt cei doi intervenienți, precum și a garajului situat în curtea imobilului, între cele două magazii deținute, câte una, de fiecare intervenient.

Instanța a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din terenul aferent garajului și pivniței și a respins ca neîntemeiată, cererea de restituire în natură a terenului aferent imobilului; a dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul aferent construcției.

A admis cele două cereri de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Municipiului București și a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție principală formulată de cei doi intervenienți.

Recurenta – intervenientă consideră că, sentința civilă recurată este nelegală și netemeinică.

În motivarea acțiunii a arătat că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea Statului, că a notificat pe pârâtul M. București prin notificarea nr._ din 06 noiembrie 2001, având în vedere prevederile Legii nr. 10/2001, că această notificare nu a fost soluționată până la introducerea acțiunii.

Atât reclamantul cât și pârâtul M. București au depus la dosarul cauzei mai multe înscrisuri, din care rezulta cu certitudine că cele două apartamente revendicate de reclamant au fost vândute, în baza Legii nr. 112/1995, foștilor chiriași, intervenienți în cauză.

C. M. a depus cerere de intervenție la data 01 iunie 2010, iar recurenta – intervenientă a formulat cerere de intervenție la data de 30 septembrie 2010.

Numai după depunerea acestor cererii de intervenție, reclamantul și-a modificat acțiunea și a solicitat măsuri reparatorii pentru cele două apartamente vândute foștilor chiriași, care le-au cumpărat cu bună credință.

Chiar dacă, cererea de intervenție în interes propriu a subsemnatei ar fi rămas fără obiect, pe acest aspect, instanța trebuia să facă această precizare și să-mi admită cererea de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către subsemnata.

În condițiile în care, instanța de fond a restituit cu multă ușurință pivnița aflată la subsolul imobilului în care sunt situate cele două apartamente, consideră că cererea de intervenție în interes propriu nu mai poate fi considerată ca rămasă fără obiect.

Așa cum a arătat mai sus, întreaga suprafață locuibilă care era cuprinsă în contractul inițial de închiriere, mi-a fost vândută prin contractul autentic de vânzare­-cumpărare, în anul 1997.

Cu certitudine această pivniță reprezintă dependință comună pentru cele două apartamente vândute și această dependință urmează regimul juridic al unități locative vândute,

În mod greșit instanța de fond a restituit această pivniță, cu motivarea că această dependință nu a fost precizată expres și în contractul autentic ele vânzare­-cumpărare.

Recurenta – intervenientă solicită modificarea sentinței civile cu privire la restituirea în natură a acestei pivnițe.

Pe cale de consecință, consideră că se impune modificarea sentinței civile și cu privire la restituirea în natură a cotei indivize de ½ din terenul aferent pivniței; instanța nu a motivat în nici un fel de ce a restituit această cotă de ½ din terenul aferent pivniței.

Reclamantul a solicitat și restituirea terenului aferent imobilului.

Terenul situat sub clădirea în care se află cele două apartamente vândute, este cumpărat în totalitate de cei doi intervenienți; acesta este un motiv în plus pentru care se impune modificarea sentinței civile recurate cu privire la restituirea în natură a cotei indivize de ½ din terenul aferent pivniței.

Totuși, instanța a respins, în mod corect, cererea de restituire în natură a terenului aferent imobilului (curtea și grădina) acesta rămânând în continuare în folosința celor doi intervenienți, proprietari ai celor două apartamente.

Deși, instanța de fond i-a admis cererea de intervenție accesorie în favoarea pârâtului Municipiului București, deși la soluționarea cauzei în fond recurenta – intervenientă a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, depunând chitanța pentru plata onorariului de avocat, instanța a omis să se pronunțe cu privire la acest capăt de cerere al acesteia, capăt de cerere arătat expres și în cererea de intervenție formulată de ea.

Pentru acest motiv a formulat cerere separată pentru completarea dispozitivului sentinței civile, urmând să-i completez motivele de recurs, după soluționarea acestei cereri.

Recurenta – intervenientă solicită obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Față de cele de mai sus, solicită admiterea recursului și modificarea sentinței civile recurate având în vedere prezentele motive de recurs.

La data de 26 iunie 2012 R. E. a declarat recurs și împotriva hotărârii din data de 19 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în același dosar.

În motivare a arăta că, la data de 08 februarie 2012 a formulat și o cerere de completarea a dispozitivului sentinței civile. În motivare a arătat că la soluționarea cauzei în fond recurenta – interveinetă a solicitat obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă recurată s-a admis în parte cerea de intervenție a recurentei, respectiv numai cererea de intervenție accesorie, fiind respinsă cererea de intervenție în interes propriu.

Instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cerea formulată de aceasta cu privire la obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Iar la data de 19 aprilie 2012, cererea formulată de recurenta – intervenient pentru completarea dispozitivului sentinței, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Având în vedere dispozițiile art. 304¹ Cod de procedură civilă, recurenta – interveninetă solicită admiterea recursului, modificarea încheierii din data de 19 aprilie 2012, în sensul admiterii cererii recurentei de obligarea a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată la instanța de fond.

Față de cele de mai sus, solicită admiterea recursului declarat împotriva sentinței civile recurate și a hotărârii din data de 19 aprilie 2012. solicitând obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 08 februarie 2012 a declarat recurs și M. București reprezentat legal de către Primarul General, împotriva aceleiași sentințe, considerând sentința civila pronunțată ca fiind netemeinică și nelegală.

În motivare a arătat că, prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat instanței de judecată să se pronunțe pe fondul notificării formulate în condițiile Legii nr. 10/2001 și să oblige pârâtul să emită o decizie de restituire în natură și de acordare de măsuri reparatorii privind imobilul situat în ., ..

În motivele de fapt ale acțiunii s-a invocat dreptul de proprietate al reclamatei asupra imobilului situat la adresa sus menționată, caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat și refuzul pârâtului de a soluționa notificarea, iar în drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Atât petitul clar al acțiunii, cât și motivele de fapt și de drept invocate în susținerea acesteia duc la concluzia sesizării instanței de fond cu o contestație întemeiata pe Legea nr. 10/2001 îndreptată împotriva refuzului unității destinatoare de a soluționa notificarea înregistrata de reclamantă.

Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.

Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.

Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.

Notificarea reclamantei urmează a fi analizata pe cale administrativa și, dacă se va fi stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificare în termen legal și restituirea în natură nu este posibilă potrivit legii, se va emite o dispoziție de propunere de acordare de măsuri reparatorii.

În cazul în care persoana îndreptățita a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

Mai mult decât atât, Normele metodologice fac vorbire de necesitatea existenței alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța supra notificării (pct. 23.1 din HG nr. 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezenta din partea persoanei îndreptățite la restituire.

Cât privește suprafața de teren restituită recurentul – pârât consideră că, instanța de judecată ar fi trebuit să analizez în ce măsură restituirea acesteia nu încalcă dreptul de proprietate al unor terțe persoane și în ce măsură devin incidente dispozițiile art. 7 alin. 4 și 5 din Legea nr. 1/2009.

Deși textul de lege mai sus menționat este reținut în considerentele hotărârii, instanța de fond nu are însă în vedere aplicabilitatea acestuia în cauză.

Potrivit alin. 5 – „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Acest articol reprezintă o excepție de la restituirea în natură.

În raport de dispozițiile legale mai sus menționate, rezultă că, terenul aferent construcțiilor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv curtea imobilului, nu se restituie în natură.

În același sens sunt și dispozițiile art. 7 pct. 3 din HG nr. 923 din 01 septembrie 2010 coroborat cu art. 5 din același act normativ care vin și explicitează în mod clar ce se înțelege prin noțiunea de teren aferent și faptul că acesta nu se restituie în natură.

Astfel, potrivit art. „7.3. Sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii”.

Prin noțiunea „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” se înțelege terenul pe care este amplasată construcție, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizării a acesteia indiferent de categoria de folosință.

Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea investită cu soluționarea notificării. Entitatea investită cu soluționarea notificării va menționa în mod expres în conținutul deciziei/dispoziției sau ordinului, pe lângă descrierea construcției (materiale, suprafețe, anul edificării) și situația juridică a acesteia și suprafața de teren ce nu se restituie în natură și pentru care se propune acordarea de măsuri repratorii în echivalent”.

Motivarea instanței de judecată în sensul că se impune restituirea în natură a suprafeței de tern de 163 mp., deoarece din probele administrate pe parcursul litigiului, inclusiv raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că imobilul este liber, nu poate fi interpretată decât că superficială, în condițiile în care nu s-a avut în vedere faptul că pe aceasta reprezintă de fapt curtea imobilului, iar potrivit noilor reglementări acesta nu se restituie.

În opinia recurentului – pârât care apreciază ca nu se poate dispune în sensul restituirii unui bun cu consecința încălcării dreptului unei terțe persoane fără a avea certitudinea existentei dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor contestatorilor.

Obligația instanței de fond de a soluționa notificarea, în cazul refuzului unității destinatoare întemeiată în drept pe decizia nr. XX din 19 martie 2007 nu o îndreptățește pe aceasta să nesocotească prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001.

În cazul unei astfel de contestații instanța nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea investită cu soluționarea notificării și nu poate ignora dispozițiile, Ia fel de obligatorii, ale Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste motive, recurentul – pârât solicită să se admită recursul, să se modifice decizia atacata, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiata.

În drept, și-a întemeiat motivarea pe baza dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, iar în baza art. 242 alin. 2 Cod de procedură civilă, solicită judecarea cauzei și în lipsă.

La data de 10 februarie 2012 a declarat recurs C. M., împotriva aceleași sentințe, prin care solicita admiterea recursului și notificarea sentinței civile prin admiterea în parte a acțiunii și anume numai în ceea ce privește acordarea de despăgubiri în temeiul dispozițiilor Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Cu cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că, prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București, reclamantul Persu N. Ș. I. a chemat în judecată în calitate de pârât M. București prin Primarul General solicitând obligarea acestuia, în temeiul Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură, în întregime a imobilului situat în București, ., sector 1.

La data de 01 iunie 2010 recurentul intervenient C. M. a formulat cerere de intervenție în nume propriu și alăturat pârâtului solicitând respingerea acțiunii în restituirea în natură a imobilului, cu mențiunea că, apartamentul îi aparține în deplină proprietate, drept de proprietate care se manifestă și asupra terenului de sub construcție în suprafață de 55,94 mp., în conformitate cu contractul de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al acestuia.

La data de 30 iunie 2010, numita R. E. a depus de asemenea o cerere de intervenție în interes propriu și alăturat pârâtului cu mențiunea că este proprietara apartamentului situat la etajul imobilului și a terenului aferent acestuia aflat sub construcție în suprafață de 67,61 mp.

La data de 30 septembrie 2010, reclamanta intimată a formulat o cerere precizatoare prin care a solicitat restituirea în natură a terenului liber de construcții precum și a părților din construcții care nu au fost restituite, numind expres aceste părți ca fiind; garajul edificat pe acest teren.

Cererile de intervenție au fost admise în principiu.

În cauză au fost administrate probatorii cu înscrisuri și expertize, în urma cărora instanța a admis în parte cererea precizată formulată de către intimata reclamantă, prin dispunerea restituirii în natură a pivniței din imobilul construcție și a garajului în suprafață de 69,4 mp. împreuna cu cota de ½, din terenul aferent garajului și pivniței.

Hotărârea este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

I. Primul motiv de modificare a sentinței este prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă.

Prin hotărârea pronunțată, instanța de judecată a admis cererea de intervenție în interes alăturat și a respins cererea de intervenție în nume propriu, cu motivarea faptului că, recurenții intervenienți invocă un drept propriu asupra terenului aferent construcției teren liber, deținut de către aceștia numai în baza unui contract de închiriere fără a se face dovada că aceste contracte au fost prelungite.

Pronunțând o astfel de hotărâre a pronunțat o hotărâre greșită și datorată interpretării greșite a actului juridic dedus judecății, schimbându-i înțelesul lămurit al acestuia.

Cererea de intervenție în interes propriu este pe deplin justificată de dreptul de proprietate deținut asupra terenului de sub construcție, drept de proprietate care a fost încălcat prin hotărârea pronunțată și anume prin restituirea cotei ½, din acest teren, și menținând în proprietatea statului cealaltă jumătate, deși statul a vândut întregul teren de sub construcție către deținătorii de apartamente, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 112/1995 și HG nr. 20/1996.

1. În primul rând, cererea de intervenție în nume propriu a fost formulată la data de 01 iunie 2010, înainte de modificarea și precizarea acțiunii de către intimata reclamantă.

2. Intervenientul a formulat o cerere în nume propriu având în vedere faptul că s-a solicitat restituirea în natură a întregului imobil, inclusiv a părților din imobil ce au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 10/1995.

Prin întregul imobil, se înțelegea pe lângă terenul liber de construcții și apartamentele componente construcției precum și terenul aflat sub aceste apartamente.

3. După precizarea acțiunii, în discuție a rămas terenul liber de construcție și magazie, însă instanța de judecată a acordat și pivnița care este coproprietate a interveniențtilor având natura juridică de dependință, precum și cota de ½ din terenul de sub construcție, care nu poate fi restituit în natură, acesta aflându-se conform contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor în proprietatea indiviză deplină și exclusivă a intervenienților în nume propriu.

Deci, calitatea de intervenient în nume propriu a recurentului este pe deplin justificata, fiindu-i afectat însuși dreptul de proprietate deținut potrivit unui titlu legal.

4. În același timp, intervenienții, dețin legal și terenul curte, teren pentru care plătește atât chirie către Administrația Fondului Imobiliar cât și taxa de folosință către Primăria sectorului 1 București, existând dovezi în acest sens la dosar.

Deci, nu se poate solicita un alt înscris pentru a se dovedi prelungirea contractelor de închiriere în condițiile în care acestea au fost prelungite tacit prin solicitarea chiriei aferente și a taxei de folosință asupra terenului așa cum aceasta a fost reglementată de codul fiscal și codul de procedură fiscală, taxa de folosință achitată în urma comunicării de către Administrația Fondului Imobiliar către Primărie a suprafețelor de teren deținute de către chiriași conform propriilor evidente.

5. Nici în situația în care s-ar presupune că, instanța ar avea o motivare legală, nu s-ar putea reține respingerea cererilor de intervenție ca neîntemeiată, având în vedere precizările la acțiune formulate de către intimata reclamantă.

6. Instanța a omis să analizeze atâta contractul de vânzare-cumpărare deținut de către recurentul intervenient cât și contractul de închiriere privind terenul liber de construcție, interpretând în mod greșit aceste acte juridice deduse judecății și folosite în apărare de către recurent.

II. Un alt motiv de modificare a sentinței este prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod de procedură civilă.

Prin acțiunea introductivă de instanță așa cum aceasta a fost precizată, intimata reclamantă a solicitat restituirea în natură a terenului liber de construcții precum și a garajului care nu a fost înstrăinat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Aceasta a fost singura precizare formulată și discutată în contradictoriu de părți, însă instanța de judecată atunci când a pronunțat hotărârea a dispus atât restituirea pivniței aflată sub construcția înstrăinată către intervenient cât și cota de ½ din terenul aflat sub construcția înstrăinată în totalitate împreună cu terenul de sub aceasta.

Prin aceasta instanța a dat mai mult decât s-a cerut, în condițiile în care, intimata reclamantă nu a solicitat pivnița aferentă construcției și nici terenul aflat sub construcție, ci numai garajul și terenul liber de construcții.

În aceste condiții, instanța a dat ceea ce nu s-a cerut și mai mult decât ceea ce s-a cerut.

III. Instanța a pronunțat o hotărâre prin aplicarea greșită a legii în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

În ceea ce privește acțiunea introdusă de către intimata reclamantă, a solicitat să se constate că aceasta vizează revendicarea unui un imobil preluat în mod abuziv de către stat; întemeiata pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 cu motivarea că, autoritatea deținătoare a imobilului, pârâtul din cauză nu a răspuns notificării înregistrată la acesta.

Având în vedere faptul că, în litigiu se află un imobil preluat de către stat și având în vedere faptul că, unitățile deținătoare, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, sunt cele care, în procedura administrativă, trebuie să stabilească în ce măsură imobilele notificate pentru restituire fac obiectul legii speciale și, totodată în ce măsură aceste imobile pot fi restituite în natură sau prin stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent și având în vedere faptul că, se susține că, până în prezent, nu s-a dat curs notificării, aceasta fiind și motivul prezentei acțiuni, urmează că să se suplimenteze toate aceste cerințe.

În aceste condiții, instanța de judecată trebuia să observe în ce măsura pornind de la dispozițiile legii speciale, se poate admite acțiunea de restituire în natură a imobilului și în ce măsura urmează ca cererea să fie admisă sub aspectul acordării unor măsuri reparatorii prin echivalent.

În acest context, având în vedere cunoașterea aspectului referitor la imposibilitatea de restituire în natură a unor apartamente din imobil, a existenței unui apartament deja restituit ca urmare a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri precum și a faptului că, pentru fiecare apartament există o cotă indiviză de proprietate, instanța trebuie să verifice dacă imobilul poate f restituit în natură și dacă dă, în ce proporție raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Nu numai verificarea situației de fapt ci, și verificarea situației imobilului din punctul de vedere al aplicării Legii nr. 10/2001 trebuia avută în vedere și, astfel instanța ar fi putut, constata că, terenul – curte nu poate fi restituit în natură și sub acest aspect, instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

1. În același timp, prin Hotărârea pentru modificarea și completarea Normelor metodologice a Legii nr. 10/2001 s-a explicitat și noțiunea de teren aferent imobilelor - punctul 7.3: „Prin noțiunea de „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995” se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesare unei bune utilitari a acesteia indiferent de categoria de folosința”.

2. În plus terenul aferent construcției aflat sub aceasta a fost înstrăinat către proprietarii apartamentelor, în temeiul dispozițiilor GH nr. 20/1996, fapt confirmat de către contractele de vânzare-cumpărare.

Astfel, recurentul intervenient deține în proprietate conform contractului de vânzare-cumpărare, sub construcție, suprafața de 55,94 mp. teren, iar intervenienta R. E. deținea în proprietate sub construcție suprafața de 67,61 mp.

În total cei doi intervenienți deținut în indiviziune suprafața de 123,55 mp., teren aflat sub construcție.

Potrivit raportului de expertiză topo efectuat în cauză, amprenta construcției este de 111,65 mp.

Deci întreaga suprafață de teren aflat sub construcție a fost dată în proprietate cumpărătorilor apartamentelor în conformitate cu HG nr. 20/1996 și Legea nr. 1/2009.

În aceste condiții, hotărârea de a restitui cota de ½, din terenul de sub pivnița dată de instanța de judecata este nelegală și dată cu încălcarea esențiala a legii, acest teren aparținând deja a doi proprietari persoane fizice și nicidecum pârâtului persoană juridică.

Și pornind de la aceasta, menținerea în proprietatea statului a cotei de ½ din terenul de sub construcție face ca hotărârea să fie dată cu încălcarea esențială a legii speciale dar și a Codului civil care reglementează protecția proprietății.

3. Potrivit legii Regulamentului cadru al legii locuinței, „proprietatea comună include toate părțile proprietății care sunt în folosință comună, ca: terenul pe care este construită clădirea, curtea inclusă, fundația, ... scările, pivnițele, subsolurile, casa scării ...”.

Totodată, proprietatea comună include instalații ale clădirii aflate în folosință comună cu care a fost înzestrată clădirea în timpul construcției sau ulterior, ca de exemplu: „canale pluviale ... instalații telefonice, instalații electrice, conducte de apă, sisteme de încălzire și conducte de gaze care pot trece prin proprietatea comună până la punctele de distribuție din apartamentele individuale.

Tot același act normativ, îi reglementează și situația în care părțile comune nu sunt incluse în actele de proprietate și această normă stabilește că în acest caz, fiecare coproprietar are o cotă parte care depinde de suprafața locativă a fiecărui apartament și totalul suprafețelor locative ale tuturor apartamentelor din imobil.

Iar acestea nu sunt puncte de vedere noi sau dispoziții legale noi ci, ele datează de zeci de ani, astfel încât restituirea privitei reprezintă o soluție nelegală, aceasta constituind o parte comună aparținând construcției și nu unitatea locativă separată, motiv pentru care și întregul teren aflat sub construcție (amprenta construcției) a fost dat în proprietate intervenienților prin contractele de vânzare-cumpărare.

4. Sub acest aspect, instanța se mai află într-o mare eroare atunci când afirmă ca deși între foștii proprietari ai imobilului s-a produs o ieșire din indiviziune, asupra terenului au rămas în indiviziune, inclusiv asupra terenului aflat sub construcție.

Este real că, la un moment dat au existat doi coproprietari în indiviziune asupra imobilului și apoi s-a făcut o partajare asupra imobilului compus din construcții, rămânând în indiviziune asupra terenului, însă instanța omite să constate că, între proprietarii ulteriori ai imobilului în integralitatea sa, și în special între proprietarii terenului a operat o ieșire din indiviziune, ieșire din indiviziune reținută și de către raportul de expertiza topo (fila nr. 2 dosar fond).

Această ieșire din indiviziune a operat în cauză dosarul nr. 3166/2004 al Judecătoriei sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 3885 din 31 mai 2004 M. București rămânând unicul proprietar al suprafeței de teren aflată în litigiu.

În aceste condiții este vădit ca cotarea pronunțată de Tribunalul București este netemeinică și nelegală.

IV. Recurentul – pârât solicită să se ia de asemenea act că, nu se neagă dreptul intimatei reclamante să solicite restituirea unui bun ce a aparținut cândva în proprietatea autorului lor, însă aceasta restituire trebuie să se facă exclusiv cu respectarea legii, indiferent care este aceasta.

În cazul de față se află în fata aplicării unei legislații speciale, care permite reclamantei să pretindă doar acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Recurentul este proprietar al apartamentului nr. 1 situat la parterul imobilului din București, ., sector 1, imobil format dintr-o construcție cu parter și etaj, un garaj anexa si curtea aferenta întregului imobil.

