Legea 10/2001. Decizia nr. 113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 113/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-04-2013 în dosarul nr. 113/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR. 113-A

Ședința publică de la 17.04.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - M. C.

JUDECĂTOR - D. A.

GREFIER - RĂDIȚA I.

* * * * * * * * * *

Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel (după casare) formulate de apelantul-reclamant C. I. A., precum și de apelantul-reclamant C. A. G. C. (decedat) și continuat de moștenitorii, C. K. C., C. G. S. ȘI D. A. J., împotriva sentinței civile nr. 1720/21.12.2007, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimatul-pârât M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR.

P. are ca obiect – contestație la Legea nr. 10/2001.

Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 01.04.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 08.04.2013, 15.04.2013, 17.04.2013, când a pronunțat următoarea decizie:

CURTEA

Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.1720 din 21.12.2007 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins contestația formulată de reclamanții C. I. și Csép M., în contradictoriu cu pârâtul M. Administrației și Internelor, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Dispoziția nr.580/29.10.2003 emisă de pârât s-a respins notificarea înregistrată sub nr.542/13.08.2001, cu motivarea că petiționarii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Oradea, Parcul Petőfi nr.7, jud. Bihor (teren în suprafață de 820 mp).

În raport de dovezile existente la dosar, tribunalul a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950, de la numita Mauthner O., poziția nr.487 din anexa la decret, după care acest imobil a fost transmis în administrarea pârâtului prin decizia nr._/24.05.1949 emisă de M. de Finanțe.

Mai rezultă din dosar că, prin încheierea nr.5468/2000,·Judecătoria Oradea a dispus să fie intabulat dreptul de administrare al M. Administrației și Internelor - Inspectoratul Județean de Poliție Bihor în cartea funciară nr._.

Potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001 a fost formulată o notificare de către numiții C. I. și Csép M. E., adresată Primăriei Municipiului Oradea, și prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, Parcul Petőfi nr.7, însă entitatea notificată a comunicat un exemplar al notificării Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor, întrucât această instituție deține o parte din teren și anume 820 mp., diferența de teren fiind deținută de Regionala CFR Cluj.

Referitor la actele de proprietate prezentate de către reclamanți și pe baza cărora se revendică imobilul în litigiu, aceste acte fiind contractele de vânzare - cumpărare datate 18.01.1947 și respectiv 1.03.1947, tribunalul a constatat că acestea nu îndeplinesc condițiile de validitate ca înscrisuri sub semnătură privată, întrucât nu poartă semnăturile tuturor părților contractante, lipsind astfel o condiție esențială a actului juridic care atrage nevalabilitatea sa și ca atare, cele două înscrisuri nu sunt de natură să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat a fi restituit prin notificarea formulată de reclamanți.

Întrucât în speță nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art.3 și 4 din Legea nr.10/2001 modificată, tribunalul a dispus respingerea contestației formulate de reclamante, fiind astfel menținută dispoziția emisă de pârât prin care a fost respinsă notificarea datată 13.08.2001.

Împotriva acestei sentințe, au formulat apeluri reclamanții C. I. A. și Csép A. G. C., care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 08.04.2008.

Prin motivele de apel formulate, apelantul - reclamant C. I. A. a arătat că prima critică vizează reținerea greșită de către instanța a obiectului cererii, în condițiile în care intimata nu contestă dreptul, ci numai calitatea de persoane îndreptățite.

Au arătat că antecesorii lor au fost proprietari extratabulari ai imobilului (teren) din litigiu, imobilul fiind preluat faptic de stat de la aceștia.

După cum reiese din înscrisul depus la dosar, intitulat „contract de vânzare - cumpărare", antecesorii lor au încheiat contractul cu vânzătorul Mauthner (Ödön) Edmund, atât în nume propriu, cât și în reprezentarea fraților săi Mauthner T. și Mauthner Irén, prin care aceștia s-au obligat să le transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Instanța a reținut greșit faptul că imobilul a fost preluat la stat (predat statului de la proprietara tabulară Mauthner O.), deoarece trebuie să ne raportăm la sentința civilă nr. 478 pronunțată de către Judecătoria Urbană Oradea în Dosarul nr. G. 337/1947, prin care se stabilește ziua de 23 august 1944 ca dată a morții prezumate a numitei O. F., născută Mauthner; or, în aceste condiții, imobilul nu putea fi preluat la stat de la aceasta. Cei care au predat faptic imobilul Statului Român au fost antecesorii reclamanților - proprietari (reali - aveau însușite cele trei atribute ale dreptului de proprietate usus, fructus și abusus) extratabulari ai imobilului.

Consideră că în prezenta cauză instanța trebuia să aibă în vedere condițiile specifice ale acelor vremuri, când proprietarul era considerat dușman al poporului.

Instanța a interpretat greșit actele depuse de către reclamanți în susținerea acțiunii, susținând că acestea (contractele de vânzare cumpărare datate 18.01.1947 și respectiv 01.03.1947) nu poartă semnăturile tuturor părților contractante, în condițiile în care rezultă în mod clar că respectivele contracte de vânzare cumpărare au fost încheiate de către Mauthner Edmund atât în nume propriu, cât și în numele fraților, în baza împuternicirii la care se face referire în contracte.

Apelantul – reclamant Csép A. G. C. a invocat aceleași motive ca și apelantul C. I. A., cu precizarea că dovada dreptului lor de proprietate este făcută și prin adresa către Direcțiunea Regională a Securității Poporului, prin care antecesorii reclamanților, Polonyi A. și Polonyi E., au declarat că se obligă să închirieze către această direcție curtea imobilului. Este evident că intimatul deține și alte acte prin care se întregește cererea lor, însă aceste acte nu au fost prezentate tocmai pentru a se găsi motive pentru respingerea notificării.

Conform deciziei de restituire nr._/23.01.2007 a Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, construcția parter și etaj, precum și terenul aferent din mun. Oradea .. 7, jud. Bihor li s-a restituit având la bază actele depuse și în prezentul dosar, considerându-se că probele administrate au fost suficiente pentru a dovedi dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat.

Din declarațiile fiscale ale antecesorilor lor rezultă că pentru acest imobil impozitul a fost achitat de acești, ceea ce exclude ca Statul Român să nu fi cunoscut calitatea lor de proprietari.

Chiar dacă în sistemul cărților funciare drepturile reale se pot dobândi numai prin înscrierea lor în cartea funciară, din ansamblul prevederilor Decretului - Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare rezultă că lipsa înscrierii drepturilor de proprietate nu poate fi opusă între părți și este și opozabil terților care au luat la cunoștință de existența dreptului neînscris în cartea funciară. Or, din actele depuse la dosar rezultă că Statul Român a luat la cunoștință de existența vânzării. Astfel, este de neconceput și contrar Protocolului nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului ca, în situația în care în perioada anterioară anului 1989 Statul Român a recunoscut la un moment dat calitatea de proprietar a antecesorului lor, să nu o mai facă acum, când, conform art. 44 din Constituția României, dreptul de proprietate este ocrotit și garantat.

La data de 30.04.2008, intimatul - pârât a depus întâmpinare la apelul formulat de apelantul - reclamant C. I. A., prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, deoarece în mod corect a reținut instanța de fond faptul că actul invocat de către contestatori ca titlu de proprietate nu îndeplinește condițiile de valabilitate pentru a putea fi opozabil terților.

Referitor la decizia de restituire emisă de M. Transporturilor, Construcțiilor și Turismului, privind o parte din imobilul situat în Oradea, .. 7, jud. Bihor, tribunalul a reținut că existența acestei dispoziții nu conduce automat la ideea că și instituția intimată ar trebui să adopte aceeași soluție, având în vedere faptul că dispozițiile Legii nr. 10/2001 acordă instituției notificate dreptul de apreciere cu privire la actele depuse în susținerea notificărilor și, foarte important, stabilește și sancțiuni pentru emiterea deciziilor sau dispozițiilor de restituire în lipsa actelor doveditoare a dreptului de proprietate, a calității de moștenitor al fostului proprietar, această faptă constituind infracțiune (art. 36 din Legea nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare).

Prin decizia civilă nr.745A/20.12.2010, Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanții C. I. - A. și Csép A. - G. – C..

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Oradea, comunicată prin intermediul executorului judecătoresc P. G., C. I., în calitate de moștenitor al defunctei C. O. P., și Csép M. E. au solicitat, în temeiul art. 20 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Oradea, Parcul Petőfi nr. 7, jud. Bihor, casa de locuit și teren intravilan aferent în suprafață de 1.391,76 mp, înscris în CF nr.4515 Oradea, cu nr. top. 58/12 și 58/19.

Prin Decizia de respingere a notificării nr.580/29.10.2003 emisă de M. Administrației și Internelor, a fost respinsă solicitarea referitoare la terenul în suprafață de 820 mp aflat în administrarea acestui minister, cu motivarea că petiționarii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul solicitat dat fiind faptul că actele de proprietate invocate (contractele de vânzare cumpărare încheiate la data de 18.01.1947 și 01.03.1947) nu pot face dovada proprietății asupra imobilului, deoarece aceste acte reprezintă înscrisuri sub semnătură privată și nu îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru validitatea unor astfel de înscrisuri, precum și faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost intabulat pe numele autorului petiționarilor.

Imobilul care formează obiectul cauzei a fost identificat prin expertiza realizată în primă instanță de expertul I. I.. Potrivit măsurătorilor efectuate pe teren, s-a constatat că din imobilul cu nr. cadastral 58/19, în suprafață de 820 mp, Inspectoratul de Poliție Bihor folosește 716 mp; restul suprafeței parcelei, de 114 mp, este alipită parcelelor cu nr. top. 58/12 și 58/21 situate pe latura nordică a parcelei în cauză.

Conform raportului de expertiză specialitatea construcții efectuat în apel de ing. D. A., pe acest teren au fost identificate următoarele elemente: 1. atelier auto, 2. șopron deschis, 3. rampă metalică, 4. zonă amplasare rezervoare combustibil, 5. cabină poartă, 6. stație carburanți și pompe. Construcții definitive sunt: 1. atelier auto, 2. cabină poartă, 6. rezervoare îngropate (pe fundații beton). Șopronul deschis, rampa metalică, stația carburanți și pompe sunt construcții provizorii. În prezent, de IPJ Bihor este folosit atelierul autor, astfel că rezervoarele de combustibil, stația carburanți și pompe, rampa existentă și cabina de poartă nu sunt utilizate și funcționale în prezent, cât și de o perioadă mai îndelungată de timp (anii 1990-1992). Terenul este împrejmuit cu un gard de prefabricate din beton pe latura nordică, gard din zidărie de cărămidă pe laturile de vest și sud, iar latura estică nu este materializată pe teren. Rețelele de apă, canal și electrice nu sunt de mare calibru, acestea deservesc incinta proprietății și sunt branșamente la limita proprietății, iar acestea, prin proiectare și, respectiv, execuție sunt dimensionate la normativele în vigoare, fiind tratate ca instalații de serviciu.

În cartea funciară nr.4515 a localității Oradea, imobilele cu nr. top. 58/12 și 58/19 a fost intabulat la data de 23.05.1938 în favoarea soției lui Adolf Fehér, născută O. Mautner.

Prin cartea de judecată civilă nr.478/27.03.1947 dată de Judecătoria Urbană Oradea în dosarul nr.G. 337/1947, a fost declarată moartă O. Fehér, născută Mautner, și a fost stabilită ziua de 23 august 1944 ca data morții prezumate a acesteia, întâmplată în localitatea Auschwitz, Germania.

Concluzia care se impune este aceea că, în absența înscrierii imobilului în cartea funciară, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a intrat în patrimoniul autorilor contestatorilor.

În aceste condiții, întrucât singurul mijloc de probă al dreptului lor de proprietate ar fi putut fi mențiunile din cartea funciară, nu prezintă relevanță valabilitatea sau nevalabilitatea preluării imobilului de către stat de la o persoană fără capacitate de folosință și nici încheierea unui contract de închiriere cu reprezentantul unui organ de stat.

Împotriva acestei decizii, la data de 09.02.2011 au declarat recurs reclamanții C. I. - A. și Csép A. - G. – C. solicitând admiterea recursurilor, motivat de faptul că decizia instanței de apel face o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 389/1943, deoarece în art. 4 alin 1, această lege prevede o excepție referitoare la acele cazuri în care drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară, însă titularul dreptului nu va putea dispune de bunul imobil decât după înscrierea în cartea funciară.

De altfel, instanța de apel acceptă că antecesorii reclamanților au dobândit imobilul în litigiu prin cele două contracte de vânzare-cumpărare, dar consideră că, atât timp cât nu s-a făcut înscrierea în cartea funciară pe numele cumpărătorilor, dreptul real nu a fost constituit sau transcris.

În motivarea recursului său, recurentul C. A. G. C. a susținut nelegalitatea deciziei pe temeiul art.304 pct. 9 Cod procedură civilă, arătând următoarele:

- Aprecierea asupra nevalabilității înscrisului sub semnătură privată este eronată, deoarece această chestiune nu putea fi invocată decât de către părțile semnatare, al căror interes ar fi fost vătămat.

Ca atare, trebuia verificat dacă actul încheiat între părți era sau nu apt să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, iar din acest punct de vedere, trebuie observate dispozițiile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938, potrivit cărora dreptul de proprietate se transmite fără înscriere în cartea funciară, dacă e vorba de transmisiune mortis causa, deci moștenitorii defunctei Mauthner O. au devenit proprietari prin deschiderea succesiunii.

În aceste condiții, moștenitorii proprietarului tabular aveau posibilitatea transmiterii dreptului autorilor reclamanților, fără înscrierea lor în cartea funciară, ținând seama și de faptul că până la momentul înscrierii în cartea funciară raporturile dintre părțile unui act juridic translativ de proprietate sunt guvernate de regulile consensualiste din Codul civil, iar după înscriere de regulile de carte funciară cuprinse în Decretul-lege nr. 115/1938.

Astfel fiind, moștenitorii proprietarului tabular nu mai puteau solicita restituirea întrucât din punctul lor de vedere imobilul a fost înstrăinat valabil iar, în interpretarea dată de instanța de apel, nici reclamanții nu ar putea formula o astfel de solicitare întrucât nu ar fi dobândit dreptul de proprietate.

Prin decizia nr.6618/31.10.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de recurenții – reclamanți, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că instanțele de fond au ignorat faptul că în materia Legii nr.10/2001, dovada dreptului de proprietate cunoaște reguli mai puțin severe (tocmai în considerarea dificultății probațiunii, cu referire la contextul istoric în care s-au făcut deposedările abuzive), fiind permisă și prezumția de proprietate.

Or, sub acest aspect, elementele pricinii - referitoare la faptul că în 1948, deci ulterior întocmirii celor două contracte de vânzare-cumpărare din 1947, antecesorii reclamanților au fost aceia care au închiriat imobilul Securității, că tot aceștia au plătit impozit până în anul 1950 când au fost evacuați din imobilul naționalizat – erau apte să conducă la prezumția de proprietate în favoarea autorilor reclamanților, chiar în condițiile în care dreptul acestora nu fusese încă transcris în cartea funciară până la momentul naționalizării.

Împrejurarea că înseși autoritățile vremii le-au recunoscut acestora calitatea de proprietari rezultă inclusiv din aceea că încheierea contractului de închiriere asupra imobilului s-a făcut de către antecesorii reclamanților.

Dincolo de aceste aspecte însă, tranșarea chestiunii dreptului de proprietate, ca aparținând autorilor reclamanților, s-a făcut de o manieră irevocabilă în litigiul desfășurat în paralel, conform sentinței civile nr. 3130/2012 a Judecătoriei Oradea (depusă la dosar în faza recursului – filele 39,40).

Potrivit sentinței menționate, a fost admisă cererea reclamanților C. I. A. și C. A. C. în contradictoriu cu pârâtul Mauthner I., constatându-se că antecesorii reclamanților (Polonyi S., D. K., Polonyi M., Polonyi I., Polonyi O.) au dobândit, conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 18.01.1947 în limba maghiară și contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 1.03.1947, de la antecesorii pârâtului, numiții Mauthner O. (Edmund), Mauthner T. (T.) și Mauthner I. (I.), clădirea cu etaj din Oradea, înscrisă în C.F. 4515, nr. top 58/12 și 58/19, cu terenul aferent în suprafață de 1.391,76 m.p.

