Legea 10/2001. Decizia nr. 110/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 110/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-03-2012 în dosarul nr. 110/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.110 A
Ședința publică de la 12 martie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr. 343 din 18.02.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți T. L. S., T. A. N., T. A. C., S. A. R. și S. APRILIE G. și cu intimatul-pârât P. G. AL MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN P. G..
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilier juridic A. C., în calitate de reprezentant al apelantului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, în baza delegației depuse la dosar fila 26 și avocat G. M., în calitate de reprezentant al intimaților-reclamanți T. L. S., T. A. N., T. A. C., S. A. R. și S. Aprilie G., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 02.09.2009, eliberată de Baroul București, fila 61 dosar fond și consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât P. G. al Municipiul București prin P. G., în baza delegației depuse la dosar fila 25.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură, a unor obiecțiuni la raportul de expertiză formulate de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la data de 08.03.2012.
Curtea, acordă cuvântul asupra obiecțiunilor formulate în cauză la raportul de expertiză.
Reprezentantul apelantului-pârât învederează că referitor la evaluarea construcției, apreciază că în ceea ce privește coeficientul de piață acesta trebuie să fie aplicat la data demolării construcției, respectiv, în anul 1989 și nu la data efectuării expertizei, respectiv, la 20.01.2012.
Apreciază că valoarea de piață trebuie să se calculeze fără TVA și nu cum s-a calculat de către expert în expertiza depusă la dosarul cauzei și, prin urmare, consideră că valoarea construcției este de 558.000 lei față de valoarea reținută prin raportul de expertiză .
În ceea ce privește valoarea terenului solicită a se avea în vedere că terenul a fost ocupat de construcții care au fost expropriate în anul 1989 și apreciază că valoarea terenului se diminuează cu cel puțin 50% și, prin urmare, valoarea construcției și a terenului este de aproximativ 328.000 euro față de 655.000 euro, astfel cum s-a reținut în raportul de expertiză.
Concluzionând, apreciază că, obiecțiunile sunt întemeiate și solicită a fi admise.
Avocatul intimaților-reclamanți învederează că obiecțiunile formulate în cauză sunt nefondate, având în vedere că, Legea nr.10/2001 arată că se acordă despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, valoarea de piață reflectând valoarea actuală a imobilului.
Mai arată că, în raportul de expertiză, nu s-a aplicat TVA-ul astfel cum a susținut reprezentantul apelantului-pârât, aspect față de care solicită respingerea obiecțiunilor ca neîntemeiate.
Reprezentantul intimatului-pârât consideră că, obiecțiunile sunt întemeiate și solicită a fi admise astfel cum au fost formulate.
Curtea, după deliberare, cu privire la obiecțiunile formulate la raportul de expertiză ce a fost efectuat în cauză, apreciază că cererea este neîntemeiată, expertiza răspunzând obiectivelor stabilite de către instanță la termenul la care a fost încuviințată această probă, astfel că, nu este utilă efectuarea unei adrese prin care să fie solicitat expertului să răspundă obiecțiunilor formulate în cauză de către apelantul-pârât, obiecțiuni prin care se invocă, în esență, o diminuare a valorilor reținute de către expertul desemnat, în funcție de coeficientul de actualizare care conține TVA și de cel legat de situația litigioasă a imobilului.
Părțile, prin reprezentanți, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul apelantului-pârât solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea sentinței civile atacate în sensul admiterii excepțiilor invocate .
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, apreciază că, în mod eronat, instanța a admis acțiunea în contradictoriu cu statul român, având în vedere că din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că reclamanții au formulat notificare care nu a fost soluționată nici până în prezent și, prin urmare, devin incidente dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, în care se arată că singura instituție care are competență în stabilirea și plata despăgubirilor este Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor .
Solicită a se avea în vedere și Decizia nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a statuat că în toate cauzele întemeiate pe art.46 din Legea nr.10/2001, art.480 din Codul civil, precum și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește plata despăgubirilor.
Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii apreciază că este întemeiată, având în vedere că procedura administrativă nu a fost epuizată în prezent, nefiind emis titlul de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, singurul titlu care poate fi atacat în instanță, și, atâta timp cât Comisia Centrală nu a emis un asemenea titlu, consideră că este inadmisibil să fie obligat statul român la plata de despăgubiri.
Depune la dosar cu titlu de practică judiciară două decizii pronunțate într-o speță similară.
Avocatul intimaților-reclamanți solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Solicită a se avea în vedere că aplicarea Titlului VII din Legea nr.247/2005 nu mai asigură într-un termen rezonabil realizarea efectivă a dreptului pretins, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.
Arată că, instanța de fond a făcut aplicarea directă a dreptului comunitar îmbrățișând astfel punctul de vedere al instanței superioare astfel cum a fost menționat în decizia civilă și având în vedere ineficacitatea sistemului de despăgubire, apreciază că statul român poate sta în proces în calitate de pârât deoarece și-a asumat această obligație de despăgubire.
Înlăturarea dispoziției din legislația internă și aplicarea directă a dispozițiilor și principiilor ce se desprind din Convenția Europeană a Drepturilor Omului este posibilă în condițiile art.20 alin.2 din Constituție și solicită aplicarea directă a principiilor ce decurg din Convenția Europeană a Drepturilor Omului .
Reprezentantul intimatului-pârât solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței civile atacate și a se avea în vedere incidența în cauză a dispozițiilor Deciziei nr.27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și capătul subsidiar de cerere.
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 04.09.2009, reclamanții T. L. S., T. A. N., T. A. C., S. A. R. și S. A. G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor și P. G. al Municipiului București, în principal, obligarea pârâtului Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la plata unor despăgubiri bănești egale cu valoarea de piață a fostului imobil construcții și teren situat în București .. 26, sector 3; în subsidiar, să se constate calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru fostul imobil, obligarea pârâtului Municipiul București să emită dispoziție motivată prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile Titlului VII pentru fostul imobil cu obligarea pârâtului să înainteze dispoziția cuprinzând propunerea de acordare de măsuri reparatorii împreună cu toată documentația aferentă către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin sentința civilă nr. 343 din 18 februarie 2011, Tribunalul București Secția a V a Civilă, a admis cererea principală formulată de reclamanți, și, pe cale de consecință, a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să le plătească reclamanților despăgubiri bănești în valoare de 1.017.736 Euro, echivalent de 4.347.684 lei la data pronunțării sentinței sau echivalent în lei la data plății efective, despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului din litigiu.
Cererea subsidiară a fost respinsă ca fiind rămasă fără obiect.
Pentru a statua astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele considerente:
Imobilul situat în Municipiul București, .. 26, sector 3 (ulterior . terenul de 671 mp. și trei corpuri de clădire demolate, fiecare cu P + E + pivniță, au constituit proprietatea autoarei G. E., decedată la 22 aprilie 1945, conform procesului – verbal din 06 septembrie 1945, întocmit în dosarul succesoral nr. 40/1945, moștenitori fiind minorii T. M. A. R. și T. N. G. P. D..
Prin partajul voluntar din 27 februarie 1950, minora T. M. A. R. a devenit proprietarul exclusiv al imobilului din București, iar fratele său T. N. G. P. D., a dobândit un teren și construcțiile situate pe el, din Municipiul B..
Conform Decretului nr. 92/1950 (poziția nr. 544 din anexa la Decret), atât terenul, cât și construcțiile au fost preluate de la autoarea T. M. A. R., iar ulterior, în perioada 198 – 1988 au fost afectat de lucrările de amenajare a actualului ., fiind emis și Decretul de expropriere și demolare nr. 217/1989, în baza căruia au fost demolate construcțiile.
În cauză nu s-a dovedit aspectul că autoarea deposedată sau moștenitorii acesteia ar fi primit vreo despăgubire, iar din adresa nr. 3782 din 04 noiembrie 2009 emisă de . București (fila 96 din dosarul de fond), a rezultat că nu sunt evidențe privind plata unor despăgubiri echivalente, tribunalul a constatat astfel, că preluarea s-a făcut fără despăgubiri, atât privind terenul, cât și privind construcțiile demolate.
Autoarea T. M. A. R., căsătorită S., a decedat la 21 noiembrie 1961, iar conform certificatului de moștenitor nr. 153 din 23 aprilie 1962, au rămas ca moștenitori legali, soțul supraviețuitor S. Aprilie G. și fiul minor S. A. R., iar ca moștenitor testamentar, legatar universal, fratele T. N. G. P. D., toți acești moștenitori acceptând succesiunea și culegând drepturile care le reveneau.
S-a mai reținut că fratele T. N. G. P. D., a decedat la 22 iunie 2007, succesiunea acestuia fiind culeasă de către soția supraviețuitoare T. L. S. alături de descendenții T. A. N., T. A. C., toți aceștia venind să culeagă drepturile testamentarului T. N. G. P. D., din succesiunea autoarei T. M. A. R., deposedată de imobile conform Decretului nr. 92/1950.
În consecință, reclamanții au dovedit calitatea de moștenitori ai fostului proprietar deposedat de imobil.
Referitor la dispozițiile legale aplicabile în cauză, tribunalul a reținut că potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10 din 08 februarie 2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege, printre altele, „imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare”.
Prin urmare, în speță este vorba despre o preluare abuzivă a imobilului, iar potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamanții sunt persoane îndreptățite să beneficieze de măsurile reparatorii ale legii, sens în care au și formulat notificarea nr. 783 din 20 iunie 2001.
În dosarul administrativ au fost atașate atât actele doveditoare ale fostei proprietăți, cât și actele de stare civilă și de moștenire prin care solicitanții au dovedit calitatea de moștenitori ai autoarei – deposedată T. M. A. R., astfel că notificarea nr. 783 din 20 iunie 2001, putea fi rezolvată într-un termen rezonabil, situația imobilului fiind ușor de stabilit, în sensul că terenul nu poate fi restituit în natură pe vechiul amplasament, iar construcțiile demolate, de asemenea, nu puteau fi restituite în natură.
Potrivit art. 25 alin. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001, P. G. al Municipiului București avea obligația ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare, să emită o Dispoziție motivată prin care să-i propună pe reclamanți pentru acordarea măsurilor reparatorii echivalente, obligație pe care nu a îndeplinit-o, sub acest aspect devenind aplicabile statuările aduse prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, în cadrul recursului în interesul legii, astfel că instanța sesizată cu contestația potrivit Legii nr. 10/2001, este abilitată să se pronunțe chiar asupra dreptului pretins de persoanele îndreptățite, în speță, constatându-se refuzul nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.
S-a reținut mai sus că, deși a fost legal citat în cauză, P. G. al Municipiului București nu a depus întâmpinare și nu a oferit nici explicații privind cauzele din care nu a fost rezolvată Notificarea nr. 783 din 20 iunie 2001, într-un termen rezonabil, constatându-se că de fapt, nu s-a întreprins nici-o măsură de rezolvare a cererii.
Fiind în situația de a fi solicitat măsuri reparatorii pentru aceleași imobile, potrivit cererilor nr. 7527 din 18 martie 1991 și nr._ din 02 iulie 1996, care au rămas fără nicio rezolvare din partea autorităților timp de peste 15 – 20 de ani, dar și în situația în care notificarea nr. 783 din 20 iunie 2001 (adresată potrivit Legii nr. 10/2001, care le-a creat efectiv, cadrul legal de rezolvare a dreptului pretins), a rămas fără o rezolvare concretă timp de aproape 10 ani, tribunalul a constatat că, în mod evident, reclamanții și-au pierdut orice speranță legitimă de a-și mai vedea rezolvate cererile lor pe cale administrativă, fiind evidentă situația că, chiar și în condițiile adoptării Legii speciale nr. 10/2001, S. R. nu a găsit mijloacele adecvate pentru rezolvarea efectivă a dreptului în baza legislației interne și de către autoritățile administrative abilitate extras de legile speciale.
Potrivit art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor”.
În virtutea acestei dispoziții de drept internațional invocată expres de către reclamanți, în condițiile în care cererile lor nu și-au găsit rezolvarea în baza legilor și a procedurilor administrative interne, având în vedere că dreptul reclamanților de a obține măsuri reparatorii echivalente a fost expres prevăzut de dispozițiile Legii nr. 10/2001, având în acest sens, cel puțin o „speranță legitimă de realizare”, în sensul practicii Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, tribunalul a constatat că reclamanții au fost și sunt în continuare privați de un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Totodată, s-a constatat că în ceea ce-i privește pe reclamanți, procedurile administrative prevăzute de art. 13 alin. 1 și 16 alin. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, care prevăd atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea și Plata Despăgubirilor și modul de înaintare a documentației către această instituție, nu mai asigură, într-un termen rezonabil, realizarea efectivă a dreptului pretins, această cale devenind o speranță iluzorie și care nu mai prezintă interes pentru a fi urmată, în condițiile în care, P. G. al Municipiului București nu a făcut nici-o dovadă a demersurilor întreprinse pentru rezolvarea Notificării nr. 783 din 20 iunie 2001.
Așa cum s-a reținut și prin Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 ianuarie 2009, pronunțată în cauza Faimblat contra României, s-a constatat, pe de altă parte, că deja Fondul proprietatea nu funcționează într-un mod care să le asigure reclamanților o plată efectivă a despăgubirilor, fiind în mod evident într-o situație, fie de neaplicare culpabilă a legilor reparatorii, fie de nefuncționare gravă a autorităților administrative ale statului, abilitate să stabilească și să acorde măsurile reparatorii, situație prejudiciabilă pentru reclamanți și care atrage răspunderea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cum instanța este abilitată să se pronunțe cu privire la acordarea efectivă despăgubirilor, așa cum s-a reținut mai sus, tribunalul a admis cererea principală și a obligat Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să le plătească reclamanților despăgubiri bănești în valoare de 1.017.736 euro, echivalent de 4.347.684 lei la data pronunțării prezentei sentințe sau echivalent în lei la data plății efective, despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în Municipiul București, .. 26, sector 3 (ulterior . terenul de 671 mp. și trei corpuri de clădire demolate, fiecare cu P + E + pivniță, cu o suprafață construită desfășurată de 803,53 mp., imposibil de restituit în natură.
Prin recursul declarat împotriva sus menționatei sentințe, calificat ca fiind apel, în funcție de dispoziția art. 282 și ale art. 17 din Codul de procedură civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală prin prisma calității procesuale pasive a acestuia în litigiul pendinte.
Astfel, potrivit dispoziției art. 25 alin. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001, instanța trebuia să rețină că obligația de a soluționa notificarea aparține Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și, cu toate acestea, obligă S. R. la plata valorii de piață a imobilului.
S. R. nu este deținătorul imobilului în litigiu și nici autoritatea administrativă, competentă conform Legii nr. 10/2001, să răspundă notificării formulate în temeiul acestei legi speciale și să emită dispoziția de restituire, în natură sau echivalent.
În apel, pârâtul reiterează excepția inadmisibilității acțiunii cu motivarea că, atât timp cât procedura administrativă nu a fost epuizată reclamanții nu puteau formula acțiunea de față întrucât numai titlul de despăgubire putea fi atacat în instanță. Sub acest aspect, este greșită motivarea instanței care reține nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, deși acesta este listat la bursă încă din ianuarie 2011, iar ANRP coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum activitățile necesare implementării Legii nr. 247/2005. Aceste instituții nu au emis încă o decizie referitoare la acordarea titlului de despăgubire pentru imobilul solicitat.
Soluția este criticabilă și în ce privește concluziile expertului fără a ține seama de obiecțiunile formulate de expertul din partea apelantului, care a stabilit și a argumentat o valoare a imobilului de 715.401 euro.
Prin întâmpinarea formulată la data de 11.10.2011, reclamanții au susținut că, în mod corect, prima instanță a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin prisma art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și a inexistenței unui mecanism efectiv de acordare a despăgubirilor, situație care atrage responsabilizarea Statului R.. Instanța a reținut că reclamanții au formulat cereri de restituire în natură sau în echivalent bănesc și au dovedit calitatea de moștenitori ai fostului proprietar și, făcându-se aplicarea directă a dreptului comunitar reținând ineficacitatea mecanismului de despăgubire sau de restituire chiar și după adoptarea hotărârilor V., Faimblat și Katz a soluționat corect capătul de cerere principal.
Sintetizând, a pretinde reclamanților să aștepte derularea unor proceduri, conform Legii nr. 247/2005, afectate puternic de incertitudine în privința duratei și a finalității, asupra cărora reclamanții nu pot avea niciun control, după ce autoritățile au lăsat să treacă peste 20 de ani de la data formulării primei cereri de restituire, peste 15 ani de la data formulării cererii în temeiul Legii nr. 112/1995 și a peste 10 ani de la data formulării notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a adopta măsuri concrete în vederea plății despăgubirilor la care sunt îndreptățiți în schimbul imobilului preluat abuziv, înseamnă a impune acestora o sarcină disproporționată și excesivă, care încalcă justul echilibru între cerințele interesului general și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanților și care este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Potrivit Legii nr. 247/2005, reclamanții trebuie să aștepte derularea acestei proceduri care nu prevede nici un termen până la care Comisia Centrală trebuie să stabilească si să acorde titlul de despăgubire, în baza căruia se atribuie prin conversie acțiuni la Fondul Proprietatea.
Prin urmare, chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres obligația Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice, de a acorda despăgubiri persoanelor îndreptățite, în condițiile în care, mecanismul de despăgubire creat (Fondul Proprietatea) nu funcționează în prezent de o manieră corespunzătoare pentru a asigura despăgubirea reclamanților într-un termen rezonabil și în mod efectiv și față de jurisprudența CEDO (obligatorie pentru instanțele naționale), în sensul că statul trebuie să garanteze realizarea efectivă si rapidă a dreptului la restituire, fie că este vorba de o restituire în natură, fie că este vorba de acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminenței dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ținându-se cont și de principiile afirmate de către jurisprudența Curții în materia acordării de despăgubiri, se poate constata că S. R. este în culpă și poate fi obligat la plata echivalentului bănesc al imobilului care nu poate fi restituit în natură.
În altă ordine, intimații amintesc că prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, s-a statuat că „În cazul În care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate”. Totodată, prin aceeași decizie, instanța supremă a statuat că „Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparator îi prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești”.
Forma de despăgubiri prin atribuirea de acțiuni la un fond de investiții, nu este în măsură a asigura o despăgubire certă și potrivit obligațiilor asumate de stat în sensul acordării de despăgubiri la valoarea de piață a imobilelor preluate abuziv. Un exemplu concret este dat chiar de prima ședință de tranzacționare a Fondului Proprietatea, în care acțiunile au fost vândute la un preț mediu de 0,6 lei/acțiune, iar în prezent la 0,4 lei/acțiune, în condițiile în care statul a oferit aceste acțiuni foștilor proprietari la un preț de 1 Ieu/acțiune. Iată că, din start, foștii proprietari au pierdut între 40% - 60% din valorile stabilite cu titlu de despăgubiri. Dacă în cinci ani de la inventarea sa, Fondul Proprietatea nu a fost funcțional, nu va fi funcțional, în sensul celor impuse de CEDO, nici în termenul de 18 luni acordat de CEDO pentru crearea unui mecanism adecvat de despăgubire, mai ales că până acum numai 20% din cererile de despăgubire s-au transformat în titluri de despăgubire, și mai puține fiind transformate în acțiuni propriu-zise la Fond.
Fondul Proprietatea, care inițial a fost gândit și creat ca un mecanism de despăgubire, a devenit fond de investiții prin hotărâre A. care a modificat actul constitutiv al Fondului în sensul schimbării obiectului de activitate din fond de despăgubiri, în fond de investiții. În aceste condiții, intimații se întrebă dacă Fondul proprietatea – fond de investiții speculative, se poate constitui într-o formulă viabilă de despăgubire.
Nu în ultimul rând, intimații arată că Legea nr. 10/2001 așa cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 1/2009 face discriminare între fostul proprietar și chiriașul cumpărător, al cărui contract încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost desființat. În timp ce fostul proprietar poate spera la compensarea materială pentru lipsa pierderii bunului într-un interval de timp incert și printr-o procedură complicată și încă neactivată complet, fostul chiriaș ajunge la același rezultat printr-o modalitate simplă și eficientă, ceea ce are semnificația unei discriminări pozitive a acestuia din urmă, aducându-se atingere art. 16 alin. 1 din Constituția României, cât și art. 14 al Convenției Europene a Drepturilor Omului care obligă la interzicerea oricărui tip de discriminare a subiecților de drept aflați în situații identice sau similare.
Referitor la motivul de recurs privind „însușirea concluziilor expertului fără a se ține seama de obiecțiunile formulate de expertul instituției noastre ...”, acestea sunt nefondate întrucât instanța a transmis obiecțiunile formulate către expertul desemnat în cauză. Urmare a obiecțiunilor formulate de pârât, expertul a reevaluat imobilul, obținând în final valoarea pe care pârâtul a fost obligat să o plătească.
În urma recalificării căii de atac, Curtea a administrat proba cu expertiză având în vedere criticile invocate prin memoriul de recurs.
Examinând cauza, prin prisma motivelor susținute, având în vedere apărările formulate pe calea întâmpinării, Curtea a apreciat că apelul este întemeiat pentru considerentele care succed:
În mod greșit, relativ la capătul de cerere principal, care a stabilit și competența instanței cât și calea de atac împotriva sentinței care a rezolvat acest petit, prima instanță a statuat că apelantul are calitate procesuală pasivă în acordarea despăgubirilor pretinse de reclamanți pentru imobilul din litigiu.
Astfel, în acest sens, a fost pronunțată Decizia nr. 27/2011, obligatorie pentru instanțe, în condițiile reglementate prin dispoziția art.330 din Codul de procedură civilă, care se coroborează Decizia nr. 33/2008 pronunțate tot de Secțiile Unite ale Î.C.C.J., în legătură cu admisibilitatea acțiunii în revendicare ce are ca obiect imobilele preluate abuziv. Cele două decizii de interpretare unitară a legii stabilesc că imobilele care fac obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 sunt supuse reglementărilor speciale, potrivit cu principiile specialia generalibus derogant și electa una via non datur recursus ad alteram.
Aceste norme nu sunt contrarii celor de drept comunitar ce au fost invocate de către reclamanți prin întâmpinare, fiecare stat, în virtutea suveranității sale având beneficiul unei marje largi de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare.
Instanța de fond a argumentat soluția sa pornind de la recunoașterea nefuncționalității Fondului proprietatea și omite însă că, după pronunțarea Curții EDO în cauzele Faimblat, Katz și V., instanța de contencios european stabilește, în Cauza A. Contra România, că noțiunea de bun, în sensul Convenției, presupune atât existența unei hotărâri judecătorești care să ateste calitatea de proprietar cât și caracterul executoriu ale acesteia; pe de altă parte, se recunoaște și funcționarea fondului special.
În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Prin urmare, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa.
În plan procesual civil acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.
Așadar, în cadrul raporturilor juridice stabilite prin transmiterea notificării, S. român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală pasivă, pentru că, potrivit legii, nu este titular de drepturi și obligații.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., „bunul actual” presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive prin care să se recunoască direct ori indirect dreptul de proprietate.
„S. legitimă”, în schimb, presupune ca o creanță să aibă valoare patrimonială, adică să se bucure de o bază suficientă în dreptul intern.
Prin urmare, la momentul sesizării instanței de judecată, creanța nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a avea o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
În aceste circumstanțe, obligarea statului român la despăgubiri, motivat de faptul că reclamantul beneficiază de garanțiile oferite de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu poate fi primită, din moment ce, la momentul sesizării instanței, reclamantul nu are un bun și nici o creanță suficient consolidată, de natură a-l face să se prevaleze de o speranță legitimă, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Nici constatarea nefuncționalității Fondului „Proprietatea” în cadrul numeroaselor hotărâri pronunțate de C.E.D.O. în cauze împotriva României nu poate atrage calitatea procesuală pasivă a statului în cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, și cu atât mai mult, pe dispozițiile art. 480 din Codul civil coroborat cu cele ale art. 1 din primul protocol adițional la Convenție.
Procedura în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor sau hotărârea instanței, iar rolul statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 din Convenție și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice, acest rol neputând fi cenzurat pe calea contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, sau pe dreptul comun.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că primele două motive de apel sunt întemeiate și conduc la concluzia admiterii apelului urmând ca în temeiul dispoziția art. 297 din Codul de procedură civilă, să rețină procesul spre judecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelantul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București cu sediul în București, . Gerota nr. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 343 din 18 februarie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți T. L. S., T. A. N. și T. A. C. toți cu domiciliul la S. A. R. în București . nr. 3, ., ., S. A. R. domiciliat în București . nr. 3, ., . și S. Aprilie G. cu domiciliul în București, .. 32, sector 1 și cu intimatul – pârât P. G. al Municipiul București Prin P. G. cu sediul în București, .. 291 – 293, sector 6.
Anulează sentința apelată și reține cauza pentru evocarea fondului capătului subsidiar de cerere.
Acordă termen la 21 mai 2012, completul 1 A, cu citarea părților.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi, 12 martie 2012.
Președinte, Judecător, Grefier,
Doinița M. D. A. B. L. C.
Red.D.M.
Tehnodact.D.M./C.F.
9ex./21.03.2012
T.B.-S.5.-S.V.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 696/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 431/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
