Legea 10/2001. Decizia nr. 2297/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2297/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-12-2012 în dosarul nr. 2297/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.2297
Ședința publică din 18.12.2012
Curtea constituită din:
Președinte - S. G. P.
Judecător - M. V.
Judecător - L. D.
Grefier - E. C.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții-reclamanți T. M. - C., P. I. - R., P. R. - A., P. T., D. C. - E. și de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI, PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr.1015 din 09.05.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R., PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Cauza are ca obiect acțiune formulată în temeiul Legii nr.10/2001.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă domnul consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât M. București, prin Primarul General, în baza delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurenții-reclamanți T. M. C., P. I. R., P. R. A., P. T., D. C. E. și reprezentantul intimatului-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, după care:
Reprezentantul recurentului-pârât M. București, prin Primarul General arată că nu are alte cereri de formulat și nu solicită administrarea altor probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Reprezentantul recurentului-pârât M. București, prin Primarul General solicită respingerea recursului reclamanților. Precizează că municipalitatea a finalizat inventarierea bunurilor din domeniul public, fiind în lucru și inventarierea celor din domeniul privat. În plus, după terminarea acestei proceduri urmează înscrierea în cartea funciară. În aceste condiții, nu există posibilitatea acordării unor bunuri în compensare, iar reclamanții nu au formulat, prin contestație, în mod expres, o asemenea solicitare.
Cu privire la recursul Municipiului București, solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat. Arată că, în ce privește construcția, aceasta poate fi restituită în parte, respectiv spațiile care nu au fost înstrăinate, iar terenul ce constituie curtea se încadrează în prevederile Legii nr.1/2009, fiind vorba despre teren deținut de Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București.
Solicită admiterea recursului sub toate aspectele invocate punctual, modificarea în parte a hotărârii atacate în ce privește, cel puțin, curtea imobilului, ce urmează a fi folosită de toți proprietarii, reclamanții urmând să primească măsuri reparatorii pentru teren; menționează că nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, la data de 29.04.2009, sub nr._, reclamanții T. M. C., P. I. R., P. T., P. A., D. C. E., în contradictoriu cu pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că imobilul din ..1, sector 1 a trecut fără titlu în proprietatea statului, să se soluționeze pe fond notificarea privind restituirea imobilului, înregistrată sub nr.2878/2001, în sensul restituirii bunului sau a părții neînstrăinate din acesta. În subsidiar, în situația în care se va constata că bunul a fost înstrăinat către terțe persoane, au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului la data rămânerii definitive a hotărârii.
În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că, în calitate de moștenitori ai autorului lor, V. P., au formulat notificare întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, cu privire la imobilul din ..1, sector 1, cunoscut sub denumirea de Băile Grivița.
Au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, au efectuat o expertiză topografică extrajudiciară, însă notificarea nu a fost soluționată până în prezent, iar, pârâtul M. BucureȘti prin Primarul General, în loc să se pronunțe asupra notificării, a realizat lucrări de investiții asupra imobilului notificat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile Legii nr.10/2001, art.480 Cod civil, Decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În susținerea cererii, reclamanții au depus la dosar înscrisuri.
Tribunalul a solicitat Municipiului București înaintarea dosarelor administrative constituite în baza notificării nr.2878/2001. S-a constatat însă că dosarele administrative constituite, respectiv nr._ și nr._, nu s-au mai regăsit în evidențele municipalității, procedându-se la reconstituirea lor.
În atare condiții, la solicitarea tribunalului, reclamanții au depus la dosar actele considerate ca fiind relevante pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită.
Față de compunerea imobilului (teren și construcții), în cauză au fost administrate atât expertiză în specialitatea topografie, cât și construcții, rapoartele de expertiză fiind întocmite de experții I. I. (topografie)și P. V. A. (construcții).
La termenul din 24.01.2011, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice în privința cererii de obligare a acestui pârât la plata despăgubirilor bănești pentru ipoteza în care imobilul nu poate fi restituit în natură, pentru argumentele expuse în considerentele încheierii de la acea dată.
Prin sentința civilă nr.1015/09.05.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis, în parte,cererea formulată de reclamanții T. M. C., P. I. R., P. T., P. A., D. C. E. în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, a dispus obligarea pârâtului M. București să emite dispoziție de restituire în natură în favoarea reclamanților T. M. C., P. T., P. A., D. C. E. cu privire la corpul de clădire P+1E, împreună cu terenul aferent acestuia, aflat în prezent în administrarea Lacuri Parcuri și Agrement București, precum și corpul de clădire P+E+M, împreună cu terenul aferent acestuia, mai puțin: apartamentele vândute în temeiul legii nr.112/1995 și terenul aferent acestora, respectiv: apartamentul nr.2 parter (contract de vânzare-cumpărare 269/1998, C. G.), apartamentul nr.3 ., contract de vânzare-cumpărare nr._ ), apartamentul nr.7 mansardă (Mucenica V., contract de vânzare-cumpărare nr._ ), ap.1 ., contract de vânzare-cumpărare nr._ ), mansardă (F. R., contract de vânzare-cumpărare nr._ ), apartamentul nr.8 (R. N., contract de vânzare-cumpărare nr._ ), apartamentul nr.9, mansardă (T. F., contract de vânzare-cumpărare nr.118/2007), precum și spațiul comercial în suprafață de 73,54 mp (vândut către ., prin contract de vânzare-cumpărare nr.2548/4.11.2004), întreg imobilul fiind situat în București, ..1, sector 1, precum și să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești în favoarea reclamanților menționați anterior pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, la data de 09.08.2001, T. M. C., P. I. R., P. T., P. A., D. C. E. au formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, înregistrată sub nr.2878/2001 la Primăria Municipiului București, solicitând restituirea în natură a imobilului teren și construcție denumit „Baia Grivița”, situat în București, ..1, sector 1.
Deși notificarea a fost formulată în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, pârâtul, în mod nejustificat, nu a soluționat-o nici până în prezent. În aceste condiții, tribunalul a apreciat, în conformitate cu interpretarea dată art.26 din Legea nr.10/2001, că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite soluționarea pe fond a notificării.
Sub aspectul calității de persoană îndreptățită, instanța de fond a reținut că imobilul în cauză, compus din teren în suprafață de cca 2100 mp. și construcțiile aflate pe acesta, imobil denumit Baia Grivița, a fost dobândit de V. I. P. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.2865/1942 de Tribunalul I. Secția notariat.
P. V. a decedat la 09.01.1950. Conform certificatului de calitate de moștenitor succesiv nr.72/5.06.2000, de pe urma acestuia au rămas ca moștenitori P. A. – soție, decedată la 27.09.1972, T. M. – fiică, decedată la 20.12.1955, Prodanoff N. S.- fiu, decedat la 18.12.1978.
Potrivit aceluiași certificat de calitate, de pe urma defunctei P. A. au rămas ca moștenitori Prodanoff N. S.- fiu și T. M. C., nepot de fiică predecedată T. M..
Prodanoff N. S. a decedat la 8.12.1978, moștenitoarea acestuia fiind Prodanoff V. V., soție.
P. I. R. a fost menționată ca fiind străină de succesiunea tatălui, nefiind indicată însă ca renunțătoare la moștenire. În atare condiții, față de cuprinsul dispozițiilor art.4 din Legea nr.10/2001 și având în vedere că aceasta a formulat în termenul prevăzut de lege notificarea, tribunalul a constatat că aceasta a fost repusă în termenul de opțiune succesorală cu privire la bunurile ce intră în domeniul de aplicarea al Legii nr.10/2001, iar formularea notificării are astfel semnificația acceptării moștenirii autorului său, Prodanoff S. N..
Prodanoff V. V. a decedat la 28.12.1987, de pe urma sa eliberându-se certificatul de moștenitor nr.1332/1988, potrivit cu care au calitatea de moștenitori ai acestei defuncte D. V. și D. C. E..
D. V. a decedat la 22.01.1990, iar, potrivit certificatului de moștenitor nr.381/29.03.1990, la succesiunea acesteia au venit, în calitate de legatari universali, P. T. și P. R. A..
Cele anterior expuse demonstrează faptul că toți reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr.10/2001, fiind moștenitorii autorului lor, V. I. P..
Din probele administrate în cauză nu rezultă care a fost modalitate de trecere a imobilului în proprietatea statului, neexistând un titlu în acest sens. Rezultă însă, neîndoielnic, că bunul a fost preluat abuziv, căci o parte din acesta se află în prezent în administrarea municipalității, prin Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement, o altă parte fiind vândută în temeiul Legii nr.112/1995 sau al Legii nr.550/2002, iar o altă parte din imobil este închiriată unor persoane fizice sau juridice.
Așa fiind, tribunalul a apreciat că reclamanții au făcut dovada faptului că bunul intră în domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, urmând să se analizeze în ce măsură este posibilă restituirea în natură a bunului notificat.
În cauză au fost administrate atât o expertiză în specialitatea topografie, cât și construcții, totodată, fiind solicitate relații de la Direcția de Taxe și Impozite Locale Sector 1, cu privire la evidența fiscală a spațiilor existente în imobilul ce face obiectul cauzei.
Din administrarea acestor probe a rezultat că imobilul ce face obiectul notificării are în prezent aceeași adresă pe care a avut-o și la momentul dobândirii de către autorul reclamanților, fiind situat în București, ..1, sector 1.
Din concluziile raportului de expertiză topografie rezultă că terenul are o suprafață de 2.075,01 mp, pe care sunt edificate două corpuri de construcție: corpul I - categoria de folosință baie publică și corpul II- categoria de folosință - locuințe.
Din concluziile raportului de expertiză construcții, coroborat cu contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 și al Legii nr.550/2002, tribunalul a reținut că în prezent cele două corpuri de clădire se prezintă astfel:
1. un corp P + 1E - mansardă, având la parter 3 spații comerciale și la etaj locuințe. Din această construcție au fost înstrăinate următoarele spații:
apartamentul nr.2 parter (contract de vânzare-cumpărare nr.269/1998, C. G.); apartamentul nr.3 ., contract de vânzare-cumpărare nr._ ); apartamentul nr.7 mansardă (Mucenica V., contract de vânzare-cumpărare nr._ ); apartamentul nr.1 ., contract de vânzare-cumpărare nr._ ); mansardă (F. R., contract de vânzare-cumpărare nr._ ); apartamentul nr.8 (R. N., contract de vânzare-cumpărare nr._ ); apartamentul nr.9, mansardă (T. F., contract de vânzare-cumpărare nr.118/2007); spațiul comercial în suprafață de 73,54 mp (vândut către ., prin contract de vânzare-cumpărare nr.2548/4.11.2004)
2. un corp clădire P + 1E, aflată în detenția Administrare Lacuri,Parcuri și Agrement București.
În drept, art.7 alin.1 din Legea nr.10/2001 prevede regula restituirii în natură a bunurilor preluate abuziv. Alineatul 11 din aceeași lege prevede că „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege.”
Față de cuprinsul dispozițiilor legale anterior menționate aplicate la situația de fapt anterior reținută, tribunalul a concluzionat în sensul că spațiile din imobilul notificat ce nu au fost înstrăinate, respectiv corpul de clădire P + 1E, cu destinația de baie publică, inclusiv terenul aferent, aflat în administrația municipalității, precum și parte din construcția corp P + 1E - mansardă, urmează regula restituirii în natură, reclamanții fiind îndreptățiți în acest sens.
Tribunalul a precizat că realizarea de îmbunătățiri la clădirea deținută de Administrația Lacuri, Parcuri și Agrement București nu împiedică restituirea în natură a imobilului, dreptul la contravaloarea sporului de valoare adus imobilului fiind o chestiune distinctă și independentă de problema restituirii bunului fostului proprietar sau moștenitorilor acestuia.
Pe de altă parte, spațiile cu destinația de locuință sau comercială ce fac parte din imobilul notificat și care au fost înstrăinate, inclusiv terenul aferent acestora, astfel cum acestea au fost enumerate anterior, se află sub incidența art.7 alin.11 din Legea nr.10/2001, astfel încât restituirea în natură nu este posibilă, reclamanții fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești.
În termen legal au declarat recurs atât reclamanții T. D. M., P. I. R., P. T., P. A., D. C. E., cât și pârâtul M. București prin Primarul General.
În motivarea recursului declarat de reclamanți se arată că prin sentința pronunțată de instanța de fond s-a dispus obligarea pârâtului la restituirea, în natură, a bunului, mai puțin părțile înstrăinate, pentru care s-a dispus obligarea la despăgubiri în sume de bani.
Astfel, soluția pronunțată este nelegală, întrucât instanța trebuia să dispună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensarea cu alte bunuri sau servicii, iar, numai în măsura în care acest lucru nu era posibili, trebuia obligat pârâtul să emită dispoziție sub forma despăgubirilor.
În drept s-au invocat dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În motivarea recursului său, recurentul – pârât M. București prin Primarul General a arătat că în mod greșit instanța a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat M. București să emită dispoziție de restituire în natură cu privire la corpul de clădire P + 1E, împreună cu terenul aferent acestuia, corpul de clădire P+E+M, împreună cu terenul aferent acestuia, mai puțin apartamentele înstrăinate în condițiile Legii nr.112/1995, precum și spațiul comercial în suprafață de 73,54 mp., vândut, precum și la emiterea unei dispoziții cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ..1, sector 1. Astfel, conform actelor și planurilor existente la dosar a rezultat că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură în totalitate și urmează să se emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr.247/2005.
Potrivit art.23 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, „În termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, conform art.22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii formulate”.
Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui putând fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățita face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauză.
În altă ordine de idei, conform art.22 din Legea nr.10/2001, rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu „acte”, respectiv înscrisuri, prin care se înțelege orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și, numai după ce această dovadă a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate să se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.
Mai mult, în art.22 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, se prevede că „actele doveditoare ale dreptului de proprietate ..... pot fi depuse până la data soluționării notificării”.
În drept au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Părțile în cauză nu au formulat întâmpinare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de recurenții – reclamanți T. M. C., P. I. R., P. T., P. A. și D. C. E., Curtea reține că acesta vizează nelegalitatea soluției pronunțate din perspectiva faptului că instanța de fond trebuia să dispună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensarea cu alte bunuri sau servicii, iar, numai în măsura în care acest lucru nu era posibil, trebuia obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție sub forma despăgubirilor.
Această critică a fost încadrată de recurenții reclamanți în dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Verificând conținutul cererii de chemare în judecată, Curtea observă că reclamanții T. M. C., P. I. R., P. T., P. A., D. C. E. au solicitat să se constate că imobilul din ..1, sector 1 a trecut fără titlu în proprietatea statului, să se soluționeze pe fond notificarea privind restituirea imobilului, înregistrată sub nr.2878/2001, în sensul restituirii bunului sau a părții neînstrăinate din acesta. În subsidiar, în situația în care se va constata că bunul a fost înstrăinat către terțe persoane, au solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la despăgubiri reprezentând valoarea de piață a imobilului la data rămânerii definitive a hotărârii.
În ședința publică din 24.01.2011, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice în privința cererii de obligare a acestui pârât la plata despăgubirilor bănești pentru ipoteza în care imobilul nu poate fi restituit în natură, măsură care nu a fost contestată de către reclamanții.
Prin notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001, petenții T. M. C., P. I. R., P. T., P. A., D. C. E. au solicitat restituirea în natură a imobilul din ..1, sector 1, compus din teren de 2100 mp. și construcție, denumită „Baia Grivița”.
Prin urmare, obiectul dedus judecății îl reprezintă soluționarea pe fond a notificării nr.2878/2001, în sensul restituirii în natură a imobilul din București, ..1, sector 1, ceea ce ar implica și acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, prin compensarea cu alte bunuri sau servicii.
În speță, instanța de fond a soluționat pricina în limitele învestirii sale, cu respectarea principiului disponibilității, caz în care nu se poate reține o nulitate a hotărârii recurate. Principiul disponibilității în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor cererii.
În cauză, reclamanții și-au fundamentat acțiunea pe dispozițiile art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, învestind instanța de judecată cu soluționarea pe fond a notificării formulate în condițiile acestui act normativ în sensul precizat, însă, pe parcursul soluționării litigiului în fond nu au administrat probe din care să reiasă că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este viabilă.
Prevederile art.1 alin.2 din Legea nr.10/2001 sunt în sensul că „În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”.
Însă, pentru a beneficia de dispozițiile legale citate, reclamanții ar fi trebuit să solicite administrarea de probe din care să reiasă posibilitatea acordării unor astfel de măsuri reparatorii.
Art.2 din Legea nr.10/2001, republicată, instituie ca regulă acordarea măsurilor reparatorii în natură, iar, ca excepție, acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, numai atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură, iar manifestarea de voință a persoanei îndreptățite este subordonată acestei condiții legale.
Pentru toate aceste considerente, Curtea apreciază că nu sunt incidente prevederile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, motiv pentru care, conform art.312 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții – reclamanți T. M. C., P. I. R., P. T., P. A., D. C. E. împotriva deciziei civile nr.1015/09.06.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Referitor la recursul formulat de recurentul pârât M. București prin Primarul General, Curtea constată că acesta privește aplicarea greșită a dispozițiile ce vizează termenul de soluționare a notificării, prin raportare la dispozițiile art.25 din Legea nr.10/2001, precum și aspecte legate de incidența art.23 din același act normativ..
Conform art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, în vigoare după republicarea din septembrie 2005‚ în termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, potrivit art.23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură.
Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, aprobate prin H.G. nr.250/2007 (prin care s-au abrogat dispozițiile H.G. nr.498/2003), în explicitarea dispozițiilor legale enunțate, prevăd, la pct.25.1, că termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire are două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Astfel, prima dată de referință – data depunerii notificării – este aplicabilă în cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și a făcut precizarea că nu mai deține alte probe – pct.25.1 alin.3.
În aplicarea celei de-a doua date de referință – data depunerii actelor doveditoare, pct.25.1 alin.4 din Norme precizează că termenul pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra notificării de restituire se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite în intervalul de 60 zile faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire; pentru a avea beneficiul acestei prorogări este însă necesar ca unitatea deținătoare să comunice în scris persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate, depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptățită nu posedă actele solicitate având semnificația prorogării termenului de 60 zile pentru soluționarea notificării, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la depunerea actelor solicitate sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptățită.
În speță, este dovedit faptul că dosarele administrative constituite în baza notificării nr.2878/2001, nr._ și nr._, nu s-au mai regăsit în evidențele recurentului pârât, procedându-se la reconstituirea lor. La solicitarea tribunalului, reclamanții au depus la dosar actele considerate ca fiind relevante pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită.
În aceste condiții, culpa fiind datorată exclusiv pârâtului M. București prin Primarul General, instanța nu poate a verifica dacă odată cu notificarea de restituire s-au depus și toate actele doveditoare, de care au înțeles reclamanții să se prevaleze în soluționarea acesteia, ori s-a purtat o corespondență între aceste părți în sensul celei de-a doua date de referință, data depunerii actelor doveditoare.
Așa cum prevăd dispozițiile pct.25.1 alin.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, prorogarea termenului legal de îndeplinire a obligației de soluționare a notificării nu poate opera, el fiind expirat la data declanșării prezentului litigiu – 29.04.2009, în oricare din tezele menționate.
De aceea, în mod corect instanța de fond a concluzionat că termenul prevăzut de art.25 din Legea nr.10/2001, republicată nu a fost respectat de pârât, care, de altfel, nici până în prezent nu a răspuns notificării reclamanților, astfel că se impunea obligarea sa la executarea acestei îndatoriri pe temeiul art.1073 Cod civil.
Nu se poate deci imputa instanței de fond că în stabilirea obligației pârâtului de a răspunde notificării ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art.25 din Legea nr.10/2001, republicată în ceea ce privește modul de calcul al termenului de soluționare a notificării.
Recurentul M. București prin Primarul General a contestat și natura acestui termen, susținând că este un simplu termen de recomandare, așa încât depășirea lui nu putea atrage obligarea unității deținătoare la emiterea deciziei de restituire.
Teza invocată de pârât nu poate fi primită, întrucât caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării rezultă în mod neîndoielnic din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează: „în termen de 60 zile (…) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe (…)”.
Mai mult, prin acceptarea unei asemenea teze s-ar nesocoti intenția legiuitorului dedusă din întreaga economie a Legii nr.10/2001, aceea de soluționare cu celeritate a cererilor de restituire ce intră sub incidența acestei legi, ceea ce a impus și stabilirea unui termen imperativ scurt de rezolvare a procedurii prealabile administrative de restituire.
A admite că termenul de soluționare a notificării este un termen de recomandare, ar însemna în plus să se lase exclusiv la latitudinea unității deținătoare durata soluționării cererilor de restituire, putându-se astfel ajunge ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare determinată fie de neglijență, fie de rea credință, să fie afectate grav interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le în fapt de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Lipsa răspunsului pârâtului într-un termen rezonabil nu poate duce la concluzia întârzierii sine die a soluționării notificării, în speță trecând mai mult de 12 ani de la data când M. București trebuia să răspundă la notificare, potrivit legii.
Pe de altă parte, sancțiunea pentru nedepunerea actelor doveditoare constă în respingerea notificării.
Art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată prevede obligația unității deținătoare de a răspunde la notificare, obligație care a devenit exigibilă la împlinirea termenului prevăzut de lege, moment din care creditorul poate cere îndeplinirea ei.
Apărarea potrivit căreia dispozițiile Legii nr.10/2001 impune depunerea actelor doveditoare ale dreptului de proprietate până la data soluționării notificării nu poate fi primită, întrucât prevederile art.25 au în vedere chiar atașarea acestor înscrisuri și în căile de atac îndreptate împotriva dispoziției sau deciziei emise de unitatea deținătoare.
Curtea apreciază că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, respectiv ale calității de persoană îndreptățită la restituire ori măsuri reparatorii în condițiile legii speciale, pot fi depuse până la soluționarea notificării. Art.23 din Legea nr.10/2001 cuprinde această dispoziție imperativă, însă obligația subzistă până la epuizarea tuturor căilor de atac împotriva modului de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare, definitivă astfel de lege, iar nu până la momentul emiterii deciziei de către entitatea învestită în acest sens.
Pe de altă parte, termenul limită stabilit prin art.23, citat, nu poate fi interpretat ca având caracter de decădere, întrucât Legea nr.10/2001 a stabilit, pe de o parte, o etapă administrativă de soluționare a cererilor de restituire în natură sau echivalent a imobilelor ce au intrat în domeniul ei de reglementare și, distinct, o etapă jurisdicțională. În absența unor reglementări distincte, etapa jurisdicțională urmează regulile procesului civil, ce presupune caracterul contradictoriu al dezbaterilor, posibilitatea conferită părților de a formula în fața instanțelor civile apărări și susțineri menite să le conducă la satisfacerea drepturilor subiective ce se pot valorifica în calea contestației, care reprezintă o cale de atac îndreptată împotriva deciziilor (dispozițiilor) emise de entitatea notificată, reglementată de art.26 alin.3 din lege, în vigoare la acel moment.
Dacă s-ar accepta teza susținută de către recurentul pârât, a imposibilității instanței învestite cu soluționarea contestației de a mai administra probe în dovedirea dreptului de proprietate sau a calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr.10/2001, etapa jurisdicțională ar fi lipsită de conținut și nu ar putea fi considerată, în interpretarea dispozițiilor art.6 alin.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România la 20.06.1994, ca reprezentând un recurs efectiv, ceea ce presupune dreptul de a te adresa unui tribunal independent, imparțial și de a beneficia de garanțiile unui proces echitabil.
Dintr-o altă perspectivă, aplicând dispozițiile art.103 alin.1 din Codul de procedură civilă, prin extrapolare, ca text ce reglementează sancțiunea procesuală a decăderii, judecătorul învestit cu soluționarea contestației ar trebui să se poată pronunța exclusiv asupra nulității notificării, decăderea nefiind decât starea de drept ce precede și provoacă nulitatea, și nu asupra existenței însăși a dreptului reclamat, ceea ce ar fi de natură să încalce, de asemenea, jurisprudența Curții Europene, respectiv a principiului potrivit căruia termenul de contestație trebuie înțeles mai curând în sens material, decât în sens formal, ceea ce ar presupune ca această cale de atac să se poată referi atât la existența însăși a dreptului, cât și la întinderea ori modalitățile exercițiului său, atât la elemente de fapt, cât și la chestiuni juridice, iar, pe de altă parte, să fie reală și serioasă, art.6 invocat anterior reclamând o legătură directă între contestație și dreptul în cauză.
Așadar, și această critică este nefondată.
Curtea reține însă că, în cauză, recurentul pârât M. București prin Primarul General a invocat și imposibilitatea restituirii în natură a întregului teren aferent imobilului din ..1, sector 1.
Sub aspect probator, Curtea constată că expertul topograf a identificat terenul în litigiu ca având o suprafață de 2.075,01 mp, pe acesta fiind edificate două corpuri de construcție: corpul I - categoria de folosință baie publică și corpul II- categoria de folosință - locuințe.
Din concluziile raportului de expertiză construcții, coroborat cu contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 și al Legii nr.550/2002, a rezultat că cele două corpuri de clădire se prezintă astfel: 1. un corp P + 1E - mansardă, având la parter 3 spații comerciale și la etaj locuințe [din această construcție au fost înstrăinate următoarele spații: apartamentul nr.2 parter (contract de vânzare-cumpărare nr.269/1998, C. G.); apartamentul nr.3 ., contract de vânzare-cumpărare nr._ ); apartamentul nr.7 mansardă (Mucenica V., contract de vânzare-cumpărare nr._ ); apartamentul nr.1 ., contract de vânzare-cumpărare nr._ ); mansardă (F. R., contract de vânzare-cumpărare nr._ ); apartamentul nr.8 (R. N., contract de vânzare-cumpărare nr._ ); apartamentul nr.9, mansardă (T. F., contract de vânzare-cumpărare nr.118/2007); spațiul comercial în suprafață de 73,54 mp (vândut către ., prin contract de vânzare-cumpărare nr.2548/4.11.2004)]; 2. un corp clădire P + 1E, aflată în detenția Administrare Lacuri,Parcuri și Agrement București.
În speță, raportat la dispozițiile art.7 alin.11 din Legea nr.10/2001, tribunalul a concluzionat în sensul că spațiile din imobilul notificat ce nu au fost înstrăinate, respectiv corpul de clădire P + 1E, cu destinația de baie publică, inclusiv terenul aferent, aflat în administrația municipalității, precum și parte din construcția corp P + 1E - mansardă, urmează regula restituirii în natură, reclamanții fiind îndreptățiți în acest sens. Pe de altă parte, pentru spațiile cu destinația de locuință sau comercială ce fac parte din imobilul notificat și care au fost înstrăinate, inclusiv terenul aferent acestora, astfel cum acestea au fost enumerate anterior, reclamanții fiind îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor bănești.
Curtea reține că prevederile legale citate vizează imobilele înstrăinate în temeiul și cu respectarea Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, iar contractele de vânzare-cumpărare a acestora nu au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.
Aceste imobile sunt exceptate de la restituirea în natură, fostul proprietar putând primi numai măsuri reparatorii în echivalent, acordate în condițiile legii.
Această dispoziție nu se aplică și imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, dar pentru care contractele de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, acestea urmând să fie restituite în natură foștilor proprietari, cumpărătorii fiind beneficiarii dispozițiilor art.50^1 din lege și ai dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr.40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru imobilele cu destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.241/2001, cu modificările ulterioare.
Potrivit art.7.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, „sunt exceptate de la restituirea în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare. Pentru aceste terenuri foștii proprietari beneficiază de măsuri reparatorii în echivalent acordate în condițiile legii”.
Prin noțiunea „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995” se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării.
Entitatea învestită cu soluționarea notificării va menționa în mod expres în conținutul deciziei/dispoziției sau ordinului, pe lângă descrierea construcției (materiale, suprafețe, anul edificării) și situația juridică a acesteia și suprafața de teren ce nu se restituie în natură și pentru care se propune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
În speță, conform expertizei tehnice întocmite de exp. P. V. A. (filele 348 și urm. dosar fond), pe terenul de 2100 m.p. din ..1 (nu Piața Sfinții Voievozi), sector 1, se află o clădire P + 1E + Mansardă, în formă de L, cu fațada principală la . la parter 3 spații comerciale și la etaj locuința proprietate personală a lui Allen Christianssen, precum și o a doua clădire P + 1E, renovată, aflată în administrarea Administrației Lacuri, Parcuri și Agrement București, în curtea din spatele primului corp de clădire, la care se accede printr-un gang al primei clădiri.
În privința spațiilor înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995 și cele ce se mai află în administrarea municipalității același expert a precizat că acestea au o suprafață utilă de 37,70 m.p. (apartamentul 2, parter, C. G.), 145,49 m.p. (apartamentul 3, etajul 1, P. A.), 114,29 m.p. (apartament 7, mansardă, Mucenica V. și E.), 126,50 mp (apartamentul 1, etajul 1, A. M.), 69,16 m.p. (mansardă, F. R.); pentru apartamentul 8, etaj 1, aflat în proprietatea lui Allen Christianssen nu a fost identificată vreo suprafață a imobilului.
Totodată, expertul a precizat că au mai fost identificate spații închiriate (apartamentul 1, Mucenica C., apartamentul 4, F. A. și apartamentul 6, O. S.), dar și 3 spații comerciale, al căror statut nu este cunoscut (închiriate către S.C. N. P. Jun S.R.L., Partidul Ecologist, spațiu abandonat).
Verificând datele indicate de expert și contractele de închiriere aflate la doar, se observă că mențiunile privind suprafețele din expertiză sunt reluate din actele de proprietate atașate, fără a se stabili, în concret, care este suprafața de teren aferentă imobilelor înstrăinate în baza Legii nr.112/1995, astfel cum această noțiune este reglementată prin art.7 din Legea nr.10/2001.
Pe de altă parte, conform adresei nr.NG/3930/20.02.2004, eliberată de C.G.M.B. – A.F.I. (fila 359 dosar fond), la data emiterii acesteia în evidența instituției figura S.C. Contrast Impex S.R.L., cu o suprafață închiriată de 73,54 m.p., la imobilul din București, ..1-3.
Potrivit sentinței civile nr.3729/1997 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă, s-a emis Dispoziția nr.1361/1997 a Primarului General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din București, Piața Sfinții Voievozi nr.1, exceptate de la punerea în posesie fiind apartamentele nr.8 și 11, vândute lui R. N. – contractul de vânzare-cumpărare nr.69/1996 și N. P. – contractul de vânzare-cumpărare nr.782/1997.
Prin urmare, cât privește apartamentul nr.8 din imobilul solicitat de reclamanți apar date contradictorii: pe de o parte, că acesta a fost vândut lui Allen Christianssen, pe de altă parte, că este deținut de R. N., conform contractului de vânzare-cumpărare nr.69/1996, ce nu se regăsește atașat la expertiza întocmită de expertul în specialitatea construcții.
Curtea constată, de asemenea, că în dispozitivul hotărârii atacate, dar și în considerentele acesteia nu sunt identificate în concret suprafețele de teren ce urmează a se restitui în natură, obligație ce incumba instanței de fond în condițiile în care a analizat cererea reclamanților prin prisma art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, cu referire și la decizia nr.XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În aceste condiții, s-a procedat la aplicarea greșită a art.7 alin.11 din Legea nr.10/2001, ceea ce conduce la nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva art.304 pct.9 C.proc.civ.
Cum însă necercetarea fondului sub acest aspect nu se constituie într-un motiv de recurs de sine stătător, raportat la prevederile art.304 pct.9 C.proc.civ., ci implică greșita soluționare a cauzei din acest punct de vedere, atunci intervine casarea acelei hotărâri.
Pentru aceste considerente, Curtea, conform art.312 alin.5 Cod procedură civilă, va admite recursul declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr.1015/09.06.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare Tribunalului București, urmând ca această instanță să lămurească în fapt și în drept aspectele sesizate, cu referire la posibilitatea de a se restituie în natură terenul solicitat de reclamanți, în condițiile în care, conform art.7 alin.11 din Legea nr.10/2001, „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții – reclamanți T. D. M., P. I. R., P. T., P. A. și D. C. E. împotriva deciziei civile nr.1015/09.06.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în contradictoriu cu recurentul-pârâtul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și cu intimatul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Admite recursul declarat de recurentul – pârât M. București prin Primarul General împotriva aceleiași sentințe.
Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare, Tribunalului București.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 18.12.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. G. P. M. V. L. D.
GREFIER
E. C.
Red.M.V.
Tehnored.C.S./B.I.
Ex.2/15.03.2013
T.B Secția a IV-a Civilă – A.P.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1363/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1141/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
