Legea 10/2001. Decizia nr. 1451/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1451/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-09-2013 în dosarul nr. 1451/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1451 R
Ședința publică de la 18.09.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- P. F.
JUDECĂTOR:- M. A.
JUDECĂTOR:- D. Y.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul-reclamant A. V. împotriva Sentinței civile nr. 1654/21.09.2012 pronunțată în dosar nr._/3/2007 de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți R.A. – ADMINISTRAȚIA P. ȘI PROTOCOLULUI DE STAT,M. A. EXTERNE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și intimatul-intervenient B. V., având ca obiect, Legea nr. 10/2001 și obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns apelantul-reclamant A. V. prin apărător, avocat I. M., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 14 dosar, intimata-pârâtă A.P.P.S. – R.A. prin consilier juridic L. Ruseti, cu delegație de reprezentare la fila 72 dosar și intimatul-pârât M. A. Externe prin consilier juridic R. A., cu delegație de reprezentare la fila 54 dosar, lipsă fiind intimatul-pârât M. București prin Primarul General și intimatul-intervenient B. V..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, părțile prezente declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fondul recursului.
Recurentul-reclamant A. V. prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, casarea deciziei atacate și, în principal trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unui raport de expertiză în vederea identificării construcției și restituirea sa în natură, iar în subsidiar solicită acordarea de măsuri reparatorii și emiterea dispoziției de acordare a măsurilor reparatorii de către M. A. Externe.
Precizează că toată . de către stat și s-a emis un singur titlu dar, la fond a fost lămurit acest aspect, însă lotul reclamantului nu apare ca fiind expropriat.
În ceea ce privește autorizația de construcție, menționează că există un înscris la rolul fiscal din anul 1940 și un altul din anul 1950 dar precizează că este adevărat faptul că s-au mai făcut îmbunătățiri la imobil de către gospodăria de partid.
La solicitarea instanței apărătorul recurentului-reclamant A. Vatouhi arată că nu a formulat nici o cerere de completare a dispozitivului hotărârii atacate în ceea ce privește capetele de cerere care nu au fost analizate de instanță, iar partea pe care o reprezintă pretinde doar 425 mp.
Cu privire la teren, arată că nu există nici o mențiune în ceea ce privește partea pe care o reprezintă, acest teren apărând doar la Cartea Funciară din anul 1940 pe numele lui M..
Solicită cheltuieli de judecată.
Intimatul-pârât M. A. EXTERNE prin consilier juridic solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, având în vedere că apelantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nu s-a realizat dovada identității terenurilor.
Precizează că la dosar nu există depus contractul de vânzare-cumpărare de la M. I. M. către Societatea Bazaltin așa cum se susține iar cu privire la . că s-au păstrat acte autentice mult posterioare datei la care se pretinde că autoarea apelantei-reclamante a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului imobil deținut de MAE, astfel cum reiese din actele depuse la dosarul de fond filele 442-445, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 9671/25.03.1950 la Tribunalul I., încheiat între C. Zapan și M. S., vânzători și Ș. A. și L. M. S., cumpărători, pentru această parcelă nr. 2 din blocul nr. 20, care se află parțial sub construcția deținută de MAE și revendicată de apelanta-reclamantă.
În expertiza efectuată la fond se arată că M.A.E. nu a efectuat nici un fel de construcții nici pe lățimea și nici pe înălțimea imobilului, iar la dosar există suficiente dovezi din care rezultă că, atât pentru . și pentru . blocul nr. 20 s-a demonstrat în cadrul probatoriului administrat în prima instanță că, în cartea funciară, au figurat alți proprietari decât autoarea reclamantei până la data preluării bunurilor imobile de către stat.
Intimata-pârâtă R.A. – ADMINISTRAȚIA P. ȘI PROTOCOLULUI DE STAT prin consilier juridic solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, cu mențiunea că reclamantul nu a depus dovezi asupra pretinsului drept de proprietate.
CURTEA
Prin sentința civilă nr.1654/21.09.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă s-a admis exceptia lipsei calitatii procesual pasive;s-a respins acțiunea formulata de reclamanta A. V. în contradictoriu cu pârâta Regia Autonoma Administratia P. Protocolului se Stat, ca fiind introdusa împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuala; s-a respins cererea de chemare în judecata formulata de reclamanta A. V., prin procurator L. Constanta, în contradictoriu cu pârâții M. A. Externe, și M. București prin Primar General, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de interventie accesorie formulata de V. B., ca neîntemeiată.
Analizand actele si lucrarile dosarului, vazand dispozitiile art. 137 alin 2 C.proc.civ, tribunalul a reținut urmatoarele:
Potrivit mentiunilor fisei matricole depuse la filele 51-52, numitul/numita L. Alahverdi este inscris pentru plata impozitului cu o cladire „format vila cu subsol, parter si etaj mansarda, avand la subsol 3 camere serviciu si camera sofer, la parter 4 camere, la etajul I, 5 camere, iar la mansarda, pod si garsoniera de 2 camere”, situata în .. 17, întregul imobil fiind inchiriat.
Reclamanta A. Vartuhi este fiica numitilor A. S. si M., nascuta la data de 30.03.1935, conform mentiunilor din certificatul de nastere depus la dosar, fila 54.
Numita Louise A., nascuta la data de 27.12.1900, despre care reclamanta a aratat ca este autoarea sa, a decedat la data de 8.01.1965, in SUA, decesul fiind declarat de fratele acesteia, Stephan A. (fila 56).
Potrivit inscrierii de la pozitia 313 a Decretului nr. 92/1950, de care se prevaleaza reclamanta, numitei Alanverdiean L. ii sunt nationalizate 2 apartamente situate in Bucuresti ., respectiv .>
Prin HG nr. 74/1997, imobilul situat în Bucuresti ., sector 1 compus din teren în suprafata de 1400 mp si constructie în suprafata de 1220 mp a trecut din administrarea RAPPS în administrarea paratului M. A. Externe.
Dupa aparitia Legii nr. 10/2001, reclamanta a formulat notificarea nr. 1591/2.08.2001 si nr. 1590/2.08.2001 prin intermediul B. Casagranda -S. A., solicitand restituirea în natura a imobilului compus din teren in suprafata de 1400 mp si constructie situat in Bucuresti ., sector 1, adresate paratului M. A. Externe. De asemenea, avand acelasi obiect, este emisa si notificarea nr. 1592/2.08.2001 prin intermediul B. Casagranda-S. A., adresata Primariei municipiului Bucuresti. In continutul acestora se arata de catre notificatoare faptul ca este persoana indreptatita in calitate de mostenitoare a defunctului S. A., care a dobandit terenul prin cumparare.
Astfel cum rezulta din istoricul de rol postal (fila 87), actuala artera Primaverii a purtat denumirea de „bulevardul C. A.” pana la nivelul anului 1948, respectiv „bulervadul Jdanov”, in perioada 1948-1964.
Prin Ordinul ministrului afacerilor externe nr. 2450/30.10.2007, a fost recunoscuta calitatea de persoana indreptatita la restituire prin echivalent a numitului P. Smarandescu asupra imobilului situat în Bucuresti .-27, in suprafata de 320,10 mp.
Cu privire la exceptia lipsei calitatii procesual pasive invocate de parata Regia Autonoma „Administratia P. Protocolului de Stat”, tribunalul o va admite, constatand temeinicia acesteia. Contestația întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 are ca situație premisă existența unei decizii sau dispoziții administrative prin care s-a respins notificarea ori cererea de restituire în natură. Practica judiciară a stabilit în mod constant că poate face obiectul contestației întemeiate pe dispozițiile textului de lege în discuție și refuzul nejustificat al persoanei juridice de a răspunde la notificare, refuz care echivalează cu o respingere a cererii de a stabili măsuri reparatorii. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007. În cadrul contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau dispoziția motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde a fi îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Prin urmare, raportul juridic prevăzut în textul de lege invocat se naște prin transmiterea notificării și este stabilit între persoana îndreptățită care a transmis notificarea și entitatea juridică care, conform legii speciale, a soluționat notificarea sau avea obligația de a o soluționa. În plan procesual civil acest raport juridic stabilit de lege oferă calitate procesuală activă persoanei îndreptățite care a transmis notificarea, iar calitate procesuală pasivă entității juridice care, potrivit legii, a soluționat notificarea sau are competența de a o soluționa.
Avand in vedere ca pentru a sta in judecata in calitate de parat, in persoana sa trebuie sa se verifice calitatea de obligat in raportul juridic dedus judecatii, tribunalul constata ca, in ceea ce o priveste pe Regia Autonoma „Administratia P. Protocolului de Stat” nu exista vreo prevedere legala in baza careia sa fie indrituita la restituire in natura ori la plata efectiva a despagubirilor. Cu privire la aceasta din urma pretentie, reclamanta trebuie sa aiba in vedere si Titlul VII din Legea nr.247/2005, prin care au fost reglementate atât sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr 10/2001, cât și înființarea unei entități, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titlurile de despăgubire, atribuții care sunt exercitate în cadrul și după urmarea procedurilor administrative pentru acordarea despăgubirilor, prevăzute în Cap.V Titlul VII al actului normativ menționat. Totodată, odată cu adoptarea O.U.G nr.81/2007, atribuția achitării despăgubirilor în numerar către persoanele îndreptățite revine Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, prin noua Direcție pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, și nu Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel, potrivit pct.20 din O.U.G. nr. 81/2007 „Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților coordonează procesul de acordare a despăgubirilor realizând activitățile prevăzute în acte normative speciale, precum și activitățile necesare implementării prezentei legi, incluzând emiterea titlurilor de plată, titlurilor de conversie, realizarea conversiei în acțiuni și achitarea despăgubirilor în numerar."
Asadar, fata de aceste precizari tribunalul retine ca doar existenta HG nr. 74/1997 nu justifica in persoana acestei parate calitatea procesuala pasiva, sens in care va admite exceptia invocata si va respinge, ca atare actiunea formulata in contradictoriu cu aceasta parte.
Cu privire la exceptia lipsei de obiect invocata de paratul M. A. Externe prin intampinare, tribunalul reaminteste acestuia ca s-a pronuntat, respingand-o la termenul din data de 16.02.2009.
In ceea ce priveste fondul pretentiilor, astfel cum instanta a ramas investita dupa admiterea exceptiei lipsei calitatii procesual pasive, tribunalul va constata netemeinicia acestora. Limitele investirii sunt trasate de cererea de obligare a paratilor M. A. Externe si M. Bucuresti prin primar general sa emita dispozitie de restituire in natura, in subsidiar prin echivalent, in temeiul art 21 L 10/2001.
Potrivit art. 3 alin 1 lit. a rap. la art. 4 alin 2 L 10/2001, prima cerinta in analiza admisibilitatii vizeaza calitatea de persoana indreptatita, care in lumina textului citat inseamna ca petentul sa faca dovada, atat in cadrul procedurii administrative cat si in cea judiciara, ca la data preluarii era proprietar sau mostenitor legal sau testamentar al proprietarului imobilului preluat abuziv.
In speta, reclamanta nu a inteles sa depuna la dosarul cauzei actul de proprietate initial din care sa rezulte ca prezumtiva sa autoare, numita Louise Allahverdian, dupa cum sustine in cuprinsul actiunii introductive, ori presupusul autor S. A., dupa cum arata in cuprinsul notificarilor emise in 2001, ar fi dobandit imobilul in litigiu prin act de vanzare cumparare ori . de transmitere a dreptului de proprietate. De altfel, nu este lamurit de ce in cuprinsul notificarilor a indicat un alt autor decat cel aratat in cuprinsul cererii de chemare in judecata.
Astfel cum a retinut tribunalul mai sus, singura mentiune referitoare la existenta unui imobil in .. 17 rezulta din fisa matricola aferenta impozitului pe cladiri datorat de numita L. Alahverdi. Insa, reaminteste tribunalul ca o asemenea inscriere nu valoreaza titlu de proprietate.
Revenind la presupusa autoare a reclamantei, potrivit declaratiei de notorietate existenta la fila 293 din dosar, numita Louise Allahverdian a fost cunoscuta si sub numele de L. A.. Prin urmare, se poate retine ca persoana inscrisa in fisa matricola (fila 51) este aceeasi persoana cu pretinsa autoare a reclamantei.
A aratat reclamanta ca prin decretul nr. 92/1950, autoarei sale i-a fost nationalizat imobilul format din teren in suprafata de 5000 mp si o constructie cu subsol, parter, etaj si mansarda. Insa, potrivit inscrierii de la pozitia 313 a Decretului nr. 92/1950, de care se prevaleaza reclamanta, numitei Alanverdiean L. ii sunt nationalizate 2 apartamente situate in Bucuresti ., respectiv . de o parte, nu se face dovada ca persoana nationalizata este una si aceeasi cu autoarea Louise Allahverdian, din cuprinsul declaratiei de notorietate nerezultand ca aceasta era cunoscuta si sub numele de Alanverdiean. Dar, analizand mai departe, admitand ca ar putea fi o eroare cu privire la o litera in cuprinsul numelui, tribunalul constata ca oricum nu se face proba existentei dreptului de proprietate in patrimoniul lui Louise Allahverdian la nivelul anului 1950, respectiv cel putin imobilul care face obiectul notificarilor (in cuprinsul carora reclamanta a solicitat un teren de 1400 mp si constructie). Un apartament, situat . Jdanov nr 17, care anterior purtase denumirea „A. C.” nu poate echivala, din punct de vedere al existentei si intinderii dreptului de proprietate cu o constructie-vila. Iar, potrivit art. 24 alin 1 L 10/2001, in absenta unor probe contrare, intinderea dreptului de proprietate se prezuma a fi cea recunoscuta in actul normativ prin care s-a dispus masura preluarii abuzive. Or, in speta, reclamanta nu a produs vreo proba din care sa rezulte ca autoarea sa Louise Allahverdian ar fi detinut realmente dreptul de proprietate asupra imobilului care face obiectul notificarilor ori a cererii de chemare in judecata. Asadar, cel mult si doar in masura identificarii in concret, reclamanta ar putea sustine ca numita Alanverdiean L. a detinut dreptul de proprietate asupra unui apartament. Dar, instanta nu a fost investita cu o asemenea cerere.
Or, fata de normele de aplicare a L 10/2001, sarcina probei detinerii proprietatii incumba persoanei care pretinde dreptul-potrivit principiului actori incumbit probatio.
In ceea ce o priveste pe reclamanta, desi calitatea sa de mostenitor dupa numita Louise Allahverdian nu este contestata de niciuna dintre partile cauzei, aceasta imprejurare nu o exonereaza de a face dovada, potrivit art 1169 C.civ rap la art 129 alin 1 C.proc.civ.
In cuprinsul cererii de chemare în judecata, reclamanta a aratat ca este unica mostenitoare, asa cum rezulta din mentiunile certificatului de mostenitor emis de autoritatile americane si atasat la dosar, la anexa 3. Aceasta anexa 3 nu exista, insa examinand intregul material probator administrat, constata tribunalul ca la fila 301, respectiv 312-314 exista mai multe forme ale inscrisului denumit „Dovada de mostenitor”. Niciuna dintre aceste forme nu are forta probanta necesara pentru a justifica aceasta calitate de mostenitor a reclamantei. Astfel, cel de la fila 301 nu poarta nici macar o ștampila sau semnatura de conformare cu originalul. Nici inscrisurile de la filele 312-314 nu indeplinesc aceasta formalitate, conform art. 112 alin 2, teza finala C.proc.civ, ștampila avocatului P. M. nefiind aplicata in original. Mai mult, acest avocat nu asigura reprezentarea reclamantei, potrivit delegatiei existenta in dosar (fila 22). Desi sustine ca acest act de mostenire este incheiat cu respectarea procedurilor prevazute de Conventia de la Haga, la dosarul cauzei nu se regaseste aceasta dovada.
Cu toate acestea, tribunalul a reținut calitatea de mostenitor a reclamantei de pe urma defunctei Louise Allahverdian, tinand cont de considerentele sentintei civile nr. 1371/29.10.2007 pronuntata de Tribunalul Bucuresti (fila 462), care, cu privire la aceasta imprejurare, au intrat in puterea lucrului judecat. Insa, calitatea de mostenitor nu este suficienta pentru a raspunde cerintelor redate de dispozitiile art. 3 alin 1 lit. a rap. la art. 4 alin 2 Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, vazand toate aceste considerente, tribunalul va constata ca reclamanta nu a probat existenta dreptului de proprietate asupra pretinsului imobil in cuprinsul cererii de chemare in judecata, dar nici cel din cuprinsul notificarilor, in patrimoniul autoarei sale, drept de proprietate care sa fi trecut abuziv in cel al statului roman, astfel cum reda Legea nr. 10/2001 domeniul sau de aplicare.
De altfel, si existenta fizica a imobilului este susceptibila de discutii, vazand concluziile contradictorii ale rapoartelor de expertiza tehnica administrate in cauza, precum si existenta Ordinului ministrului afacerilor externe nr. 2450/30.10.2007, prin care a fost recunoscuta calitatea de persoana îndreptatita la restituire prin echivalent a numitului P. Smarandescu asupra imobilului situat în Bucuresti .-27, in suprafata de 320,10 mp, ordin care a intrat in circuitul civil.
Pentru aceste motive, retinand ca nu sunt indeplinite cerintele art 3 alin 1 lit a rap la art 4 alin 2 L 10/2001, tribunalul va respinge actiunea principala.
Cu referire la cererea de interventie accesorie, fata de solutia pronuntata in actiunea principala si dispozitiile art 49 alin 3 C.proc.civ, o va respinge, de asemenea, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr.1654/21.09.2012 a declarat apel calificat recurs reclamanta A. V..
S-a depus întâmpinare de către RA Administrația P. Protocolului de Stat și de M. A. Externe.
În motivarea cererii de recurs, în sinteză, s-au susținut următoarele critici:
Printr-un prim motiv s-a susținut că instanța de fond ar fi judecat cererea de chemare în judecată ca fiind o revendicare pe dreptul comun și nu în raport de prevederile Legii nr.10/2001.
În dezvoltarea motivului s-au susținut următoarele: Cererea a fost formulată în baza dispozițiilor Legii nr.10/2001 solicitându-se restituirea în natură a imobilului sau, dacă nu va fi posibil, acordarea de măsuri reparatorii.
Instanța a judecat cererea ca fiind o revendicare fără să țină seama de dispozițiile art.23 – 24 din Legea nr.10/2001 și de Normele de aplicare a acestei legi, care stabilesc că dovada dreptului de proprietate se face cu orice act care atesta deținerea proprietății.
Apelanta arată că a depus singurele acte de care a dispus la acel moment și anume: istoricul de rol fiscal și foaia matricolă și care atestă că imobilul a aparținut autoarei A. Louis până la naționalizare, precum și actul de preluare – anexa Decretului nr.92/1950 poziția 313.
Recurenta arată că potrivit art.24 din Legea nr.10/2001, în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului de proprietăți, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autorități prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. Recurenta arată că în acord cu dispozițiile legii nr.10/2001 a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului ei care a fost naționalizat în anul 1950 prin Decretul nr.92/1950, iar în foaia matricolă a imobilului este descris din ce anume era format imobilul, în istoricul de rol precizându-se că imobilul a fost expropriat prin Decretul – Lege nr.92/1950 la poziția 313.
Într-o secțiune a cererii de recurs, numită „precizări cu privire la imobilul revendicat” recurenta reclamantă arată că imobilul, inițial, a fost proprietatea lui M. I. M., potrivit procesului verbal de carte funciară din 08.06.1940, aflat la intersecția străzilor A. C. 17 și Grădina B. nr.1 și Arminderului, și era compus din teren și construcție cu subsol, parter și etaj. Între anii 1940 – 1942 M. I. M. vinde terenul și construcția societății Bazaltin și care, după modernizarea construcției o vinde autoarei A. Louis, sub forma de construcție nouă. Actul de vânzare nu s-a mai găsit deși s-au făcut toate demersurile posibile.
Între anii 1942 – 1950 imobilul a figurat în proprietatea lui A. Louis, aspect ce rezultă din istoricul de rol fiscal al imobilului și din foaia matricolă, acesta având adresă pe . acestora, imobilul era compus din teren și o vilă formată din subsol, parter, etaj și mansarda și era o construcție nouă, modernă cu calorifer și garaj. În anul 1950 prin Decretul nr.92 se naționalizează imobilul din . în decretul de naționalizare fiind trecut să se naționalizează „apartament”.
Printr-un al doilea motiv de recurs, numit „pe fondul pretenției deduse judecății” la lit.A s-a susținut că prima instanță trebuia să stabilească în ce condiții imobilul mai poate fi restituit în natură, având în vedere că acesta a suferit modificări și adăugiri de corp nou și piscină (construcție nouă), rezultând și în acest caz tot restituirea în natură, iar în subsidiar, compensarea prin echivalent.
Recurenta arată că față de anul 1942 imobilul a suferit modificări prin retezarea mansardei, placarea cu mozaic a corpului principal și adăugarea unui nou corp de clădiri – piscina din spate; astfel că în aceste condiții instanța trebuia să verifice ce parte a clădirii a aparținut autoarei și ce parte mai poate fi restituită în natură.
Recurenta arată că în mod greșit instanța de fond s-a bazat doar pe concluziile expertizei care a arătat că nu au putut identifica clădirea fără a ține cont și de alte probatorii (acte, planuri, declarații etc) din care rezulta că în anul 1940 la nr.17 din . . . afla o construcție; celelalte terenuri fiind virane. Singurul lot care nu a fost expropriat în 1974 este proprietatea de la nr.17 colț cu grădina B., deoarece acesta fusese naționalizat în 1950, prin Decretul nr.92/1950, decret prin care s-au preluat doar clădirile, nu și terenurile virane.
Se mai arată de recurentă că în anul 1962 administratorul reprezentat atunci de Gospodăria de Partid a efectuat amenajări la imobil prin adăugarea unei piscine și schimbarea instalațiilor de încălzire și că după 1990 pentru terenurile care au fost expropriate foștii proprietari sau moștenitorii lor au obținut restituirea în natură a fostelor terenuri.
În prezent, arată recurenta, M. A. Externe deține imobilul din . număr care în 1948 s-a dat prin comasarea adreselor poștale 17 – 23, redus doar la loturile din 1940 care aveau numerele: 23,17 pe ..16 și 14 pe .> Referitor la obiectul litigiului – clădire – recurenta arată că prin suprapunerea planurilor din 1940 și cel actual, clădirea exista, chiar dacă s-au adus unele modificări, conturul clădirii din 1940 suprapunându-se perfect peste jumătate din conturul actualei clădiri și corespunde descrierii din rolul fiscal din perioada 1942 – 1950. În ce privește construcțiile calificate după expropriere, s-a susținut că au avut la bază o autorizație de construire obținută de fosta Gospodărie de Partid, la dosar existând toate planurile și proiectul de „Reamenajare imobil Jdanov care dovedesc faptul că imobilul exista și că doar a fost modernizat cu noi instalații și amenajarea piscinei, continuatorul Gospodăriei de partid fiind pârâtul Administrația P. Protocolului de Stat, care ar trebui să dețină autorizația de construire, dar mai ales autorizația de demolare a vechii clădiri.
Printr-un al treilea motiv, notat 2B s-a susținut că instanța de fond nu s-a pronunțat pe cererea subsidiară de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobil.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că s-a solicitat în principal restituirea în natură a imobilului iar, în măsura în care nu este posibil acordarea de măsuri reparatorii și că instanța nu s-a pronunțat pe cererea subsidiară, judecând cauza prin raportare la dispozițiile dreptului comun în materia revendicării, lăsând nesoluționat capătul de cerere subsidiar.
Recurenta arată că în cauză s-a dovedit că autoarea sa a fost proprietară a imobilului, preluat abuziv de Statul Român și că chiar dacă actul de proprietate nu se mai găsește conform art.24 din Legea nr.10/2001 este suficient pentru dovedirea dreptului de proprietate doar actul de preluare, în speță Decretul nr.92/1950 și lista anexă, întărit prin istoricul de rol și foaia matricolă.
Recurenta arată că, în contra acestor acte nu s-a adus nici o dovadă că imobilul ar fi aparținut unei alte persoane. Pentru acordarea măsurilor reparatorii fiind suficientă descrierea din foaia matricolă.
Se mai arată că instanța de fond s-a mulțumit doar să constate că nu există actul de proprietate și că nu s-a dovedit dreptul de proprietate, fără a ține cont de întregul material probator și de dispozițiile speciale în materia probațiunii și astfel a pronunțat o hotărâre netemeinică.
În motivarea întâmpinării, în sinteză, RA Administrația P. Protocolului de Stat a susținut următoarele:
Sentința este temeinică și legală, atât sub aspectul reținerii lipsei calității procesual pasive a RA Administrația P. Protocolului de Stat cât și sub aspectul respingerii acțiunii ca neîntemeiată față de M. A. Externe.
Intimata RA Administrația P. Protocolului de Stat arată că nu mai are în administrare imobilul fiind trecut în administrarea Ministerului A. Externe, prin HG nr.74/1997, aspect cunoscut de recurentă.
Pe fondul cererii de recurs s-a susținut că este total nefondat susținerea recurentei potrivit cu care cererea a fost soluționată ca o acțiune în revendicare pe dreptul comun și nu pe dispozițiile Legii nr.10/2001, deoarece instanța s-a pronunțat în cauză numai având în vedere dispozițiile Legii nr.10/2001.
Intimata arată că există dubii nu numai cu privire la dreptul de proprietate ci și cu privire la calitatea de moștenitor a recurentei, astfel că în analiza admisibilității cererii prime problema care trebuie vizată este calitatea de persoană îndreptățită, aspect ce presupune că recurenta este ținută să facă dovada, la data preluării, a calității de proprietar ori de moștenitor legal sau testamentar, în condițiile în care în notificare recurenta indică un alt moștenitor.
Se mai arată de intimată că recurenta a depus două documente cu conținut contrar și că nu a produs dovezile necesare pentru a face să funcționeze prezumția instituită de art.221 din Legea nr.10/2001. Mențiunile din istoricul de rol fiscal nr.7719/16.08.2001 obținute de avocat P. M. infirmă mențiunile din anexa la Decretul 92/1990 și sunt total contrare de istoricul de rol solicitat de M. A. Externe, astfel că nu pot fi incidente dispozițiile art.24 din Legea nr.10/2001.
De asemenea, se arată că însuși recurenta – reclamantă nu cunoaște întinderea pretinsului drept cu privire la teren, iar în Decretul nr.92/1950 nu se face nici o referire la teren, neprobându-se în nici un fel afirmația că ar fi deținut 5000 mp în zonă.
Pe de altă parte s-a susținut că M. A. Externe a emis Ordinul nr.2450/30.10.2007 prin care a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la restituire în echivalent a numitului P. Sămărândescu asupra imobilului situat în . – 27 în suprafață de 320,10 mp.
În motivarea întâmpinării M. A. Externe a susținut următoarele apărări:
În mod corect și legal instanța de fond a apreciat că reclamanta nu a probat existența dreptului de proprietate asupra pretinsului imobil deoarece din datele Cărții Funciare deschise în temeiul Decretului – Lege nr.115/1938 nu rezultă că autoarea apelantei – reclamante a figurat ca proprietară a casei de locuit menționate în cuprinsul rolului fiscal deschis pentru imobilul din ..17 și nici al „apartamentului” înserat la poziția 313 a Anexei la Decretul nr.92/1950.
Intimata mai arată că mențiunile din Matricola nr.2 a rolului fiscal deschis pentru imobilul aflat la adresa din ..17 s-au completat în urma recesământului și se indică faptul că întregul imobil era închiriat, astfel că exista o serioasă îndoială cu privire la faptul dacă autoarea apelantei reclamante a deținut un titlu de proprietate asupra imobilului, cu atât mai mult cu cât în tot cursul procesului nu a putut să depună un înscris cu valoare de act autentic cu care să probeze existența și întinderea dreptului de proprietate.
Se mai arată de intimată că dispozițiile art.24 din Legea nr.10/2001 ar fi putut avea relevanță pentru reclamanta recurentă numai în ipoteza „absenței unor probe contrare” și că în cauză exista probe contrare. Astfel se arată de intimată că în cartea funciară a imobilului au figurat alți proprietari și că potrivit dispozițiilor art.32 alin.1 din Decretul Lege nr.115/1938 și art.56 alin.1 precum și art.69 alin.2 din Legea nr.7/1996, se prezumă ope legis că drepturile de proprietate asupra parcelelor 1 și 2 din Blocul 20 din Parcul J. au existat în folosul persoanelor înscrise în cartea funciară. În această situație, susține intimata, este în sarcina recurentei – reclamante să facă o dovadă contrară situației de drept rezultată din cuprinsul cărții funciare.
De asemenea se arată de intimată că nu s-a probat de către recurenta reclamantă faptul că între anii 1940 – 1942 numitul M. I. M. ar fi vândut terenul și construcția societății Bazaltin și care, după modernizarea construcției ar fi vândut imobilul autoarei recurentei sub forma de construcție nouă.
Intimata susține că ultima persoană înscrisă în cartea funciară este numitul M. I. M. și că, cartea funciară este un act autentic mențiunile din cuprinsul cărții funciare neputând fi înlăturată prin prezumția instituită de Legea nr.10/2001.
Totodată se arată de intimată că este neplauzibilă ipoteza recurentei reclamante că ar fi dispărut atât actul de proprietate al autoarei sale cât și pretinsul act translativ de proprietate dintre M. I. M. și Societatea Bazalin în condițiile în care Arhivele Naționale au demonstrat că păstrează, în ordine, toate numerele de carte funciară deschis pentru frontul străzii A. C. al blocului 20 Parcul J. și că au păstrat acte autentice chiar posterioare datei la care se pretinde că autoarea recurentei ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra bunului imobil deținut de M. A. Externe.
În faza recursului s-au depus în copie schițe de plan privind parcelele de terenuri din Parcul J., matricola nr.2 privind imobilul din ..17, o declarație autentificată sub nr.1970 din 29.11.2006 dată de B. A. – C. și de Agapian M. din cuprinsul căreia rezultă că reclamanta A. V. a figurat în unele acte sub numele de V. Allavahverdi și A. V., fiind una și aceeași persoană. De asemenea, că numitul Stephan A. a figurat în unele acte cu numele de Ș. A. și A. Ș. fiind una și aceeași persoană;un înscris numit dovadă de moștenitor din care rezultă următoarele:
Mannick Allahverdian a fost mama numiților Stephan Allahvwerdi și Louise Allahverdian.
Louise Allahverdian a decedat la 8.01.1965 și nu a avut moștenitor direct, fiu sau fiică, ci o nepoată V. A..
La 8.05.1971 are loc decesul lui Mannick Allahverdian, fără a se arăta cine sunt succesorii acesteia, arătându-se doar că aceasta a fost mama lui Stephan A. și Louise Allahverdian, (dar care era deja decedată). La 5.12.1981 are loc decesului lui Stephan A. care a avut o unică fiică moștenitoare pe V. A.. Se arată că de pe urma celor trei persoane decedate nu au rămas active sau proprietăți în Statele Unite ale Americii.
Înscrisul numit dovada de moștenitor a fost întocmit de notar public D. Garbona la 18.04.2006, deci după 25 de ani de la data ultimei persoane decedate.
La termenul din 5.06.2013 instanța a încuviințat recurentei – reclamante cererea de probatorii constând în înscrisuri, respectiv autorizația de construire a imobilului .
La termenul de astăzi s-a depus adresa nr.2303/_/17.07.2013 emisă de Primăria Municipiului București – Serviciul arhivă acte administrative din conținutul căreia rezultă că nu figurează autorizație de construcție, privind imobilul situat în Jdanov nr.17, fost .>
Recursul este nefondat pentru următoarele argumente:
Referitor la primul motiv de recurs astfel cum a fost formulat și dezvoltat și la apărările intimaților pârâți față de acest motiv de recurs, critica este nefondată pentru următoarele argumente: La pagina nr.16 a sentinței civile nr.1654/21.09.2012 pronunțată de instanța de fond și care constituie obiect al prezentului recurs, se afirmă expres că, cităm: „Pentru aceste motive (calitatea de moștenitor nu este suficientă pentru a răspunde cerințelor redate de dispozițiile art.3 alin.1 lit.a raportat la art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001 și reclamanta nu a probat existența dreptului de proprietate asupra pretinsului imobil din cuprinsul cererii de chemare în judecată, dar nici cel din cuprinsul notificărilor, în patrimoniul autoarei sale, drept de proprietate care să fi trecut abuziv în cel al statului român, astfel cum reda Legea nr.10/2001 domeniul său de aplicare – motive ce se găsesc la pagina 15 ale sentinței recurare) reținând că nu s-au îndeplinit cerințele art.3 alin.1 lit.a raportat la art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, tribunalul va respinge acțiunea principală.
Rezultă din aceste considerente ale instanței de fond că această instanță s-a pronunțat în temeiul dispozițiilor Legii nr.10/2001 și nu în temeiul art.480 – 481 din Codul civil de la 1865, așa cum pretinde recurenta reclamantă.
Argumentele prin care au fost dezvoltate motivul de recurs, depășesc limita motivului de recurs.
Referitor la argumentul potrivit cu care cererea a fost judecată ca o acțiune în revendicare și că instanța nu a ținut seama de dispozițiile art.23 – 24 din Legea nr.10/2001 și de Normele de aplicare a acestei legi, și că ar fi făcut, cu înscrisuri depuse și numite în cererea de recurs, dovada dreptului de proprietate, este nefondat pentru următoarele:
Acțiunea principală a reclamantei a fost respinsă pentru că instanța de fond a reținut că reclamanta nu este o persoană îndreptățită, sens în care a invocat dispozițiile art.3 din Legea nr.10/2001, și deci nu s-a judecat cererea reclamantei ca o acțiune în revendicare.
În ce privește argumentul că de fapt, prin înscrisurile depuse ar fi dovedit dreptul de proprietate și acest argument este nefondat.
Astfel,reexaminând probatoriile administrate, ținând cont și de precizările făcute de recurenta reclamantă cu privire la imobil în continuarea primului motiv de recurs, de notificarea formulată și de cererea de chemare în judecată, precum și de apărările intimaților pârâți rezultă următoarele:
Prin notificarea nr.1590 – 1591 - 1592 din 13.08.2001 și respectiv 09.08.2001 aflată la filele 452 – 459 dosar_ 72007 al Tribunalului București Secția a V a Civilă - vol.II reclamanta a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din teren în suprafață de circa 1400 mp și construcția situată în București – ., sector 1, în calitate de moștenitoare a defunctului Ș. A. (care este tatăl reclamantei). De asemenea s-a solicitat, în ipoteza în care parte din imobil a fost înstrăinat să i se acorde despăgubiri bănești, la valoarea de circulație a imobilului.
Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâților M. A. Externe și M. București – să emită de îndată decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură a întregului imobil din București, ., sector 1 fosta ..17 – în anul 1942 și dacă este cazul să emită dispoziție de acordare de despăgubire pentru partea de imobil care nu poate fi restituită în natură, imobil format din teren de circa 5000 mp și construcție compusă din subsol (cu pivnița, 3 camere servitori, camera șofer, cameră de flori) parter (cu 4 camere și dependințe) etaj (cu 5 camere și dependințe) și mansardă (cu garsonieră 2 camere și baie actuală „Casă a Americii Latine”.
Din probele administrate rezultă că tatăl recurentei reclamante Allahiverdiu Ș. nu apare că ar fi avut vreo proprietate personală în ..17, sector 1 la nivelul anilor 1949 – 1950.
Sub acest aspect toate cele trei notificări nu pot fi primite, deoarece recurenta reclamantă nu este persoană îndreptățită la restituirea în natură sau prin echivalent al imobilului din ..17, sector 1, deoarece tatăl ei nu a fost niciodată proprietar al acestui imobil.
Din probele dosarului rezultă că după depunerea notificărilor, care nu au fost modificate niciodată, s-a început să se pretindă de către reclamantă că de fapt imobilul ar fi aparținut mătușii sale A. Vartuhi.
Pentru aș justifica calitatea de persoană îndreptățită după urma mătușii sale, reclamanta procedează la întocmirea la 18.04.2006 a înscrisului dovada de moștenitor care se regăsește și la fila 30 din dosarul de recurs, înscris întocmit după 25 de ani de la moartea tatălui sau și după 41 de ani de la moartea mătușii sale.
În acest înscris reclamanta se numește moștenitoare a mătușii sale și a tatălui ei. Așa cum a rezultat din analiza înscrisului mătușa reclamantei a decedat anterior tatălui reclamantei. De asemenea, din înscris nu rezultă că tatăl reclamantei ar fi acceptat succesiunea surorii sale.
La data decesului numitei Louise Allahiverdian 8.01.1965 erau în vigoare dispozițiile art.2 din Codul civil român de la 1865 potrivit cu care: alin.1 „Numai imobilele aflătoare în cuprinsul teritoriului României sunt supuse legilor române chiar când ele se poseda de străini” alin.3. Forma exterioară a actelor e supusă legilor țării unde se face actul”.
Față de conținutul acestui text rezultă că dezbaterea moștenitorii de pe urma defunctei Louise Allahverdian și de pe urma lui Stephan A. cu privire la imobilele aflate pe teritoriul României se făcea potrivit legi române.
Și prin art.6 din Legea nr.105/1992 care a abrogat art.2 din Codul civil, s-a reglementat că legea română este cea care reglementează în ce privește bunurile imobile, moștenirea era supusă legilor române.
În speță, potrivit art.663 cod civil moștenirea lăsată de către Louise Allahverdian pentru pretinsul imobil din București trebuia să fie acceptată de către tatăl reclamantei, situație în care recurenta reclamantă nu puteau să moștenească pe mătușa sa atâta timp cât tatăl ei nu a făcut un act de acceptare, actul numit „dovada de moștenitor” neputând deci proba prin el calitatea de moștenitor a recurentei reclamante după mătușa ei Louise Allahverdian.
Dacă s-ar avea în vedere dispozițiile art.664 Cod civil 1865, în sensul că pentru pretinsul imobil reclamanta ar fi venit la reprezentare în locul tatălui ei la succesiunea mătușii sale, sens în care depunerea notificării în termen ar valora repunere în termen de acceptare și acceptarea a moștenirii s-ar putea reține calitatea recurentei – reclamante de moștenitoare în baza legii române: Este însă de observat că în notificări reclamanta pretinde că bunul a aparținut tatălui ei și nu mătușii sale. Cum această calitate de moștenitor nu a mai fost contestată de intimați, nu se va mai insista asupra acestui aspect.
Cu privire la dovada dreptului de proprietate așa cum s-a constatat din notificări și din cererea de chemare în judecată, inițial s-a pretins un teren de 1400 mp că apoi în cererea de chemare în judecată să se pretindă circa 5000 mp, pentru că în recurs să pretindă doar 425 mp.
Cu privire la terenul pretins sub forma celor trei întinderi, din examinarea conținutului matricolei nr.2, întocmită ca urmare a recensământului din 1942/1948 – 1946/1947 nu rezultă menționată vreo suprafață de teren înscrisă în matricolă. La fel din adresa nr.7719/16.08.2001 a Direcției de Impozite și Taxe Locale Sector 1 (fila 58 dosar nr._ 72007 al Tribunalului București Secția a V a Civilă vol.I nu rezultă că autoarea reclamantei ar fi deținut terenul în proprietate. La fel nici în Anexa la Decretul nr.92/1950 nu apare menționate existența de teren naționalizat.
Imobilul teren pretins de recurenta reclamantă ar fi existat în parcelele nr.2 și nr.1 din blocul 20 din .>
În ce privește .-a constatat că a aparținut autorilor numitul S. P. sens în care s-a emis Ordinul nr.2450/30.10.2007 de către intimata M. Apărării Externe prin care s-au propus măsuri compensatorii.
În ce privește . dosar există procesul verbal de carte funciară nr.6741 din 8 iunie 1940 din care rezultă că numitul M. I. M. a fost proprietar asupra unui teren de 425 mp.
Recurenta reclamantă nu a făcut în nici un fel dovada afirmației potrivit cu care imobilul ce a reprezentat . fi fost cumpărat de Societatea Bazaltin care apoi, după modernizare, l-ar fi vândut autoarea recurentei reclamante.
În concluzie recurenta reclamanta nu a dovedit că este persoană îndreptățită la restituirea terenurilor de 1400 mp, 5000 mp sau 425 mp situate în ..17, sector 1.
Referitor la construcția pretinsă din examinarea matricolei nr.2 filele 25 – 26 – și istoricul de rol dosar recurs rezultă că numita Louis A. a fost menționată cu ocazia recensământului din 1942 /1943 – 1946/1947 cu casa de locuit, format vilă cu subsol, parter, etaj 1 și mansardă – construcție nouă, modernă cu calorifer și garaj, la subsol – calorifer primită, 3 camere servitori, cameră șofer, cameră de flori garaj, la parter 4 camere și dependințe, la etaj 1, 5 camere cu dependințe, la mansardă, garsoniera 2 camere și baie. Imobilul se menționează că este închiriat în totalitate, situat în ..17.
În nici unul din aceste înscrisuri nu apare scris actul prin care autoarea reclamantei ar fi dobândit în proprietate construcția menționată.
În anexa la Decretul nr.92/1950 poziția 313 apare că s-au naționalizat de la numita Allanverdian L. 2 apartamente în București, . ..
Recurenta reclamantă afirma că de fapt pretinsul apartament din . ar fi casa de format vilă, menționată în matricolă și în istoricul de rol și că sunt incidente dispozițiile art.23 – 24 din Legea nr.10/2001 pe care instanța de fond le-ar fi încălcat.
Textul art.24 din Legea nr.10/2001 arată că „în absența unor probe contrare, existența și, după caz întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.
Potrivit acestui text, în absența unor probe contrare, existența și întinderea dreptului ar fi cea menționate la poz.313 din anexa la Decretul nr.92/1950, respectiv un apartament, dacă nu ar exista probe contrare.
În speță probe contrare ar putea fi matricola nr.2 pe baza căreia s-a emis istoricul de rol și cartea funciară nr.6741/1940 deschisă pe numele M. I. M..
În ce privește matricola nr.2 ..17 din examinarea conținutului acestuia rezultă că s-a întocmit în urma recensământului efectuat în perioada 1942/1943, conform unui proces verbal nr.840/1942, și nu ca urmare a intervenirii unor acte translative de proprietate.
În ce privește Cartea funciară nr.6741/8.06.1940 din examinarea acestuia rezultă că s-a întocmit de un judecător delegat iar la baza înscrierii a existat un contract încheiat cu Marmorasch Bank.
Sub aspectul conținutului construcție se observă, din descrierea făcută, din ambele înscrisuri, că este vorba de aceeași construcție, dovada este faptul că are subsol iar în partea cea mai înaltă a construcției, în ambele înscrisuri se vorbește de 2 camere și baie.
Faptul că în matricolă se vorbește de mansarda cu 2 camere și baie iar în cartea funciară la etaj 2 camere și baie, nu înseamnă că ar fi vorba de o construcție care ar fi suferit modificări în timp de doi ani de la înscrierea în cartea funciară.
Rezultă deci că sub aspectul compunerii construcției ambele înscrisuri sunt contrare mențiunii din anexa la Decretul nr.92/1950.
Sub aspectul titularului dreptului de proprietate asupra construcției din examinarea tuturor probelor administrate nu a rezultat actul prin care autoarea recurentei reclamante ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra construcției și nici nu s-a dovedit în vreun fel afirmația potrivit cu care numitul M. I. M. ar fi vândut imobilul către societatea Balzatin iar aceasta din urmă, după modernizare și chiar extinderi, ar fi vândut construcția autoarei reclamante, din examinarea atentă a celor două înscrisuri rezultând că imobilul este una și același și că doar descrierea lui a fost diferită.
Or, în lipsa unui act de dobândire de către autoarea recurentei reclamante și în prezenta mențiunilor din cartea funciară nr.6741 din 8.06.1940, act autentic care are deplina credință asupra mențiunilor existente în conținutul său, nu se poate reține că autoarea recurentei reclamante ar fi dobândit vreodată dreptul de proprietate asupra construcției, și deci corect instanța de fond a reținut incidența art.3 din Legea nr.10/2001, motiv pentru care nu se poate reține încălcarea art.23 – 24 din Legea nr.10/2001.
Referitor la cel de-al doilea motiv ( II A) astfel cum a fost dezvoltat critica nu poate fi primită, deoarece reținându-se de către instanța de fond că reclamanta nu este persoană îndreptățită nu mai era necesar să stabilească ce parte din construcția existentă astăzi ar mai putea fi restituită în natură, deoarece orice modificări făcute în timp construcție nu mai aveau nici un fel de relevanță față de lipsa calității de persoană îndreptățită.
Referitor la cel de-al treilea motiv (II B) astfel cum a fost dezvoltat și această critică nu poate fi permisă pentru două argumente și anume: primul argument constă în acea că reținându-se lipsa calității de persoană îndreptățită acțiunea a fost respinsă în totalitatea sa, atât sub aspectul restituirii în natură cât și sub aspectul acordării de despăgubiri; al doilea argument constă în aceea că, în eventualitatea omisiunii pronunțării pe un capăt de cerere, potrivit art.2812 Cod procedură civilă (1865) se putea cere instanței care a pronunțat hotărârea recurată completarea hotărârii în termenul de declarare a apelului după caz a recursului. În lipsa formulării unei asemenea cereri, în calea de atac nu se mai poate cere această completare și nici nu se mai pot invoca critici, conform art.2812a Cod procedură civilă (1865).
Pentru toate aceste considerente nefiind incidente art.304 (1) Cod procedură civilă în temeiul art.312 Cod procedură civilă recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurentul-reclamant A. V. împotriva Sentinței civile nr. 1654/21.09.2012 pronunțată în dosar nr._/3/2007 de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă,în contradictoriu cu intimații-pârâți R.A. – ADMINISTRAȚIA P. ȘI PROTOCOLULUI DE STAT,M. A. EXTERNE și M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și intimatul-intervenient B. V..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 18 septembrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
P. F. M. A. D. Y.
GREFIER
F. J.
Red.PF
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
10.10.2013
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1332/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1348/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
