Legea 10/2001. Decizia nr. 730/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 730/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-04-2013 în dosarul nr. 730/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI P. CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 730
Ședința publică de la 18.04.2013
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - M. H.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulate de recurenții reclamanți P. M. L., P. A. M. și P. R. C. împotriva sentinței civile nr. 2084 din data de 16.11.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI.
Obiectul pricinii – Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că prin serviciul registratură s-a depus, la data de 16.04.2013, întâmpinare în patru exemplare și la data de 17.04.2013, prin fax, cerere din partea recurenților reclamanți prin care solicită judecarea cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă.
Curtea, având în vedere că la acest moment părțile nu sunt prezente ori reprezentate, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare, în ordinea listei de ședință.
La a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că și la această apelare părțile nu sunt prezente ori reprezentate, solicitându-se judecarea cauzei în lipsă de către recurenții reclamanți.
Curtea, având în vedere că recurenții reclamanți au solicitat judecarea și în lipsă și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22.09.2011 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamanții P. M. L., P. A. M. și P. R. C. au chemat în judecată pe pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, sa dispună repunerea în termenul de formulare a notificării în temeiul Legii nr.10/2001.
La data de 09.08.2012, pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității și pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii.
Prin sentința civilă nr. 2084/16.11.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins excepția inadmisibilității cererii, excepție formulată de pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului, ca neîntemeiată, și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
P. a hotărî astfel, prima instanță a reținut, cu privire la excepția invocată de pârâtă, că, astfel cum a fost motivată, ea vizează fondul cauzei, respectiv posibilitatea de introducere a notificării peste termenul legal. Inadmisibilitatea vizează situația de excepție în care legea nu permite ca un anumit tip de acțiune să fie introdusă pe rolul instanțelor, ceea ce nu este cazul în speță, unde pârâta invocă aspecte ce țin de caracterul întemeiat sau nu al acțiunii.
Cu privire la fondul cererii, a constatat că aceasta a fost întemeiată pe art. 82 și 103 Cod procedură civilă.
În ceea ce privește primul text, acesta vizează exclusiv forma cererilor adresate instanțelor, neputând constitui temei pentru admiterea cererii reclamanților.
Potrivit art. 103 Cod procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării.
Această reglementare se referă, așadar, la actele de procedură, respectiv la acele acte ce se întocmesc în cursul procesului civil. Notificarea impusă de art. 22 din Legea nr.10/2001 nu este un asemenea act, întrucât procedura reglementată de acest act normativ este una administrativă, iar nu un proces civil. În concluzie, art. 103 Cod procedură civilă privind repunerea în termen nu se aplică termenelor pentru depunerea notificării impuse de Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, chiar acceptând susținerea reclamanților, în sensul că notificării administrative i-ar fi aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă, cererea ar fi neîntemeiată. Astfel, reclamanții arată în cuprinsul cererii lor că au descoperit existența acțiunilor cu ocazia eliberării imobilului ce a constituit domiciliul autorilor P. T. și P. A., după vânzarea acestuia.
Conform contractului autentificat sub nr. 479/05.07.2011 la B.N.P. Elise E. prezentat de reclamanți, cumpărătorii urmau să intre în stăpânirea de fapt a imobilului la 16.07.2011. Reclamanții nu au indicat, în cererea lor, faptul că acest termen ar fi fost depășit, rezultând că eliberarea imobilului, inclusiv a podului, și descoperirea acțiunilor au fost anterioare datei de 16.07.2011. Cu toate acestea, acțiunea a fost introdusă pe rolul instanței la 22.09.2011, cu mult după expirarea termenului de 15 zile impus de art. 103 alin. 2 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe, la data de 26.12.2012, reclamanții au declarat recurs, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la 20.02.2013.
În motivare, au arătat că sunt moștenitorii antecesorului lor, P. T., decedat la data de 19.09.1994, cu ultim domiciliu în București, . nr. 12, sector 2, unde a locuit împreună cu soția sa, P. A., care a decedat la data de 17.02.2011.
Urmare decesului mamei, respectiv bunicii recurenților reclamanți, P. A., în data de 17.02.2011, în calitate lor de moștenitori au decis înstrăinarea casei în care au locuit împreună antecesorii lor, încheind în acest sens în data de 05.07.2011 un contract de vânzare-cumpărare.
