Legea 10/2001. Decizia nr. 251/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 251/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-10-2013 în dosarul nr. 251/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.251 A
Ședința publică de la 10.10.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea, în rejudecare, a apelurilor declarate de apelanții contestatori C. C. M., C. D. Ș. și de către apelantul contestator C. I. Ș., împotriva sentinței civile nr. 992 din 28.06.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata AGENȚIA D. STATULUI.
P. are ca obiect – contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 10.10.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 17.10.2013 și apoi la 24.10.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 16.07.2009, reclamanții C. I.-Ș. și C. D.-M. au formulat contestație împotriva Deciziei nr._/17.06.2009 emisă de pârâta Agenția D. Statului, prin care au fost respinse notificările nr. 46, 47 și 49/2002, solicitând anularea acestei dispoziții, obligarea ADS să emită decizie privind acordarea de despăgubiri cuprinzând și cuantumul acestora asupra terenului în suprafață de 5.000 mp și construcțiile ridicate în ., precum și obligarea intimatului la a transmite decizia privind despăgubirile Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, deoarece obiectul notificărilor nr. 46, nr.47 și nr.49/2002 l-a constituit terenul în suprafață de 5.000 mp și construcțiile ridicate în . și nu restituirea unor imobile din ., or, între considerentele și dispozitivul deciziei nu există concordanță, decizia vorbind despre imobile ce nu au nicio legătură cu notificările formulate.
Reclamanții au mai invocat drept motiv de nelegalitate a deciziei ignorarea adresei nr. 6337/2008 emisă de Primăria Cotești, jud. V., în care se arată că imobilul solicitat a fost luat fără titlu de Statul Român în perioada 1951-1952 prin GAS Cotești, care a devenit în anul 1967 IAS Cotești și apoi ..
Au susținut reclamanții că intimata, cu rea-credință, nu a avut în vedere la soluționarea notificărilor, actele depuse atât la notificare, cât și la dosarul nr._/3/2007 al Tribunalului București-Secția a IV-a Civilă, în care ADS a fost obligat la soluționarea notificărilor, și nici contractul de arendare nr._/1939, din care rezultă că tatăl lor a construit pentru ei pe acest teren.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art.1, 2, 3, 6, 10, 22, 23, 26 din Legea nr. 10/2001.
La data de 16.11.2009, pârâta Agenția D. Statului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
Cu privire la excepția nulității invocată de reclamanți, pârâta a arătat că nu se pune problema existenței unei încălcări a unei dispoziții imperative a legii de natură a ocroti un interes general și că decizia contestată cuprinde doar o eroare materială cu privire la situarea imobilelor ce fac obiectul notificărilor, fiind cu atât mai evident acest lucru cu cât din cuprinsul celor patru pagini ale deciziei rezultă că pronunțarea s-a făcut asupra imobilelor din Cotești, jud. V. și asupra notificărilor formulate de reclamanți.
În ceea ce privește preluarea abuzivă, intimata a apreciat că reclamanții nu au făcut această dovadă, preluarea abuzivă neputând fi prezumată.
Astfel, contractul de arendă invocat de reclamanți reprezintă o variantă a contractului de locațiune și nu poate face dovada sus-menționată.
În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp. art. 115 C.pr.civ. și pe disp. legii 10/2001.
Întrucât la data de 27.11.2009, pe parcursul soluționării cauzei, a decedat reclamantul C. D.-M., în baza art. 243 C.pr.civ., au fost introduși în cauză moștenitorii acestuia, respectiv C. D.-Ș. și C. C. M..
Prin sentința civilă nr. 992/28.06.2010, Tribunalul București a respins contestația, ca nefondată.
În fapt, s-a reținut că prin notificarea nr. 46/04.02.2002, reclamanții au solicitat restituirea terenului în suprafață de 0,5 ha, teren, curți și construcții, situate în intravilanul comunei Cotești, județ V., menționând însă că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă și de locuit, cu circa 7 încăperi, cuprinzând locuință personală, sală distilat vin, dormitoare.
Prin notificarea nr. 47/04.02.2002, reclamanții au solicitat restituirea terenului în suprafață de 0,5 ha, teren, curți și construcții, situate în intravilanul comunei Cotești, județ V., menționând că obiectul notificării îl reprezintă doar clădirea administrativă și de locuit prevăzută cu 3 camere, birouri și două camere de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie și grajd.
Prin notificarea nr. 49/04.02.2002, reclamanții au solicitat restituirea terenului în suprafață de 0,5 ha, teren, curți și construcții situate în intravilanul comunei Cotești, jud. V., menționând că obiectul notificării îl reprezintă doar fundația pentru cramă vinicolă, construită dinbeton armat cu adâncime de peste 10 m, compartimentată.
Prin decizia nr. 160 378/17.06.2009, notificările reclamanților au fost respinse, întrucât nu s-a făcut probat preluarea abuzivă a respectivelor bunuri imobile notificate.
În cuprinsul actului de vânzare-cumpărare din 1946 se atestă vânzarea-cumpărarea terenului, fără nici o mențiune cu privire la dobândirea dreptului de proprietate asupra vreunei construcții.
În privința contractului de arendare, s-a reținut că acesta nu dovedește dreptul de proprietate pretins, întrucât obiectul acestuia l-a constituit casa, dreptul de proprietate asupra acesteia fiind recunoscut prin sentința civilă nr. 07/12.01.2010 a Tribunalului V.. Niciuna din cele două clădiri administrative descrise în cuprinsul notificărilor nr. 46 și nr. 47 din 2002 nu fac obiectul contractului pentru a crea măcar o prezumție de proprietate în favoarea reclamanților. În ceea ce privește crama ce face obiectul notificării nr. 49/2002, s-a reținut că aceasta ar fi fost complet distrusă.
Reclamanții nu au depus niciun act doveditor al dreptului de proprietate, conform art. 23 din Legea nr.10/2001.
Deși la dosar s-au depus declarații notariale care atestă faptul că autorii reclamanților ar fi deținut în proprietate construcțiile în litigiu, acestea nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.
Potrivit art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „în cazuri deosebite, se pot solicita și declarații notariale date de persoane în viață, care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat și care pot contribui la luarea deciziei”.
Aceste declarații nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite situații legate de imobilul notificat. În mod corect intimata nu a avut în vedere copia registrului agricol și a adresei nr. 6337/2008 a primăriei, întrucât acestea nu sunt de natură a dovedi calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la restituire.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; de asemenea, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
Din fila registrului agricol nu rezultă că de la autorii reclamanților ar fi fost preluate cele două clădiri administrative în litigiu. Este evident că imobilele descrise de reclamanți - clădirea administrativă și de locuit prevăzută cu 3 camere, birouri și 2 camere de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie și grajd și clădirea administrativă și de locuit din cărămidă și beton armat cu circa 7 încăperi, cuprinzând locuință personală, sală distilat vin, dormitoare - nu pot fi asimilate celor descrise în registrul agricol, drept grajd, coteț, magazie, patul.
În privința construcției - casă de locuit, menționată în registrul agricol, reclamanții au obținut dreptul la despăgubiri prin sentința civilă nr. 07/12.01.2010 a Tribunalului V..
Deși în registrul agricol apare ca fiind trecută în proprietatea statului și o cramă (pivniță), nu se poate reține că reclamanții ar fi persoane îndreptățite la restituire - notificarea nr. 49/2002 - în condițiile în care s-a făcut dovada contrară prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că, în chiar contractul de arendare invocat se menționează că aceasta era complet distrusă.
Tribunalul a înlăturat susținerile contestatorilor cu privire la puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 07/12.01.2010 a Tribunalului V., întrucât aceasta vizează construcția casă de locuit și terenul de 5.000 mp, cu privire la acestea existând dovezi ale preluării abuzive, în registrul agricol.
Prin decizia civilă nr. 252 A/09.03.2001, Curtea de Apel București a admis apelul reclamanților C. C. M., C. D. Ș. și C. I. Ș., a schimbat sentința, a admis contestația, a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite, a obligat pârâta să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005 pentru imobilele construcții ce fac obiectul notificărilor nr. 46, nr.47 și nr.49 din data de 04.02.2002.
S-a apreciat că prima instanță a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 23 și art.24 din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Statul a preluat abuziv clădirile în litigiu, preluarea întregii moșii aparținând lui C. I. având loc în anii 1951-1955, prin evacuarea forțată a autorului și familiei sale, fără a exista vreun act normativ de preluare. Prin adresa nr. 6557/12.09.2008, primăria recunoaște preluarea fără titlu a întregii moșii, teren și construcții.
Pârâta nu a făcut dovada vreunui act juridic de preluare a imobilului de la autorul reclamanților și nici nu a dovedit că statul deține în mod valabil această proprietate. Ca atare, Curtea a apreciat că imobilul a fost preluat abuziv în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.
Întregul teren pe care se afla clădirile notificate a fost arendat în anul 1939 de către proprietara A. A. Z., autorului reclamanților, I. V. C.. La momentul arendării, pe teren se aflau o casă de locuit deteriorată și o cramă complet distrusă. Ulterior, la data de 11.03.1946, terenul a fost vândut de A. A. Z., fiilor minori ai autorului I. V. C., fără ca vânzătoarea să-și mai rezerve vreun drept asupra bunului vândut.
În materia Legii nr. 10/2001, lege de reparare a abuzurilor săvârșite de statul comunist, regimul probator este mult mai larg și mai flexibil decât în dreptul comun.
În acest sens, art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 reține ca acte doveditoare ale dreptului de proprietate, inclusiv declarațiile martorilor.Este motivul pentru care instanța de apel a audiat doi martori din ale căror declarații a rezultat că autorul reclamanților a construit pe terenul cumpărat construcțiile specificate în notificările nr. 46, nr.47 și nr.49 din 2002. Martorii au detaliat componența și destinația fiecărei construcții în litigiu și, în ceea ce privește crama, au arătat că exista pe teren fundația acesteia. La data preluării abuzive de către stat a întregului imobil, pe teren, recunoscut a fi fost proprietatea autorului prin sentința civilă nr. 07/12.01.2010 a Tribunalului V., erau edificate construcțiile în litigiu.
O parte dintre aceste construcții sunt enumerate în registrul agricol Cotești din anii 1951 – 1955, iar o parte au fost dovedite cu martorii audiați în cauză și cu restul înscrisurilor depuse de reclamanți.
În drept, au fost avute în vedere și dispozițiile art. 492 Cod civil, proprietarul terenului fiind prezumat a fi și proprietarul construcțiilor existente pe acesta.
Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 22.04.2011, pârâta Agenția D. Statului, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Pe temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă, s-a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de apel s-a pronunțat doar parțial asupra primului capăt de cerere, omițând să dispună cu privire la despăgubirile pentru suprafața de teren revendicată, respectiv asupra cuantumului acestora, obligând intimata la emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent doar pentru construcții.
De asemenea, instanța a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere privind obligarea intimatei la transmiterea deciziei privind despăgubirile, la Autoritatea Națională de Restituire a Proprietăților.
Recurenta-pârâtă nu poate fi obligată la emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr. 247/2005, întrucât se încalcă principiul autorității de lucru judecat, reprezentat prin sentința civilă nr.725/17.04.2008 a Tribunalului București, irevocabilă.
În procesul anterior, petenții au solicitat obligarea Agenției D. Statului la acordarea despăgubirilor pentru imobilele construcții menționate în aceste notificări iar prin hotărârea judecătorească sus-menționată, Tribunalul a respins această cerere ca neîntemeiată, pe motiv că, prin Titlul VII al Legii nr.247/2005 a fost modificată Legea nr.10/2001, astfel încât, evaluarea pretențiilor de restituire prin echivalent, având ca obiect imobile ce nu se pot restitui în natură, se face numai de către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, ulterior emiterii dispoziției motivate sau a hotărârii judecătorești, și nu în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr.10/2001 sau în cadrul contestației
Potrivit art. 26 din Legea nr.10/2001, cu modificările și completările ulterioare, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Așadar, recurenta doar propune persoanelor îndreptățite acordarea de despăgubiri, în schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă, însă obligația de acordare a acestora, în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 și de stabilire a cuantumului, revine Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
Intimații au solicitat ca decizia de acordare de despăgubiri să cuprindă și cuantumul acestora, asupra terenului în suprafața de 5.000 mp și asupra construcțiilor arătate în notificări.
Instanța de apel nu se pronunța în niciun fel pe această solicitare, de stabilire a cuantumului despăgubirilor de către ADS, însă, în urma judecării apelului intimaților, admite contestația acestora și obligă pârâta la acordarea de despăgubiri pentru imobilele construcții.
Decizia instanței de apel este eronată, întrucât Agenția D. Statului nu are calitatea de a stabili cuantumul despăgubirilor ce se acordă, potrivit Titlului VII din Legea nr.247/2005, persoanelor îndreptățite, în schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă.
Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea legii, întrucât dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor revendicate nu se poate realiza, exclusiv, pe baza declarațiilor de martori.
Deși instanța de apel a invocat prevederile art.23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, aprobate prin HG nr.250/2007, instanța a reținut în mod eronat aceste prevederi legale și nu observă că, printre actele doveditoare ale dreptului de proprietate, enumerate la lit. a și d, nu figurează declarațiile de martori.
Despre aceste înscrisuri se face vorbire, ca și acte doveditoare, doar la pct. 23.4 din aceleași norme metodologice.
Textul de lege, în modul în care este redactat, dovedește legalitatea concluziilor Tribunalului, care a apreciat că declarațiile de martori nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite situații deosebite legate de imobilele notificate.
O dovadă în plus sunt prevederile art. 24.2 din HG nr. 250/2007, care dispun că, în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, cu condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri.
În situația de față, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, întrucât petenții nu au depus negațiile referitoare la actele de proprietate, cu atât mai mult cu cât și aspectele privind modalitatea de preluate abuzivă a imobilelor revendicate nu sunt clarificate pe deplin.
Recurenta a susținut în mod constant că petenții nu au prezentat actul normativ de naționalizare al bunurilor, instanța de apel apreciind totuși lămurit acest aspect, urmare a depunerii adresei nr. 6557/12.09.2008 emisă de primărie.
Prin decizia civilă nr.2019/21.03.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă a admis recursul, a casat hotărârea recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, s-a reținut că, potrivit art. 314 Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Constatarea faptelor, așa cum rezultă ele din actele și dovezile administrate de părți, este atributul instanțelor fondului iar hotărârea trebuie să fie motivată cu suficientă claritate cu privire la starea de fapt, prin trimitere la probele de la dosar, obligația judecătorilor de a-și motiva hotărârile constituind una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil.
În acest scop, judecătorii fondului au îndatorirea, conform art.129 alin. 5 Cod procedură civilă, să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, sens în care sunt în drept să ceară părților să prezinte explicații, oral sau în scris, sau să ordone administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc.
Premisa demarării procesului pendinte o constituie faptul că, prin decizia nr.160 378/17.06.2009, notificările reclamanților au fost respinse, cu motivarea că aceștia nu au dovedit preluarea abuzivă a respectivelor bunuri imobile notificate.
Cert este faptul că reclamanții nu au depus niciun act doveditor al dreptului de proprietate, conform art. 23 din Legea nr.10/2001.
Prima instanță a apreciat corect că declarațiile notariale care atestă faptul că autorii reclamanților ar fi deținut în proprietate construcțiile în litigiu, nu sunt suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate.
Pentru a ajunge la o asemenea concluzie au fost avute în vedere prevederile art. 23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „în cazuri deosebite, se pot solicita și declarații notariale date de persoane în viață, care atestă anumite situații în legătură cu imobilul notificat și care pot contribui la luarea deciziei”.
Aceste declarații nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite situații legate de imobilul notificat.
In privința instanței de apel, important de reținut este faptul că aceasta s-a raportat corect la dispozițiile legale speciale incidente în materia probațiunii dreptului alegat, respectiv art.23 și 24 din Legea nr.10/2001, respectiv art.23.1-23.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, ignorând însă art. 24.1 și 24.2 din aceleași Norme care, în egală măsură, puteau contribui la clarificarea raportului juridic dedus judecății.
Cert este doar faptul că printre actele doveditoare ale dreptului de proprietate, enumerate de prevederile art.23.1 lit.a - d din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, aprobate prin HG nr.250/2007 nu figurează declarațiile de martori.
Despre declarațiile notariale se face vorbire, ca și acte doveditoare, doar la pct.23.4 din Norme, în raport de care în mod corect doar prima instanță a apreciat că declarațiile de martori nu pot fi folosite pentru dovedirea dreptului de proprietate, ci doar pentru circumstanțierea acestuia, pentru anumite situații legate de imobilele notificate.
În aceste condiții, preocuparea instanței trebuia să se îndrepte și către prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 - în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive; de asemenea, în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar - respectiv prevederile art. 24.2 din HG nr. 250/2007, care dispun că, aplicarea prevederilor art. 24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.
În situația dedusă judecății, nu au fost cercetate condițiile prescrise de lege, întrucât petenții nu au depus negațiile referitoare la actele de proprietate și nici nu s-au apreciat și coroborat informațiile furnizate de autoritățile locale, în contextul hotărârilor judecătorești obținute cu privire la celelalte imobile aflate în patrimoniul autorilor reclamanților la momentul preluării abuzive, respectiv a înscrisurilor de care aceștia s-au folosit pentru realizarea drepturilor pretinse.
Așa fiind, în raport de dispozițiile art. 314 Cod procedură civilă, Înalta Curte a casat hotărârea instanței de apel și a trimis cauza spre rejudecare aceleași instanțe, circumstanțele cauzei nefiind pe deplin stabilite, în condițiile în care conținutul înscrisurilor administrate în cauză, relevante în probațiune, nu au fost puse în relație cu toate celelalte dovezi, existente la dosar sau care s-ar fi impus a fi administrate, date fiind prescripțiile legii speciale.
Așadar, cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere a dispus completarea probatoriilor în vederea stabilirii cu exactitate a situației de fapt și de drept a construcțiilor în litigiu, valorificând în același timp tot ceea ce s-a stabilit până în acest moment procesual în acest dosar, dar și în dosarele anterioare.
Înalta Curte a apreciat că nu poate fi primită critica întemeiată pe prevederilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă, susținută pe ideea că instanța de apel s-ar fi pronunțat doar parțial asupra primului capăt de cerere, omițând să dispună cu privire la despăgubirile pentru suprafața de teren revendicată, respectiv asupra cuantumului acestora, întrucât ignoră pretenția concretă a reclamanților, reconfigurată în contextul obținerii sentinței civile nr.7/12.01.2010 a Tribunalului V., definitivă prin nerecurare.
De asemenea, s-a apreciat ca fiind nefondată critica referitoare la nesocotirea principiului autorității de lucru judecat, prin raportare la sentința civilă nr.725/17.04.2008 a Tribunalului București, întrucât identitatea de obiect și cauză juridică nu este îndeplinită în cauză, așa cum rezultă cu evidență din conținutul hotărârilor (obligație de a face, respectiv contestație împotriva deciziei pronunțate pe fondul raportului juridic litigios, fiecare din pretenții fundamentându-se pe temeiuri de drept diferite, de natură procedurală, corelativ, substanțială).
În raport de situația de fapt ce va fi reconfigurată în cauză, prin suplimentarea probatoriului în contextul prevederilor legale incidente, instanța de apel, dacă va fi cazul, va avea în vedere că unitatea deținătoare în sensul legii doar propune persoanelor îndreptățite acordarea de despăgubiri, în schimbul imobilelor revendicate, a căror restituire în natură nu este posibilă, însă obligația de acordare a acestora, în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 și de stabilire a cuantumului, revine Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte a admis recursul pârâtei, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie sub nr._ la data de 25.09.2012.
În calea de atac a apelului a fost administrată proba cu acte.
Curtea, analizând apelul, prin raportare și la decizia instanței de control judiciar, ale cărei îndrumări sunt obligatorii, în conformitate cu art. 315 Cod procedură civilă, constată următoarele:
Potrivit prevederilor art. 315 alin. 1 din Codul de procedură civilă: „În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
Curtea reține incidența textul legal citat care instituie regula obligativității îndrumărilor date de instanța de casare cu privire la problemele de drept dezlegate de către aceasta și cu privire la necesitatea administrării unor probe. Termenii în care este înscrisă regula sunt categorici, iar nerespectarea ei atrage desființarea hotărârii pronunțate.
Regula consacrată de art. 315 alin. 1 din codul de procedură civilă are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurg din însăși rațiunea controlului judiciar. Prin urmare, modul de interpretare a unui anumit text de lege, aplicarea unei dispoziții de drept sau a unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanța de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar instanța chemată să rejudece cauza nu poate să refuze o atare interpretare indiferent de justificare.
Prezentul litigiu este determinat de soluționarea de către intimată în mod nefavorabil a notificărilor nr.46, nr. 47 și nr. 49/2002 formulate de notificatorii C. I. Ș. și C. D. M. prin care aceștia au solicitat intimatei ca, în temeiul Legii nr.10/2001, să dispună restituirea în natură a clădirii administrative și de locuit din cărămidă și beton armat de cca. 7 încăperi cuprinzând locuința personală, sală distilat vin, dormitoare (notificarea nr.46/2002), retrocedarea clădirii administrative și de locuit prevăzută cu 3 camere birouri, două încăperi de locuit, sală de mese, bucătărie, magazie, grajd, (notificarea nr.47/2002), precum și despăgubiri la o valoare expertizată pentru fundația cramei vinicole, construită din beton armat cu adâncime de peste 10 mp., peste care s-a construit actuala cramă (notificarea nr.49/2002), toate aceste construcții fiind situate în ..
Reclamanții au susținut în cuprinsul notificărilor că terenul aferent acestor construcții a fost cumpărat de autorul lor în anul 1946, respectiv că între data cumpărării terenului și anul 1952, când a trecut în proprietatea statului, autorii lor au reparat și modernizat toate construcțiile existente, întregul imobil teren și construcție fiind trecut în mod abuziv în proprietatea statului.
Prin decizia nr._/2009, pârâta a respins aceste notificări ca inadmisibile, cu motivarea că nu s-a probat preluarea abuzivă a respectivelor imobile notificate.
Pentru valorificarea prezumției la care face trimitere instanța de recurs, Curtea urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 24 din Legea nr.10/2001 (art.221 din Legea nr.10/2007 modificată prin Legea 247/2005) care prevăd că în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin.(1) și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
De asemenea, Curtea urmează să aibă în vedere art.24.2. din HG nr.250/2007 privind normele de aplicare a Legii nr.10/2001 care dispune că aplicarea prevederilor art.24 din lege operează numai în absența unor probe contrare, fapt ce implică, pe de o parte, condiția obținerii de către solicitant a negațiilor referitoare la actele de proprietate, obținute ca urmare a cererilor adresate Arhivelor Naționale și primăriei în a cărei rază este situat imobilul revendicat, dublate de depunerea unei declarații olografe, prin care solicitantul declară pe propria răspundere că nu mai deține alte înscrisuri, și, pe de altă parte, coroborarea informațiilor furnizate de actele normative sau de autoritate, prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în aplicare măsura preluării abuzive, cu celelalte informații aflate la dosarul de restituire.
Curtea constată că apelanții au îndeplinit obligațiile impuse prin dispozițiile menționate mai sus, la care a făcut trimitere și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Astfel, Curtea are în vedere că în conținutul deciziei nr._/2009 emisă de intimată s-a reținut că „petenții C. D. și C. I. Ș. au calitatea de persoane îndreptățite, în sensul celor dispuse de art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr.10/2001, având calitatea de foști proprietari ai imobilelor notificate”. Cum contestatorul C. D. M. a decedat, această calitate de persoană îndreptățită în sensul legii speciale s-a transmis moștenitorilor acestuia C. D. Ș. și C. C. M..
Așa fiind, în raport de conținutul deciziei unității deținătoare care a soluționat notificările celor doi contestatori inițiali, în prezenta cauză urmează a se avea în vedere că însăși intimata a recunoscut această calitate notificatorilor.
Curtea are în vedere, totodată, că prezenta contestație reprezintă o cale de atac exercitată împotriva dispoziției administrative căreia i se impun a fi aplicate același principiu privind neagravarea în propria cale de atac a situației contestatorului.
În ce privește dovada proprietății și preluarea de către stat a imobilelor notificate, Curtea are în vedere probele administrate în apel, în rejudecare, respectiv Procesul verbal, datat 12 iunie 1959, de preluare în proprietatea statului, din care rezultă că autorul contestatorilor a predat, pe lângă o suprafață de teren, și construcții respectiv o cramă, o casă de locuit, precum și alte două case pentru muncitori, bucătărie și magazie.
Acest act de preluare se coroborează cu relațiile comunicate de către Primăria comunei Cotești cu adresa nr. 6557/12.09.2008 din care rezultă că autorul contestatorilor a figurat în registrul agricol Cotești 1951 – 1955 cu două case de locuit, un grajd, două cotețe de porci și respectiv de păsări, o magazie, un pătul și o cramă.
Un aspect necontestat în cauză l-a constituit categoria socială, aceea de chiabur, din care a făcut parte autorul contestatorilor, aspect evidențiat, de altfel, și prin adresa sus-enunțată, precum și în extrasul de pe „Tabelul – Nominal de chiaburii din . copie de Arhivele Naționale – Serviciu județean V., aflat la fila 32 apel rejudecare.
Or, este de notorietate că prin Reforma agrară începută încă în anul 1945, legiferată chiar sub această denumire, chiaburii erau obligați să predea mare parte din bunurile lor, astfel cum s-a întâmplat și cu autorul contestatorilor, așa cum este reținut și în Procesul verbal datat 12 iunie 1959 prin care au fost preluate de stat bunuri ale acestuia.
În rejudecare, apelanții au depus declarații olografe în sensul că nu mai dețin alte acte de proprietate în referire la construcțiile notificate. De asemenea, atașat adresei nr. 70C/14.03.2013 emisă Arhivele Naționale Serviciul Județean V., au fost comunicate toate actele pe care această instituție a statului le deține, precizându-se că în urma cercetărilor efectuate au fost identificate doar aceste documente comunicate. Or, din analiza acestor acte niciunul nu face dovada proprietății asupra construcțiilor notificate.
De asemenea, prin adresa nr. 6557/12.09.2008 emisă de Primăria comunei Cotești s-a făcut cunoscut că în arhiva acestei autorități nu există decât rolurile agricole din perioada 1951 – 1955, fără a se atașa vreun act de proprietate cu privire la construcțiile notificate.
Curtea reține că toate imobilele construcții notificate au fost identificate de către intimată, în conținutul deciziei contestate reținându-se în mod expres că acestea se regăsesc în incinta ..
Ca urmare, Curtea constată că, prin raportare la probele administrate în rejudecare, făcând aplicarea dispozițiilor speciale ale art. 24 din Legea nr.10/2001, contestatorii au dovedit existența, precum și întinderea dreptului de proprietate a autorului lor asupra construcțiilor menționate în notificările nr. 46, nr. 47 și nr. 49/2001, care își găsesc corespondent în Procesul verbal de preluare datat 12.06.1959, respectiv că autorul lor a deținut aceste construcții sub nume de proprietar.
Curtea are în vedere, totodată, că parte din construcțiile preluate - și anume casa de locuit construită în anul 1918 ce a făcut obiectul notificării nr.48/2002 - au fost considerate preluate abuziv, prin sentința civilă nr.7/2010 pronunțată de Tribunalul V., rămasă irevocabilă, pentru această construcție acordându-se despăgubiri în temeiul legii speciale de reparație, nr.10/2001, soluționarea acestei notificări fiind guvernată de dispozițiile referitoare la imobilul demolat, fapt ce a determinat judecarea contestației notificatorilor în contradictoriu cu Primăria comunei Cotești. Or, pentru identitate de rațiune și în lipsa unor dovezi din care să rezulte înstrăinarea voluntară a bunurilor de către autorul contestatorilor, se impune a se reține că și pentru restul bunurilor preluate de la acesta este aplicabil același raționament juridic.
Curtea urmează să aibă în vedere, totodată, reținerea chiar în cuprinsul deciziei contestate în sensul că notificatorii au calitatea de foști proprietari ai imobilelor notificate, această calitate fiind probată, în aprecierea unității deținătoare, cu actul de vindere – cumpărare transcris la Grefa Tribunalului Râmnicu Sărat sub nr. 3831/1946, prin prezenta contestație, ce reprezintă o cale de atac exercitată împotriva dispoziției administrative, neputându-li-se agrava situația contestatorilor, impunându-se a fi aplicat același principiu privind neagravarea în propria cale de atac.
Potrivit adresei nr.9136/16.01.2006 emisă de Agenția D. Statului, . a fost privatizată din anul 2000, anterior apariției Legii nr. 10/2001.
Curtea reține că potrivit art. 29 alin 1 din Legea nr.10/2001, în redactarea de după soluționarea excepției de neconstituționalitate prin Decizia nr. 830/2008 a Curții Constituționale, pentru imobilele preluate cu titlu evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate.
Așa fiind, față de cele reținute anterior în sensul că respectivele construcții au intrat în proprietatea statului în mod abuziv, față de datele certe în sensul că imobilele construcții au fost preluate în baza unui proces verbal întocmit în conformitate cu legea reformei agrare, ceea ce face incident art. 2 lit. h din Legea nr.10/2001, Curtea apreciază că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, care are drept sferă de aplicare imobilele preluate cu titlu.
Din această perspectivă, față și de dispozițiile art. 29 alin. 3 din Legea nr.10/2001 republicată, care dispun în sensul: „În situația imobilelor prevăzute la alin. 1 și 2, măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituția publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. 1 fiind aplicabile în mod corespunzător", Curtea apreciază ca fiind fondată solicitarea contestatorilor de a li se acorda despăgubiri.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, va admite apelul, va schimba în tot sentința apelată, în sensul că va admite contestația formulată împotriva Deciziei nr._/17.06.2009 emisă de pârâta A.D.S., pe care o modifică în parte în sensul că va constata că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, prevăzute de Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.165/2013 pentru construcțiile reprezentate de: clădire administrativă și de locuit, ce face obiectul notificării nr.46/2002, clădire administrativă și de locuit, magazie și grajd, ce face obiectul notificării nr. 47/2002 și fundația cramă ce face obiectul notificării nr. 49/2002.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții-reclamanți C. C. M. și C. D. Ș. cu domiciliul ales în București, ., sector 1 și apelul formulat de apelantul-reclamant C. I. Ș., domiciliat în București, ..26, ..A, ., sector 4, împotriva sentinței civile nr.992 din 28.06.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă AGENȚIA D. STATULUI, cu sediul în București, ..43, sector 1.
Schimbă în tot sentința apelată, în sensul că:
Admite contestația formulată împotriva Deciziei nr._/17.06.2009 emisă de pârâta A.D.S., pe care o modifică în parte în sensul că:
Constată că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, prevăzute de Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.165/2013 pentru construcțiile reprezentate de: clădire administrativă și de locuit, ce face obiectul notificării nr.46/2002, clădire administrativă și de locuit, magazie și grajd, ce face obiectul notificării nr. 47/2002 și fundația cramă ce face obiectul notificării nr. 49/2002.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 24.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. D. M. I.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.I.D/B.I
6 ex/01.11.2013
----------------------------------------------------
T.B-Sectia a IV-a Civila – A.G.Țambulea
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1803/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Expropriere. Decizia nr. 304/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
