Pretenţii. Decizia nr. 422/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 422/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-03-2012 în dosarul nr. 422/2012

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.422

Ședința publică de la 8.03.2012.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. D.

JUDECĂTOR - E. V.

JUDECĂTOR - F. P.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror V. D. C..

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții reclamanți N. I. N. și C. M., precum și de către recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – reprezentat de D.G.F.P.M.B., împotriva sentinței civile nr. 1097 F din 03.06.2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă.

P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul A. C., în calitate reprezentant al recurenților reclamanți N. I. N. și C. M., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P.M.B.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Avocatul recurenților reclamanți arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.

Reprezentantul Ministerului, de asemenea, arată că nu are cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurenților reclamanți solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii în tot a acțiunii.

În ceea ce privește recursul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia ca nefondat.

Cu privire la cheltuielile de judecată ocazionate cu prezentul proces, arată că înțelege să le solicite pe cale separată.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului declarat de către recurenții reclamanți în contextul deciziilor nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010 ale Curți Constituționale, precum și a deciziei nr. 12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

Față de dovezile administrate în dosar, consideră că în mod corect instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamanților, N. I., constând în reținerea administrativă și internarea într-o colonie de muncă în perioada 18.07.1952-18.906.1954.

Cu privire la recursul declarat de către recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, de asemenea, pune concluzii de respingere ca nefondat.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 03 martie 2010, pe rolul Tribunalului București – Secția a V a Civilă, sub nr._, reclamanții N. I. N. și C. (născută N.) M. au chemat în judecată pe pârâtul S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 410.000 lei, respectiv contravaloarea în lei a sumei de 100.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de către reclamanți.

Tribunalul București – Secția a V a Civilă prin sentința civilă nr. 1097/F din 03 iunie 2011 a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva autorului reclamanților, N. I., constând în reținerea administrativă și internarea într-o colonie de muncă în perioada 18 iulie 1912 – 18 iunie 1954.

Totodată s-a respins cererea privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative constând în dislocarea reclamanților și a autorilor lor și stabilirea domiciliului obligatoriu, prin Decizia MAI nr.239/1952 și a condamnării autorului lor, prin sentința penală nr. 124/1960 a Tribunalului M. București, ca neîntemeiată.

S-a respins cererea privind acordarea de daune morale, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținută că:

În ceea ce privește capătul unu de cerere, având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor administrative constând în stabilirea domiciliului obligatoriu atât față de reclamanți, cât și față de părinții lor, precum și în internarea administrativă a tatălui reclamanților, între anii 1952 – 1954 și al condamnării tatălui reclamanților, prin hotărârea judecătorească din anul 1960, tribunalul a constatat că este parțial întemeiat.

Referitor la măsura administrativă constând în stabilirea domiciliului obligatoriu, s-a reținut că la data de 05 mai 1952, prin decizia MAI nr. 239/1952, părinții reclamanților, N. I. și N. S., împreună cu reclamanții, minori la acea dată, au fost dislocați din localitatea Dițești și li s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Bobolia, județ Prahova. Restricțiile domiciliare luate față de reclamanți și față de părinții acestora au durat până la data de 24 noiembrie 1956,când acestea au fost ridicate,prin decizia MAI nr. 6404/1956.

Potrivit art. 3 lit. e din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu,internarea în unități și colonii de muncă,stabilirea de loc de muncă obligatoriu,dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe din următoarele acte normative: (…) e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne”.

Prin urmare, măsura administrativă luată împotriva autorilor reclamanților și împotriva reclamanților, constând în dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu în altă localitate, întemeiată pe decizia MAI nr. 239/1952 este calificată în mod expres de lege ca având caracter politic, motiv pentru care tribunalul a apreciat ca fiind neîntemeiată solicitarea reclamanților de a se constata caracterul politic al măsurii.