În temeiul și cu respectarea în totalitate a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 autoarea sa, C. M., a cumpărat apartamentul în care locuiesc, în condițiile în care și apartamentul situat la etajul construcției a fost înstrăinat către fostul chiriaș în aceleași condiții.

Pe terenul aferent imobilului se află edificat și un garaj, ca anexă a construcției.

Ca urmare a decesului mamei recurentului și a litigiului succesoral derulat între acesta și sora sa, prin decizia civila nr. 751/A din 22 mai 2009 această unitate locativă i-a revenit în totalitate în proprietate, decizia devenind irevocabilă prin respingerea recursului.

Având în vedere această situație de fapt, solicită să se respingă acțiunea principală în ceea ce privește restituirea în natură a imobilului.

1. Locuința a fost înstrăinat către mama sa, C. M., cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, autoarea sa fiind de bună credință în momentul cumpărării acestuia.

În conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, locuința înstrăinată cu respectarea dispozițiilor legale nu mai poate fi restituita în natură către fostul proprietar, acesta fiind îndreptățit la măsuri reparatorii prin echivalent.

2. Garajul, singurul bun neînstrăinat, nu poate fi restituit în natură având în vedere natura sa, de anexă a locuinței, fără a constitui o unitate locativă de sine stătătoare.

3. Terenul de sub construcție aparține în proprietate, potrivit dispozițiilor legale și contractului de vânzare-cumpărare, destinatorului construcției și anume proprietarilor actuali ai construcției.

Față de toate aceste considerente, recurentul – pârât solicită să se admită recursul așa cum acesta a fost formulat. Cu cheltuieli de judecata

În drept, și-a motivat recursul pe baza dispozițiilor art. 299 și următoarele Cod de procedură civilă, dispozițiile Legii nr. 112/1995, Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 1/2009 și dispozițiile HG nr.20/1996.

La data de 16 februarie 2012 a declarat recurs și ., împotriva aceleiași sentințe, solicitând ca prin hotărârea pe care o veți pronunța să modificați în parte sentința civilă nr. 1867 din 03 noiembrie 2011, în sensul de a dispune restituirea în natură către recurenta – reclamantă în totalitate a suprafeței 266,85 mp. teren situat În București, ., sector 1, și acordarea de măsuri reparatorii pe echivalent pentru apartamentele înstrăinate precum și pentru suprafața de teren înstrăinată împreună acestea conform expertizei evaluatoare aflate la dosar, menținând totodată dispozițiile din sentința civilă nr. 1867 din 03 noiembrie 2011 cu privire la restituirea în natură a pivniței imobilului din București, ., și a garajului în suprafață de 69,40 mp., totodată mai solicită cheltuieli de judecată.

În motivare a arătat că:

1. Cu privire la calificarea prezentei căi de atac, învederează că, deși în finalul sentinței atacate este menționată calea de atac a recursului, în opinia sa este vorba despre un apel, cu toate consecințele ce decurg din această calificare.

Recurenta – reclamantă arătă că art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, prevede următoarele: „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel”.

Anterior introducerii ultimei teze a acestui text prin Legea nr. 202/2010, toate hotărârile pronunțate de tribunal în primă instanță, în acțiuni Întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001 aveau ca primă cale de atac – devolutivă – apelul, în baza art. 282 Cod de procedură civilă. Prin urmare, erau atacabile cu apel atât hotărârile pronunțate în acțiunile împotriva deciziilor sau dispozițiilor motivate de soluționare a notificărilor, cât și hotărârile pronunțate în acțiunile îndreptate împotriva refuzului nemotivat de soluționare.

Această ultimă categorie de acțiuni, în care se înscrie și cauza recurentei - reclamante, nu a fost și nu este prevăzută expres de art. 26 alin. 3 din Legea nr. 0/2001 (fapt care a și generat, pentru o lungă perioadă de timp, divergențe de practică în egătură cu admisibilitatea unei asemenea acțiuni). Prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XX/2007 s-a pus capăt divergențelor din practică și s-a consacrat competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond acțiunile îndreptate împotriva refuzului nejustificat de soluționare a notificării.

Ulterior emiterii Deciziei Înaltei Curți nr. XX/2007 nu s-a adus nici o modificare Legii nr. 10/2001, în sensul de a se introduce prevederi clare cu privire la regimul juridic al acțiunilor îndreptate împotriva refuzului nejustificat, acestea nefiind nici în prezent menționate expres de lege. De altfel, distincția între aceste acțiuni și cele îndreptate împotriva deciziilor motivate de soluționare nu a prezentat interes, atâta timp cât sub aspectul căilor de atac ambelor categorii le era aplicabil dreptul comun (art. 82 Cod de procedură civilă).

După modificarea din octombrie 2010 a art. 26 alin. 3 din Legea 10/2001, se impune însă a face această distincție, eliminarea căii de atac a apelului fiind justificată doar în privința hotărârilor pronunțate în acțiunile împotriva deciziilor sau dispozițiilor motivate de soluționare a notificărilor, având în vedere că o parte din aspectele de fond ale cauzelor sunt clarificate deja pe parcursul procedurii administrative, instanța de judecată fiind chemată practic să cenzureze aplicarea corectă a legii de către entitatea investită cu soluționarea notificării. În cazul acțiunilor îndreptate împotriva refuzului nemotivat de soluționare însă, tribunalele se substituie entității investite cu notificarea, și procedează la o soluționare pe fond (pentru prima dată) a notificării. Eliminarea căii de atac devolutive a apelului și în cazul acestei categorii de acțiuni are ca efect privarea reclamantului de un grad de jurisdicție, cu grave consecințe practice, lucru ce nu își găsește sub nici o formă suportul în prevederile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.

Având în vedere aceste argumente, faptul că art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 constituie o excepție în raport cu regula prevăzută de art. 282 din Codul de procedură civilă, precum și regula Exceptio Est Strictissimae Interpreta Tionis, solicită să se dea calificarea corectă a prezentei căi de atac, ca fiind aceea de apel, conform art. 282 Cod de procedură civilă, și să procedați la judecarea cauzei în conformitate cu art. 294 – 298 din Codul de procedură civilă.

II. Istoricul imobilului. Aspecte relevante pentru prezenta cale de atac.

Imobilul revendicat a fost dobândit de mama reclamantului inițial, de E. C., prin actul dotal autentificat de Tribunalul I. – Secția Notariat sub nr._ din 12 octombrie 1932, și transmis apoi prin moștenire, fiilor săi, Persu N. și M. R., în cote egale, de ½ fiecare, conform procesului verbal din data de 09 mai 1953 întocmit de Secțiunea financiară a Raionului 23 August.

La data de 13 noiembrie 1967 Persu N. a părăsit definitiv România, stabilindu-se în Franța. Ca urmare, prin decizia nr. 597 din 24 aprilie 1978 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, s-a preluat cu plată în proprietatea statului cota sa de ½ din dreptul de proprietate asupra construcțiilor (corpul A – subsol, parter și etaj, corpul B – două garaje, boxă și două magazii), precum și­ fără plată – cota parte indiviză de ½ în terenul în suprafață de 773,55 mp. pe care se aflau construcțiile.

Prin sentința civilă nr. 3468 din 13 noiembrie 1978 a fost admisă acțiunea formulată de M. R. A., dispunându-se ieșirea din indiviziune asupra imobilului menționat, prin împărțirea acestuia în două loturi, atribuindu-se către reclamantul M. R. A. lotul nr. 1, compus din corpul A – apartament nr. 1, parter, format din antreu, hol, patru camere, baie, două bucătării, oficiu, cămară, coridor, pivniță, iar Statului Român, prin Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, lotul nr. 2, compus din corpul B – apartament nr. 2 parter, plus etaj – mansardat, format din hol, marchiză, patru camere, două bucătării, două wc-uri, pivnița de sub apartament și din corpul C – două magazii și garaj. S-a stabilit de asemenea ca terenul aferent, în suprafață de 800 mp., va rămâne în indiviziune, În cotă de ½ pentru fiecare lot.

Ca urmare a acestei sentințe s-a emis decizia nr. 814 din 10 iunie 1980 a Comitetului Executiv prin care a fost modificată decizia anterioară nr. 597 din 24 aprilie 1978, în sensul că statul preia cu plată lotul nr. 2 (astfel cum a fost identificat prin această sentință) precum și faptul că terenul rămâne în indiviziune.

Lotul nr. 1 a fost vândut de către M. R. către Piscorschi M., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1983/1979 și transcris sub nr. 1494/1979 de Notariatul de Stat Sector 1 București. În conformitate cu prevederile art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, pe data autentificării acestui contract de vânzare-cumpărare, terenul aferent apartamentului, în cotă indiviză de ½ din suprafața totală de 800 mp., a trecut în proprietatea statului.

Piscorschi M. a lăsat apoi moștenire apartamentul lui Piscorschi V., conform certificatului e moștenitor nr. 1545/1988. După apariția Legii nr. 18/1991 Piscorschi V. a solicitat și obținut reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenul aferent, în suprafață de 400 mp., conform certificatului nr. 844 din 14 iunie 1993 emis de Primăria Sectorului 1 București, Piscorschi V. apoi, la rândul lui, a vândut imobilul către Svart A., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de sub nr._ din 21 iulie 1995 de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București, transcris sub nr. 8301/1995 de același Notariat, iar Svart A. a vândut către ., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public Ș. C. Ș. G. sub nr. 199 din 17 octombrie 2003.

Prin sentința civilă nr. 3885 din 31 mai 2004, Judecătoria Sectorului 1 București a admis acțiunea formulată de . SRL și a dispus ieșirea din indiviziune asupra terenului în suprafață de 781 mp., situat în București, B-duI Dacia nr. 21, sectorul 1, acesta fiind împărțit în două loturi egale, în suprafață de 390,80 mp., fiecare, atribuind un lot în proprietate exclusivă reclamantei Group Millenium 2000 SRL și celălalt lot pârâtei M. București, de asemenea, în proprietate exclusivă, poziția acestor loturi rezultând din raportul de expertiză întocmit în acel dosar de ing. A. I..

Recurenta – reclamantă a mai arătat că, după ieșirea din indiviziune făcută prin sentința civilă nr. 3885 din 31 mai 2004, menționată mai sus, . SRL a intabulat pe numele său lotul de teren, a demolat construcția care se afla pe acesta, apoi a vândut terenul rămas liber către aceasta, ., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Biroul Notarial „Confides” sub nr. 495 din 09 martie 2007.

Cu privire la lotul nr. 2, arătă că Primăria Municipiului București a înstrăinat către C. M. apartamentul situat la parter, compus din două camere, bucătărie, hol, culoar, wc, vestibul, magazie, în suprafață utilă de 88,42 mp., Împreună cu 55,94 mp. teren situat sub construcție, atribuit conform art. 33 din HG nr. 20/1996 (contractul de vânzare-cumpărare nr. 4906/_ din 14 iulie 1997) și către R. I. apartamentul situat la etaj, compus din: scara acces, culoar, trei camere, magazie, hol, în suprafață utilă de 106,91 mp., împreună cu 67,61 mp. teren situat sub construcție, de asemenea atribuit conform art. 33 din HG nr. 20/1996 (contractul de vânzare-cumpărare nr. 2800/_ din 13 ianuarie 1997).

După apariția Legii nr. 10/2001, Persu N. a formulat în termen legal notificare, solicitând restituirea proprietății preluate în mod abuziv de stat. Mandatarul care a semnat notificarea, dintr-o eroare, necunoscând bine istoricul imobilului, a formulat notificarea în numele ambilor frați, Persu N. și M. R., deși lotul domnului M., după cum a arătat mai sus, nu a fost preluat de stat și prin urmare nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Față de refuzul nejustificat de soluționare al Primăriei Municipiului București, Persu a formulat acțiunea ce face obiectul dosarului. Pe parcursul procesului s-a încheiat contractul de cesiune drepturi litigioase autentificat de Biroul Notarial „Confides” sub nr. 733 din 04 martie 2010 prin care . l-a substituit în drepturile reclamantului inițial, continuând procesul început de acesta.

III. Din istoricul imobilului expus mai sus, rezultă că starea de indiviziune cu privire la terenul În suprafață de 800 mp. (autor C. E.), a încetat în anul 2004, conform sentinței civile nr. 3885 din 31 mai 2004 a Judecătoriei sectorului 1 București, de la acest moment nemaifiind vorba de un singur lot de teren, ci de două loturi distincte. Prin urmare, cota de ½ din întregul imobil, preluată în mod abuziv de la Persu se identifică în momentul de față integral cu lotul ce i-a fost atribuit Municipiului București prin sentința civilă nr. 3885 din 31 mai 2004, iar vocația lui Persu era de a i se restitui integral în proprietate acest lot.

Față de cele învederate, prima instanța a reținut, în mod greșit (pag. 6 din sentința atacată) „sub acest aspect, se reține că reclamantul nu deține în proprietate întreaga suprafață de teren în discuție, ci doar o cotă indivizii, potrivit sentinței civile nr. 3468 din 13 noiembrie 1978”, făcând confuzie între terenul inițial, de 800 mp. (din care Persu avea dreptul, într-adevăr, la jumătate), și lotul de 400 mp. atribuit Municipiului București în anul 2004 în exclusivitate – care reprezintă exact partea preluată în mod abuziv de statul român de la Persu la plecarea acestuia din țară, și care trebuia prin urmare restituit integral în proprietate, iar nu doar cota de ½ din acesta, cum greșit a apreciat prima instanță.

Soluția pronunțată de instanță încalcă astfel prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform căruia „Întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ au de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau prin care s-a pus în executare această măsură, în absența unor probe contrare”.

Considerând în mod greșit că avea dreptul doar la o cotă de ½ din teren „aferent garaj ului și pivniței”, instanța a dispus restituirea în natură doar a acestei cote, fără a preciza însă în concret, cu trimitere la schița anexă la raportul de expertiză întocmit în cauză, care este suprafața de teren la care se referă această cotă indiviză. Cu privire la acest aspect menționează că a formulat, în temeiul art. 281¹ Cod de procedură civilă, o cerere de lămurire a dispozitivului sentinței atacate, care are termen de soluționare pe data de 12 aprilie 2012, în funcție de soluția care se va pronunța de către instanță cu privire la această cerere urmând a face la rândul lor precizările ce vor apărea necesare în prezenta cale de atac.

Recurenta – pârâtă menționează că suprafața de teren care a fost solicită a fi restituită în natură este de 266,85 mp., teren delimitată pe schița anexă la raportul de expertiză de punctele 51 – 49 – 67 – 69 – 72 – 73 – 74 – 75 – 44 – 36 – 38 – 33 – 34 (reprezentând teren liber de construcții și terenul pe care se afla magaziile și garajul). Această suprafață le-a rezultat prin scăderea din totalul de 390,40 mp. teren identificat prin raportul de expertiză topo suprafața de teren aferentă celor două apartamente înstrăinate, de 123,55 mp. (­67,61 mp., pentru R. E., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 2800/_ din 13 ianuarie 1997 și 55,94 mp. pentru C. M., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 4906/_ din 14 iulie 1997).

Suprafața de teren de 266,85 mp. poate fi restituită în natură, întrucât nu a fost vândută de către pârâtă, nu este afectată de servituți legale și amenajări de utilitate publică, iar cu privire la cele două magazii aparținând intervenienților sunt incidente prevederile art. 10 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, și ale art. 10.4. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, conform cărora se vor restitui în natură terenurile pe care au fost amplasate construcții ușoare sau demontabile (garaje, chioșcuri și altele asemenea) chiar daca amplasarea acestora a fost autorizată.

IV. Cu privire la măsurile reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate precum și pentru suprafața de 123,55 mp. de teren înstrăinată împreună cu acestea apreciează că instanța de judecată era competentă a se pronunța, motiv pentru care s-a și administrat în cauză proba cu expertiza evaluatoare. Nesoluționarea acestui capăt de cerere, cu motivarea că acesta este de competența Comisiei pentru stabilirea despăgubiri lor, - prin urmare, trimiterea reclamantului să parcurgă din nou o procedură administrativă, după ce acesta a așteptat deja timp de 11 ani soluționarea notificării prin aceeași procedura administrativă – încalcă dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul duratei excesive a procedurii.

Având în vedere cele arătate, recurenta – reclamantă solicită ca prin decizia pe care o veți pronunța să modificați în parte sentința civilă nr. 1867 din 03 noiembrie 2011, în sensul de a dispune restituirea în natură către recurenta - reclamantă în totalitate a suprafeței de 266,85 mp. teren situat în București, ., sector 1, și acordarea de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate și pentru suprafața de 123,55 mp. de teren înstrăinată împreună cu acestea conform expertizei evaluatorii existente la dosar, menținând totodată dispozițiile din sentința civilă nr. 1867 din 03 noiembrie 2011 cu privire la restituirea în natură a pivniței imobilului din București, ., și a garaj ului în suprafață de 69,40 mp.

În drept, și-a motivat recursul pe baza dispozițiilor Codului de procedură civilă, a Legii nr. 10/200 1, a Codului civil și a Convenției Europene a Drepturilor Omului.

La data de 19 octombrie 2012 a depus la dosarul cauzei întâmpinare R. E. la recursul declarat de recurenta – reclamantă . și a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, totodată a mai solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat că, recurenta – reclamantă a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1867 din 03 noiembrie 2011, a solicitat modificarea în parte a acestei hotărâri în sensul restituirii în natură a suprafeței de 266,85 mp., teren liber situat în București, ., sector 1; a mai solicitat acordarea de măsuri repratorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate intervenienților – recurenți și pentru suprafața de teren pe care este amplasată construcția.

Deși, prin acțiunea introductivă și prin cerea modificatoare, reclamanta nu a solicitat restituirea în natură a pivniței, cu rea credință solicitând menținerea dispoziției instanței de restituire a acestei dependințe, în natură.

În motivarea recursului, recurenta – reclamantă arată că cererea introductivă nu reprezintă o contestație împotriva unei dispoziții motivate astfel încât solicită calificarea căii de atac, ca fiind apel și nu recurs.

Dar, având în vedere că acțiunea are ca temei juridic dispozițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, consideră corectă calificarea căi de atac a instanție de fond, în sensul că este recurs și nu apel.

Tot în motivarea recursului, recurenta – reclamantă recunoaște că cele două unități locative au fost vândute recurenților – intervenienți încă din anul 1997, deci înainte de introducerea acțiunii în prezentul dosar.

Acesta este și motivul pentru care, recurenta – intervenientă a declarat recurs și a solicitat printre altele modificarea sentinței civile recurate în sensul admiterii cererii de intervenție în interes propriu și obligarea recurentei – reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Tot în motivele de recurs, recurenta – reclamantă face trimitere la o sentință civilă din anul 2004 prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra suprafeței totale de teren de 800 mp. și asupra construcțiilor situate pe acest teren.

Deși avea posibilitatea să declare recurs împotriva sentinței civile nr. 1867/2011 și să solicite proba cu înscrisuri, recurenta a formulat, separat o cerere de revizuire împotriva acestei sentințe civile, formându-se dosarul nr._ al Tribunalului București – Secția a IV a Civilă, cu termen la 26 octombrie 2012.

Și în recursul declarat, recurenta – reclamantă solicită restituirea în natură a suprafeței de 266,85 mp., reprezentând teren liber de construcții, precum și terenul pe care se află magaziile.

Recurenta – intervenientă preciză și în această întâmpinare că cele două magazii au fost vândute intervenienților – recurenți, împreună cu cele două unități locative, fiind vândute prin același contract autentic de vânzare-cumpărare și terenul aflat sub aceste construcții.

Cu toate acestea, recurenta – reclamantă nu solicită măsuri reparatorii prin echivalent, solicitând doar măsuri reparatorii pentru suprafața de numai 123,55 mp., teren aflat sub cele două apartamente.

Practic, solicitările din motivele de recurs sunt contradictorii, în condițiile în care recurenta solicită menținerea dispoziției instanței de restituire a pivniței și a terenului aferent acesteia.

Recunoaște totuși că amprenta la sol pentru unitățile locative înstrăinate este de 123,55 mp. ( 67,61 mp. teren ce aparține intervenientei R. E. și 55,94 mp., teren ce aparține numitului C. M.).

Practic, recurenta solicită și măsuri reparatorii pentru terenul de sub construcții, dar și menținerea dispoziției instanței de fond de restituire în natură a pivniței și a terenului de sub pivniță, restituire dispusă cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale în vigoare.

Recurenta – intervenientă consideră că fără niciun temei legal, recurenta – reclamantă solicită restituirea în natură a suprafeței de 266,85 mp., teren aferent celor două unități locative, în condițiile în care acesta a fost dat, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, în folosință permanentă deținătorilor celor două unități locative.

Față de cele de mai sus, solicit respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei – reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 01 noiembrie 2012 a depus la dosarul cauzei întâmpinare ., prin care solicită respingerea acestor recursuri ca neîntemeiate.

În motivare a arată că, M. București susține, în motivele sale de recurs, următoarele:

1. Că instanța de judecată nu avea dreptul de a soluționa pe fond notificarea, unitatea deținătoare fiind singura îndreptățită să se pronunțe asupra notificării – susținere total neîntemeiată, având în vedere decizia Înaltei Curți nr. XX/2007 care a stabilit în mod clar competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond notificarea în cazul în care unitatea nu a făcut-o în termen legal

2. Recurenta își motivează nesoluționarea notificării (timp de nouă ani) prin faptul că autorul lor Persu N., nu i-ar fi făcut „precizarea că nu mai deține alte probe” susținere de-a dreptul ridicolă, având în vedere că la dosarul administrativ au fost depuse toate actele, persoana care formulase notificarea, Persu, era chiar persoana de la care Statul a preluat imobilul, în anul 1978 (deci, nu se punea problema demonstrării vreunui arbore succesoral complicat), iar în cei nouă ani de procedură administrativă acesta a adresat numeroase cereri Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 pentru a afla stadiul dosarului, cereri la care intimata nu a răspuns niciodată nimic. În conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, intimata era obligată să se pronunțe asupra notificării în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, iar în situația în care constată că lipsesc acte din dosar, trebuia să solicite persoanei îndreptățite completarea documentației (pct. 23.1 alin. 4 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).

3. Recurenta M. București critică soluția instanței de restituire în natură a terenului liber, motivat de faptul că ea a înstrăinat două apartamente către intervenienți. Și această critică este neîntemeiată, întrucât în prezenta cauză, Statul nu a înstrăinat în totalitate către intervenienți imobilul preluat în mod abuziv, ci doar două unități locative, rămânând în proprietatea statului (și prin urmare, apte de a se restitui în natură) subsolul imobilului și garajul în suprafață de 69,40 mp. Față de faptul că aceste două construcții le-au fost restituite în natură, în mod corect trebuia să le fie restituit și terenul aferent, în speță nefiind necesară (și nici măcar oportună) menținerea vreunei părți din acest teren în proprietatea statului.

II. Prin recursul formulat de intervenienta accesorie R. E., aceasta susține:

1. Că ar fi cumpărat subsolul imobilului, împreună cu intervenientul C. M., de la Primăria Municipiului București, o dată cu cele două apartamente, astfel că acesta nu trebuia să le fie restituit în natură.

O asemenea concluzie nu se desprinde în nici un fel din actele dosarului: prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4906/_ din 14 iulie 1997, Primăria Municipiului București a înstrăinat către C. M. apartamentul situat la parter, compus din două camere, bucătărie, hol, culoar, wc, vestibul, magazie în suprafață utilă de 88,42 mp., iar prin contractul de vânzare-c­umpărare nr. 2800/_ din 13 ianuarie 1997, s-a vândut către R. I. apartamentul situat la etaj, compus din: scara acces, culoar, trei camere, magazie, hol, în suprafață utilă de 106,91 mp.

2. De asemenea, recurenta este nemulțumită de faptul că i-a fost respinsă cererea de obligare a recurentei – reclamante la plata cheltuielilor sale de judecată. Și sub acest aspect, recurenta – reclamantă apreciază corect soluția dată de prima instanță, având în vedere că demersul acestia judiciar a fost declanșat potriva pârâtei M. București, întrucât aceasta nu le-a soluționat notificarea. Recurenta – reclamanta nu a chemat în judecată nici pe R. E., nici pe C. M., iar de îndată ce la dosar au fost depuse contractele de vânzare-cumpărare menționate mai sus, și-a restrâns obiectul acțiunii solicitând doar părțile din imobil care nu au fost înstrăinate, astfel încât nu există nici un temei pentru a fi obligată la suportarea cheltuielilor de judecată. Apreciază că intimata M. București ar trebui obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât pasivitatea sa a cauzat prezentul litigiu.

III. C. M., prin recursul formulat, susține:

1. Că în mod greșit i-a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu și admisă doar cererea de intervenție accesorie. Recurenta – reclamantă apreciază că soluția primei instanțe este corectă, având în vedere că pentru terenul pe care este amplasată construcția (amprenta corpului C1) s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent, iar nu restituirea în natură, iar cu privire la terenul liber de construcții instanța a reținut că intervenienții nu justifică un drept propriu. La fel, intervenienții nu justifică un drept cu privire la subsolul imobilului și la corpul C3 – garajul în suprafață de 69,40 mp.

2. În al doilea rând, susține recurentul că instanța a interpretat în mod greșit cele două acte deduse judecății, și anume – contractul său de vânzare-cumpărare, și contractul de închiriere (expirat) pe care l-a avut cu Administrația Fondului Imobiliar pentru terenul liber de construcție. Nu se precizează însă în mod concret ce constă pretinsa greșeală de interpretare a instanței.

3. Recurentul mai critică soluția primei instanțe de restituire în natură către recurenta – reclamantă a subsolului imobilului și a garajului identificat ca C3 pe planul de situație anexat raportului de expertiză topo.

Și sub acest aspect, apreciază că soluția instanței este corectă, având în vedere că Legea nr. 10/2001 prevede cu prioritate restituirea în natură, și numai în cazul în care aceasta nu este posibilă, restituirea prin echivalent. Instanța a reținut în mod corect că subsolul și garajul nu au fost înstrăinate, se află în patrimoniul pârâtei M. București, putând fi prin urmare restituite în natură. Susținerile intervenienților în sensul că și aceste bunuri ar fi „accesorii” apartamentelor dumnealor sunt evident contrazise de actele existente la dosar – contractele de vânzare-cumpărare ale intervenienților în care acestea nu sunt menționate, și adresa Consiliului General al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar nr. 4303 din 29 martie 2010 aflată la fila 36 din dosarul de fond vol. 1, din care rezultă chiar că garajul este închiriat în momentul de față, de sine stătător, unei persoane fizice, respectiv A. I., care nu are nici o legătură cu cei doi intervenienți din cauză. Prin urmare, recurenții – intervenienți nu au și nu au avut niciodată posesia și folosința acestor bunuri, nu au nici un fel de drepturi proprii de apărat în legătură cu acestea, opoziția dumnealor la restituirea către persoana îndreptățită fiind lipsită de interes.

4. În sfârșit, și recurentul C. M. critică soluția primei instanțe de restituire în natură a cotei de ½ din terenul liber de construcții, critică neîntemeiată întrucât, după cum a arătat mai sus, soluția restituirii în natură a terenului în cauză este pe deplin justificată, acesta fiind necesar pentru exercitarea de către recurenta – reclamantă a dreptului de proprietate asupra construcțiilor ce i-au fost de asemenea restituite în natură.

Pentru motivele expuse, recurenta – reclamantă solicită să se respingă ca neîntemeiate recursurile formulate de R. E., C. M. și M. București prin Primar General, totodată a mai solicitat cheltuieli de judecată.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului si sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursurile sunt întemeiate pentru următoarele motive:

În ceea ce privește recursurile declarate împotriva sentinței civile nr 1867/2011a Tribunalului București, Curtea constată că intervenienta principală R. E. a criticat, în esență, hotărârea primei instanței sub aspectul greșitei respingeri a cererii de intervenție în interes propriu formulată, în condițiile în care tribunalul a dispus restituirea în natură a pivniței și a cotei de ½ din terenul aferent acesteia, învederând totodată faptul că pivnița reprezintă o dependință comună a imobilului în litigiu, astfel că nu se impune retrocedarea acesteia în natură, precum și din punct de vedere al cheltuielilor de judecată, neacordate de prima instanță.

Pârâtul M. București a criticat sentința recurată în ceea ce privește competența instanței de judecată de a soluționa notificarea formulată de autorul reclamantei în temeiul legi 10/2001, precum și sub aspectul suprafeței de teren restituită în natură de prima instanță, invocând prevederile art 7 alin 4 și 5 din legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin legea 1/2009.

Prin recursul promovat de intervenientul principal C. M., sentința tribunalului a fost criticată sub aspectul greșitei respingeri a cererii de intervenție în interes propriu formulată, în condițiile în care tribunalul a dispus restituirea în natură a pivniței și a cotei de ½ din terenul aferent acesteia, învederând totodată faptul că pivnița reprezintă o dependință comună a imobilului în litigiu, astfel că nu se impune retrocedarea acesteia în natură, sub aspectul pronunțării unei soluții plus petita, în sensul că deși reclamanta a solicitat restituirea în natură doar pentru garaj și terenul liber de construcții, prima instanță a dispus și asupra retrocedării în natură a pivniței, precum și sub aspectul restituirii în natură a cotei de ½ din terenul de sub pivniță.

Examinând recursul reclamantei, Curtea constată că sentința atacată a fost criticată în ceea ce privește proporția în care s-a dispus restituirea terenului de sub garaj și pivniță, în sensul că partajarea terenului s-a realizat prin sentința civilă nr 3885/2004, prin care lotul de teren în suprafață de 390 mp a revenit în proprietate exclusivă Municipiului București, acesta reprezentând exact partea preluată abuziv de către stat de la Persu N. la plecarea sa din țară. Totodată reclamantul susține că suprafața de 266,85 mp de teren aferentă imobilului, inclusiv cea aflată sub cele două magazii ar trebui restituită în natură, învederând în privința măsurilor reparatorii prin echivalent acordate de prima instanță în condițiile dispozițiilor legii 247/2005, titlul VII că acest capăt de cerere trebuia rezolvat de către tribunal, soluția de trimitere la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor fiind contrară prevederilor art 6 din CEDO, sub aspectul duratei excesive a procedurii.

Examinând comparativ cererile de recurs formulate, Curtea constată că părțile au formulat critici comune referitoare la chestiunea restituirii în natură a pivniței și a terenului de sub pivniță, motiv pentru care acest motiv de recurs va primi considerente comune în cele ce urmează.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, Curtea constată că imobilul în litigiu este format din mai multe unități locative aflate în proprietate exclusivă, precum și părți de folosință comună, din aceste punct de vedere fiind aplicabile dispozițiile legislației locative, care reglementează imobilele cu o astfel de structură.

Astfel, urmărind evoluția legislativă, Curtea constată că această chestiune a primit pentru început o reglementare prin anexa 2 legii 114/1996, care reprezenta Regulamentul cadru al asociațiilor de proprietari și care definea în art 3 noțiunea de condominiu, precum și părțile sale componente. Astfel, legiuitorul prevedea că prin condominiu se înțelege o proprietate imobiliară din care unele părți au alte destinație decât aceea de locuință, respectiv apartamente proprietate individuală, iar restul este proprietate comune indiviză, cu precizarea că o proprietate imobiliară nu este un condominiu decât dacă cota-parte indiviză de proprietate comună revine proprietarilor apartamentelor și nu poate fi separată de proprietatea asupra apartamentelor. Noțiunea de apartament era definită ca fiind o parte dintr-o clădire destinată locuirii, în regim de proprietate individuală, care, împreună cu cota-parte indiviză din proprietatea comună, constituie o unitate de proprietate imobiliară. În ceea ce privește părțile comune, legiuitorul definea noțiunea de proprietate comună, ca fiind totalitatea părțile dintr-o clădire aflată în proprietate, care nu sunt apartamente și care sunt destinate folosirii în comun de către toți proprietarii din acea clădire. Folosind tehnica enumerativă, legiuitorul individualizează proprietatea comună a unui imobil ca incluzând toate părțile proprietății care sunt în folosință comună, precum: terenul pe care este construită clădirea, curtea inclusă, fundația, structura de rezistență, acoperișul, terasele, coșurile de fum, scările, holurile, pivnițele, subsolurile, casa scării, tubulatura de gunoi, rezervoarele de apă, ascensoarele. De asemenea, legiuitorul a completat această enumerare, arătând că proprietatea comună include, totodată și instalații ale clădirii aflate în folosință comună cu care a fost înzestrată clădirea în timpul construcției sau cu care a fost dotată mai târziu de către proprietari, ca de exemplu; canale pluviale, paratrăsnete, antene, instalații de telefonie, instalații electrice, conducte de apă, sisteme de încălzire și conducte de gaze care pot trece prin proprietatea comună până la punctele de distribuție din apartamentele individuale. În privința regimului juridic al proprietății comune, legiuitorul a prevăzut că proprietatea comună este indivizibilă și este deținută de proprietarii apartamentelor individuale, conform cotelor calculate.

Acest regulament cadru al asociației de proprietari, care constituia anexa 2 a legii 114/1996 a fost abrogat, legiuitorul edictând legea 230/2007, prin care în art 3 redefinește, păstrând același principii, noțiunile de condominiu și de proprietate comună. Astfel, legiuitorul stabilește că prin clădire- . – se înțelege proprietatea imobiliară formată din proprietăți individuale, definite apartamente sau spații cu altă destinație decât aceea de locuințe, și proprietatea comună indiviză. Poate fi definit condominiu și un tronson cu una sau mai multe scări, din cadrul clădirii de locuit, în condițiile în care se poate delimita proprietatea comună. De asemenea definește noțiunea de proprietate individuală ca fiind apartamentul sau spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință, parte dintr-o clădire, destinată locuirii sau altor activități, care împreună cu cota-parte indiviză din proprietatea comună constituie o unitate de proprietate imobiliară. În ceea ce privește noțiunea de proprietate comună, Curtea constată că legiuitorul a recurs la o altă modalitate de definire a acestei noțiuni, prin utilizarea unei formule generale, larg cuprinzătoare, în sensul că sunt înglobate toate părțile dintr-un condominiu care nu sunt apartamente sau spații cu altă destinație decât aceea de locuință.

Interpretând coroborativ aceste dispoziții legale, cu luarea în considerare a evoluției legislației din această materie, Curtea concluzionează că sunt juste susținerile recurenților intervenienți, potrivit cărora pivnița constituie o dependință comună a imobilului în litigiu, aflată în proprietate comună, indiviză, pe cote părți stabilă și forțată, având un caracter accesoriu față de părțile din imobil, aflate în proprietate individuală, cu consecința că urmează regimul juridic al bunului proprietate exclusivă. Prin urmare, față de prevederile art 7 alin 2 coroborat cu art 18 alin 1 lit c și cu art 20 alin 2 din legea 10/2001, Curtea reține, în acord cu prima instanță, faptul că apartamentele vândute în temeiul legii 112/1995, către intervenienți, nu pot fi supuse restituirii în natură, fostul proprietar având dreptul în această situație doar la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii 247/2005.

Pentru aceste motive, Curtea apreciază că nu se impune restituirea în natură a pivniței către reclamantă.

În ceea ce privește chestiunea restituirii în natură a terenului de sub pivniță, Curtea apreciază că această critică trebuie examinată prin corelație cu motivul de critică formulat de către societatea reclamantă referitor la retrocedarea în natură a terenului în suprafață de 266,85 mp, delimitat de expert ca fiind teren liber de construcții, incluzând și terenul pe care se află cele două magazii.

Potrivit prevederilor art 7 alin 5 din legea 10/2001, legiuitorul instituie o interdicție în sensul că nu se pot restitui în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Această interdicție trebuie examinată prin raportare la celelalte dispoziții ale art 7 din legea 10/2001, pentru a putea stabili cu exactitate natura juridică a unei astfel de prevederi legale,precum și câmpul de aplicare. Astfel, legiuitorul statuează în alineatul 1 al acestui text de lege, cu titlu de principiu, faptul că imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură. În alineatele următoare, sunt reglementate unele situații de excepție de la regula retrocedării în natură( cum este cazul imobilelor înstrăinate în baza legii 112/1995, cu respectarea dispozițiilor acestei legi), precum și situația particulară a unui imobil revendicat, în condițiile legii speciale, de două persoane îndreptățite. Pe cale de consecință, interdicția instituită de alineatul final al art 7 constituie o excepție de la principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv.

Legiuitorul explicitat prin Normele metodologice de aplicare a legii 10/2001, noțiunea de "teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995", în sensul că este vorba de terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință, cu precizarea că stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării. Interpretând aceste prevederi legale, Curtea constată că legiuitorul exclude de la retrocedarea în natură terenul aflat sub construcție, cât și terenul limitrof acesteia, în limita suprafeței care deservește buna funcționare a clădirii, cu mențiunea că determinarea acestei suprafețe de face, în concret, în funcție de particularitățile imobilului, prin aceasta înțelegând luarea în considerare a situației sale faptice și juridice. Din interpretarea acestui text de lege, Curtea reține că legiuitorul a conferit o marjă de apreciere, sub rezerva argumentării temeinice, unități deținătoare și implicit organului judiciar, sesizat cu o acțiune întemeiată pe decizia civilă nr 20/2007, doar în privința terenului aferent construcției dar nu și în privința celui aflat sub construcție, pentru care interdicția restituirii în natură nu comportă nicio discuție. Pe cale de consecință, Curtea, dând eficiență acestor dispoziții legale și reținând că pivnița constituie o parte componentă a imobilului, aflat în proprietate comună, care nu poate fi retrocedată, apreciază că restituirea în natură a terenului aferent pivniței este în contradicție cu aceste dispoziții legale.

În ceea ce privește terenul aferent garajului, precum și cel aferent construcției, în care se află cele două apartamente cumpărate de intervenienți în temeiul legii 112/1995, Curtea constată că, pentru a putea tranșa chestiunea posibilității de restituire în natură a acestui teren, trebuia evaluat criteriul prevăzut de dispozițiile legale anterior menționate și anume, măsura în care terenul respectiv servește în mod efectiv bunei utilizări a construcției. Pentru a răspunde acestei chestiuni, Curtea consideră că se impune realizarea unui supliment la raportul de expertiză specialitatea topografie, având acest obiectiv, solicitându-se totodată expertului să stabilească și maniera în care intervenienților li se va sigura accesul la cele două magazii pe care le au în proprietate, în situația în care, se va ajunge la concluzia că se impune retrocedarea terenului. Pentru fundamentarea acestei convingeri, Curtea are în vedere și faptul că reclamanta deține în proprietate terenul învecinat cu cel ce formează obiectul prezentei cauze, astfel că ar exista interesul și utilitatea ca aceasta să obțină în proprietate o porțiune din terenul solicitat prin intermediul notificării formulate în temeiul legii 10/2001, în condițiile în care prima instanța a dispus restituirea în natură a garajului, asigurându-și astfel o cale de acces în interiorul proprietății sale. Totodată, trebuie precizat că acest argument ce decurge din particularitățile de fapt și de drept ale cauzei, trebuie examinat de instanța de trimitere, în circumstanțiere, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, cărora trebuie să le dea deplină eficiență.

În privința criticilor formulate de reclamant referitoare la restituirea bunurilor imobile în cota indiviză de ½, Curtea le apreciază ca întemeiate, având în vedere că prin sentința civilă nr 3885/2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra terenului în suprafață totală de 781 mp, care a fost împărțit în două loturi egale, în suprafață de 390 mp fiecare, unul dintre acestea fiind atribuit în proprietate . SRl, antecesoarea reclamantei și cel de-al doilea lot fiind atribuit Municipiului București, în proprietate exclusivă. De asemenea, trebuie făcută precizarea că acest lot reprezintă exact partea de imobil preluată de stat în baza decretului 224/1973 și care formează obiectul notificării pe legea 10/2001, cu a cărei soluționare a fost investită instanța de judecată în prezentul dosar.

În ceea ce privește cele două magazii, nerestituite în natură de către prima instanță, Curtea reține, din examinarea contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul legii 112/1995, că au fost înstrăinate intervenienților în aceste condiții, contractele respective nefiind anulate. În privința terenului aferent acestora, Curtea constată că sunt incidente tot dispozițiile art 7 alin 5 din legea 10/2001, astfel cum au fost explicitate prin Normele Metodologice, astfel că se impune analizarea aceluiași criteriu al necesității terenului în vederea bunei funcționări a clădirii, expertul urmând să răspundă și acestui aspect.

În ceea ce privește critica reclamantei referitoare la nepronunțarea primei instanțe asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, Curtea constată că este nefondată motivul de recurs, în condițiile în care legea 10/2001 a fost modificată prin legea 247/2005, care a preluat din competența unității deținătoare problema cuantificării despăgubirilor și a creat un organism specializat în acest scop și anume Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Faptul că tribunalul nu a stabilit prin sentința pronunțată cuantumul măsurilor reparatorii prin echivalent, pentru considerentele anterior arătate, nu echivalează cu nesoluționarea acestei cereri, ci este consecința aplicării prevederilor legale în materie.

Cu privire la eficiența sistemului de obținere a măsurilor reparatorii prin echivalent, chestiune pe care reclamanta o invocă pentru a justifica de ce a recurs la introducerea acțiunii de față, Curtea constată că acordarea acestora se realizează în condițiile legii 247/2005, titlul VII, prin raportare la valoarea de piață a imobilului . Pe lângă aceasta Comisie, s-a înființat Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților căreia i s-a acordat competența de a valida sumele finale de plată și de a emite titluri de plată sau de conversie, la propunerea unor evaluatori desemnați pentru stabilirea valorii bunurilor.

În vederea plății despăgubirilor acordate de Comisia Centrală a fost înființat un organism de plasament colectiv de valori mobiliare numit Fondul Proprietatea, capitalul său fiind constituit în majoritate din active ale statului la diferite întreprinderi. Deși acțiunile Fondului Proprietatea au fost cotate la Bursă și se fac demersuri pentru ca acest organism de plasament colectiv să aibă capacitatea să asigure plata despăgubirilor pentru toate persoanele îndreptățite într-un termen rezonabil, Curtea apreciază că în momentul de față, se impune a se observa dacă acest fond a început sa funcționeze de o manieră care să fie considerată echivalentă cu acordarea unei despăgubiri efective, cum statuează Curtea Europeana a Drepturilor Omului în hotărârea pronunțată în cauza Faimblat contra României.

În orice caz, listarea la bursă a Fondului Proprietate reprezintă o inițiativă notabilă de eficientizare a sistemului reparator instituit de legea 10/2001, aspect căruia instanța de apel înțelege să-i dea relevanța cuvenită în actualul context legislativ.

Tot în legătură cu eficacitatea sistemului reparatoriu instituit de legea 10/2001, astfel cum a fost amendată prin legea 247/2005, trebuie luate în considerare cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pronunțată în cauza pilot A. contra României. În acest sens, Curtea are în vedere faptul că acest sistem reparatoriu vehiculează noțiunea de reparație în favoarea foștilor proprietari, cu mențiunea că eficientizarea sistemului de acordare a acesteia s-a demarat prin cotarea la bursă a Fondului Proprietatea sau prin configurarea unui alt mecanism pe care statul este obligat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curtea Europeană (astfel cum a fost prelungită până la data de 12 04 2013), în acest scop prin hotărârea pilot pronunțată în cauza A. contra României, urmărindu-se să se creeze astfel o modalitate legală și reală pentru fostul proprietar, de obține o reparație echitabilă, care să răspundă principiului proporționalității atât sub aspectul cuantumului despăgubirii cât și din punct de vedere al timpului de acordare acesteia.

De remarcat este faptul că instanța de contencios european în materia drepturilor omului a recunoscut acest drept de creanță, având ca obiect despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care reprezenta până la acel moment un argument de bază în recunoașterea dreptului la restituire.

Stabilirea obligație statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului actual și instituirea unor proceduri simplificate și eficace, reprezintă în același timp o validare a măsurilor reparatorii reglementate de legea 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în cazul înstrăinării imobilului, pentru care s-a formulat notificare în temeiul legii speciale.

Având în vedere că hotărârea pilot determină o modificare substanțială în ceea ce privește procedura de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, în speță, a despăgubirilor, fiind de o importanță deosebită, Curtea apreciază că nu poate fi ignorată și că se impune a fi aplicată și în cauzele în curs de judecată, pentru a elucida problema compatibilității regimului reparatoriu reglementat de legea 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dispozițiile art 6 din CEDO, consacră dreptul la un proces echitabil, principiu care își găsește transpunerea în practică prin respectarea garanțiilor pe care le impune, printre acestea aflându-se și durata rezonabilă a unui proces. D. fiind faptul că este vorba de un imobil preluat abuziv de către stat în perioada regimului comunist, pentru aprecierea corectă a modalității în care sunt respectate garanțiile art 6 din CEDO, Curtea reține că trebui avute în vedere și aspectele anterior relevate, problematica acestor imobile neputând fi soluționată decât cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare socio-economice, ceea ce a condus chiar și din partea instanței de contencios european la o interpretare mai flexibilă a rigorilor Convenției.

În privința recursului formulat de intervenientul C. M., Curtea constată că și-a întemeiat primul motiv de recurs, relativ la greșita respingere a cererii de intervenție în interes propriu formulată, în condițiile în care tribunalul a dispus restituirea în natură a pivniței și a cotei de ½ din terenul aferent acesteia, pe dispozițiile art 304 pct 8 cod procedură civilă.

Din economia prevederilor procedurale incidente, rezultă că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile ar 304 pct 8 cod procedură civilă, se referă la încălcarea principiului înscris în prevederile art 969 alin 1 cod civil, potrivit căruia convențiile legale au putere de lege între părțile contractante. Pornind de la semnificația acestor dispoziții de drept de material, care consacră principiul forței obligatorii a contractului și având în vedere și prevederile procedurale invocate de recurentă drept temei pentru critica formulată, Curtea constată că trebuie distins între următoarele ipoteze: situația în care instanța este sesizată cu un diferend legat de un act juridic, indiferent că este un act juridic unilateral sau bilateral, ale cărui clauze sunt clare și precise, judecătorul, soluționând fondul, având obligația să-l aplice în litera și spiritul său, nefiind îndrituită să-i dea un alt înțeles, precum și situația în care clauzele actului juridic dedus judecății sunt neclare, susceptibile de mai multe înțelesuri, judecătorului revenindu-i datoria de a-l interpreta, potrivit regulilor de interpretare a actelor juridice.

Motivul de recurs întemeiat pe prevederile art 304 pct 8 cod procedură civilă se referă la situația în care actul juridic care a generat litigiul este clar sub aspectul conținutului, dar instanța, pronunțându-se asupra pretențiilor cu care fost învestită, îi schimbă natura sau înțelesul, cu precizarea că în ipoteza în care din materialul probator administrat rezultă un dubiu cu privire la natura juridică sau conținutul actului juridic, interpretarea dată de instanțele de fond constituie o chestiune de fapt, care nu mai poate fi supusă cenzurii instanței de recurs.

Făcând aplicarea în cauză a acestor aspecte teoretice, Curtea constată că acest motiv de modificare a hotărârii nu este incident în cauză, în condițiile în care nu se pune problema interpretării clauzelor unui act juridic pentru calificarea naturii juridice a acestuia sau pentru clarificarea sensului acestora, ci trebuie stabilite dacă soluția primei instanțe este corect sau nu, prin raportare la normele legale aplicabile, în condițiile în care s-a dispus restituirea pivniței și a terenului de sub pivniță, ceea ce apare ca fiind o chestiune de legalitate, încadrabilă în dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, manieră în care a și fost examinată în cele ce preced.

Cu privire la ce de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art 304 pct 6 cod procedură civilă, Curtea îl apreciază ca nefondat, întrucât din conținutul cererii precizatoare a reclamantului, reiese că înțelege să solicite acordarea măsurilor reparatori prin echivalent pentru părțile din imobil ce nu pot fi retrocedate în natură,( fiind înstrăinate în temeiul legii 112/1995) alături de restituirea terenului liber, neafectat de construcții și a garajului. Curtea preciază că primul capăt de cerere, având o formulare largă, include și pivnița, chiar dacă nu a fost menționată în mod expres, astfel că prima instanță, pronunțându-se asupra acesteia nu a acționat cu depășirea limitelor investirii. Faptul că pivnița nu poate fi retrocedată în natură, reprezintă o altă chestiune, pe care Curtea a examinat-o în cele de preced.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, intervenientul,prevalându-se dispozițiile arr 304 pct 9 cod procedură civilă, a criticat de fapt soluția de restituirea în natură a terenului de sub pivniță, prin raportare la dispozițiile art 7.3 din Normele metodologice de aplicare a legii 10/2001. Curtea menționează faptul că a detaliat aceste chestiuni în cele expuse anterior, astfel că nu se impune realuarea argumentației.

Subsumat acestui motiv de recurs, intervenientula invocat faptul că s-a realizat partajul terenului prin sentința ciivlă nr 2885/2004, aspect care de asemenea a fost învederat prin recursul reclamantei și clarificat în cele ce preced, astfel că nu se impun precizări suplimentare.

Față de ultimul motiv de recurs, Curtea, în egală măsură apreciază că nu se impun precizări suplimentare, în condițiile în care a învederat în considerentele anterioare faptul că reclamanta are dreptul doar la măsurile reparatorii conferite de legea specială, reprezentată de legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin legea 247/2005, din această perspectivă, avându-se în vedere prevederile art 7 alin 1, 2 și 5 din legea 10/2001, astfel cum au fost explicate prin Normele Metodologice.

Subsumat acestui motiv de recurs, intervenientul a mai invocat și greșita restituire în natură a garajului, justificat de faptul că este o anexă a locuinței și că nu poate constitui o unitate locativă de sine stătătoare. Este adevărat că garajul reprezintă o anexă a locuinței, dar, făcând aplicarea dispozițiilor art 3 din legea 230/2007, Curtea apreciază că nu poate fi considerat o parte comună a imobilului, în sensul acestor prevederi legale. Totodată, din examinarea contractelor de vânzare cumpărare, care reprezintă titlurile de proprietate ale intervenienților recurenți, rezultă că garajul nu a fost înstrăinat acestora în temeiul dispozițiilor legii 112/1995, astfel că, potrivit prevederilor art 18 alin 1 lit c, coroborate cu cele ale art 7 alin 2 din legea 10/2001( interpretate per a contrario), retrocedarea în natură este posibilă.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, formulat de pârâtul M. București, referitor la abilitatea legală a organului judiciar de a se pronunța asupra notificării formulate de autorul reclamantei în baza legii 10/2001, Curtea constată că această chestiune a fost tranșată pe calea recursului în interesul legii, prin decizia civilă nr 20/2007, pronunțată de instanța supremă, obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art 330 indice 7 alin final cod procedură civilă.

În ceea ce privește limitele în care poate dispune instanța de judecată sesizată, cu soluționarea pe fond a notificării, Curtea reține această chestiune a fost tranșată de instanța supremă prin decizia civilă nr 20/2007, în sensul că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil, dacă este cazul.

O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.

Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.

În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Instanța supremă a concluzionat în sensul că, într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

Făcând aplicarea celor statuate de Înalta Curte pe calea recursului în interesul legii, Curtea apreciază că soluția a fost pronunțată de prima instanță cu respectarea acestor limite.

Recurentul pârât a mai făcut referire la obligația persoanei îndreptățite de a depune toate actele doveditoare, momentul de la care începe să curgă termenul de 60 de zile stabilit de legiuitor pentru ca unitatea deținătoare să se pronunțe asupra notificării, precum și la dispozițiile normelor metodologice care prevăd necesitatea formulării de către persoana îndreptățită a unei precizări referitoare la inexistența altor probe, precum și a unei declarații prin care persoana îndreptățită să arate că nu mai are alte dovezi de prezentat. Față de aceste aspecte și apreciind că reclamanții nu au depus actele solicitate de către Primăria Mun București, recurentul consideră că obligarea sa la emiterea unei dispoziții de restituire este prematură.

Practic, recurentul consideră greșită soluția primei instanțe ,în sensul că această soluție este pronunțată cu nerespectarea prevederilor Normelor Metodologice, reprezentate de HG 498/2003, referitoare la necesitatea existenței unei precizări/declarații din partea notificatorilor din care să rezulte că nu mai au probe de depus cu privire.

Curtea apreciază că lipsa acestei declarații nu poate constitui un impediment pentru unitatea deținătoare de a soluționa notificarea în termenul legal, această cerință fiind stipulată de legiuitor în favoarea persoanelor îndreptățite în sensul că reprezintă o garanție pentru acestea că unitatea deținătoare va rezolva cererea de acordare a măsurilor reparatorii, analizând întregul material probator pe care persoanele îndreptățite ar fi putut să-l pună la dispoziția unității deținătoare.

Prevederile pct 23.1 din HG 498/2003 stabileau că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.

În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.

Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).

De asemenea, Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001 arată prin dispozițiile art 32.2 că în ipoteza în care, după comunicarea unității deținătoare, persoana îndreptățită este pasivă (deci nu comunică nici un răspuns), pasivitatea acesteia poate fi apreciată ca acceptare tacită.

Acceptarea unei prorogări tacite se poate obține și cu ocazia îndeplinirii procedurii prevăzute la art. 23 alin. (2) din lege (invitarea persoanei îndreptățite cu ocazia dezbaterii cererii respective), fiind necesar ca în procesul-verbal întocmit cu acest prilej să se facă mențiune despre necesitatea completării materialului probator (procesul-verbal se va semna și de persoana invitată). În cazul în care însă persoana îndreptățită căreia i s-a solicitat completarea materialului probator comunică în mod expres sau pretinde în cadrul procedurii prevăzute la alin. (2) al art. 23 din lege că nu posedă sau că îi este imposibil să procure respectivele acte doveditoare, termenul de 60 de zile curge de la data acestei ultime comunicări sau, după caz, de la data consemnării situației respective în procesul-verbal. Dacă persoana îndreptățită, deși invitată, nu se prezintă la dezbaterea cererii de restituire, este necesar a se face comunicarea respectivă în scris.

Prevederile art 23.3. din Normele Metodologice de aplicare a legii 10/2001evidențiază că actele solicitate în mod expres de către entitățile învestite cu soluționarea notificării, care se depun după data de 14 mai 2003, pot fi luate în considerare numai dacă aceasta (entitatea învestită) consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.

Curtea apreciază că aceste dispoziții legale sunt de natură să ofere un răspuns și celeilalte susțineri a apelantului pârât, din economia acestor prevederi( astfel cum au fost interpretate și de instanța supremă prin decizia civilă nr XX/2007 pronunțată în recurs în interesul legii ) rezultând caracterul obligatoriu și imperativ al termenului de 60 de zile stabilit de legiuitor, care decurge din natura acestuia de termen procedural, de decădere.

De asemenea, faptul că legea stabilește în sarcina persoanelor îndreptățite obligația de a face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărui retrocedare se cere cât și dovada deținerii legale a acestuia la momentul preluării abuzive, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, în condițiile în care cei care au formulat notificare nu fac aceste dovezi, unitatea deținătoare poate să respingă notificarea în termenul legal de soluționare. Astfel, Curtea ajunge la concluzia că lipsa unor dovezi, neurmată de efectuarea unor adrese către persoanele îndreptățite prin care să li se solicite completarea probatoriului în termenul de 60 de zile, nu poate constitui o cauză de prorogare a termenului de 60 de zile stabilit imperativ de legiuitor.

În ceea ce privește termenul în care trebuiau depuse actele doveditoare, Curtea apreciază că eventuala nerespectare a acestuia de către cei care au formulat notificări nu poate avea semnificația unei exonerări de răspundere a unității deținătoare pentru nesoluționarea în termenul legal a cererii de retrocedare cu care a fost învestită, în condițiile în care unitatea deținătoare a avea posibilitatea să solicite completarea probatoriul, cu indicarea concretă a actelor ce trebuie depuse, iar lipsa unui răspuns adecvat din partea notificatorului sau comunicarea uni răspuns în sensul că nu poate completa probațiunea sau nu apreciază necesar, dădea dreptul unității deținătoare să treacă la soluționarea cererii pe baza celor existente în dosar la acel moment, cu respectarea termenului de 60 de zile.

Având în vedere caracterul esențialmente reparatoriu al dispozițiilor legi 10/2001( în condițiile în care acest act normativ urmărea să ofere o modalitate de remediere a privărilor de proprietate care durează de câteva decenii) cât și stringența soluționării cu celeritate a cererilor de acordare a măsurilor reparatorii, Curtea, luând în considerare și natura juridică a termenului de 60 de zile, așa cum a fost analizată în cele ce preced, apreciază că depășirea sa nu poate avea drept unică consecință doar acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul creat prin această întârziere, sub rezerva dovedirii acestuia.

Ca ultim motiv de recurs, pârâtul M. București a invocat și critici legate de maniera în care instanța de fond a interpretat și a făcut aplicarea prevederilor art 7 alin 4 și 5 din legea 10/2001, cu referire și la cele statuate prin Normele Metodologice. Curtea observă că aceste chestiuni au primit deja un răspuns prin considerentele anterioare, astfel că nu consideră necesar reluarea argumentației, care este expusă pe larg în cele ce preced.

În ceea ce privește recursul intervenientului R. E., Curtea constată că motivele de recurs se referă la greșita respingere a cererii de intervenție în interes propriu formulată, în condițiile în care tribunalul a dispus restituirea în natură a pivniței și a cotei de ½ din terenul aferent acesteia, învederând totodată faptul că pivnița reprezintă o dependință comună a imobilului în litigiu, astfel că nu se impune retrocedarea acesteia în natură, precum și la cheltuielile de judecată, neacordate de prima instanță.

În privința primului motiv de recurs, Curtea constată că a fost deja examinat în considerentele anterioare, iar în privința celui de-al doilea motiv relativ la cheltuielile de judecată( chestiune care face și obiectul recursului declarat de intervenientă împotriva sentinței civile nr 770/2012 pronunțată de tribunal, constituind și unicul motiv de critică), Curtea constată într-o primă fază faptul că, soluția de respingere a cererii de acordare a acestor cheltuieli este corectă față de soluția recurată, în condițiile în care cererea de intervenție principală a fost respinsă iar admiterea cereri de intervenție accesorie, care are natura juridică a unei apărări, nu poate determina acordarea cheltuielilor de judecată, nefiind intenția legiuitorului să împovăreze părțile cu spezele procesului făcute de intervenientul accesoriu.

Împotriva sentinței civile nr 770/2012 a exercitat calea de atac a recursului și interveninetul C. M., prin care a reiterat criticile formulate prin recursul declarat împotriva sentinței civile nr 1867/2011 și cărora Curtea deja le-a răspuns prin cele ce preced.

Prin urmare, având în vedere că se impune efectuarea unei supliment la raportul de expertiză pentru clarificarea aspectelor legate de terenul aferent construcției, potrivit celor arătate în cele expuse anterior, precum și faptul că administrarea acestei probe este incompatibilă cu structura recursului, față de prevederile art 305 cod procedură civilă, Curtea dând eficiență dispozițiilor art 312 alin 3 cod procedură civilă, va admite recursurile și va casa sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași primă instanță. Curtea apreciază că se impune și admiterea recursurilor formulate împotriva sentinței civile nr 770/2012, prin care s-a soluționat cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr 1867/2011, în condițiile în care această din urmă hotărâre urmează a fi casată, ceea ce atrage, în temeiul dispozițiilor art 106 alin 1 cod procedură civilă desființarea și a actelor subsecvente ce nu pot avea o existența de sine stătătoare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate:

Admite recursurile formulate de recurenta – reclamantă ., de recurentul – pârât M. București prin Primarul General și de recurenții – intervenienți C. M. și R. E., împotriva sentinței civile nr. 1867 din 03 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă, în dosarul nr._ .

Casează sentința atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeași primă instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 14 februarie 2013.

Judecător, Judecător, Grefier,

I. S. C. G. S. R.

Red.I.S.

Tehnodact.C.F./I.S.

2ex./

T.B.-S.3.-B.R.

Cu opinia separată a doamnei judecător M. H. în sensul că:

Respinge recursul declarat de recurentul – intervenientul C. M. împotriva sentinței civile nr. 770/2012, pronunțată de Tribunalul București –Secția a III a Civilă în dosarul nr._, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurentul – pârâtului M. București, ca nefondat.

Admite celelalte recursuri declarate de recurenta – reclamantă ., de recurenta – intervenientă R. E. și de recurentul intervenient C. M., împotriva sentinței civile nr.1867/2011.

Modifică sentința în sensul că se stabilesc măsuri reparatorii și pentru terenul de sub pivniță, pe lângă apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 și suprafața de 242,91 mp.

Admite cererile de intervenție principală, în parte.

Modifică, în parte, sentința civilă nr. 770/2012, în sensul că, obligă reclamanta la plata sumei de 300 lei, cu aplicare art. 274 alin. 3 Cod de procedură civilă către intervenienta R. E., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Menține celelalte dispoziții ale sentințelor atacate.

Am apreciat că se impune o altă soluție decât cea majoritară, pentru următoarele considerente:

1. În privința recursului promovat de intervenientul C. M. împotriva sentinței civile nr. 770/2012, pronunțate de Tribunalul București –Secția a III a Civilă, soluția care se impunea era de respingere, ca urmare a faptului că îndreptarea erorii materiale referitoare la suprafața concretă neconstruită a imobilului a fost corect realizată, eroarea intervenind ca urmare a unei greșeli pur materiale, de calcul matematic, comise de expert în cadrul expertizei sale.

Pe de altă parte, sentința este corectă și în privința soluției date cererii de lămurire, întrucât sentința civilă a cărei lămurire se solicita era clară sub aspectul dispoziției de restituire în cotă procentuală de ½, pentru considerentele evocate în cadrul său, dezvoltate și în cadrul sentinței pronunțate asupra cererii de lămurire. Din această perspectivă, nu se impunea lămurirea dispozitivului primei sentințe, cum greșit a apreciat recurentul intervenient.

2. În privința recursului promovat de pârâtul M. București, am apreciat că se impunea de asemenea, respingerea recursului, întrucât întradevăr, terenul aferent garajului C3 nu poate fi subsumat terenului aferent curții, pentru a se constata imposibilitatea sa de restituire în temeiul art. 7 al.5 din Legea 10/2001, dată fiind localizarea exactă a acestei construcții, posibilitățile sale de ieșire direct la stradă și suprafața concretă a curții aferente imobilului.

În privința celorlalte critici relative atributului unic al unității administrative de soluționare a notificării și necesității unei precizări a reclamantei pentru soluționarea notificării sale, îmi însușesc argumentele majorității completului în sensul caracterului lor nefondat.

3. În privința recursurilor promovate de reclamantă și de intervenienți împotriva sentinței civile nr.1867/2011, am apreciat că se impunea admiterea lor, întrucât:

Întradevăr, pivnița nu a fost prevăzută în contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii 112/1995, astfel cum s-a procedat concret în cazul altor dependințe, ceea ce denotă faptul că intervenienții au înțeles să cumpere apartamentele cu anexele indicate (care reprezintă părți comune) - de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de intervenientul C. M., s-a precizat că se înstrăinează și magazia - mai puțin pivnița.

Cu toate acestea, Curtea observă că terenul de sub pivniță reprezintă în același timp, teren de sub construcție. Or, potrivit art.7 al.2 din Legea 10/2001 modificată, nu se poate restitui în natură nici acest teren, el reprezentând în același timp, teren parte a imobilelor înstrăinate în temeiul Legii 112/1995, astfel încât cererile de intervenție trebuiau admise din acest punct de vedere, iar reclamanta trebuia să primească măsuri reparatorii prin echivalent și pentru acest teren.

În același timp, Curtea observă că potrivit sentinței civile nr. 3885/2004 - care nu a fost avută în vedere de către instanța de fond, reclamanta are dreptul la restituirea prin echivalent a terenului aferent construcției, nerestituibil în natură și nu doar în cotă procentuală de ½. Concluzia se impune deoarece prin respectiva sentință s-a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la teren, el nemairămânând în indiviziune cu imobilul de la sudul său, astfel cum greșit a reținut instanța de fond. Așadar, în locul cotei de 1/2, sentința trebuia reformată, cu specificarea suprafeței concrete a terenului aferent nerestituibil în natură – 173, 51 mp suprafața liberă + suprafața anexelor parte integrantă a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate pe Legea 112/1995, 69,40 mp, adică 242,91 mp.

4. În privința recursului promovat de intervenienta R. E. împotriva sentinței civile nr. 770/2012, pronunțate de Tribunalul București –Secția a III a Civilă.

Având în vedere că cererile de intervenție au fost admise sub aspectul precizat, al acordării de măsuri reparatorii pentru terenul de sub pivniță, am apreciat că se impunea admiterea și a acestui recurs și acordarea acestei părți, de cheltuieli de judecată într-un cuantum aferent părții din cerere admise., respectiv 300 lei, cu aplicarea art. 274 pct. 3 Cod Procedură Civilă, în raport de dificultatea concretă a cauzei și de munca desfășurată de avocat.

Nu am fost de acord cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, întrucât apreciez că pe o suprafață limitată de 173, 51 mp, nu se pot constitui mai multe servituți de trecere în favoarea cumpărătorilor pe Legea 112/1995, astfel încât din perspectiva mea, acest întreg teren reprezintă întradevăr, teren aferent construcției înstrăinate pe Legea 112/1995, care potrivit art. 7 al.5 din Legea 10/2001, nu se poate restitui în natură, astfel cum în mod corect a apreciat și instanța de fond.

Judecător

H. M..

Red. HM

2 EX.

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 265/2013. Curtea de Apel...		Legea 10/2001. Decizia nr. 266/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 684/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Succesiune. Decizia nr. 673/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 256/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 265/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 266/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Evacuare. Decizia nr. 264/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 51/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Servitute. Decizia nr. 1304/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI