Revendicare imobiliară. Decizia nr. 12/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 12/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-01-2012 în dosarul nr. 12/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 12 A
Ședința publică de la 18 ianuarie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea cererilor de apel formulate de apelantul pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, de către apelantul pârât M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL, precum și de apelanta pârâtă . sentinței civile nr.1650 din 31.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă R. R. V..
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 16 ianuarie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 18 ianuarie 2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 4.09.2007 reclamanta R. R. V. a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primarul General și . să se constate nevalabilitatea titlului statului prin care imobilul – teren în suprafață de 6383,18 mp, desprins din suprafața totală de 14.000 mp, situat în București, Șoseaua București – Ploiești, fără număr, sectorul 1 (lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu) a fost preluat abuziv de stat, să fie obligați pârâții să lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 6383,18 mp, desprins din suprafața totală de 14.000 mp, situat în București, Șoseaua București – Ploiești, fără număr, sectorul 1 (lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu).
În motivarea acțiunii s-a arătat că suprafața de 14.000 mp situat în București, Șoseaua București – Ploiești, fără număr, sectorul 1 (lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu) a fost dobândit de autoarea reclamantei P. E. prin actul de schimb autentificat sub nr.7175/1927 de către Tribunalul I., secția notariat și transcris sub nr.3915/1927.
Aceiași suprafață de teren a fost dobândită de către mama reclamantei Anitia M. R. prin cumpărare conform contractului de vânzare - cumpărare transcris la grefa Tribunalul I. sub nr.3924/18.03.1931. Imobilul a fost preluat în mod provizoriu de către Comitetul Provizoriu Băneasa conform certificatului nr.6902/31.07.1950 și a deciziei nr.3015/5.04.1950.
Trecerea imobilului în patrimoniul statului a fost nelegală și nu a avut ca efect transmiterea valabilă a dreptului de proprietatea, ci doar posesia.
Reclamanta este moștenitoarea defunctei Anitia M. R. conform certificatului de moștenitor nr.242/12.02.1991 emis de Notariatul sectorului 1 București.
Prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.0021 emis de Secretariatul General al Guvernului la data de 27.07.2005, suprafața de 6383,18 mp desprinsă din suprafața totală de 14.000 mp din București, Șoseaua București – Ploiești, fără număr, sectorul 1 (lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu) a fost atribuită în proprietate pârâtei .>
Acest titlu, nu este valabil în comparație cu titlul autoarei sale Anitia M. R., titlul autoarei sale este valabil, transcris, neanulat și singurul determinant din punct de vedere juridic.
Se mai arată că, în baza cererii de retrocedare formulată de reclamantă în baza Legii nr. 18/1991, din 15.03.1991, s-a emis adeverința de proprietate nr. 720/17.03.1992 pentru suprafața de 2,5250 ha (în care era inclusă și o altă suprafață deținută de mama reclamantei în Băneasa – Vatra Nouă de 11.250 mp) iar pentru terenul din București Șoseaua București – Ploiești, s-a emis și un proces verbal de punere în posesie la data de 26.03.1992.
Prin adresa nr.5704/29.11.1995 Primăria Otopeni a înștiințat reclamanta că prin hotărârea nr.633/1995 s-a anulat procesul verbal de punere în posesie pentru tarlaua nr.437, motivat de faptul că la data de 1.01.1990 terenul nu se afla la dispoziția CAP Otopeni.
Prin sentința civilă nr.185/26.03.1996 a Curții de Apel București - secția contencios Administrativ, irevocabilă prin decizia civilă nr.1332/8.08.1996 a Curții Supreme de Justiție s-a dispus anularea hotărârii nr.633/1995 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii nr.18/1991, astfel încât adeverința de proprietate nr. 720/17.03.1992 pentru suprafața de 2,5250 ha ( în care era inclusă și o altă suprafață deținută de mama sa în Băneasa Vatra Nouă de 11.250 mp) este perfect valabilă și face dovada deplină a dreptului său de proprietate.
Pârâții au formulat întâmpinare invocând excepțiile lipsei calității procesuale active și cea a inadmisibilității acțiunii.
Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, prin sentința civilă nr.1650/31.10.2008, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei; a respins excepția inadmisibilității acțiunii; a admis acțiunea formulată de reclamantă, a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru terenul în suprafață de 6383,18 m.p. situat în București, . conform anexei nr.2 a raportului de expertiză întocmit de expert B. I.D. prin punctele 9-10-11-12-13-14-15; a obligat pârâta S.C. H. S.A. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul menționat, mai puțin cel ocupat de construcția terțului G. F., reprezentând o suprafață de 6280,1 m.p.; a luat act că reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.
În considerente s-a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 6383,18 m.p. din totalul de 14.000 m.p. situat în București, . 1, (fostă lotul 109 din parcelarea moșiei Montesqueu) ce a aparținut mamei sale A. M. R., potrivit contractului de vânzare cumpărare transcris sub nr. 3924/18.03.1938.
Prin actul de schimb autentificat sub nr. 7175/14.03.1927, E. C. G. P. a dobândit terenul în suprafață de 14.000 m.p. situat în . I. (filele 13-18 dosar).
De pe urma defunctei P. E. decedată la 10.08.1958 au rămas ca moștenitori Gafenco P. și autoarea reclamantei A. M. R., în calitate de fii, fiecare cu o cotă de ½ din masa succesorală, la succesiune renunțând ceilalți cinci fii și fiice, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr. 270/28.03.1983 eliberat de Notariatul județului C. (fila 22 dosar).
De pe urma autoarei A. M. R., reclamanta a rămas singura moștenitoare, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.242/12.02.1991 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 1 București (fila 24 dosar).
Prin urmare, reclamanta a făcut dovada calității procesuale active în calitate moștenitoare a fostei proprietare, astfel că tribunalul a respins excepția invocată ca neîntemeiată.
Deliberând asupra excepției inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că în cauză erau incidente dispozițiile Legii nr.18/1991 tribunalul a constatat că este neîntemeiată.
Astfel, prin raportul de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de expert F. M., se stabilește că terenul ce a făcut obiectul actului de schimb autentificat sub nr. 7175/1927 se regăsește în prezent în zona de N. a ., sector 1.
Este adevărat că prin adeverința nr._.03.1991 s-a stabilit în favoarea reclamantei dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 2,5 ha iar prin procesul verbal din 26.03.1992 al Primăriei comunei Otopeni s-a dispus punerea în posesie a reclamantei pe acest teren învecinat la E. cu Pădurea Băneasa și la V. cu . 29-30 dosar), numai că aceste acte au fost anulate de către Primăria comunei Otopeni - Comisia pentru Aplicarea Legii nr.18/1991, motivat de faptul că terenul se afla la 1.01.1990 în administrarea S.C. H. SA și nu în proprietatea CAP Otopeni, astfel cum rezultă din adresa nr._ și adresa nr._/6.05.2005, precum și din hotărârea nr. 663/26.10._ a Comisiei pentru Aplicarea Fondului Funciar a Municipiului București și S.A.!. (filele 31, 41, 159 dosar), constatându-se deci implicit că nu erau aplicabile dispozițiile Legii nr.18/1991.
Or, în condițiile în care reconstituirea pe numele reclamantei și punerea în posesie asupra terenului au fost anulate, tocmai ca urmare a faptului că nu erau aplicabile dispozițiile Legii nr.18/1991 întrucât terenul nu se afla la dispoziția comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991, nu se poate aprecia că acțiunea ar fi inadmisibilă întrucât în cauză ar fi incidente dispozițiile acestei legi speciale.
Terenul care a aparținut autoarei reclamantei a fost preluat de stat prin decizia nr._.04.1950, în prezent acesta fiind deținut de terțe persoane, potrivit prin raportului de expertiză întocmit de expert topo B. D., astfel: S.C. H. deține o suprafață de 6.280,1 m.p. identificată prin punctele 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 0021 și o suprafață de 2681,4 m.p., fără acte; H. M. S. deține 5038,2 m.p. identificat prin punctele 9,10,11,16,17.
Potrivit aceluiași raport de expertiză, pe acest teren se află edificată o construcții de către persoana fizică menționată.
In raport de această situație de fapt, tribunalul constată asupra terenului invocă un drept de proprietate atât reclamanta în calitate de moștenitoare a fostului proprietar cât și S.C. H. SA, în favoarea căreia s-a constituit dreptul de proprietate prin certificatul de atestare . nr. 0021 eliberat de Secretariatul General al Guvernului, potrivit dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 și HG nr. 834/1994.
Procedând la compararea titlurilor de proprietate ale părților și puterii preferabilității titlurilor autorilor acestora, tribunalul a constatat că titlul reclamante dobândit prin moștenire de la un adevărat proprietar este mai puternic și deci preferabil.
Dreptul pârâtei provine de la stat, care nu poate invoca un titlu valabil pentru dobândirea imobilului, titlul provizoriu de preluare constituit de decizia nr.3015/5.04.1950, fila 21 dosar, prin care imobilul a fost preluat în mod provizoriu în lipsa unui act normativ și a unei despăgubiri prealabile și echitabile a proprietarului în sensul art. 481 Cod civil, neputând fi considerat un titlu valabil în sensul art. 6 alin. 1 din Legea nr.213/1998, încălcând atât prevederile art. 8 și 10 din Constituția din 1948 cât și art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Sub un alt aspect, pârâta nu poate invoca nici legea ca temei al dobândirii dreptului său, întrucât dispozițiile art.20 din legea nr.15/1990statuează că bunurile din patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora cu excepția celor dobândite cu alt titlu, categorie care se încadrează și terenul în litigiu, pe care pârâta o deținea cu titlu precar în condițiile în care autorul nu avea însușirile necesare pentru a-i transmite în mod valabil dreptul de proprietate.
In consecință, tribunalul a admis acțiunea, a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru terenul în suprafață de 6383,18 mp situat în București, . conform adresei nbr.2 a raportului de expertiză întocmit de expert B. LDorin prin punctele 9-10-11-12-13-14-15 și a obligat pârâta . lase reclamantu1ui în deplină proprietate și liniștită posesie terenul menționat, mai puțin cel ocupat de construcția terțului G. F., reprezentând o suprafață de 6280,1 mp.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel M. București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și .>
M. București prin Primarul General a susținut în motivele de apel că reclamanta nu justifică un interes în a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra terenului în litigiu, având în vedere că acțiunea a fost introdusă după apariția Legii nr.10/2001, sens în care sunt redate dispozițiile art.1 alin. 1 și 2 din Legea nr.10/2001.
Pe fondul cauzei, apreciază că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, decizia nr. 3015/5.04.1950 producându-și efecte juridice depline.
Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat prin motivele de apel excepția lipsei de interes a acțiunii față de apariția Legii nr. 10/2001 și a Legii nr.247/2005 în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului statului.
Acțiunea în revendicare include compararea tuturor aspectelor de preferabilitate, printre care se găsește și cel referitor la dobândirea de la adevărații proprietari.
. criticat sentința susținând că reclamanta nu face dovada calității de proprietar, la dosar depunându-se mai multe contracte de vânzare - cumpărare și acte de proprietate fără a avea legătură cu obiectul cauzei, fiind de fapt acte de proprietate ale vecinilor acesteia,în contextul în care nu se regăsește o individualizare clară a identității parcelei. Se mai susține că prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr.0021 i s-a recunoscut dreptul de proprietate pe suprafața de 6383,18 mp în București Șoseaua București – Ploiești nr. 64, ulterior atribuindu-se număr poștal nou, 162-164, titlul de proprietate fiind și intabulat în Cartea Funciară nr._, conform încheierii nr. 3414.
De asemenea, reclamanta nu face dovada calității de moștenitor a autorului său, la dosar nefiind depuse acte de moștenire și pentru Gafenco P. celălalt moștenitor al lui E. C. G. P., iar pe de altă parte nu s-a depus nici un act de partaj între Gafenco P. și Anitia M. P..
O altă critică are în vedere excepția inadmisibilității acțiunii față de apariția Legii nr.10/2001.
Apelanta susține că inițial reclamanta s-a adresat Comisiei de Aplicare a Legii nr.18/1991, temei în baza căruia i s-a reconstituit o parte din suprafața deținută de autoarea sa, iar pentru partea de teren ce nu i-a fost reconstituită era necesar să se adreseze instanței, în temeiul acelei legi speciale.
De asemenea, reclamanta a avut posibilitatea de a uza fie de Legea nr.1/2000 fie de Legea nr. 10/2001, însă cum aceasta nu a recurs la aceste legi speciale nu o îndrituiește în prezent să solicite pe calea dreptului comun revendicarea unor suprafețe de teren.
Acțiunea reclamantei a fost formulată în anul 2007, după . Legii nr.18/1991 și Legea nr.10/2001, cum fiind vorba despre o lege specială care prevede în mod expres, prin derogare de la dreptul comun, o anumită procedură de restituire, acțiunea în revendicare de drept comun nu poate fi admisă.
A admite ideea că acțiunea în revendicare, de drept comun ar putea fi promovată în paralel cu procedura specială de restituire impusă de Legea nr.10/2001 înseamnă a lăsa fără conținut și fără eficiență juridică dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Cea de-a treia critică se referă la faptul că nu s-a stabilit cu exactitate că lotul 109 este cel identificat în prezent, cu atât mai mult suprafața de teren de 6300 mp.
Intimata reclamantă a formulat întâmpinare solicitând respingerea apelurilor ca nefondate.
În apel s-a dispus o expertiză topografică pentru identificarea terenului în litigiu precum și a suprafețelor de teren deja reconstituite reclamantei în temeiul Legii nr. 18/1991 .
Analizând actele și lucrările dosarului Curtea va admite apelurile având în vedere următoarele considerente:
În ceea ce privește situația de fapt referitoare la dovedirea dreptului de proprietate și a calității procesuale active:
Reclamanta a formulat acțiunea la 4.09.2007 solicitând în contradictoriu cu pârâții constatarea nevalabilității titlului statului și obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 6383,18 mp, din totalul de 14.000 mp situată în București, Șoseaua București – Ploiești, fără număr, sectorul 1 (lotul 109 din parcelarea moșiei Montesquieu). În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480-481 cod civil și art.6 din Legea nr.213/1998.
Prin actul de schimb nr.7175/1927 S. D. Bauarul a dat în schimb E. C. G P. suprafața de teren de 1 ha și 4000 mp situat în raza comunei Băneasa–Herăstrău, județul I., la Mernani, teren care ulterior a făcut obiectul actului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.6877/18.03.1931 (fila 19 d.f) prin care E. G P., Tr.P., A. Roșală, M. I.Ș. și L. G.P. au vândut către sora lor M. R. G.P., un teren plantat cu cireși, în suprafață de 14.000 mp, situat în raza comunei Băneasa – Herăstrău, județul I., teren ce a fost deținut în proprietate de vânzători în baza actului de schimb autentificat sub nr.7175/1927 și transcris sub nr.3915/1927.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în mod provizoriu în baza Deciziei nr.3015/5.04.1950, de la M. Anitia.
De pe urma defunctei P. E. au rămas ca moștenitori Gafenco P. și Anitia M. R., iar de pe urma lui Anitia M. R. reclamanta R. R..
În ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantei, susținută prin motivele de apel formulate de apelanta . constată critica neîntemeiată.
Nu era necesar a se depune un certificat de moștenitor după Gafenco P. – moștenitor al autoarei P. E., deoarece Anitia M. R. a dobândit exclusiv în proprietate terenul în litigiu, prin actul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr.6877/18.03.1931 (fila 19), astfel încât nu există nici o situație de indiviziune cu Gafenco P., terenul în suprafață de 14.000 mp fiind transmis din patrimoniul autoarei P. E. către Anitia M. R., anterior decesului, prin act între vii, cu titlul oneros.
Și în ceea ce privește existenței a actelor de proprietate dreptul de proprietate a fost dovedit, aspect care rezultă din înscrisurile menționate anterior (actul de schimb și actul de vânzare – cumpărare) iar în privința identificării terenul dobândit în anul 1927 și 1931, Curtea a dispus efectuarea unei expertize topografică, probă din care rezultă identitatea terenului din acte cu cea revendicată în prezenta cauză, concluziile expertizei efectuate în cauză fiind neechivoce din acest punct de vedere.
În ceea ce privește situația de fapt și criticile referitoare la interesul în constatarea nevalabilității titlului statului și admisibilitatea acțiunii în raport cu Legea nr.10/2001, Curtea le apreciază ca fiind chestiuni juridice ce țin de fondul cauzei care conduc la respingerea acțiunii ca neîntemeiată și nu ca excepții procesuale, având în vedere următoarele considerente:
Conform susținerilor reclamantei titlul său de proprietate îl reprezintă adeverința de proprietate nr.720/17.03.1992 pentru suprafața de 2,5250 ha (în care era inclusă și o altă suprafață deținută de mama sa, în Băneasa Vatra Nouă, de 11.250 mp) eliberată de Primăria Comunei Otopeni, în temeiul Legii nr. 18/1991.
În temeiul acestei adeverințe, s-a emis și procesul verbal de punere în posesie din 26.03.1992 încheiat între Primarul comunei Otopeni, în calitate de președinte al Comisiei pentru Aplicarea Legii Fondului Funciar, Legea nr.18/1991 și reclamantă. Conform acestui proces –verbal reclamanta a fost pusă în posesie scriptic asupra suprafeței de 1,4000 mp teren intravilan, în zona București – Ploiești Km 11,01, suprafața de 6383,18 mp nefiind delimitată, în nicio modalitate.
Ulterior, prin hotărârea nr. 633/26.10.1995 a Comisiei de Aplicare a Fondului Funciar, s-a anulat procesul verbal de punere în posesie pentru tarlaua 437, motivat de faptul că la data de 1.01.1990 terenul se afla în administrarea . nu în proprietatea CAP Otopeni.
Prin sentința civilă nr.1332/8.08.1996 Curtea Supremă de Justiție a dispus anularea hotărârii nr.633/1995 emisă de Comisia pentru Aplicarea Legii Fondului Funciar.
Ceea ce nu a menționat reclamanta, este faptul că prin hotărârea nr.40/28.05.1993 a Comisiei Municipiului București și SAI pentru Aplicarea Legii Fondului Funciar, Legea nr.18/1991 (fila 32 d.f), în urma reanalizării documentației privind constituirea și reconstituirea dreptului de proprietate a Comisiei locale Otopeni, motivat de faptul că lucrarea validată anterior la data de 7.10.1991 a cuprins situații neconforme cu prevederile legii, adeverința de proprietate nr. 720/17.03.1992 prin care s-a atestat înscrierea reclamantei în anexa 4 a Comisiei locale Otopeni a fost anulată prin hotărârea menționată, dată de la care reclamanta a fost înscrisă în anexa 19, poziția 98, ca acționar la ..
Această situație de fapt rezultă și din adeverința emisă ulterior, respectiv nr.9964/20.01.2005 de către Primăria orașului Otopeni, Comisia Locală pentru Aplicarea legii nr. 18/1991 (fila 37 d.f.), când s-a comunicat reclamantei că figurează în indiviziune cu Anitia N. – la autor Anitia Gh.M. R., pe anexa 19 cu suprafața de 1,50 ha din care 0,50 fizic și 1,00 ha locatori la ..
De asemenea, se mai menționează că, potrivit art. 38 din Legea nr.18/1991 i s-a reconstituit în fizic dreptul de proprietate pentru suprafața de 0,50 ha în T 35, . urmare Legii nr. 1/2000 i s-a reconstituit în fizic dreptul de proprietate pentru diferența de 1,00 ha pe anexa 36 Agroindcom Chitila în T104, .>
Potrivit adresei nr._/2.06.2000 emisă de Primăria sectorului 1 București - Comisia de Aplicare a Legii nr.1/2000 reclamantei i s-a reconstituit în baza Legii nr.1/2000 suprafața de 2,5250 ha, figurând în anexa 48, poziția 10 (fila 46-48 d.f), reclamanta fiind invitată să-și completeze actele prin adresa nr.CSG/5553/19.07.2000 a Prefecturii M. București (fila 56 d.f).
În urma efectuării raportului de expertiză topografică efectuat în cauză și care a avut ca obiective identificarea suprafeței de teren de 14.000 mp deținută inițial de autoarea reclamantei, identificarea suprafeței și indicarea locului unde s-a reconstituit, în temeiul Legii nr.18/1991 și a Legii nr.1/2000,dreptul de proprietate al reclamantei decurgând din același titlu de proprietate, precum și identificarea suprafeței de teren de 6383,1 mp, a rezult următoarea situație de fapt:
Terenul în suprafață de 14.000 mp deținut de autoarea reclamantei a fost identificat în București, . 1 fiind delimitat pe planul de situație – anexa 1 prin punctele ABCDEFG.
În baza Legii nr. 18/1991, din suprafața totală a fost reconstituită, pe vechiul amplasament – lotul 109 - 11.587 mp iar suprafața de 1098 mp a fost reconstituită pe amplasamentul inițial a lotului 108, expertul menționând că a avut în vedere exclusiv, adeverința de proprietate nr.720/1992 și procesul verbal de punere în posesie.
Terenul în suprafață de 0,5 ha, . terenul în suprafață de 0,1 ha din tarlaua 104, . află pe raza comunei Mogoșoaia, aceste terenuri nu fac parte din suprafața de 14.000 mp ce face obiectul actului de schimb din anul 1927 și cel de vânzare - cumpărare din anul 1931.
Terenul de 6383,1 mp a fost identificat în planul de situație – anexa 2 prin punctele 1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,1, cu dimensiunile laturilor și a vecinătăților, aflându-se în posesia apelantei . anexei nr.2.
În ceea ce privește apelanta pârâtă . a dobândit conform Certificatului de Atestare a Dreptului de Proprietate . nr.0021 din 27.07.2005 suprafața de 6383,18 mp. Ulterior s-a obținut un nou număr poștal, respectiv 162-164, iar dreptul de proprietate a fost intabulat conform Cărții Funciare nr._ și a încheierii nr.3414.
Analizând cauza în fondul pretențiilor formulate și din perspectiva temeiurilor de drept invocate și a cauzei juridice a acțiunii, în raport cu art.480 – 481 Cod civil dar și a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, precum și a jurisprudenței naționale –decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Justiție și Casație și cea a C.E.D.O. – Cauza A. din 12.10.2010, Curtea va admite apelurile formulate pentru următoarele considerente comune celor trei apeluri:
C.E.D.O. a statuat cu putere obligatorie pentru instanțele naționale, că un reclamant nu poate invoca o încălcare a art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se raportează la bunurile sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de „bunuri” poate acoperi atât „bunurile actuale”,cât și valorile patrimoniale,inclusiv creanțele în virtutea cărora un reclamant poate pretinde să aibă cel puțin „speranța legitimă” de a se bucura efectiv de un drept de proprietate.
Existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie ,jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii ,au decis în mod expres restituirea bunului.
În acest context, refuzul administrației de a se supune acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,care reiese din prima fază a primului aliniat al art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenție.
În prezenta cauză, reclamanta nu se pot prevala de un bun actual în sensul Convenției și nici de o speranță legitimă, câtă vreme nu s-a făcut nici o dovadă că a acționat în justiție anterior datei introducerii acțiunii – 4.09.2007 ori că, deține o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar iar în dispozitiv să existe obligația de restituire a imobilului în litigiu, în condițiile în care bunul său a trecut în proprietatea statului abuziv.
Adeverința de proprietate nr.720/1992 de care se prevalează reclamanta nu poate fi considerată un titlu de proprietate, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și nici o speranță legitimă, în condițiile în care încă de la început, în regimul Legii nr. 18/1991 aceste adeverințe aveau un caracter provizoriu, până la emiterea titlului de proprietate.
În cauză, titlul de proprietate pentru terenul ce a făcut obiectul adeverinței de proprietate nr.720/1992 nu a fost emis niciodată, mai mult această adeverință a fost anulată prin hotărârea nr. 40 /28.05.1993 prin care reclamanta a primit acțiuni în condițiile art.36 din Legea nr. 18/1991, reconstituirea dreptului de proprietate, inclusiv a terenului de 6383,18 mp, fiind litigioasă încă de la început.
Deși procesul verbal de punere în posesie din 26.03.1992 emis în temeiul adeverinței de proprietate nr.720/1992 nu este anulat, nu face dovada unui drept de proprietate în condițiile art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și nici conform art. 480 Cod civil, întrucât dreptul de proprietate al autoarei reclamante a trecut în proprietatea statului în anul 1950 și face obiectul unor legi speciale de reparație.
Astfel cum au arătat și apelanții, reclamanta nu a continuat demersurile în temeiul Legii nr.18/1991 pentru terminarea procedurii a cărei finalitate era eliberarea titlului de proprietate și nici nu a formulat notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru dreptul de proprietate referitor la suprafața de teren de 6383,18 mp, trecuți în proprietatea statului în mod abuziv.
Sub acest aspect criticile referitoare interesul în formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului sunt pertinente, valorificarea acestuia putându-se realiza, după apariția Legii nr.10/2001, doar în condițiile acestui act normativ.
Potrivit art.6 din Legea nr. 213/1998, menționat ca temei de drept al acțiunii, prevede că „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. Instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Odată cu apariția Legii nr.10/2001 bunurile preluate fără titlu valabil puteau fi solicitate în condițiile acestei legi, care în art. 2 menționează ce se înțelege prin imobile preluate în mod abuziv, în sensul legii.
Prin urmare, folosul practic în promovarea unei asemenea pretenții, este inexistent raportat la imposibilitatea obținerii măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001 și nici pe altă cale procedurală, astfel după cum se va arăta.
Potrivit dispozițiilor art.21 din legea actuală (art.20 în forma inițială), imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, în perioada de referință a actului normativ, respectiv 6 martie 1945-22 decembrie 1989, deținute la data intrării în vigoare a legii (14.02.2001), printre altele, de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale era acționar sau asociat majoritar, se restituiau în natură, prin decizie sau dispoziție motivată a organelor de conducere ale unităților deținătoare. De asemenea, și în cazul în care valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute de stat sau de autoritatea sus-menționată era mai mare sau egală cu valoarea imobilului pretins, persoana îndreptățită putea obține această formă de reparație.
De asemenea, și în măsura în care, la data intrării în vigoare a legii, deținătorul imobilului era o societate comercială integral privatizată, restituirea în natură a imobilului putea fi dispusă de societatea respectivă, după cum rezultă din interpretarea per a contrario ("prin opoziție ") a dispozițiilor art.27 alin.1 din aceeași lege, în forma inițială, care prevedeau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent doar pentru cazul imobilelor preluate de stat cu titlu valabil și evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate.
În scopul restituirii în natură, persoanele care se considerau îndreptățite la această formă de reparație trebuia să formuleze notificare în condițiile și în termenul prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 (art.21 din lege, la data intrării în vigoare), termen care s-a împlinit, în urma prelungirii succesive prin O.U.G. nr.109 și nr.145/2001, la 14.02.2002.
Sancțiunea nerespectării acestui termen, reglementat pentru trimiterea notificării, consta în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept, și anume „Specialia generalibus derogant" ("Legile speciale derogă de la cele generale"). Conform acestui principiu, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.
De asemenea, decizia nr.33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.329 Cod procedură civilă, a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
Cu toate aceste, acțiunea în revendicare nu este de plano inadmisibilă, Curtea arătând că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect -, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc.
În speță, la data intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, imobilul pretins de reclamanți se afla în deținerea S.C. H. SA., astfel încât reclamanta putea obține măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, inclusiv în modalitatea restituirii în natură, cu condiția să fi adresat o notificare societății, în condițiile și în termenul prevăzute de lege, ori să fi solicitat pe cale separată anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Reclamanta nu a procedat însă în acest sens, solicitând, în anul 2007 prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun, formulată în cauza de față, lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie de către pârâta . i s-a constituit dreptul de proprietate prin Certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr.0021 (acesta fiind ulterior înscris și în Cartea Funciară), fără să prezinte argumente pertinente pentru care au fost împiedicați, în termenul de notificare, să declanșeze procedura administrativă, în scopul recuperării bunului, ori pentru care nu s-a continuat procedura Legii nr. 18/1991.
În consecință, în prezent, neurmând regulile legii speciale pentru restituirea imobilului de către unitatea deținătoare de la data intrării în vigoare a acestei legi, reclamanta–intimată nu poate obține recunoașterea dreptului de proprietate și posesia bunului, prin intermediul acțiunii în revendicare, de la proprietarul actual, pârâta S.C H. SA, aceasta din urmă deținând un bun în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, titlul său nefiind anulat și deja înscris în Cartea Funciară.
Pe de altă parte, valorificarea dreptului de proprietate prin raportare la principiile stipulate în C.E.D.O. putea fi realizată cu condiția declanșării prealabile a procedurii prevăzute de lege pentru obținerea restituirii în natură a bunului, ocazie cu care organismul învestit cu soluționarea pretențiilor reclamantei ar fi putut cenzura modalitatea de preluare a bunului de stat și din perspectiva documentului internațional.
Cu alte cuvinte, pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, inclusiv referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.
Această concluzie se impune, în condițiile în care tot C.E.D.O. a arătat că, art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile transmise lor înainte ca ele să fi ratificat Convenția, iar în speța dedusă judecății imobilul în litigiu a trecut în patrimoniul statului în anul 1950 prin decizia nr.3015 a Comitetului Provizoriu Băneasa,deci anterior semnării Convenției de către statul român.
Cum reclamanta nu a efectuat niciun demers, în condițiile Legii nr.10/2001- în raport cu temeiul preluării - pentru recuperarea bunului, nu are nici măcar o speranță legitimă de a-și putea realiza pretențiile în legătură cu acest bun, pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.
„Simpla speranță de restituire”, (terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului, în regimul politic anterior, inclusiv în ceea ce privește termenele impuse de lege pentru promovarea unei cereri în acest scop, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială”, și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art.1 din Protocol. Aceasta, indiferent de cât de îndreptățită, din perspectiva fondului dreptului, ar fi speranța de restituire.
În consecință, reclamanta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile Convenției, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, în condițiile în care adeverința de proprietate nr.720/17.03.1992 emisă de Primăria Comunei Otopeni și procesul verbal de punere în posesie din 26.03.1992,nu reprezintă nici titlu de proprietate și nici bun în sensul Convenției.
De altfel, procesul verbal de punere în posesie, încheiat de Primăria Comunei Otopeni, are un caracter formal, întrucât astfel cum s-a arătat și în raportul de expertiză, reclamanta nu a intrat niciodată în posesia efectivă a terenului în suprafață de 6383,18 mp, acesta fiind deținut și posedat efectiv de apelanta . preluat anterior de la fosta Întreprindere H. 1 Mai București, conform Legii nr.15/1990.
Pe de altă parte, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza P. contra României, de exemplu), Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenția.
S. român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada regimului comunist, anterior ratificării Convenției, iar una dintre condițiile acordării unei astfel de reparații a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită să redobândească bunul preluat, să formuleze notificare conform Legii nr.10/2001, în termen de un an de Ia data intrării sale în vigoare.
Neprocedând în sensul celor stipulate prin legea specială, fără să prezinte argumente convingătoare din punct de vedere juridic, care să explice atitudinea reclamantei, de a nu continua demersurile în temeiul Legii nr.18/1991 și nici ale Legii nr.10/2001 pentru recuperarea terenului de 6383,18 mp, ea a pierdut dreptul de a-l obține prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun.
Aceasta înseamnă, printre altele, că situația juridică a unui bun trebuie cunoscută cu certitudine în raport de ansamblul normelor legale în vigoare, astfel încât, în situații asemănătoare celei din speță, după epuizarea căilor de obținere a bunului respectiv de către fostul proprietar sau moștenitorii lui, terțul interesat să dobândească proprietatea bunului să poată încheia în deplină siguranță acte juridice cu privire la imobil, fără să fie expus riscului de a pierde dreptul de proprietate astfel câștigat.
Accesul la justiție era pe deplin asigurat în cazul în care reclamanta ar fi respectat procedura impusă de legislația specială în materie de proprietate, deoarece, în cazul în care ar fi fost nemulțumită de modalitatea soluționării notificării ar fi putut formula contestație în temeiul art.26 (art.24 în legea veche), supunând pretențiile lor controlului judiciar.
În aceste condiții ar fi putut beneficia și de un proces echitabil, pe care însă nu a înțeles să-l pornească cu respectarea legislației în vigoare.
În cauza A., Curtea Europeană a interpretat Convenția și art.1 din Protocolul nr.1 în raport cu legislația internă reținând că de la . Legilor nr.1/2001 și 10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism anterior pentru a se ajunge, fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri .
În consecință, s-a apreciat că, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi.
În aceiași ordine de idei, Curtea Europeană a statuat în cauza A. că, „Curtea observa ca nicio instanța sau autoritate administrativa interna nu le-a recunoscut doamnelor A. si P. în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul in litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constata ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegala, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezulta ca acest apartament nu reprezintă un “bun actual” in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala”.
În aceste circumstanțe, reclamanta – intimată nu are nici bun actual și nici o valoare patrimonială în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, singura speranță legitimă de a se bucura efectiv de un drept de proprietate, în contextul în care statul are dreptul să reglementeze situația unor bunuri trecute în proprietatea statului anterior semnării C.E.D.O.
Astfel fiind, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă Curtea va admite apelurile formulate în cauză, va schimba în parte sentința în sensul că se va respinge în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată și se vor menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelurile declarate de apelantul pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, de către apelantul pârât M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, precum și de apelanta pârâtă . sediul în București, ..10, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1650 din 31.10.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă R. R. V., cu domiciliul ales la mandatar C. M., în București, ..5, ., sector 3.
Schimbă în tot sentința în sensul că respinge în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 18 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.DAB/B.I.
6 ex/22.02.2012
---------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – E.F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1197/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1686/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
