Legea 10/2001. Decizia nr. 1613/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1613/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-10-2013 în dosarul nr. 1613/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1613
Ședința publică de la 17.10.2013
Curtea constituită din:
P. - M.-A. N.-G.
JUDECATOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenta-reclamantă N. F., împotriva sentinței civile nr.38 din 11.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. M. BUCUREȘTI.
P. are ca obiect - Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al intimatei-pârâte P. M. BUCUREȘTI, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurenta-reclamantă N. F..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea, în prealabil, în raport de dispozițiile art.1591 din codul de procedură civilă astfel cum au fost modificate prin Legea nr.202/2010 și de prevederile art.2821 din Codul de procedură civilă în referire la valoarea obiectului cauzei, constată că este competentă ca instanță de recurs să soluționeze calea de atac declarată în cauza de față, având ca obiect răspundere civilă delictuală.
Reprezentantul intimatei-pârâte, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea recursului.
Reprezentantul intimatei-pârâte, având cuvântul, solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea soluției instanței de fond ca fiind legală și temeinică.
Consideră că nu s-a făcut de către partea adversă dovada existenței unui prejudiciu în patrimoniul său, iar jurisprudența constantă în această materie a răspunderii civile delictuale este în sensul că prejudiciul trebuie să fie cert, ceea ce nu este cazul în speța de față și să nu fi fost reparat. Chiar dacă s-ar prezuma o faptă ilicită a M.B. în această pricină prin neexecutarea acelei hotărâri judecătorești, nu există un caracter cert al prejudiciului pe care îl reclamă partea adversă și, în opinia sa, raționamentul instanței de fond este corect, este legal, având în vedere că nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu și al cuantumului acestuia, iar acea sumă de bani stabilită la instanța de fond reprezintă o sumă „aleatorie”.
Curtea reține pricina în pronunțare.
CURTEA,
Examinând recursul civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalul București sub nr._ la data de 16.05.2012, repartizată spre soluționare Secției a V-a Civilă reclamanta N. F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P. M. București, obligarea acesteia la plata daunelor în suma de 50 lei/zi ce curge de la data înregistrării prezentei cereri și până la emiterea deciziei în temeiul legii nr. 10/2001, astfel cum a dispus Tribunalul București - Secția a III-a Civila, conform sentinței civile nr. 1871/03.12.2010 - dosar nr._/2002, Notificarea nr.7490/13.03.2002, sentință rămasa definitivă și irevocabilă, pe care pârâta refuză să o pună în executare.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că a notificat în termenul legal în temeiul Legii 10/2001 pârâta în vederea acordării de despăgubiri pentru imobilul situat în . nr. 41, sector 6, depunând toate actele ce făceau dovada calității sale de moștenitor al proprietarilor imobilului, iar pârâta refuză fără temei legal emiterea deciziei.
Se arată că pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civila (dosar_ ) s-a aflat spre soluționare cererea sa privind obligarea pârâtei la soluționarea notificării nr.7490/13.03.2002 ce făcea obiectul dosarului nr._/01.09.2002 înregistrat la pârâtă și la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor aferente imobilului mai sus amintit
Prin sentința civila nr.1871/03.12.2010, definitiva și irevocabila, pârâta a fost obligată să soluționeze notificarea nr.7490/13.03.2002 și să emită dispoziție cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii 247/2005 în favoarea reclamantei pentru imobilul situat în București, . nr.41, sector 6, compus din teren în suprafața de 150 mp. pe care se afla construita o casa compusa din 3 camere și anexe, urmare a faptului ca dosarul era complet și s-a făcut dovada în acest sens.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, art.1531-1537 Cod civila, art.1349 Cod civil, art.1357-1374 Cod civil.
Pârâta, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare, iar reprezentantul său nu a fost prezent în instanță pentru a formula apărări față de cererea de chemare în judecată formulată.
La data de 09.11.2012 reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, învederând că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1850 lei, reprezentând daune pentru neemiterea dispoziției de soluționare a notificării, acestea fiind calculate în cuantum de 50 de lei pe zi de întârziere, până la emiterea dispoziției nr._/21.06.2012.
A fost atașată cererii dispoziția nr._/21.06.2012 emisă de către Primarul General.
Prin sentința civilă nr.38/11.01.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta N. F..
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin sentința civilă nr.1871/03.12.2010 pronunțată de către Tribunalul București, Secția a III-a Civilă în dosarul cu nr._ a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta din prezenta cauză în contradictoriu cu pârâta P. M. București, aceasta fiind obligată să soluționeze notificarea nr. 7490/13.03.2002 cu privire la solicitarea de despăgubiri pentru imobilul situate în ., nr. 41, sector 6, București, această soluție rămânând irevocabilă prin neformularea căilor legale de atac.
Prin dispoziția nr._/21.06.2012 emisă de către Primarul General al M. București a fost soluționată notificarea formulată de către reclamantă cu privire la imobilul mai sus menționat, fiind propusă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre despăgubirile încasate la momentul preluării imobilului de către stat și valoarea de circulație a acestuia .
Tribunalul a constatat că reclamanta invocă în susținerea cererii sale dispozițiile din Noul cod civil privind răspunderea civilă delictuală, respectiv dispozițiile legale referitoare la executarea prin echivalent a obligațiilor, dar, față de pretinsa faptă ilicită săvârșită de către reclamant, constând în nepunerea în executare a unui titlu executoriu pronunțat în 03.12.2010, dispozițiile acestui act normativ nu sunt aplicabile, fiind incidente prevederile art.5 alin.1 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil potrivit cărora «dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate, sau, după caz produse sau săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după .», cererea reclamantei întemeiată pe aceste dispoziții legale neputând fi astfel analizată.
Față de reglementarea în vigoare la momentul la care se pretinde săvârșirea faptei ilicite cauzatoare de daune, Tribunalul a constatat că cererea reclamantei ar putea fi analizată din perspectiva art. 5803 alin. 2 Cod procedură civilă, respectiv a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, art.998-999 din Codul Civil de la 1864.
Astfel, potrivit art. 580³ Cod procedură civilă dacă obligația de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea unei amenzi civile pe zi de întârziere.
Pentru situația în care executarea obligației stabilite prin titlu executoriu nu se execută în termen de 6 luni, alin.2 din același articol prevede că, la cererea creditorului, instanța care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere va fixa suma datorată statului cu acest titlu, iar pentru neîndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina debitorului creditorul poate cere obligarea debitorului la plata unor daune interese.
Pentru a face aplicabile aceste dispoziții legale este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiții: trebuie să existe un titlu executoriu care să stabilească o obligație de a face în sarcina debitorului, obligația care să nu poată fi adusă la îndeplinire decât de către acesta, să se fi declanșat procedura executării silite, emițându-se față de debitor somația privind executarea, iar de la comunicarea somației către debitor să fi trecut un termen de 10 zile, să se fi dispus aplicarea unei amenzi civile debitorului pentru neexecutarea obligației și să fi trecut un termen de 6 luni de la aplicarea acestei amenzi, fără ca debitorul să fi executat obligația stabilită în sarcina sa.
Or, condițiile stabilite de dispozițiile legale anterior enunțate pentru plata unor despăgubiri în favoarea reclamantei nu sunt îndeplinite.
Astfel, s-a reținut de către Tribunal că aceasta nu a făcut dovada declanșării unei proceduri de executare silită a titlului executoriu, pentru a face incidente dispozițiile art. 580³ Cod procedură civilă, nefiind emisă o somație față de debitorul obligației de a face în vederea executării obligației stabilite în sarcina sa, nefiind astfel întrunite nici condițiile aplicării unei amenzi judiciare sau a obligării la daune interese în vederea executării obligației stabilite în sarcina debitorului.
În ceea ce privește dispozițiile art. 998-999 Cod civil, Tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a atrage incidența răspunderii delictuale a pârâtei, nefiind făcută dovada existenței unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei.
Astfel, deși s-a făcut dovada neexecutării obligației stabilite prin titlu executoriu de către pârâtă până la data de 21.06.2012, nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu în patrimoniul reclamantei, a cărei reparare să poată fi dispusă de către instanța de judecată, evaluarea făcută de către aceasta pentru fiecare zi de întârziere fiind una aleatorie, nesusținută de nici un mijloc de probă administrat în cauză.
Reținând așadar că nu s-a făcut o dovadă a prejudiciului produs reclamantei ca urmare a neexecutării obligației de a face stabilită în sarcina pârâtei, Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantă.
Împotriva acestei sentințe, la data de 03.05.2013, a declarat recurs reclamanta N. F., recurs care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 23.07.2013.
În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată că instanța de fond greșit a respins cererea pe motiv că nu a suferit nici un prejudiciu, întrucât notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 cuprindea toate înscrisurile necesare analizei, însă, deoarece intimata pârâtă nu a studiat dosarul său, a fost nevoită să solicite instanței obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare de despăgubiri aferente imobilului expropriate.
Astfel, instanța, pronunțând sentința civilă nr.1871/03.12.2010, a obligat intimata pârâta la emiterea deciziei, dar intimata pârâta emite dispoziția nr._/21.06.2012 abia după înregistrarea prezentului dosar pe rolul instanțelor judecătorești.
Recurenta mai arată că a fost încălcat dreptul de proprietate asupra imobilului, întrucât fiind expropriată nu s-a putut bucura de roadele aferente dreptului de proprietate. Ceea ce putea fi o reparație asupra exproprierii, respectiv acordarea de despăgubiri în temeiul legii nr.10/2001, nu s-a putut materializa întrucât, la 9 ani de la înregistrarea notificării, intimata pârâta nu a analizat dosarul și nu a emis decizia, astfel că a solicitat ajutor competent din partea instanțelor și au mai trecut încă aproape 2 ani de la pronunțarea instanței și până la emiterea deciziei de către intimata pârâtă.
În concluzie, o cerere întemeiata, bine documentată și bine dovedită a fost soluționată abia după 11 ani.
Or, nu a cerut daune pentru cei 11 ani de tergiversări, ci a cerut daune începând cu data soluționării de către instanță a cererii, respectiv de la data obligării intimatei-pârâte la emiterea deciziei de acordare de despăgubiri și până la momentul emiterii deciziei, respectiv, pentru cei aproape 2 ani. Chiar dacă decizia ar fi fost emisă, nu ar fi intervenit suspendări legale ale acordării de despăgubiri și la acest moment s-ar fi bucurat de dreptul său de proprietate asupra contravalorii bunului imobil expropriate, respectiv dobânda legala aferentă.
Prin urmare, afirmația că nu a suferit nici un prejudiciu consideră ca nu este îndreptățită.
Recurenta consideră că instanța de fond greșit a respins cererea pe motiv ca trebuia să existe un titlu executoriu care sa stabilească obligația de a face în sarcina debitorului, obligație care să nu poată fi adusă la îndeplinire decât de către acesta, să se fi declanșat procedura executării silite, emițându-se față de debitor somația privind executarea, iar de la comunicarea somației către debitor să fi trecut un termen de 10 zile, precizând că: - există un titlu executoriu, respectiv sentința civilă nr.1871/03.12.2010; - obligația de emitere a dispoziției nu poate fi adusă la îndeplinire decât de intimata pârâta; - a fost emisă către intimata pârâta mai multe somații în vederea punerii în executare a sentinței mai sus menționate și că de la comunicarea somațiilor către intimata pârâta au trecut mai mult de 10 zile.
Consideră ca instanța de fond greșit a respins cererea pe motiv ca nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a atrage incidenta răspunderii delictuale a intimatei pârâte, având în vedere faptul că, deși dosarul inițial era complet a fost nevoită să solicite sprijin instanței judecătorești și ulterior pronunțării instanței, intimate pârâta, refuza ostentativ emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor, refuzând punerea în executarea a unei sentințe judecătorești.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
Nu s-a formulat întâmpinare.
Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.
Examinând sentința recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză împotriva acesteia, precum și prin prisma prevederilor art. 3041 C.proc.civ., Curtea constată că recursul este nefondat.
In prealabil, Curtea trebuie să remarce că în cuprinsul cererii de recurs reclamanta susține nelegalitatea sentinței recurate prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată care, în opinia sa, s-a constituit în pretenții constând în despăgubiri bănești pentru prejudiciul cauzat de unitatea deținătoare a imobilului notificat pe calea Legii nr. 10/2001, intimata-pârâtă în speță, începând de la data obligării intimatei-pârâte la emiterea deciziei de acordare de despăgubiri prin sentința civilă nr. 1871/03.12.2010 pronunțată de către Tribunalul București Secția a III-a Civilă în dosarul cu nr._ i până la momentul emiterii dispoziției nr._/21.06.2012 a Primarului General al M. București prin care a fost soluționată notificarea.
Or, Curtea reține că prin acțiunea dedusă judecății reclamanta a solicitat acordarea de daune începând cu data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, în suma de 50 lei/zi până la emiterea deciziei (dispoziției) în temeiul Legii nr. 10/2001, invocând neexecutarea obligației de soluționarea a notificării stabilită în sarcina pârâtei prin hotărârea judecătorească sus-menționată. Ulterior, la data de 09.11.2012, cererea introductivă a fost precizată, ca urmare a emiterii dispoziției, exclusiv sub aspectul determinării cuantumului despăgubirilor solicitate în speță, reclamanta învederând că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1850 lei, reprezentând daune pentru neemiterea dispoziției de soluționare a notificării, acestea fiind calculate în cuantum de 50 de lei pe zi de întârziere, până la emiterea dispoziției nr._/21.06.2012.
Având în vedere cadrul procesual obiectiv stabilit de reclamantă, conform art. 112 și art. 132 C.proc.civ., în aplicarea principiului disponibilității procesuale, tribunalul a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor incidente, criticile de nelegalitate formulate de recurentă și care se subsumează numai motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 C.proc.civ., sunt neîntemeiate.
Curtea constată că, astfel cum a apreciat și tribunalul, pretențiile reclamantei fundamentate pe cauzarea unui prejudiciu rezultând din refuzul executării unei obligații de a face care nu poate fi îndeplinită de o altă persoană decât pârâta, recunoscută printr-o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi pusă în executare, nu putea fi analizată decât din perspectiva art. 5803 alin. 2 Cod procedură civilă, respectiv a dispozițiilor legale care reglementează răspunderea civilă delictuală, art.998-999 din Codul Civil.
In ceea ce privește punerea în executare a sentinței civile nr. 1871/03.12.2010 pronunțată de către Tribunalul București Secția a III-a Civilă, s-a reținut întemeiat că reclamanta nu a făcut dovada vreunui demers în vederea inițierii unei proceduri de executare silită, situație în care nu poate apela la procedura reglementată de Secțiunea a IV-a a Capitolului VI din Cartea V a Codului de procedură civilă pentru acordarea de despăgubiri bănești.
Pe de altă parte, ținând seama că, potrivit unei jurisprudențe constante și obligatorii a Curții Europene a Drepturilor Omului, „ar fi excesiv să i se ceară unui reclamant care a obținut o hotărâre judecătorească definitivă împotriva statului să formuleze noi acțiuni împotriva autorității pentru a obține executarea obligației în cauză” (a se vedea, de ex., Cauza M. C. împotriva României, Hotărârea din 26 mai 2005, §30, Cauza R. și H. împotriva României (decembrie), nr. 62.959/2000, 31 august 2004), iar, în plus, „administrația constituie un element al statului de drept, interesul său identificându-se cu cel al unei bune administrări a justiției” (Cauza M. C. împotriva României Hotărârea din 26 mai 2005, §27, Cauza S. P. împotriva României, nr. 48.102/99, §72, 2 martie 2004), instanța de recurs constată că lipsa dovezilor mai sus arătate nu poate constitui un impediment în examinarea pretențiilor la dezdăunări formulate de reclamantă din perspectiva dreptului comun, respectiv a îndeplinirii în speță a condițiilor unei răspunderi civile delictuale, conform art. 998-999 C.civ..
Curtea reține în acest sens că o asemenea analiză a fost realizată și de prima instanță care, în mod corect, prin raportare la natura daunelor pretinse în cauza de față, a stabilit că nu s-a probat prejudiciul a cărei reparare să poată fi dispusă de către instanța de judecată, în condițiile în care evaluarea făcută de către reclamantă pentru fiecare zi de întârziere nu putea fi luată în calcul la determinarea existenței și întinderii respectivului prejudiciu.
Astfel, Curtea constată că stabilirea în cauză a faptei ilicite a pârâtei care nu a înțeles să execute obligația instituită printr-o hotărâre judecătorească după aproape doi ani de la rămânerea sa definitivă, nu poate, contrar susținerilor recurentei-reclamante, să o prejudicieze pe plan material, din perspectiva imposibilității persoanei îndreptățite de a se folosi în toată această perioadă de bunul său, nepermițându-i exercitarea deplină a prerogativelor dreptului său de proprietate .
Curtea reține că prin dispoziția nr._/21.06.2012 a Primarului General al M. București a fost soluționată notificarea formulată conform Legii nr. 10/2001, fiind propusă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în diferența dintre despăgubirile încasate la momentul preluării imobilului de către stat și valoarea de circulație a acestuia.
Prin urmare, Curtea constată – inclusiv prin raportare la imperativul respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO – că recurenta-reclamantă este titulara unui interes patrimonial care se bucură de protecția acordată de norma arătată numai de la data dispoziției prin care s-a recunoscut calitatea sa de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, iar nu de la o dată anterioară, nefiind stabilită în temeiul legii speciale de reparație, cu efect retroactiv, calitatea sa de proprietar asupra imobilului notificat.
In consecință, recurenta-reclamantă nu se poate prevala de prerogativele dreptului de proprietate pentru o perioadă anterioară emiterii dispoziției de către intimat-pârâtă, și, din această perspectivă, prejudiciul material pretins nu este unul cert sub aspectul existenței și cel al întinderii sale – condiție indispensabilă pentru nașterea obligației de dezdăunare conform art. 998-999 Cod civil.
In consecință, Curtea, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul, ca fiind nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă N. F. împotriva sentinței civile nr.38 din 11.01.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă P. M. BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
GREFIER
Ș. P.
Red. M.A.N.G
Tehnored. C.S./M.
Ex.2/27.01.2014
T.B.Secția a V-a Civilă – C-M.B.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1611/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Succesiune. Decizia nr. 1644/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