Referitor la măsura administrativă constând în internarea administrativă a tatălui reclamanților, s-a reținut că N. P. I. a fost reținut administrativ și internat într-o colonie de muncă, în perioada 18 iulie 1952 – 18 iunie 1954, astfel cum a rezultat din referatul întocmit la data de 31 mai 1954 de MAI (fila 116 dosar fond) și din adresele nr. S/290.980 din 17 noiembrie 1954 și nr._ din 19 februarie 1955 emise de MAI (filele 12,130 dosar fond).

Numitul N. P. I. a decedat la data de 07 noiembrie 1961, reclamanții N. I. N. și C. (născută N.) M. fiind copiii acestuia, astfel cum a rezultat din actele de stare civilă depuse la dosar.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 si Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960; c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 03 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 si Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 si nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 04 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului”.

Potrivit art. 4 alin 2 din Legea nr. 221/2009 „Persoanele care au făcut obiectul unor masuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecata sa constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplica în mod corespunzător”.

În conformitate cu art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgenta a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările si completările ulterioare”.

Având în vedere că în speță măsura administrativă luată împotriva tatălui reclamanților, constând în reținerea administrativă și internarea într-o colonie de muncă în perioada 18 iulie 1952 – 18 iunie 1954 nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative menționate la pct. a – f ale art. 3 din Legea nr. 221/2009, pentru a constitui, de drept, măsură administrativă cu caracter politic, tribunalul a analizat dacă fapta autorului reclamanților, pentru care s-a luat împotriva acestuia măsura respectivă urmărește vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.

Potrivit textului de lege menționat, s-a considerat că o faptă a fost săvârșită din motive politice, dacă a urmărit unul din următoarele scopuri: a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) militarea pentru democrație și pluralism politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale existente până la 22 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.

Din actele comunicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a rezultat că motivul pentru care s-a dispus față de tatăl reclamanților măsura reținerii administrative și internării într-o colonie de muncă a fost acela că autorul reclamanților a făcut parte din mișcarea legionară, îndeplinind funcția de șef de cuib și a luat parte la rebeliune.

Prin urmare, fapta pentru care tatăl reclamanților a fost reținut și internat într-o colonie de muncă a urmărit, în mod evident scopurile prevăzute de art. 2 alin 1 lit. a, b și c din OUG nr. 214/1999.

Față de cele reținute mai sus, tribunalul a constatat că măsura luată împotriva tatălui reclamanților, N. P. I., constând în reținerea administrativă și internarea într-o colonie de muncă în perioada 18 iulie 1952 – 18 iunie 1954 constituie o măsură administrativă cu caracter politic, având în vedere dispozițiile art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 raportat la art. 2 alin. 1 lit. a, b și c din OUG nr. 214/1999.

Cât privește condamnarea tatălui reclamanților, tribunalul a reținut că prin sentința penală nr. 124 din 26 martie 1960, pronunțată de Tribunalul M. București, în dosarul nr. 144/1960, s-a dispus condamnarea lui N. I. (zis N.) la șapte ani închisoare corecțională și trei ani interdicție corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, prevăzut de art. 209 pct. p lit. a din Codul penal.

Potrivit art. 1 alin. 1 și 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 „(1) Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 06 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945.

(2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185 – 187, 190, 191, 193¹, 194, 194¹ – 194⁴, 196¹, 197, 207 – 209, 209¹ – 209⁴, 210 – 218, 218¹, 219 – 222, 224, 225, 227, 227¹, 228, 228¹, 229, 230, 231¹, 258 – 261, 267, 268⁷, 268⁸, 268¹², 268¹⁴, 268²⁹, 268³⁰, art. 284 ultimul alineat, art. 323 – 329, 349, 350 și 578⁶ din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 02 februarie 1948, cu modificările si completările ulterioare”.

Având în vedere că condamnarea autorului reclamanților, pentru fapta prevăzută de art. 209 din Codul penal din 1936 constituie de drept condamnare cu caracter politic, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea privind constatarea caracterului politic al condamnării.

În ceea ce privește capătul doi de cerere, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin măsurile administrative cu caracter politic constând în stabilirea domiciliului obligatoriu față de reclamanți, cât și față de părinții lor, precum și în internarea administrativă a tatălui reclamanților, între anii 1952 – 1954 și prin condamnarea politică a tatălui reclamanților, prin hotărârea judecătorească din anul 1960, tribunalul a constatat că acesta nu este întemeiat.

Potrivit art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 62/2010, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecata, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, în cuantum de până la: 1) 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2) 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I și 3) 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.

Prin Decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010, pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

Prin urmare, tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, modificat prin OUG nr. 62/2010, au încetat după împlinirea termenului de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional,până la data respectivă fiind suspendate de drept.

În ceea ce privește susținerea reclamanților din cuprinsul concluziilor scrise, în sensul aplicării cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reținut că legiuitorul roman a acordat o atenție deosebita reglementarilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 06 martie 1945 - 2 decembrie 1989, astfel încât nu s-a putut reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale.

În acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin OUG nr. 214/1999, persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor.

Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o îndemnizație lunară; scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală si medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferata română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o îndemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, în condițiile Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 02 februarie 2010 în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 09 octombrie 2003 în cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei).

Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit ca nu se poate interpreta ca ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul si condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 04 martie 2003 în cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în cauza Bergauer și alții contra Cehiei).

Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs ambele părți.

Reclamanții critică sentința sub aspectul neacordării daunelor morale solicitând Curții să analizez consecințele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, decizie care stă la baza respingerii capătului de cerere referitor la acordarea de daune asupra drepturilor apelanților reclamanți, din perspectiva art. 6 al Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, a art. 1 al protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și a art. 1 din primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor, texte convenționale a căror încălcare consideră că s-a produs prin respingerea petitului mai sus-menționat.

Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și ale împrejurări care pot să încetineze soluționarea cauzei.

Or, astfel cum s-a arătat deja, instituirea unui tratament între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens și jurisprudența Curții Constituționale, care a statut că „violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite”.

Mai mult au arătat recurenții, chiar Curtea Constituțională a constatat, în considerentele deciziei nr. 1354/2010 că, prin limitarea despăgubirilor, conform OUG nr. 62/2010, se creează premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit.

Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanșaseră procedurile juridice, în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării deciziei Curții Constituționale n. 1358/2010.

Curtea Europeană a atras atenție asupra pericolelor inerente în folosirea legislației cu efect retroactiv, care poate influența soluționarea judiciară a unui litigiu, în care statul este parte, inclusiv atunci când efectul noii legislații este acela de a transforma litigiul într-unul imposibil de câștigat (cauza Satka și alții c. Greciei, hotărârea din 27 martie 2003, cauza C. c. României, hotărârea din 27 mai 2003).

Art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează în esența dreptului de proprietate.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea „bunuri” privește atât „bunurile actuale” având o valoare patrimonială (cauza van der Mussele împotriva Belgiei, hotărârea din 23 noiembrie 1983), cât și în situații precis delimitate, creanțele determinate potrivit dreptului intern corespunzător unor bunuri cu privire la care cel îndreptățit poate avea o „speranță legitimă” care ar putea să se bucure efectiv de dreptul său de proprietate (cauza Pressos Compania Naviera SA și alții împotriva Belgiei; cauza Draon împotriva Franței; cauza Gratzinger și Gratzingerova împotriva Cheiei, cauza Trgo împotriva Croației).

Despre noțiunea de „speranță legitimă”, Curtea a statuat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din primul Protocol decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky c. Slovaciei, par. 52).

Prin urmare, câtă vreme voința statului a fost de a despăgubi persoanele care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând în acest sens actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, se poate aprecia că acestea aveau o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera, în mod legitim, la acordarea despăgubirilor, ca urmare a epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare de către instanțele interne.

Tot astfel, analizând calitatea dispozițiilor ar. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 de a fi accesibile și previzibile, care chiar enumera exemplificativ criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor, Curtea apreciază că persoanele prevăzute de aceste dispoziții legale puteau pretinde o „speranță legitimă” de a vedea concretizat, în termenul de trei ani prevăzut de lege, dreptul lor referitor la acordarea daunelor morale, acesta având o bază suficientă în dreptul intern și fiind recunoscut printr-o jurisprudența previzibilă a instanțelor interne, anterioară intervenirii deciziei Curții Constituționale și chiar ulterioară acesteia, aparținând celei mai înalte jurisdicții în stat (decizia nr. 9096 din 06 noiembrie, decizia din 03 decembrie 2010 și decizia din 14 ianuarie 2011, decizia nr. 408 din 21 ianuarie 2011, pronunțată de instanța supremă; a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera SA și alții c. Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 1995, par. 31,31).

Nu în ultimul rând, potrivit dispozițiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992, autoritățile legislative ale statului (Parlamentul sau Guvernul) ar fi putut ca într-un interval de 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale să pună de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, ceea ce nu s-a întâmplat.

O astfel de atitudine a fost condamnată de Curtea Europeană în jurisprudență sa, reținând că incertitudinea-indiferent că este de natură legislativă, administrativă sau că ține de practicile urmate de autorității – este un factor ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului. Într-adevăr, atunci când este în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice sunt obligate să reacționeze în timp util, în mod corect și cu cea mai mare coerență (Broniowski împotriva Poloniei).

Consideră că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale prezentului litigiu ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât este obligată să dea prioritate reglementărilor internaționale, respectând astfel dispozițiile art. 20 din Constituția României. Așa cum reglementările internaționale au întâietate în fața celor interne, inclusiv în fața Constituției României, statuările Curții Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de exem0plu, au prioritate față de cele ale Curții Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.

În consecință, solicită Curții să aprecieze că recurenții sunt îndreptățiți la măsurile reparatorii reglementate prin lege în art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în nume și calitate proprie, cât și în aceea de descendenți ai persoanei împotriva căreia au fost luate măsuri cu caracter politic.

Staul român prin Ministerul Finanțelor Publice prin motivele de recurs arată că hotărârea este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă).

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se susține că măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamanților, respectiv măsura reținerii administrative și internarea într-o colonie de muncă se încadrează în măsurile arătate explicit în art. 3 din Legea nr. 221/2009, astfel încât în aceste condiții este evident că instanța de fond nu putea să dispună altceva decât a dorit legiuitorul să arate ca fiind acte politice, abuzive, care s-au aplicat anumitor persoane, respectiv familiei reclamanților.

Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, Curtea a apreciat că nu sunt întemeiate și vor fi respinse pentru următoarele considerente:

Cât privește recursul declarat de reclamanți, problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii acestora la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. 4 al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în fond sentința atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului delege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii juridice, întrucât nu suntem în prezenta unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. 4 din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiul constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.

Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.

De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de reclamanți, criticile formulate neîntrunind cerințele art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.

Cât privește recursul pârâtului, Curtea constată că instanța de fond a aplicat în mod corect dispozițiile art. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009.

Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958; b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 si Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960; c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 03 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului; d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 si Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 si nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne; f) Ordinul nr. 838 din 04 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului”.

Având în vedere că în speță măsura administrativă luată împotriva tatălui reclamanților, constând în reținerea administrativă și internarea într-o colonie de muncă în perioada 18 iulie 1952 – 18 iunie 1954 nu a fost întemeiată pe vreunul din actele normative menționate la pct. a – f ale art. 3 din Legea nr. 221/2009, pentru a constitui, de drept, măsură administrativă cu caracter politic, în mod corect tribunalul a analizat dacă fapta autorului reclamanților, pentru care s-a luat împotriva acestuia măsura respectivă urmărește vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999.

Față de cele reținute și recursul formulat de recurentul – pârât S. român prin Ministerul Finanțelor Publice urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursurile formulate de recurenții – reclamanți N. I. N. și C. M., precum și de către recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 1097/F din 03 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 08 martie 2012.

Președinte, Judecător, Judecător,

I. D. E. V. F. P.

Grefier,

M. C.

Red.E.V.

Tehnodact.C.F.

2ex./25.04.2012

T.B.-S.5.-S.C.

← Legea 10/2001. Decizia nr. 431/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 113/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Pretenţii. Decizia nr. 422/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 422/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI