Obligaţie de a face. Decizia nr. 1690/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1690/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-10-2013 în dosarul nr. 1690/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECTIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.1690 R
Ședința publică de la 16.10.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - Y. D. M.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - A. M.
GREFIER - F. V.
************
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții reclamanți F. G. și R. CONSTANTA, împotriva sentinței civile nr. 1261 din 17.06.2013 pronunțată de Tribunalul Bucureștii Secția a III a Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL și intimatul intervenient S.C. R. G. INVEST S.A., ce are ca obiect”Legea 10/2001”.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că prin motivele de recurs recurenții reclamanți F. G. și R. Constanta au solicitat judecarea în lipsă.
Curtea, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, la data de 24 aprilie 2012, reclamantele F. G. și R. C. au chemat în judecată pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să soluționeze pe fond notificarea nr.195/06.02.2002 privind imobilul situat în București . E. nr.17, sector 4, format din cota de ½ din terenul în suprafață de 345 mp., în conformitate cu Legea nr.10/2001, în sensul de a dispune fie restituirea acestuia în natură, fie acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale, al căror cuantum urmează a se stabili prin expertiză la valoarea de piață a imobilului de la momentul soluționării; obligarea Municipiului București să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării nr.195/06.02.2002 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în cauza de față, iar în subsidiar obligarea Municipiului București să transmită dosarul către Prefectura Municipiului București, în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, solicitând totodată și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt reclamantele au arătat că prin notificarea nr.195/04.02.2002, trimisă prin executor judecătoresc și înregistrată la Primăria Municipiului București, ce face obiectul dosarului nr._, au solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent pentru imobilul situat în București, ..17, sector 4, imobil preluat abuziv. Terenul în suprafață de 345 mp., porțiunea cuprinsă între .. Berceni, . general de situație la nr.85, a fost dobândită de autorul reclamantelor, Rosentzveig Moritz în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/25.07.1924 la Tribunalul I. – Secția notariat, iar pe acest teren, în anul 1924, autorul reclamantelor a obținut autorizația de construire nr.171/05.12.1924 în baza căreia a edificat și o construcție ce a fost demolată după expropriere.
Afirmă reclamantele că începând cu anul 1952 autorul lor, a fost înregistrat în evidențele fiscale cu teren în suprafață de 345 mp și construcție din anul 1929, iar ulterior decesului s-a deschis rol fiscal pe numele moștenitorilor, Neider Betty și R. Elias, cu teren în suprafață de 345 mp și construcție, așa cum rezultă din adresa nr.2293/12.04.2012 emisă de DGITL Sector 4. Astfel, reclamantele apreciază că au făcut dovada continuității dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 345 mp., autorii lor stăpânind terenul până în anul 1984, când prin decretul Consiliului de Stat nr.43/03.02.1984 a fost expropriat și trecut abuziv în proprietatea statului.
Arată reclamantele că deși în decretul de expropriere se menționează numai o suprafață de 335 mp, în realitate autorii lor au deținut încă din anul 1924 întreaga suprafață de 345 mp.
Se mai adaugă că potrivit adresei nr._/_/14.09.2011 emisă de Serviciul cadastru – PMB imobilului a fost identificat astfel: la nivelul anului 1945 figura nr. nou 19 (nr. vechi 15) pe . G.; artera de circulație cu denumirea . E., sector 4, a purtat denumirea . G. până la nivelul anului 1948, iar urmare a sistematizării zonei și modificării configurației sale, . E. a devenit . E. la nivelul anului 1983, denumire care figurează și în prezent.
Referitor la preluarea abuzivă a imobilului se afirmă că aceasta s-a realizat în baza Decretului nr.43/1984, unde în anexa 14, la poziția 45 sunt menționați Nadler Betty și R. Elias, cu teren în suprafață de 335 mp și construcții în suprafață desfășurată de 60 mp, pentru imobil fiind stabilite despăgubiri în cuantum de 23.412 lei, însă numai pentru construcție, pentru suprafața de teren nefiind încasate despăgubiri, conform adresei nr.777/12.10.2009 emisă de S.C. „AVL Berceni” S.A.
Reclamantele mai arată că autorul lor Rosentzveig Moritz a decedat în anul 1978, având ca moștenitori pe numiții Neider Betty și R. Elias, cărora în calitate de fiică respectiv fiu le-a revenit câte ½ din masa succesorală.
Se mai afirmă că în anul 1985 a decedat și R. Elias, ale cărui moștenitoare sunt reclamantele, astfel: R. C., în calitate de soție supraviețuitoare cu o cotă de ¼ și F. G. în calitate de fiică cu o cotă de ¾ din masa succesorală.
Totodată reclamantele arată că potrivit planurilor de suprapunere, terenul ce a aparținut autorului lor este ocupat parțial de blocuri, teren aferent și alei, astfel încât apreciază că imobilul nu poate fi restituit în natură, ci este necesară acordarea de măsuri reparatorii.
Referitor la procedura administrativă reclamantele arată că deși au depus la dosar toate documentele necesare emiterii Dispoziției în sensul art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile revăzut de lege încălcând astfel drepturile reclamantelor, inclusiv dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat de art.6 paragraful 1 din CEDO.
În ceea ce privește capătul doi al cererii se afirmă că obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art.16 alin.1, alin.2, 21 și 22 din capitolul V, titlul VII din Legea nr.247/2005, iar din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor”, acest lucru impunând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către prefectură, fiind aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de art.2 lit. h din Legea nr.554/2004.
Se apreciază că față de dispozițiile art.17 C.pr.civ. instanța civilă este competentă să se pronunțe asupra cererii, iar evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură se justifică prin aceea că: nu este admisibil ca prefectul să reformeze o hotărâre judecătorească; controlul de legalitate exercitat de judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de prefect, iar omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia.
La data de 01 octombrie 2012, în ședință publică, s-a depus la dosarul cauzei cererea de intervenție formulată de S.C. „R. G. Invest” SRL prin care s-a solicitat admiterea acțiunii formulate de reclamante și pe cale de consecință să se dispună acordarea de măsuri reparatorii pentru partea de 25% ce se cuvine intervenientei, ca efect al încheierii contractului de cesiune de drepturi autentificat sub nr.926/ 19.04.2012 la BNP „F. M. și Asociații”.
Prin sentința civilă nr. 1261/17.06.2013 Tribunalul București- Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea modificată formulată de reclamantele F. G. și R. C., a obligat pârâtul M. București să emită să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ din imobilul - teren în suprafață de 335 mp situat în București, . E. nr.17, sector 4, imobil imposibil de restituit în natură, conform Legii nr.165/2013. A admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de S.C. „R. G. Invest” S.A. A obligat pârâtul M. București la constatarea în cadrul dispoziției a calității reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii a calității S.C. „R. G. Invest” S.A. de titular al cotei de 25% din măsurile reparatorii ce se vor stabili, conform legii nr.165/2013 și a obligat pârâtul la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată către reclamante și intervenientă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantele au solicitat pârâtului M. București prin Primar General, prin notificarea nr.195/10.02.2002 expediată prin intermediul B. „D., I. și Crafcenco”, acordarea de despăgubiri bănești pentru terenul în suprafață de 345 mp. situat în București . E. nr.17, sector 4.
Tribunalul a reținut că reclamantele au depus la dosarul administrativ constituit în vederea soluționării cererii înscrisuri și au solicitat soluționarea notificării, până în prezent fără rezultat. Ca urmare a faptului că M. București prin Primar General, nu a soluționat notificarea formulată de reclamante, acestea au sesizat tribunalul în vederea soluționării pe fond a notificării, în conformitate cu dispozițiile legii nr.10/2001.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus odată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să se prevaleze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 de zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Termenul pentru îndeplinirea obligației respective se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică celeilalte părți, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire. Pentru a avea beneficiul acestei prorogări este necesar însă ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate. Depunerea actelor solicitate sau comunicarea faptului că persoana îndreptățită nu posedă actele respective are semnificația acceptării prorogării termenului respectiv (în această ipoteză termenul curge de la depunerea actelor solicitate sau, după caz, de la data comunicării răspunsului).
Rezultă din aceste dispoziții legale că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționarea notificării este unul imperativ, respectarea acestuia de către unitatea deținătoare fiind obligatorie.
În cauză, din analiza copiei dosarului administrativ, se constată că unitatea deținătoare nu a solicitat notificatoarelor acte noi, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 26 alin. 1 din lege și ale art. 25.1 din Normele metodologice. Ca atare, cu mult înaintea introducerii prezentei cereri, unitatea deținătoare avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamante.
Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul cererii de restituire formulată de reclamante, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege.
În același sens, prin decizia nr.20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Curtea de Casație a reținut că „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr.10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.
De altfel, reluarea procedurilor cu caracter administrativ, precum și respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art.25 și art.26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art.297 alin.1 din codul de procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.2, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.”
Analizând pe fond notificarea reclamantelor R. C. și F. G., tribunalul a constatat că prin actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/25 iulie 1924 la Tribunalul I. – Secția Notariat numitul Moritz Rozentzweig a cumpărat de la numitul Jaques Iaroslavici o suprafață de teren de aproximativ 345 mp., parte din moșia Vitanu Bârzești – Torcători, în porțiunea cuprinsă între . . pe planul parcelar general de situație cu nr.85.
Pe respectivul teren cumpărătorul a edificat o construcție în temeiul autorizației de construcție nr.171/05 decembrie 1924, fiind impus pentru teren în suprafață de 345 mp și construcție conform declarației și a procesului verbal de impunere nr.6907/1952, astfel cum rezultă din istoricul de rol fiscal prezentat (Adresa nr. II B/225/30.03.2010 emisă de D.G.I.T.L. Sector 4).
Imobilul din București . Holuț nr.17, sector 4, compus din teren în suprafață de 335 m2 și construcție în suprafață de 60 m2 a fost expropriat și demolat de stat în temeiul Decretului Consiliului de Stat nr.43/03.02.1984, fiind menționat la pct.45/45 din anexa aceluiași decret. În respectiva anexă sunt menționați proprietari la data exproprierii Nadler Betty și R. Elias. Totodată din Adresa nr.777/12.10.2009 eliberată de S.C. „AVL Berceni” S.A. rezultă că pentru imobilul expropriat în suprafață de 335 mp din care construit 47,47 mp s-au acordat despăgubiri în valoare de 23.412 lei la data de 23.02.1985, indicându-se expres că pentru teren AVL Berceni nu a acordat despăgubiri.
Tribunalul a constatat că imobilul ce face obiectul notificării a fost preluat de stat cu titlu valabil, fiind însă un imobil preluat abuziv, în sensul art.2 alin.1 lit. h din Legea nr.10/2001, potrivit cărora sunt preluate în mod abuziv și „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu modificările și completările ulterioare”.
Reclamantele F. G. și R. C. sunt succesoarele în drepturi ale proprietarului inițial, R. Moritz.
Astfel, în primul rând, din Declarațiile de notorietate autentificate sub nr.383/ 31.05.2010 și nr.384/31.05.2010 la BNP „M. D.” se reține că Rosentsfaig M. a fost cunoscut și sub numele de R. Moritz, Rosentzveig M. și R. Moris.
Rosentsfaig M. (R. Moritz) a decedat la data de 01 ianuarie 1978 și a avut ca moștenitori pe Nelder Betty și R. Elias, cărora, în calitate de fiică, respectiv fiu, le-a revenit câte ½ din masa succesorală conform certificatului de moștenitor nr.625/04 iulie 1978 eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București. În Certificatul de moștenitor este menționat și imobilul situat în București ..17, sector 5, teren în suprafață de 345 mp și construcția existentă pe acesta.
R. Elias a decedat la data de 31 martie 1985 și a avut ca unice moștenitoare pe cele două reclamante, reclamantei R. C., în calitate de soție supraviețuitoare revenindu-i o cotă de ¼ din masa succesorală, iar reclamantei F. G., în calitate de fiică, revenindu-i o cotă de ¾ din masa succesorală, astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor nr.1479/04 decembrie 1985 eliberat de Notariatul de Stat al Sectorului 3 București.
Așa fiind, tribunalul a constatat că reclamantele au făcut dovada calității lor de persoane îndreptățite, în sensul art. 3 și art. 4 alin.2 din Legea nr.10/2001, pentru cota de ½ din imobilul - teren situat în București . E. nr.17, sector 4. Imobilul aparținând autorului reclamantelor a fost preluat în mod abuziv de stat, în sensul art.2 alin.1 lit. h din Legea nr.10/2001, după cum s-a arătat mai sus.
Identitatea imobilului preluat abuziv de stat cu imobilul la care se referă notificarea reclamanților rezultă, chiar din anexa Decretului nr.43/1984. Ca atare, contrar opiniei reclamantelor, sunt aplicabile dispozițiile art.24 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora „în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. În aplicarea prevederilor alin.1 și în absența unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar”.
Din raportul de expertiză specialitatea topografie întocmit în cauză se reține că la fost adresă din București, sector 4, fostă . E. nr.17 a fost identificată o suprafață de 335 mp care este cuprinsă între punctele 1-2-3-4 pe planul anexă.
Pentru a identifica terenul expertul a avut în vedere atât vechiul act de proprietate cât și actele de preluare și a indicat că pentru suprafața de 10 mp. pentru care reclamantele au dat declarație că a fost preluată de stat fără titlu valabil nu s-a putut stabili amplasamentul.
Reclamantele invocă în dovedirea dreptului de proprietate asupra celor 10 mp care nu apar în decretul de expropriere actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/1924 la Tribunalul I. – Secția Notariat precum și istoricul de rol fiscal în care autorii lor au figurat înscriși cu teren în suprafață de 345 mp.
Cu toate acestea tribunalul a constatat că în actul de vânzare – cumpărare nr._/1924 se face referire la o suprafață aproximativă de 345 mp, iar mențiunile din istoricul de rol fiscal au avut la bază declarațiile persoanelor impuse care au făcut referire la actul suprafața de teren din actul de vânzare.
Totodată suprafața de teren de 335 mp. apare în fișa tehnică a imobilului, fișă tehnică care se întocmește pe bază de măsurători, astfel că mențiunile din acest act se coroborează cu mențiunile din actul de preluare a terenului precum și cu raportul de expertiză întocmit în cauză, diferența de 10 mp putând fi explicată prin lipsa măsurătorilor exacte la data întocmirii actului de vânzare – cumpărare din 1924.
În ceea ce privește diferențele care apar cu privire la adresa imobilului, conform relațiilor furnizate de Primăria Municipiului București – Serviciul cadastru prin adresa nr._/_/14.09.2011 artera de circulație cu denumirea de . E., sector 4 a purtat denumirea de . G. până la nivelul anului 1948, artera în cauză fiind cunoscută și sub denumirea de .. Se mai arată că urmare a sistematizării zonei și modificării configurației sale, . E. a devenit . E., la nivelul anului 1983, denumire cu care figurează și în prezent, fiind dovedită astfel identitatea dintre imobilul menționat în actul de vânzare – cumpărare din anul 1924, imobilul expropriat prin Decretul nr.43/1984 și cel pentru care a fost formulată notificare în anul 2002.
În ceea ce privește situația actuală a imobilului, din Nota de reconstituire nr.1591/29.03.2012 întocmită în cadrul dosarului administrativ rezultă că fostul imobil ce avea o suprafață totală de 335 mp. este ocupat de construcție tip A (P+8 – . de acces auto, trotuar pietonal și spațiu verde.
Mențiunile din Nota de reconstituire se coroborează cu concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză din care se reține că terenul nu poate fi restituit în natură, întreaga suprafață a terenului expertizat de 335 mp fiind afectată de detalii de sistematizare (blocuri de locuințe cu 8 etaje, trotuar pietonal, alee de acces auto, existența în subteran a unor rețele de interes public – rețea de termoficare, gaze, electric, canal).
În atare condiții reținând ca reclamantele a făcut dovada calității de persoane îndreptățite în sensul Legii nr.10/2001, pentru cota de ½ din suprafața de teren de 335 mp. situată în București, . E. nr.17, sector 4 (actual . E.), că imobilul expropriat nu mai poate fi restituit în natură aspect necontestat de reclamante (care chiar prin notificarea formulată în anul 2002 au solicitat despăgubiri), tribunalul a apreciat că reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii, după cum rezultă din dispozițiile art.6 alin.1, art.7 alin.2 a contrario, art.10 alin.2 partea finală din Legea nr.10/2001.
Tribunalul a constatat că în cauză nu s-a susținut ori dovedit că Primăria Municipiului București are posibilitatea de a oferi bunuri ori servicii în compensare, astfel ca reclamantele sunt îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (în prezent, Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor reluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aplicabilă proceselor în curs conform art.4).
În ce privește stabilirea valorii de circulație a imobilului, la care solicită reclamantele să se raporteze despăgubirile, tribunalul a constatat că legea nr.165/2013 a stabilit o anumită procedură pentru acordarea de măsuri compensatorii în cazurile în care restituirea în natură nu mai este posibilă, procedură distinctă și subsecventă procedurii de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare (ori de către instanța civilă, în condițiile deciziei nr.20/2007 a ICCJ).
Tribunalul, în cadrul contestației împotriva refuzului unității deținătoare de a soluționa notificarea, nu poate dispune altceva ori mai mult decât ar fi dispus unitatea deținătoare însăși, dacă ar fi respectat legea. Tribunalul a soluționat în fond notificarea formulată, potrivit celor arătate, dar nu a putut anticipa și sancționa preventiv eventuale încălcări ale legii, ulterioare emiterii dispoziției de restituire prin echivalent.
În ceea ce privește solicitarea reclamantelor de obligare a pârâtului M. București să transmită direct dosarul de notificare Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se reține, astfel cum s-a arătat anterior că legea nr.165/2013 a reglementat o procedură nouă ulterioară etapei administrative derulată conform Legii nr.10/2001.
Potrivit art.17 alin.1 din Legea nr.165/2013 în vederea finalizării procesului de restituire în natură, sau după caz prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie Comisia Național pentru Compensarea Imobilelor, cu atribuții specifice, astfel că odată ce lega specială stabilește o anumită procedură și anumite etape pentru finalizarea procesului de restituire, cererea reclamantelor, chiar analizată prin raportare la entitatea nou înființată, apare ca a fi neîntemeiată.
Referitor la cererea subsidiară de înaintare a dosarului către Prefectura Municipiului București în vederea centralizării și continuării procedurii administrative, tribunalul constată că potrivit art.16 alin.21 din capitolul V al Titlului VII din Lege anr.247/2005, forma în vigoare la data sesizării instanței, „Dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta”, însă acest text de lege a fost abrogat prin Lege anr.165/_, situație în care nici cererea subsidiară formulată de reclamante nu poate fi primită.
Având în vedere considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, tribunalul a admis în parte acțiunea principală și a obligat pârâtul M. București să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ din imobilul - teren în suprafață de 335 mp situat în București, . E. nr.17, sector 4, imobil imposibil de restituit în natură, conform Legii nr.165/2013.
În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de S.C. „R. G. Invest” S.A. tribunalul a constatat că dispozițiile Legii nr.10/2001 instituie dreptul la măsuri reparatorii (în natură sau prin echivalent) în considerarea persoanei fizice a notificatorului. Aceasta înseamnă că dreptul se stabilește după ce se analizează calitatea notificatorului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii. Așadar, această calitate poate fi recunoscută în temeiul Legii nr.10/2001 doar raportat la subiecții persoane fizice.
Prin urmare, contractul de cesiune de drepturi litigioase nu produce drept consecință transmiterea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, ci îi acordă cesionarului doar dreptul a pretinde cota stabilită în contract din măsurile reparatorii acordate. Cesionarul S.C. „R. G. Invest” S.A. are calitate procesuală în speță justificată prin interesul său extras din calitatea de cesionar, în ce privește cererea de a fi recunoscută notificatoarelor persoane fizice calitatea de persoane îndreptățite, precum și pe capetele de acțiune vizând procedura ulterioară emiterii dispoziției. Dar S.C. „R. G. Invest” S.A. nu poate figura în cadrul dispoziției ce o va emite unitatea competentă ca și persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, nefiind recunoscută această calitate decât anumitor subiecți persoane fizice indicați de art.3 alin.1 din Legea nr.10/2001. Aceasta poate figura însă ca și titular ce va fi recunoscut prin dispoziție al cotei de 25% din măsurile reparatorii măsuri ce vor fi stabilite conform Legii nr.165/2013 text de lege care reglementează la art.1 alin.3 și art.24 alin.2 situația altor persoane decât titularul dreptului de proprietate, fost proprietar sau moștenitorii acestuia.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantele R. C. și F. G..
În motivarea recursului, se susține că în mod greșit instanța de fond nu a dispus transmiterea directă către CCSD a dosarului Primăriei Municipiului București aferent notificării însoțit de hotărârea judecătorească pronunțată în prezenta cauză sau în subsidiar către Prefectura Municipiului București în vederea centralizării și continuării procedurii administrative.
Mai arată recurentele că la data pronunțării sentinței a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, situație în care solicită transmiterea dosarului direct că Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Susțin recurentele că, controlul de legalitate cu privire la calitatea lor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent s-a realizat de instanța judecătorească competentă care a soluționat pe fond notificarea.
Mai mult, instanța de recurs va analiza încă odată aspectele privind drepturile solicitate de părți.
Examinând recursul formulat, Curtea constată că acesta nu este fondat, deoarece transmiterea dosarului se realizează după soluționarea irevocabilă a litigiului și obținerea avizului de legalitate conform art. 24 alin. 2/1 din OUG nr. 81/2007.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți F. G. și R. Constanta, împotriva sentinței civile nr. 1261 din 17.06.2013 pronunțată de Tribunalul Bucureștii Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât M. București prin Primar General și intimatul intervenient S.C. R. G. Invest S.A.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
Y. D. M. F. P. A. M.
GREFIER
F. V.
Red. YDM
Tehnored. GC – 2 ex
16.12.2013
Jud. fond I. C.
| ← Partaj judiciar. Decizia nr. 1568/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1607/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
