Pretenţii. Decizia nr. 1363/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1363/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-09-2013 în dosarul nr. 1363/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1363
Ședința publică de la 19.09.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurenții reclamanți D. C. și D. M.-O. și de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 178 din 04.02.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă.
P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa părților, precum și faptul că acestea au solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă.
Se mai învederează instanței depunerea la dosar prin serviciul registratură la data de 09.09.2013, a mandatului de reprezentare nr._/21.03.2013 și care atestă calitatea de reprezentat a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și a unor concluzii scrise formulate de către recurenții reclamanți.
Reprezentantul Ministerului Public arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat și față de împrejurarea că s-a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă cu privire la judecarea cauzei în lipsă, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Reprezentantul Ministerului Public solicită admiterea recursului formulat de recurentul pârât S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice și, implicit, concluzii de admitere și a excepției lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea caracterului politic, având în vedere că este vorba de o condamnarea pronunțată în baza dispozițiilor art. 325 din Codul penal din 1936, condamnare prevăzută în mod expres în art. 1 din Legea nr. 221/2009 ca având de drept caracter politic.
Cu privire la recursul declarat de către reclamanți, solicită respingerea acestuia ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca temeinică și legală.
În ceea ce privește soluționarea capătului de cerere privind daunele morale, în mod corect instanța de fond a apreciat că pe dreptul comun acțiunea este prescrisă, iar în ceea ce privește dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009 s-a făcut aplicarea dispozițiilor deciziilor Curții Constituționale.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 22.05.2012, sub nr._, reclamantele D. CONSTANTA, D. M. O., S.-NASCUTA D. M. A. au solicitat în contradictoriu cu S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE constatarea caracterului politic al condamnării suferite de D. A. la 6 ani închisoare corecțională aplicată prin sentința penală nr.200/1957 pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art.325 C.pen., obligarea la plata unei despăgubiri în suma de 100.000 euro pentru prejudiciul moral, civil, social, fizic și psihic suferit de D. A. și familia sa, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, reclamantele au motivat că prin sentința penala nr. 200/1957, definitiva prin respingerea recursului prin decizia penala nr.11/21.01.1958, D. A. a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 325 C.pen..
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989; art.998-999 C.civ., art. 5 pct. 5 și art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 221/2009
Prin sentința civilă nr.178/4.02.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea și a constatat caracterul politic al condamnării suferite de D. A., pronunțate pentru fapta prevăzuta în art.325 din Codul penal din 1936, prin sentința nr.200/28.09.1957 de către Tribunalul M. al Regiunii a II a Militară.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că din înscrisurile depuse la dosar rezulta ca numitul D. A. a condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 325 lit.a și b C.pen. prin sentința penala nr. 200/1957 pronunțată de Tribunalul M. al Regiunii a II a Militara București, rămasă definitivă în urma respingerii recursului prin decizia penala nr.11/21.01.1958. Infracțiunea pentru care a fost condamnat defunctul D. A. a constat în delictul de tipărire, multiplicare și răspândire de publicații interzise. Defunctul D. A. a executat pedeapsa în perioada 09.02._63.
Din situația de fapt reținută, tribunalul a apreciat că rezultă în mod indubitabil că defunctul D. A. a suferit o condamnare cu caracter politic, în sensul art.1 alin. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În ce privește cererea de acordare despăgubiri, Tribunalul a reținut că potrivit art.1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar potrivit art.3 termenul de prescripție este de 3 ani.
Totodată potrivit art. 7 din Decretul nr.167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar potrivit art. 8 prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
În consecință, în speța dedusă judecății dreptul reclamantelor de a solicita daune morale s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22.12.1989, data la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu au mai existat restricții legale și nici constrângeri politice pentru ca reclamantele să își afirme în fața justiției drepturile lor.
Așadar, având în vedere că de la înlăturarea regimului comunist (1989) și până la promovarea prezentei acțiuni au trecut circa 20 ani, în speța dedusă judecății, dreptul la acțiune al reclamantelor este prescris, fiind incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul 167/1958, atât mai mult cu cât art.21 din constituție garantează accesul la justiție, iar dispozițiile art.998 și următoarele cod civil au fost tot timpul aplicabile într-o astfel de cauză.
Totodată, tribunalul a constatat că la dosarul cauzei reclamantele nici nu au invocat și nici nu au făcut dovada vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției.
Tribunalul a apreciat că nu se poate face aplicarea directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților fundamentale, în ipoteza existenței unei decizii pronunțate de Curtea Constituțională și a considerentelor reținute de instanța de contencios constituțional, deoarece jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții. Mai mult, potrivit principiului neretroactivității tratatelor și convențiilor internaționale, CEDO nu se aplică unui stat contractant decât cu privire fapte juridice ce s-au produs după . pentru acel stat, deci după depunerea instrumentelor de ratificare, fiind deci exclusă o raportare la prevederile art. 5 din Convenție ce consacră dreptul la libertate și la siguranță. România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994.
Legea nr.221/2009 a condus la repunerea în termenul de formulare a solicitării de daune, dar numai în temeiul acestor dispoziții speciale nu și în temeiul dreptului comun.
S-a mai arătat că recunoașterea de către statul român a abuzurilor și crimelor regimului comunist, făcută prin Legea nr.221/2009, atrage posibilitatea reparării prejudiciului doar în condițiile acestei legi, astfel ca tribunalul nu a avut în vedere și celelalte temeiuri de drept invocate de reclamante care prevăd alte proceduri, alte termene de introducere a acțiunii.
Tribunalul a reținut că, prin Decizia nr.1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr.1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_ s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus-menționate și că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată, s-a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Emewein și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Curtea Constituțională a analizat prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă și a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118 din 1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Curtea a constatat că prin art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, scopul urmărit de legiuitor este identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Deși despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă ar trebui să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, Curtea Constituțională a constatat că despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea Constituțională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214 din 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568 din 2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Curtea Constituționala a reținut cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri s-a reținut că este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pine contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranță legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o „speranță legitimă” în dobândirea proprietății.
Totodată, prin decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia”, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o „speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Prin urmare, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și 5 din Legea fundamentală.
Tribunalul a stabilit care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune că „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Eliminarea art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, temeiul juridic al cererii reclamanților, a avut loc ca urmare a unui control de constituționalitate obișnuit într-un stat democratic și nu reprezintă rezultatul unui mecanism extraordinar ad-hoc (mutatis mutandis, Slavov și alții c. Bulgariei, decizia din 2 decembrie 2008, par. 99). Invalidarea dispoziției în cauză de către Curtea Constituțională a urmărit un obiectiv de interes public, legat de buna administrare a justiției, așa cum rezultă din motivarea Curții Constituționale, care a criticat modul vag de redactare a dispozițiilor legale în cauză și a subliniat necesitatea de a evita coexistența mai multor acte normative referitoare la despăgubiri pentru daunele suferite de persoanele persecutate politic în timpul regimului comunist.
Pe cale de consecință, efectele art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, își încetează efectele juridice, atât timp cât, deși au trecut cele 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, legiuitorul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, tribunalul a apreciat că nu se poate raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.
Reclamantele au invocat un tratament discriminatoriu în raport de alte persoane aflate în aceeași situație, care au câștigat prin decizii definitive și irevocabile pronunțate înaintea deciziilor din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale. F. de acesta chestiune invocata de reclamante, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut că nicio obligație nu revine statului, în temeiul art. 6 și 14 combinate sau al oricărei alte dispoziții a Convenției, de a contesta actele sau situațiile juridice anterioare pronunțării deciziei Curții Constituționale (mutatis mutandis, Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979,).
Curtea Europeană a considerat, de asemenea, că dezvoltarea jurisprudenței instanțelor naționale pentru a aplica decizia Curții Constituționale ce constată neconstituționalitatea dispoziției ce fusese temeiul juridic al acțiunii reclamanților nu este contrară unui bune administrări a justiției (mutatis mutandis, Atanasovski c. Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, 14 ianuarie 2010).
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantele au înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr.118/1990, republicat, și O.U.G. nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, la care s-a și apelat, a respins capătul doi de cerere.
Prin urmare, a fost admisă acțiunea în parte, potrivit celor ce preced.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantele și pârâtul.
Recurentele reclamante au solicitat modificarea în parte a sentinței recurenta și, pe cale de consecință, în baza art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 raportat la art.3 și art.998-999 C.civ., precum și la art.5 pct.5 și art.6 pct.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral, civil, social, fizic și psihic, suferit urmare condamnării politice a tatălui lor.
În motivare, recurentele reclamante au susținut că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art.5 lit.a din Legea nr.221/2009 raportat la art.1164, art.1165, art.1349 alin.1, art.1373, art.1381 din Noul Cod Civil (art.998 și 999 din fostul Cod civil), art.5 pct.5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților.
Astfel, termenul de prescripție al cererii reclamantelor privind acordarea de despăgubiri morale în echitate s-a împlinit la data de 14 iunie 2012, or acțiunea a fost formulată și înregistrată în anul 2012.
În speță, recurentele reclamante au considerat că nu sunt aplicabile prevederile Decretului – lege nr.167/1958 cu privire la prescripția dreptului material la acțiune, ci dispozițiile speciale din Legea specială nr.221/2009 care realizează o repunere pe cale de lege în termenul de prescripție.
Prin recursul declarat, recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat modificarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii condamnării dispuse împotriva autorului reclamantelor, numitul D. A. și respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
În motivare, recurentul pârât a susținut excepția lipsei de interes referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii condamnării autorului reclamantelor, motivat de faptul că prin Legea nr.221/2009, în enumerarea de la art.1 din Legea nr.221/2009, se regăsește măsura la care a fost supus acesta.
Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că măsura la care a fost supus autorul reclamantelor, având ca obiect condamnarea acestuia, constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art.1 din Legea nr.221/2009, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Reclamantele nu au justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr.221/2009 arată în mod clar că aceste măsuri au de drept caracter politic.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii condamnării dispuse față de autorul reclamantelor, din moment ce caracterul politic este recunoscut de lege.
Astfel, Curtea, analizând cu prioritate recursul declarat de recurentul pârât, care vizează primul petit al cererii reclamantului și de care depinde soluționarea celorlalte capete de cerere, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Teza juridică susținută de reclamante constă în faptul că are caracter politic condamnarea autorului său pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 325 din Codul Penal anterior, reclamantele formulând un capăt de cerere distinct în sensul constatării acestei susțineri.
Într-adevăr, din actele și lucrările dosarului, respectiv certificatul de grefă emis de Tribunalul Suprem al RPR nr.657/5.02.1958, precum și din extrasul din hotărârea penală nr.200/28 sept. 1957 pronunțată de Tribunalul M. al Regiunii II- Militară București rezultă că autorul reclamantelor a fost condamnat la 6 ani închisoare corecțională pentru delictul de uneltire, multiplicare și răspândire de publicații interzise.
Curtea reține dispozițiile art. 1 din Legea nr.221/2009, potrivit cu care: „(1) Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. (2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în: a) art. 185 - 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 - 194^4, 196^1, 197, 207 - 209, 209^1 - 209^4, 210 - 218, 218^1, 219 - 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 - 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare”.
De asemenea, Curtea are în vedere dispozițiile art. 4 din același act normativ potrivit cu care: „(1) Persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă și după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripția căruia domiciliază persoana interesată”.
Raportat la pricina de față, Curtea are în vedere corecta reținere a situației de fapt în cauză de către prima instanță, precum și dispozițiile articolelor mai sus indicate care impun din partea instanței a proceda la o atare conduită, în sensul stabilirii corecte a situației de fapt, pentru a se putea aprecia asupra aplicabilității corecte a normei de drept incidentă.
Or, în cauză, din actele și lucrările dosarului rezultă cu certitudine că autorul reclamantelor a fost condamnat penal, această condamnare fiind justificată de către organele regimului comunist prin atitudinea, calificată de către acestea, ca fiind dușmănoasă regimului democratic.
Mai mult, Legea nr.221/2009 impune verificarea și constatarea de către instanță a aplicabilității normei de drept prevăzută de acest act normativ la cazul particular dedus judecății, fiind necesar a se analiza în fiecare caz în parte dacă sunt incidente cazurile de excepție prevăzute la art. 7 din același act normativ.
Altfel spus, deși Legea nr.221/2009 stabilește în art.1 alin. 2, anumite condamnări care au caracter politic „de drept”, iar art. 4 alin. 1 face trimitere la art. 1 alin. 3 din acest act normativ, această normă trebuie interpretată și aplicată coroborat cu art. 7 din aceeași lege, efectele art. 4 fiind condiționate de îndeplinirea cerințelor impuse de art. 7, aspect care impune cu necesitate intervenția instanței, care are a aprecia dacă faptele deduse analizei, deși se încadrează în categoria celor pentru care condamnările pronunțate sunt considerate de drept cu caracter politic nu cumva sunt vizate de art. 7 din același act normativ care dispune în sensul că: „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.
Mai mult, chiar în condițiile obținerii de către autorul reclamantelor a hotărârii nr. 269/29.08.1990 de către Comisia pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice conform Decretului lege nr.118/1990, constatarea caracterului politic de către o instanță de judecată are natură reparatorie din punct de vedere moral, o asemenea constatare cu privire la măsurile dispuse de regimul dictatorial anterior reflectând în conștiința persoanei persecutate un sentiment de atenuare a nedreptăților îndurate, o satisfacție rezonabilă.
Pe de altă parte, Curtea are în vedere că dispozițiile art. 4 din Legea nr.221/2009 prevăd în mod expres posibilitatea oricărei persoane îndreptățite de a sesiza instanța cu o astfel de cerere, distinct de solicitarea unor pretenții conform art. 5 din actul normativ de referință astfel că, chiar în opinia legiuitorului, cele două petite au caracter principal, o atare solicitare fundamentată pe art. 4 nefiind nicidecum condiționată de opțiunea de a solicita și despăgubiri.
Așa fiind, nu s-ar putea reține nici din această perspectivă lipsa interesului în formularea unei astfel de cereri, în caz contrar ajungându-se la a lăsa fără efect un text legal în vigoare. Or, legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte și nu în acela în care este lipsită de efect.
Curtea, apreciind această măsură ca având caracter politic, faptele autorului reclamantelor neîncadrându-se în situația de excepție prevăzută de art. 7 din actul normativ sus-enunțat, urmează ca în baza art. 312 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 304/1 Cod procedură civilă, să respingă recursul declarat de recurentul pârât ca nefondat.
În ce privește recursul declarat de recurentele reclamate, ce urmează a fi analizat prin raportare la art. 304/1 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Reclamantele au învestit instanța de fond arătând că autorul lor a înregistrat un prejudiciu de natură morală cauzat de condamnarea politică, acesta suferind ca urmare a acțiunilor represive ale autorităților statului comunist, prejudiciul solicitându-se a fi acoperit în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009, dispozițiile dreptului comun dar și ale Convenției Europene.
Curtea urmează a constata că instanța de fond a analizat cererea reclamantei din perspectiva dispozițiilor Legii nr.221/2009, soluția instanței de fond fiind de respingere ca urmare a deciziilor instanței de contencios constituțional care au vizat dispoziția înscrisă în art. 5 alin. 1 lit.a din Legea nr.221/2009 și decizia nr.12/_ pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.
În ce privește daunele morale solicitate în temeiul Legii nr.221/2009, prin raportare la art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, instanța de recurs constată, așa cum și prima instanță a procedat, că a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestor prevederi.
Urmare soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță că dispozițiile legale sus-enunțate sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție: „Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Instanța de recurs urmează să constate că până la data soluționării prezentei cauze termenul de 45 zile, anterior menționat, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel încât nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Curtea are, de asemenea, în vedere faptul că în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice, iar în cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională - cum este și cazul de față - ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.
Prin urmare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.
Efectele pentru viitor ale deciziilor instanței constituționale prin care au fost declarate neconstituționale unele prevederi legale, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională.
Totodată, instanța de recurs are în vedere, ca și instanța de fond, decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr.12/19 septembrie 2011, obligatorie pentru instanțe în acord cu art. 329din Codul de procedură civilă, prin aceasta stabilindu-se că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în cazul de față, reclamantele nu sunt beneficiarele niciunui drept câștigat, la fond, până la data publicării deciziilor Curții Constituționale la care s-a făcut referire, respectiv 15 noiembrie 2010, acțiunea reclamantelor fiind soluționată ulterior acestei date, în sensul arătat mai sus.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din OUG nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a a alin. 1 al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Instanța de recurs are în vedere că principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor este acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.
Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.
Instanța de recurs are în vedere că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și, ca atare, în aceleași condiții, atât față de autorul excepției, cât și față de alții. Totodată, are în vedere că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanțe.
A considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale, ar constitui o diferență de tratament nejustificată, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.
Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes .
Ca o consecință, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.
Curtea reține, totodată, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat mai sus, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.
Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.
Legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. Reglementările adoptate, așa cum a reținut și instanța de contencios constituțional au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.
Or, aceste acte au doar caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei. Potrivit acestor recomandări cuprinse în Rezoluțiile amintite mai sus, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist.
În acest sens au fost reținute prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative care stabilesc o . drepturi.
În ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie în primul rând avut în vedere faptul că, pornind de la caracterul autonom al noțiunilor utilizate de Convenție și de actele sale adiționale, Curtea a extins noțiunea de „bun”, în sensul textului menționat, la situații în care apar puse în discuție anumite interese economice ale unui subiect de drept, persoană fizică sau juridică, care pot să se prezinte sub forma unor speranțe legitime la obținerea unor indemnizări (cauza Pressos Compania Naviera S.A. împotriva Belgiei, hotărârea din 25 martie 1999).
În cauza Broniowski împotriva Poloniei, hotărârea din 22 iunie 2004, instanța de contencios european a statuat că „reclamantul era titularul unui interes patrimonial ce intră sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece dreptul său la despăgubiri avea o bază legală ce fusese menținută în mod continuu în dreptul intern și după . dispozițiilor Convenției cu privire la Polonia”. În schimb, în cauza Kopecký împotriva Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, Curtea a constatat că, în speță, creanța reclamantului era condițională, fiind necesară intervenția unei instanțe care să constate că toate condițiile impuse de lege pentru restituire erau îndeplinite.
Aplicând distincțiile menționate în cauza de față, se constată că situația este similară aceleia din ultima hotărâre, întrucât potrivit Legii nr. 221/2009, dispozițiile acesteia se aplică și persoanelor cărora le-au fost recunoscute anumite drepturi prin acte normative anterioare, cu condiția să nu fi beneficiat deja de despăgubiri, ceea ce impune anumite verificări din partea instanțelor învestite.
De asemenea, instanța de recurs reține, prin raportare la Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, că instanța de contencios european a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o ,,speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.
Instanța de recurs urmează să aibă în vedere, totodată, faptul că instanța de contencios european nu a sancționat sub aspectul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a Articolului 6 paragraful 1 din Convenție împrejurarea că în cursul procedurii interne, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor legale incidente în cauză.
Ceea ce a sancționat instanța de contencios european în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului (a se vedea cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, cererea nr._/87, hotărâre din 9 decembrie 1994, și cauza C. c Româaniei, cererea nr._/98, hotărâre din 27 mal 2003).
Or, în situația de față, nu s-a ridicat problema intervenției legislative și statului, ci a declarării neconstituționalității unor dispoziții legale incidente în cauză.
Referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, instanța de recurs reține că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsură intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.
Curtea a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curtea Europeană, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
Făcând aplicarea acestor principii în cauza de față, instanța de recurs constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.
Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea Europeană o realizează sub acest aspect, instanța de recurs va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantat de art. 21 din Constituție, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.
Nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Instanța de recurs are în vedere, pe de altă parte, că prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare.
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Curtea apreciază corecta reținere de către instanța de fond a faptului că nu se poate face aplicarea directă a normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, așa cum au solicitat reclamantele cu trimitere la art. 5 din această convenție deoarece jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu poate constitui, prin ea însăși, temei de drept a unei acțiuni în justiție, fiind necesar ca prin acțiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenție au fost încălcate și care anume lege internă se impune a fi înlăturată, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituția României, justificat de faptul că prin dispozițiile sale, în tot sau în parte, contravine drepturilor statuate prin Convenție, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudența Curții.
Așa cum s-a reținut mai sus, prin acțiunea în justiție promovată, reclamantele urmăresc a valorifica pretenții patrimoniale, ca expresie a atingerii aduse unor drepturi nepatrimoniale, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său, prin aplicarea de măsuri de persecuție politică de către regimul dictatorial acestuia.
Potrivit normei legale prevăzute de art. 1 din Decretul nr.167/1958, astfel de drepturi cu conținut patrimonial se sting prin prescripție, înăuntrul unui termen general de 3 ani, conform art. 3 alin.1 din Decretul nr.167/1958.
Dispozițiile art.3 alin. 1 din Decretul nr.167/1958 stabilesc că dreptul de a recurge la acțiunea în repararea prejudiciului creat se naște în momentul în care cel prejudiciat a cunoscut atât existența prejudiciului, cât și persoana care se face vinovată de crearea acestui prejudiciu.
Nașterea dreptului la acțiune este în strânsă corelație cu încălcarea dreptului subiectiv, pentru că de la această dată se poate vorbi de o stare de conflict care trebuie lămurită în termenul prevăzut de lege.
În cauză, pretențiile reclamantelor au ca fundament prejudiciul încercat de autorul lor ca urmare a nerespectării unor drepturi nepatrimoniale în timpul regimului comunist.
Așadar, fiind vorba de o faptă săvârșită anterior Revoluției din decembrie 1989, Curtea apreciază că până la acest moment, dată fiind natura regimului politic, în mod evident nu se putea acționa și, ca atare, nu putea fi opusă titularului dreptului prescripția, întrucât aceasta nu curge contra celui care este în imposibilitate de a acționa. Ca urmare, Curtea constată că prescripția a început să curgă după acest moment.
Or, Curtea consideră că o solicitare de natura celei de față putea fi formulată de către reclamante chiar imediat schimbării regimului politic din țara noastră, fiindu-le cunoscut trecutul istoric al autorului lor, dat fiind relațiile de rudenie.
Ca urmare, promovarea acțiunii în pretenții la data de 22.05.2012 este realizată cu depășirea termenului de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 coroborat cu ari. 8 din Decretul nr.167/1958, întrucât data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea nu poate fi stabilită mai târziu de Revoluția din decembrie 1989.
Faptul că reclamantele nu au uzat în termenul impus de lege de mijlocele legale pentru a afla cine se face responsabil de producerea prejudiciului și de a se îndrepta împotriva statului cu o acțiune întemeiată pe prevederile art. 998-999 din Codul civil, nu poate justifica amânarea sine die a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Astfel, Curtea constată că nimic nu le-a oprit pe reclamante să acționeze S. R. în justiție, sub autoritatea căruia au și fost luate măsurile care justificau în opinia lor despăgubirile solicitate, în vederea stabilirii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în temeiul art. 998 din Codul civil, fiind lesne de înțeles că numai statul se putea face vinovat de săvârșirea unei asemenea fapte, specifice regimului dictatorial instituit.
Altfel, ar însemna că o instituție reglementată pentru asigurarea stabilității și înlăturarea incertitudinii în circuitul civil, cum este prescripția extinctivă, să se transforme în contrariul acesteia, dacă fiecărei persoane i-ar fi îngăduit să promoveze acțiunea în justiție în funcție de momentul în care și-ar procura mijloacele de probă.
Totodată, și jurisprudența C.E.D.O. confirmă legalitatea soluției pronunțate de tribunal și atacată de recurente. Potrivit acesteia, instituția prescripției extinctive nu reprezintă în sine o atingere adusă dreptului subiectiv în substanța lui și nici o sarcină excesivă, disproporționată (impusă celui care își pierde dreptul prin opunerea prescripției), ci reprezintă mai degrabă, modalitatea de exercitare a unor drepturi care, lăsate în nelucrare vreme îndelungată, ar putea aduce atingere securității juridice a raporturilor civile și bunului mers al justiției (de ex. cauza JA Pye Oxford Land Ltd. C. Regatul Unitl30.08.2007).
Față de toate aspectele reținute, urmează să se constate că perioada mare de timp în care reclamantele nu au depus diligențele necesare valorificării dreptului subiectiv în justiție, face să pară nerezonabilă pretenția lor în acest sens, raportată la exigențele pe care le presupune prescripția extinctivă.
Respingerea pretențiilor reclamantelor nu atrage incidența denegării de dreptate, ci privește efectul direct al instituției prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, regulă ce este reglementată prin Decretul nr. 167/1958 prin norme clare, accesibile și previzibile.
Pe de altă parte, această „ingerință” ținând de garanțiile de ordin substanțial antrenate de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este una legală întrucât prescripția este reglementată printr-un act normativ ce respectă un just raport de proporționalitate; de altfel, în jurisprudența instanței europene prescripția extinctivă a fost analizată și recunoscută ca unanim acceptată în legislațiile europene, cu respectarea preeminenței dreptului (de ex. Cauza Reveliotis c. Greciei parag. 29 – „nimic din jurisprudența Curții nu lasă să se înțeleagă că stabilirea termenelor de prescripție ar fi, în sine, incompatibilă cu exigențele Convenției (a se consulta în acest sens, Stubbings și alții c. Regatului Unit, hotărârea din 22. 10.1996)”.
Cum recurentele nu au dovedit nicio cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripție de 3 ani aplicabil în cauză, față și de considerațiile expuse mai sus, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă prin raportare la dispozițiile de drept comun.
În consecință, Curtea, în raport de art. 312 alin. 1 cu referire la art. 304/1 Cod procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurentul reclamant ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentele reclamante D. C. și D. M.-O. și de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.178/04.02.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19.09.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. D. M. I. M.- A.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.I.D.
Tehnored.B.I.
2 ex/7.10.2013
-----------------------------------------------
T.B.- Secția a III-a – L.F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1361/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 2297/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
