Pretenţii. Decizia nr. 1604/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1604/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-10-2013 în dosarul nr. 1604/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1604.
Ședința publică din 16.10.2013
Curtea constituită din:
Președinte - M. G. R.
Judecător - A. DorisTomescu
Judecător - D. A.
Grefier - E. C.
- XX -
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul I. E..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții reclamanți G. (fostă C.) M. și C. P. C., împotriva sentinței civile nr.1694 din 26.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și cu intimații reclamanți P. (fostă C.) F., M. (fostă C.) S.-E. și C. V.-M..
Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurenta reclamantă G. M. și intimații reclamanți P. F. și C. V.-M.; lipsesc recurentul reclamant C. P. C., reprezentantul intimatului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și intimata reclamantă M. S.-E..
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, iar intimații reclamanți au depus la dosar, prin registratura instanței, note scrise prin care susțin recursurile declarate în cauză, precum și înscrisuri, respectiv copii ale carnetului de student și carnetului de brigadier pe numele C. V..
Părțile prezente se legitimează și depun o copie a adresei Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților din 04.10.2013, ca dovadă că nici casele nu le-au primit înapoi.
Curtea primește la dosar înscrisul depus de reclamanți, în temeiul art.305 C. proc. civ., constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Recurenta G. M. arată că hotărârea dată de tribunal nu este corectă pentru că reclamanții au avut de suferit toată viața ca urmare a condamnării autorului lor: nu au fost primiți ori au fost exmatriculați din școli, nu au fost angajați decât în munci fără calificare; toate bunurile familiei au fost confiscate.
Instanța le comunică recurenților faptul că în recurs pot fi formulate critici privind nelegalitatea hotărârii atacate, neputând fi reluate chestiunile care vizează situația de fapt.
Intimatul C. V.-M. solicită admiterea recursurilor, arătând că bunicul său, C. A., a fost expropriat, apoi închis, iar copiii acestuia au fost dați afară din facultate și nu s-au putut angaja. Dacă toate acestea nu sunt motive suficiente pentru acordarea de despăgubiri morale, atunci nu înțelege care ar putea să fie iar legea care nu permite acordarea acestor drepturi este superficială.
Intimata reclamantă P. F. solicită, la rândul său, admiterea recursurilor, conform notei scrise pe care a depus-o la dosar.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursurilor, hotărârea atacată fiind pronunțată în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare. Nu se poate susține că legea nu dă dreptul la acordarea de daune morale, ci că textul a fost declarat neconstituțional.
Or, cererea reclamanților, întemeiată pe textul de lege ce a fost declarat neconstituțional, a fost în mod corect respinsă de către instanța de fond.
Cu privire la constatarea caracterului politic al măsurii condamnării suferite de autorul reclamanților, instanța a constatat în mod corect că legea recunoaște, ea însăși, acest caracter.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1694/26.09.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamanților, a respins pentru lipsa interesului acest capăt de cerere din acțiunea formulată de reclamanții G. (fostă C.) M., P. (fostă C.) F., M. (fostă C.) S.-E., C. P. C., C. V.-M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale ca neîntemeiat.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că autorul reclamanților a suferit o condamnare cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009, întrucât prin sentința penală nr. 482/02.06.1950 pronunțată de Tribunalul M. G., a fost condamnat la 6 luni închisoare corecțională pentru delictul de deținere de arme prevăzut de art. 32 și art. 35 lit. a din Legea nr. 190/1947, și la 3 luni închisoare corecțională pentru delictul de păstrare de material interzis prevăzut de art. 325 alin. 3 lit. c Cod penal, executând pedeapsa cea mai grea de 6 luni închisoare corecțională în perioada 21.04._50, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii penale și din procesul-verbal nr. 8734/20.06.1950, depuse la dosar.
În ceea ce privește primul capăt de cerere, constatarea caracterului politic al condamnării, tribunalul a constatat că prin Legea nr. 221/2009, în art. 1 alin. 2 se prevede „constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) … art. 323-329 ...Cod penal, c) Legea nr. 190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, publicată în Monitorul Oficial nr. 134 din 16 iunie 1947...”. Or, autorul reclamanților a fost condamnat pentru infracțiuni menționate expres în art. 2 alin. 1 din lege, caracterul politic al condamnării sale rezultând ope legis. De aceea, reclamanții nu justifică folosul în a se pronunța instanța în sensul acestei constatări.
Ca urmare, tribunalul a respins acest petit ca lipsit de interes.
Tribunalul a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietățile care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei).
Astfel, tribunalul a reținut, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei). Acordarea de despăgubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În același timp, tribunalul a reținut că prin decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 789/07.11.2011, obligatorie pentru instanțe conform dispozițiilor art. 3307 alin. 4 Cod procedură civilă, s-a statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Ca urmare, cu atât mai mult, aceste dispoziții nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele înregistrate pe rolul instanțelor ulterior publicării deciziilor Curții Constituționale în Monitorul Oficial, cum este cazul în speță, acțiunea reclamanților fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 22.11.2011.
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a apreciat că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamanții au înțeles să-și organizeze apărarea, a dispărut temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, astfel că, având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, a respins capătul de cerere privind daunele morale ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs recurenții G. (fostă C.) M. și C. P. C., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie, respectiv instanța nu s-a pronunțat și asupra aplicabilității în cauză a prevederilor art.1 alin.1 și 2 lit.f, art.4 alin.1 și art.6 din Legea nr.221/2009, articole care au reprezentat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.
Prin cereri depuse la dosar intimații P. (fostă C.) F., M. (fostă C.) S. E. și C. V. M. au arătat că sunt de acord cu recursul depus de recurenți, solicitând admiterea lui.
În dovedirea recursului recurenții au depus copie după caietul de cursuri al autorului lor, copie după carnetul de brigadier și adresa emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nr._/2013.
Verificând legalitatea sentinței recurate, în raport de criticile formulate și în condițiile art.3041 Cod de procedură civilă, Curtea a constatat că recursurile sunt nefondate și în baza art.312 Cod de procedură civilă le-a respins pentru următoarele considerente:
Este adevărat că prin cererea formulată la 22.11.2011 recurenții și intimații au indicat ca temei juridic prevederile Legii nr.221/2009, indicând în mod expres art.1 alin.1 și 2 lit.f, art.4 alin.1, art.5 alin.1 lit.a și b și art.6.
Curtea nu a putut reține critica recurenților în sensul că instanța nu a analizat cererea prin prisma tuturor normelor invocate ca temei juridic al cererii, deoarece analizarea pretențiilor recurenților s-a făcut din perspectiva prevederilor legale ce au reprezentat cauza juridică a cererii introductive de instanță.
Instanța fondului a arătat expres că în temeiul art.1 alin.2 din Legea nr.221/2009 prevede ope legis caracterul politic al condamnării pentru infracțiunile menționate expres în art.2 alin.1 din lege. Autorul reclamanților a fost condamnat în temeiul art.325 alin.3 lit.c Cod penal, Legea nr.190/1947 pentru portul și vânzarea armelor de foc, norme de drept prevăzute expres ca reprezentând condamnări cu caracter politic în sensul Legii nr.221/2009.
De asemenea, tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.4 din Legea nr.221/2009, care arată că cererea pentru constatarea caracterului politic al unei condamnări poate fi introdusă și după decesul persoanei de orice persoană fizică interesată. Ori, recurenții, în prezenta cauză, au promovat cererea în calitate de succesori ai autorului lor C. A..
Cu privire la art.6 din Legea nr.221/2009, acesta prevede „caracterul politic al condamnărilor prevăzute de prezenta lege va fi menționat pe hotărârile judecătorești prin care au fost pronunțate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea”. Această normă își găsește aplicabilitate în situațiile expres prevăzute de legiuitor și aflate în sfera de aplicabilitate a normei.
Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.5 din Legea nr.221/2009, respingând capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale, deoarece prin constatarea neconstituționalității prevederilor art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 prin Deciziile nr.1358 și nr.1360/2010 ale Curții Constituționale, drepturile pretinse de recurenți nu mai au o recunoaștere în legislația națională, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat controlului de constituționalitate.
Decizia nr.12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe în temeiul art.3307 alin.4 Cod de procedură civilă și aceasta a stabilit că urmare a deciziilor Curții Constituționale dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios în Monitorul Oficial.
Față de aceste considerente, în temeiul art.312 alin.(1) Cod de procedură civilă, Curtea a respins recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurenții - reclamanți G. (fostă C.) M. și C. P. C., împotriva sentinței civile nr.1694 din 26.09.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât S. R., prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și cu intimații reclamanți P. (fostă C.) F., M. (fostă C.) S.-E. și C. V.-M..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 16.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. G. R. A.-D. T. D. A.
GREFIER
E. C.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./20.11.2013
TB-S.5 – E.D.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1540/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 1568/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