La momentul eliberării casei, au descoperit în podul acesteia acțiuni, titluri de valoare, emise de societăți importante naționalizate în 1948. Printre aceste acțiuni/titluri au descoperit borderouri de proprietate care au relevat faptul că bunicul recurenților, P. T., este cel care a achiziționat în perioada anilor 1934-1948 acțiunile și titlurile de valoare.
Recurenții reclamanți au mai arătat că antecesoarea lor, P. A., nu a cunoscut acest fapt, întrucât acțiunile au fost achiziționate cu aproximativ 10 ani înainte de căsătoria lor, ce a avut loc în anul 1958. Acest aspect vine și justifică imposibilitatea antecesoarei lor, P. A., de a formula notificarea în baza Legii nr.10/2001 în termenul imperativ stabilit prin art. 22, neștiind de existența lor.
Totodată, au arătat că niciunul dintre apropiații familiei nu a știut de existența acestor acțiuni, întrucât bunicul nu le-a menționat niciodată. Mai mult decât atât, având în vedere că aceste acțiuni au fost achiziționate și ulterior preluate de stat cu mult timp înainte de căsătorie, acesta nu a adus în discuție niciodată existența acestora și nici nu putea discuta în acele vremuri de existența unor asemenea acte, cunoscută fiind duritatea regimului de la acea vreme. Probabil ca antecesorul lor a dat uitării aceste acțiuni, având în vedere faptul că de la momentul naționalizării și până la decesul acestuia nu a existat nicio lege care să-i despăgubească pe cei care au deținut acțiuni la societățile naționalizate.
Recurenții reclamanți au subliniat faptul că momentul la care au realizat existența acestor acțiuni corespunde exact celui în care au eliberat casa din București, . nr. 12, sector 2, urmare vânzării acesteia. Așa cum s-a menționat în cuprinsul contractului de înstrăinare a casei, eliberarea acesteia urma să se facă până în data de 16.07.2011, însă, din cauza mărimii ei, de comun acord cu cumpărătoarea au decis eliberarea peste termenul instituit, astfel că i-au pus la dispoziție casa în prima parte a lunii septembrie 2011. Acest moment se situează înainte de împlinirea termenului de 15 zile instituit de art. 103 Cod procedură civilă.
Este adevărat ca nu au menționat în cuprinsul cererii depuse momentul la care au eliberat casa, însa instanța, în virtutea rolului său activ, era obligată să solicite informații suplimentare în vederea analizării cererii lor sub toate aspectele.
Daca instanța de judecată avea un dubiu putea solicita lămurirea acestui aspect de către recurenți și eventual demonstrarea acestui fapt. Prin urmare, raportat la art. 129 alin. 5 Cod procedura civilă, consideră că pronunțarea soluției în aceste condiții echivalează cu necercetarea fondului cauzei, deoarece nu rezultă cu claritate din considerentele sentinței recurate cum și-a putut forma convingerea instanța de fond că reclamanții au eliberat casa cu mult anterior datei formulării prezentei cereri și, mai mult, fără a le solicita lămuriri cu privire la aceste termen.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299, art. 304 pct. 8, 9 rap. la art. 3041 Cod procedură civilă.
La data de 16.04.2013, intimata pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței civile recurate ca fiind temeinică și legală.
În motivare, a arătat că recurenții reclamanți nu au formulat cererea de repunere în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001/R în termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, nefiind respectat termenul imperativ.
Recurenții reclamanți au formulat acțiune în instanță pentru repunerea în termenul de formulare a notificării după aproape 10 ani de la expirarea termenului de formulare și depunere a notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001/R.
În drept, a mai invocat dispozițiile art. 115-118, art. 3085 alin. 2 Cod procedură civilă și Legii nr. 10/2001/R.
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie repunerea reclamanților în termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2010.
Potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 (publicată în Monitorul Oficial din 14.02.2001): „ Persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”. Acest termen a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001 cu câte trei luni, astfel că s-a împlinit pe data de 14.02.2002, conform regulii de calcul prevăzute din art. 78 din Constituție, în forma inițială.
2. În vederea stabilirii naturii juridice a acestui termen, Curtea pornește de la prevederile art. 21 alin. 5 din același act normativ: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”.
Din modul de reglementare a procedurii de obținere a măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, reiese că nu se pune problema supraviețuirii dreptului subiectiv civil și a obligației civile corelative, aceasta din urmă fiind transformată, devenind imperfectă din calitatea pe care o avea de a fi perfectă, în sensul că ocrotirea dreptului subiectiv civil corelativ obligației civile respective poate fi obținută numai pe calea defensivă a excepției, dacă debitorul și-a executat de bunăvoie obligația. Ca atare, deducându-se că nu se stinge numai așa numitul „drept la acțiune în sens material”, ci însuși dreptul subiectiv civil, s-a conchis că natura juridică a sancțiunii prevăzute de art. 21 alin. 5 este aceea de decădere. Un exemplu de termen de decădere este cel de 1 an, stabilit pentru revocarea donației pentru ingratitudine (art. 813 vechiul Cod Civil).
Este de menționat că decăderea - sancțiune de drept material nu trebuie confundată cu decăderea - sancțiune de drept procesual civil, aceasta din urmă intervenind în cazul neîndeplinirii actului de procedură în termenele procedurale imperative prevăzute de lege. Dispozițiile art. 103 alin. 1 Cod procedură civilă au ca obiect un drept procedural și deci și decăderea privește un drept procedural subsecvent sesizării instanței de judecată.
Potrivit unei jurisprudențe constante și literaturii de specialitate, întrucât numai prescripția extinctivă se bucură de o reglementare privind întreruperea, suspendarea și repunerea în termen, se ajunge la concluzia că termenul de decădere din dreptul substanțial nu este susceptibil de întrerupere, de suspendare, neexistând nici posibilitatea repunerii în termen.
3. Cu toate acestea, având în vedere că această regulă nu este prevăzută expres de lege, precum și faptul că beneficiul repunerii în termen este recunoscut cu titlu de principiu - și deci excepțiile sunt de strictă interpretare și aplicare - pentru toate termenele care își au izvorul în lege (pentru introducerea cererii de chemare în judecată, pentru îndeplinirea unui act de procedură, pentru acceptarea moștenirii), Curtea va analiza incidența sa în privința termenului instituit de Legea nr. 10/2001.
Astfel, admițând în lipsa unor elemente de fapt suficiente și că reclamanții ar fi respectat termenul de 15 zile de la încetarea cauzei invocate pentru a solicita repunerea în termen, Curtea reține că această instituție juridică este beneficiul acordat de lege titularului dreptului care, din motive temeinice, nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului, astfel că entitatea competentă este în drept să soluționeze, pe fond, cererea, deși a fost introdusă după împlinirea termenului.
Cât privește justificarea reglementării repunerii în termen, trebuie să se țină seama de finalitatea sancțiunilor prevăzute pentru nerespectarea termenelor (penalizarea conduitei culpabile, constând în inactivitate, a titularului dreptului); în acele situații în care inactivitatea s-ar datora unor motive temeinice, producerea efectelor sancțiunilor ar deturna aceste sancțiuni de la finalitatea lor, așa încât s-ar penaliza titularul dreptului deși nu i s-ar putea reproșa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termen permite înlăturarea contradicției ce ar apărea între ceea ce legea a prezumat prin instituirea sancțiunilor și ceea ce reprezintă realitatea.
Pe cale de consecință, prin cauze temeinic justificate trebuie să se înțeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forței majore, sunt exclusive de culpă.
Făcând aplicarea în cauză a acestor considerații teoretice, Curtea constată că ceea ce se pretinde ca având această semnificație este împrejurarea că autoarea recurenților reclamanți, în viață în perioada respectivă, nu a depus notificarea în intervalul de timp prevăzut de lege, respectiv 14.02._02, întrucât nu a avut cunoștință despre existența acțiunilor și a titlurilor de valoare dobândite de soțul său înainte de căsătorie și pe care nu i le-a adus niciodată în discuție, dar aflate în podul casei în care locuia.
Or, spre deosebire cazul când înscrisurile despre care persoana interesată nu avea cunoștință s-ar fi și aflat în posesia unui terț, în ipoteza în care ele se află în stăpânirea sa și deci, cu minime diligențe constând în inventarierea obiectelor din propria casă ar fi putut să le descopere, nu se poate susține că inacțiunea persoanei în cauză este străină de culpă.
Pe cale de consecință, sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 a operat la data de 15.02.2002, astfel că împrejurările ulterioare (faptul că recurenții înșiși ar fi fost împiedicați la rândul lor de necunoașterea înscrisurilor să formuleze notificarea) nu mai prezintă relevanță.
Față de aceste considerente, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefondat.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții reclamanți P. M. L., P. A. M. și P. R. C. împotriva sentinței civile nr. 2084 din data de 16.11._, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI, ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.04.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. H. I. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex.2/20.05.2013
T.B.Secția a V-a Civilă – S. G. N.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 701/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 727/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