Susținerea intimatului, conform căreia această hotărâre nu i-ar fi opozabilă întrucât nu a fost parte în respectivul litigiu, nu poate fi primită, confundându-se de fapt opozabilitatea cu obligativitatea efectelor hotărârii judecătorești.

Astfel, un act juridic în general, și actul jurisdicțional, în particular, se bucură de opozabilitatea efectelor sale și față de terți, acest principiu venind să-l completeze pe cel al relativității efectelor.

Terților față de procedura judiciară le pot fi opuse efectele substanțiale (referitoare la nașterea, modificarea, stingerea unui drept) ca elemente noi aduse de actul jurisdicțional în ordinea juridică, scopul fiind tocmai acela de a fi respectate consecințele unei verificări jurisdicționale realizate.

Așadar, drepturile consfințite printr-o hotărâre judecătorească se bucură de opozabilitate și față de terți, întrucât este vorba de modificarea situației juridice existente anterior, care trebuie respectată și de alte subiecte de drept, nu numai de părțile din proces.

Evident, această opozabilitate a efectelor nu se suprapune și nu se confundă cu obligativitatea lor, care dă expresie principiului relativității și care se manifestă în relația dintre părți.

Înseamnă că terțul poate tinde la a dovedi contrariul celor statuate în absența lui de la judecată, ceea ce în speță ar fi însemnat, de exemplu, că vânzarea-cumpărarea nu ar fi avut lor sau că s-ar fi realizat către alți cumpărători decât autorii reclamanților.

Asemenea apărări, care să combată cele susținute de către recurenții-reclamanți prin hotărârea de care s-au prevalat, n-au fost propuse însă judecății, așa încât intimatului i se opun cele statuate jurisdicțional în legătură cu transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamanților.

În consecință, instanța de recurs a reținut că s-a făcut, în sensul art.3 alin. 1 lit. a coroborat cu art. 4 alin.2 din Legea nr. 10/2001, dovada calității de persoane îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii.

În baza art. 312 alin. 3 teza a II-a Cod procedură civilă, întrucât, raportat la aspectele reținute, judecata s-a realizat fără a fi cercetat fondul pricinii, urmare a admiterii recursului, decizia a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca la reluarea judecății, instanța va stabili, în funcție de regimul juridic al imobilului rezultat din probele administrate, natura măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanților.

În rejudecare nu s-au administrat probe noi.

Examinând sentința civilă apelată și actele dosarului în raport de motivele de apel invocate și de prevederile legale incidente în cauză, Curtea, văzând totodată și dispozițiile art.315 C.proc.civ., constată următoarele:

Potrivit art.21 alin.1 din Legea nr.10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989, republicată, „imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituie persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.

În acest sens, prin art.22 alin.1 din aceeași lege, se prevede că persoana îndreptățită va notifica persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, iar prin dispozițiile art.26 alin.3 din legea menționată s-a precizat că dispoziția sau, după caz, decizia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului.

În condițiile reglementării controlului de legalitate a actului administrativ menționat la instanțele judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție, instanța poate să dispună ea însăși în cadrul acestui control restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului sau, după caz, să se pronunțe asupra îndreptățirii reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

În acest context, Curtea reține că prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Oradea, comunicată prin intermediul executorului judecătoresc P. G., C. I., în calitate de moștenitor al defunctei C. O. P., și Csép M. E. au solicitat, în temeiul art. 20 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului situat în municipiul Oradea, Parcul Petőfi nr. 7, jud. Bihor, casa de locuit și teren intravilan aferent în suprafață de 1.391,76 mp, înscris în CF nr. 4515 Oradea, cu nr. top. 58/12 și 58/19.

Prin Decizia de respingere a notificării nr. 580/29.10.2003 emisă de M. Administrației și Internelor, a fost respinsă solicitarea referitoare la terenul în suprafață de 820 mp aflat în administrarea acestui minister, cu motivarea că petiționarii nu au făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la imobilul solicitat dat fiind faptul că actele de proprietate invocate (contractele de vânzare cumpărare încheiate la data de 18.01.1947 și 01.03.1947) nu pot face dovada proprietății asupra imobilului, deoarece aceste acte reprezintă înscrisuri sub semnătură privată și nu îndeplinesc condițiile cerute de lege pentru validitatea unor astfel de înscrisuri, precum și faptul că dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost intabulat pe numele autorului petiționarilor.

Sub acest ultim aspect, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.6618/31.10.2012 s-a reținut, în sensul art.3 alin.1 lit.a coroborat cu art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, dovada calității de persoane îndreptățite a reclamanților la măsuri reparatorii – îndrumare obligatorie a instanței de casare, instanța de apel urmând a stabili, la reluarea judecății, în funcție de regimul juridic al imobilului rezultat din probele administrate, natura măsurilor reparatorii ce se cuvin reclamanților.

Analizând probele administrate în cauză, Curtea reține că imobilul care formează obiectul cauzei a fost identificat prin expertiza realizată în primă instanță de expertul I. I. și completată în apel de expertul inginer D. A.. Potrivit măsurătorilor efectuate pe teren, s-a constatat că din imobilul cu nr. cadastral 58/19, în suprafață de 820 mp, Inspectoratul de Poliție Bihor folosește 716 mp; restul suprafeței parcelei, de 114 mp, este alipită parcelelor cu nr. top. 58/12 și 58/21 situate pe latura nordică a parcelei în cauză.

Potrivit adresei nr._/10.11.1959 emise de Sfatul Popular al Raionului Oradea, imobilul situat în Parcul Petőfi Sándor nr. 7 a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, figurând în anexa acestuia la poziția 487 ca fiind preluat de la proprietar Mautner O.. La data de 6.11.1959, în baza Decretului nr. 92/1950, s-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilelor cu titlu de drept naționalizare în favoarea Statului Român.

Prin încheierea nr. 5468/30.03.2000 pronunțată de Judecătoria Oradea a fost înscrisă în cartea funciară nou înființată, între altele, .. 58/19 și a fost intabulat dreptul de proprietate, cu titlu de transmisiune legală, în favoarea Ministerului Afacerilor Interne și Inspectoratului de Poliție al jud. Bihor.

Curtea are în vedere, totodată, că prin Decizia de restituire nr._/23.01.2007 emisă de M. Transporturilor, Construcțiilor și Turismului – Compania Națională de Căi Ferate „CFR” S.A., pe baza acelorași acte, li s-a reconstituit contestatorilor partea din imobilul situat în mun. Oradea, .. 7, jud. Bihor, compus din clădire (parter+etaj) împreună cu terenul în suprafață totală de 710 mp de sub nr. top. 58/12 (570 mp) și 58/19 (140 mp) înscris în CF nr. 4515 Oradea.

Față de cele reținute anterior, având în vedere că imobilul ce face obiectul notificării nr.542/13.08.2001 a fost preluat în proprietatea statului prin naționalizare în baza Decretului nr.92/1950, dreptul de proprietate asupra acestui imobil fiind întabulat cu titlu de drept de naționalizare în favoarea statului român, Curtea constată că în cauză s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului în litigiu, reținând, totodată, că suprafața de teren ce ar putea face obiectul reparației este de 680 m.p. Aceasta, întrucât din totalul suprafeței de 820 m.p. identificată cu număr topo 58/19, revendicată de către contestatori ca fiind în folosința Inspectoratului de Poliție al Județului Bihor, s-a dispus restituirea în natură către contestatori, prin decizia de restituire nr._/23.01.2007 emisă de M. Transporturilor Construcției și Turismului – Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. S.A. suprafața de 140 m.p. din cuprinsul parcelei identificată cu număr topo 58/19 înscrisă în cartea funciară 4515 Oradea, conform considerentelor deciziei sus arătate (fila 34 -39 dosar apel).

Asupra măsurilor reparatorii ce se cuvin apelanților contestatori, Curtea reține, totodată, că procedura soluționării notificărilor formulate conform Legii nr.10/2001, atât etapa administrativă, cât și cea judiciară, este guvernată de principiul prevalenței restituirii în natură a imobilului notificat, fiind exceptate de la restituirea în natură numai terenurile pe care s-au edificat, în condițiile legii, după 1990 construcții autorizate.

În acest sens, Curtea reține că prin dispozițiile art. 1 alin. 1 din Legea 10/2001 legiuitorul a stabilit regula potrivit cu care: „(1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condițiile prezentei legi”, excepția fiind prevăzută de alineatul 2 al aceluiași articol: (2) În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

De asemenea, aceeași regulă la care s-a făcut trimitere mai sus, este redată fără echivoc în art. 7 alin. 1 din Legea nr.10/2001: „De regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură”, precizând în articolele următoare situațiile în care imobilele nu se restituie în natură, ci doar în echivalent.

Curtea reține că această regulă de restituire în natură este preluată și explicitată și în Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Astfel, în preambulul acestora se arată că: „Prezentele norme metodologice vizează aplicarea unitară a prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare lege, precum și urgentarea aplicării acesteia prin clarificarea unor concepte și situații juridice apărute în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite”.

În Cap. 1 al acestor Norme, intitulat: „Principiile de soluționare a notificărilor” se precizează că: „1. În procesul de soluționare a notificărilor depuse de persoanele îndreptățite, instituțiile și persoanele implicate în executarea legii vor avea în vedere respectarea următoarelor principii și proceduri necesare aplicării corecte și unitare a legii: a) prevalența restituirii în natură, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1), art. 7 și 9 din lege, a imobilelor pentru care s-au depus notificări. Numai în cazul în care această măsură nu este posibilă sau este expres înlăturată de la aplicare se va proceda la acordarea celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de lege, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de deținător, cu acordul persoanei îndreptățite, sau propunerea de acordare de despăgubiri potrivit titlului VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită”.

De asemenea, la pct. 7.1 din Normele metodologice pre-citate se prevede că: „7.1. Norma prevăzută la alin. (1) al art. 7 din lege consacră principiul restituirii în natură și numai acolo unde această măsură nu este posibilă urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege (semnificația sintagmei nu este posibilă, este complexă fie că bunul nu mai există, fie că acesta a fost înstrăinat)”.

Aceeași regulă este menționată și la pct. 9.3 din Normele sus-menționate: „9.3. Pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii prevăzute de lege constau în: a) compensarea cu alte bunuri sau servicii în echivalent, situație care poate implica și acordarea unui alt imobil la schimb; ori

b) despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (titlul VII din Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare)”.

Chiar și în situația în care restituirea integrală nu este posibilă, actul normativ pre-citat legiferează prin alin. 1 și 2 ale art. 10 și posibilitatea restituirii în natură pro parte a imobilului preluat abuziv, restul imobilului urmând să facă obiectul restituirii prin stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

Ca urmare, Curtea constată că toate aceste dispoziții legale și guvernamentale nu fac decât să dea eficiență legislativă principiului general de drept restitutio in integrum. Cu alte cuvinte, repararea integrală a prejudiciului rezidă în restituirea în natură a bunului, desprinzându-se din însăși esența răspunderii civile.

Prin urmare, în cauza de față, prin raportare la dispozițiile legale sus-enunțate, nu există posibilitatea opțiunii între restituirea în natură și despăgubiri în echivalent, instanța fiind obligată să analizeze cu prioritate dacă este posibilă restituirea în natură a imobilului pentru care s-a formulat notificare și numai în situația în care se dovedește o asemenea imposibilitate generată de situația de fapt și aplicarea dispozițiilor legale incidente se poate trece la abordarea celorlalte măsuri de despăgubire în echivalent.

Or, în cauza de față, prin raportare la dispozițiile anterior menționate, Curtea reține că imobilul în litigiu se află în folosința Inspectorului de Poliție al Județului Bihor, terenul fiind ocupat de mai multe clădiri cu diverse destinații, așa cum rezultă din cuprinsul raportului de expertiză tehnică, respectiv atelier auto, șopron, rampă metalică, zonă amplasare rezervoare combustibil, cabină poartă, stație carburanți, toate aceste construcții fiind construcții provizorii, nefiind prezentate documentații tehnice legale și aprobate de organele competente pentru ca respectivul teren să fie inclus în aria unor amenajări de utilitate publică.

În acest sens, Curtea constată că devin incidente dispozițiile art.9 alin.3 din Legea nr.10/2001, potrivit cu care imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

Imobilul în litigiu, așa cum rezultă din cele ce preced, a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, figurând ca anexă la poziția nr.487 și a trecut în administrarea Ministerului Administrației și Internelor prin decizia Ministerului Finanțelor nr._/1949.

Prin Legea nr.247/2005 s-au modificat dispozițiile art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001, iar potrivit noii reglementări „în situația imobilelor având destinațiile arătate în anexa nr.2, lit.a, care face parte integrantă din prezenta lege, necesare și afectate exclusiv și nemijlocit activităților de interes public, de învățământ, sănătate ori social-culturale, foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora li se restituie imobilul în proprietate cu obligația de a-i menține afectațiunea pe o perioadă până la 3 ani, pentru cele arătate la pct.3 și 4 din anexa nr.2 lit.a sau, după caz, de până la 5 ani de la data emiterii deciziei sau dispoziției pentru cele arătate la pct.1 și 2 din anexa nr.2 lit.a”.

În speță, constatând preluarea abuzivă, fără titlu valabil, de la autoarea apelanților contestatori, Curtea apreciază că imobilul trebuie restituit în natură, iar în conformitate cu dispozițiile art.16 alin.1 din legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.147/2005, restituirea în proprietate a imobilului se va face condiționată de menținerea afectațiunii imobilului restituit pe perioada prevăzută de art.16 din Legea nr.10/2001, aceea de sediu al Inspectoratului Județean de Poliție Bihor, ce se circumscrie categoriei de imobile prevăzute la anexa 2 lit.a pct.3.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza dispozițiilor art.296 C.proc.civ., va admite apelurile declarate de apelanții reclamanți și va schimba în tot sentința civilă apelată, în sensul că va admite în parte cererea formulată.

În baza art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, va anula dispoziția nr.580/29.10.2003 emisă de intimatul M. Administrației și Internelor și în baza art.25 alin.1 din aceeași lege va fi obligat să emită o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 680 m.p. situat în municipiul Oradea, . nr.7, județul Bihor, (820 m.p. – 140 m.p. suprafață restituită prin dispoziția nr._/23.01.2007), având număr topo 58/19 înscris în cartea funciară Oradea, cuprins în perimetrul A1 – C1- F - G - H, așa cum rezultă din planul de situație întocmit de expert topo ing.I. I. (fila 228 dosar nr._ al Tribunalului București – Secția a III-a Civilă), cu menținerea afectațiunii imobilului pe o perioadă de 3 ani, conform art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelurile declarate de apelanții – reclamanți C. I. A. cu domiciliul în Oradea, ., județ Bihor și în Oradea, ., nr.7, județ Bihor și C. A. G. C. (decedat) și continuat de moștenitorii, C. K. C. cu domiciliul în Târgu M., ., județ M., C. G. S. cu domiciliul în Cluj N., ., județ Cluj și D. A. J. cu domiciliul în Cluj – N., ., . împotriva sentinței civile nr.1720/21.12.2007, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în contradictoriu cu intimatul-pârât M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR cu sediul în București, Piața Revoluției, nr.1A,sector 1.

Schimbă în tot sentința civilă apelată în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamanți.

Anulează dispoziția nr.580/29.10.2003 emisă de intimatul M. Administrației și Internelor.

Obligă intimatul să emită o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a imobilului teren în suprafață de 680 mp. situat în municipiul Oradea, . nr.7, județul Bihor, (820 – 140 mp. restituit prin dispoziția_/23.01.2007) având număr topo.58/19 înscris în Cartea Funciară Oradea 4515, cuprins în perimetrul A1 - C1 – F – G – H așa cum rezultă din planul de situație întocmit de expert topo inginer I. I., cu menținerea afectațiunii imobilului pe o perioadă de 3 ani, conform art.16 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi 17.04.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

M. C. D. A.

GREFIER

RĂDIȚA I.

Red. M.C.

Tehnored. M.C./cs

Ex.8/2013

T.B.Secția a III-a Civilă – C.T.

← Pretenţii. Decizia nr. 422/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 112/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Legea 10/2001. Decizia nr. 113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI