Contestaţie la executare. Decizia nr. 1141/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1141/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-06-2013 în dosarul nr. 1141/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ și PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1141
Ședința publică de la 20.06.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta creditoare S.C. B. S.A., împotriva deciziei civile nr.9 din 29.01.2013, pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul contestator P. H. și cu intimata debitoare S.C. C. I. S.R.L.
P. are ca obiect – contestație la executare.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 13.06.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 20.06.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea introdusă la Judecătoria Călărași la data de 03.08.2011 și înregistrată sub nr._ contestatorul P. H. a formulat contestație la executarea silită înfăptuită de B. „M. și Ș.” prin care a solicitat desființarea formelor de executare efectuate în dosarul nr.370/2007, respectiv a publicației de vânzare nr. 370/2007.
În motivarea contestației contestatorul a arătat că executarea silită privește sentința civilă nr. 1000/2004 a Tribunalului Călărași, rămasă definitivă și irevocabilă investită cu formulă executorie, urmare unui proces în care nu a fost parte și care astfel nu îi este opozabilă. Precizează că în cuprinsul publicației de vânzare din 20.06.2011 a fost inclusă și partea de clădire etajul-supraetajarea ce cuprinde spații de cazare și salon care sunt proprietatea sa privată construită de el ca persoană fizică din fonduri proprii, fără să existe nici un drept de proprietate al societății debitoare asupra acestei părți din construcție. Arată de asemenea că această parte din construcție a fost evaluată și în valoarea imobilului scos la vânzare este inclusă și clădirea proprietatea sa, astfel că întreaga executare silită este lovită de nulitate.
În dovedirea contestației contestatorul a propus proba cu înscrisuri .
La cererea instanței B. „M. și Ș.” a depus copia dosarului de executare nr. 370/2007.
La data de 29.07.2011 intimata . a formulat în cauză întâmpinare prin care solicită respingerea contestației formulate de contestatorul P. H. motivat de faptul că susținerea acestuia potrivit căreia supraetajarea ce cuprinde spații de cazare și salon sunt proprietate privată, este contrazisă de lipsa unui titlu de proprietate care să ateste faptul că etajul clădirii este proprietate privată.
În cauză a formulat întâmpinare și debitoarea . Călărași prin care a solicitat admiterea contestației la executare și desființarea formelor atacate cu precizarea că executarea silită privește dispozițiile din sentința civilă nr. 1000/2004 a Tribunalului Călărași, rămasă definitivă și irevocabilă, investită cu formulă executorie, urmare a unui proces în care P. H. nu a fost parte ca persoană fizică și care astfel fiind nu îi este opozabilă. Se arată de asemenea că potrivit art. 399 C.pr.civilă împotriva executării silite precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare iar contestatorul este vătămată prin executarea sentinței civile date în urma unui proces la care nu a fost parte.
În susținerea întâmpinării a depus la dosar înscrisuri.
Prin sentința civilă nr.3833/2011, Judecătoria Călărași a respins contestația la executare formulată de contestatorul P. H. împotriva intimaților . și . Călărași.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a reținut că cererea formulată de contestatorul P. H. se încadrează în dispozițiile art. 399 alin. 1 C.pr.civilă iar statutul contestatorului este acela de terț vătămat prin executare, acesta afirmând că este proprietarul incontestabil al unor bunuri împotriva cărora B. „M. și Ș.” derulează, la cererea creditoarei ., o procedură de executare silită împotriva debitoarei . Călărași, în publicația de vânzare întocmită de executorul judecătoresc fiind inclusă ca parte componentă a imobilului urmărit silit și extinderea de la etaj pentru care contestatorul are un drept de proprietate dobândit în mod legal.
Instanța a reținut că în cauză, contestatorul nu probează existența unui titlu de proprietate pentru construcția menționată și nu poate invoca nici opozabilitatea dreptului său față de terți în condițiile Legii 7/1996, autorizația de construcție neavând o astfel de forță probatorie, dreptul de proprietate asupra construcției urmărite silit (întreg complexul) nefiind înscris în cartea funciară.
În plus, susținerea conform căreia nu a fost întocmit proces-verbal de situație este infirmată de către B. M. și Ș. care a depus în copie la fila 30 volumul II actul de executare menționat și încheiat în 05.11.2007.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs contestatorul, solicitând admiterea recursului, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei la prima instanță în vederea administrării probatoriului respins – înscrisuri și expertiză, iar, în subsidiar, modificarea sentinței, cu admiterea contestației, respectiv desființarea formelor de executare înfăptuite in dosarul 370/2007, în special a publicației de vânzare 370/20.06.2011.
În motivarea căii de atac exercitate în cauză, calificată de către tribunal în ședința publică de la 14.03.2012 ca fiind apel, apelantul a arătat că prima instanța a apreciat în mod greșit că trebuia să dovedească dreptul de proprietate, calificând acțiunea ca o acțiune în revendicare, deoarece nu a revendicat proprietatea de la un posesor neproprietar, aceasta fiind în posesia sa, când de fapt, într-o astfel de contestație, trebuie să dovedească doar vătămarea unui drept al său. Astfel, debitoarea, . poate și nu pretinde că este proprietar al acestei supraînălțări.
Astfel, în procesele ce au avut loc între părți instanțele judecătorești au statuat că la edificarea supraetajării pretinse nu era nevoie de consimțământul proprietarului terenului, creditoarea, . făcut dovada cu autorizațiile de construire din 1999 (180/1999), procesele verbale de recepție și certificatul de urbanism că a respectat normelor de autorizare a construcțiilor de supraînălțare. În cuprinsul publicației de vânzare contestate este cuprinsa și faptic și valoric aceasta parte de clădire.
S-a mai arătat că nu a existat o afișare a publicației, nu au fost respectate termenele imperativ prevăzute de lege (deși nu precizează care sunt acestea), termenul minim prevăzut de lege; prețul de evaluare a fost stabilit tardiv, la peste 3 ani de la începerea executării și doar la cererea sa, existând și în prezent o cerere în același sens lăsată în nelucrare de către creditoare.
A mai susținut apelantul că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prin respingerea probelor solicitate și reiterate în apel. Trimiterea la Legea nr. 7/1996, este nelegală deoarece nu avea cum să aibă dreptul intabulat atât timp cât construcția era legată de intabularea dreptului de proprietate asupra terenului care era proprietatea intimatei creditoare. Pe această chestiune se arată că a existat și un proces penal.
Prin întâmpinare creditoarea intimata . ca neîntemeiate apărările recurentului, deoarece pentru a dovedi vătămarea trebuia să facă dovada dreptului existent respectiv a dreptului de proprietate, acordându-i-se mai multe termene de judecată, la fond, pentru dovedirea interesului. Cu autorizațiile depuse și invocate contestatorul doar dorește să-și legitimeze dreptul. Cu privire la construcție se mai arată că nu există un proces verbal de recepție preliminară. De altfel autorizațiile și procesele verbale de recepție nu pot fi invocate ca atestând dreptul de proprietate, ci doar dovada existenței unei creanțe, împotriva debitoarei, în calitate de persoană ce a realizat construcția.
Nedovedind dreptul de proprietate nu subzistă nici motivul legat de afișarea publicației, termene și preț. Se mai arată că nu subzistă nici motivul legat de proces echitabil deoarece instanța i-a acordat termene de judecată pentru dovedirea dreptului și vătămării. Nici motivul legat de consemnările în cartea funciară nu subzistă deoarece în cartea funciară există mențiuni legate de construcție, respectiv vânzarea cumpărarea construcției „Restaurant I.” precum și cu privire la dreptul de folosință al terenului de către debitoare, dreptul de proprietate aparținând creditoarei.
Prin întâmpinarea formulată debitoarea . precizat că este de acord cu recursul formulat de către contestator, invocându-se, în esență, aceleași apărări relevate și de către acesta.
In ședința din 14.03.2012 (pg.105) Tribunalul a pus în vedere contestatorului să precizeze ce reprezintă cuvântul „extinderi” din procesul verbal depus, să depună în copie cererea pe baza căreia i s-a eliberat autorizația de construcție, a pus în vedere acestuia și debitoarei să prezinte dovezi din care să rezulte cine plătește impozitul aferent clădirii scoase la licitație.
Debitoarea a arătat că prin „extinderi” făcute pe orizontală la clădirea inițială se înțeleg: pivnița (în subsol), locuință parter, bucătărie cu anexe parter, terasa cu anexa grup sanitar și magazie parter.
Aceasta a depus cererea înregistrată sub nr._/29.07.1999 pentru autorizație construcție, solicitant P. H., având ca obiect „extindere pe verticală cu locuință”, cu specificarea proiectul lucrărilor nr.620/1999, elaborat de ., certificat de urbanism nr. 275/29.06.1999. Se depune cererea, nr._/19.05.1999 pentru eliberarea certificatului de urbanism pentru extindere parțială pe verticală cu un etaj și extrasul de carte funciară nr._.
În ședința din 28.03.2012 s-a respins excepția de conexitate a cauzei cu dosarul nr._ .
Prin încheierea din 20.07.2012 s-a respins cererea contestatorului, formulată în baza art. 403 alin.1 și 3 Cod de procedură civilă, de suspendare provizorie a executării silite efectuate în dosarul nr.307/2007. Prin încheierea din 01.08.2012 s-a admis cererea aceluiași contestator având ca obiect suspendarea executării silite.
În ședința din 25.04.2012, tribunalul a admis proba cu expertiză, la solicitarea părților. Totodată părțile au administrat probele cu înscrisuri.
Prin decizia civilă nr.9/29.01.2013, Tribunalul Călărași a admis apelul formulat de către terțul contestator P. H. împotriva sentinței civile nr.3833/1810.2011 a Judecătoriei Călărași, pe care a modificat-o în tot și rejudecând, a admis contestația la executare formulată de către P. H. împotriva formelor de executare întocmite în dosarul de executare nr.370/2011 al B.E.J. M. și Ș. din Călărași în contradictoriu cu creditoarea S.C. B. S.A. Călărași și debitoarea S.C. C. I. S.R.L. Călărași, a dispus desființarea formelor de executare întocmite în dosarul de executare arătat, precum și publicația de vânzare din același dosar nr. 370/20.06.2011, excluzând de la executarea imobilului construcție fără teren, din Călărași, .. 34, ce face obiectul executării: supraetajarea acestei clădiri efectuată în baza autorizației nr. 180/02.08.1999 emisă de Primarul Municipiului Călărași pe numele contestatorului, supraetajare delimitată în raportul de expertiză efectuat în apel de către expert tehnic D. V., cu culoare maro, corpurile 1 și 3, a stabilit că raportul de expertiză și suplimentul la acesta fac parte din prezenta sentință, fără cheltuieli.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut în esență că în cauză, hotărârea nu este dată cu aplicarea greșită a legii, lipsa temeiului legal sau de încălcarea legii.
Terțul poate contesta o executare pornită împotriva uni bun, dacă prin aceasta este vătămat în dreptul său. În speță, instanța de fond a reținut greșit că acesta trebuie să facă dovada dreptului său de proprietate deoarece prin contestația formulată contestatorul nu tinde a-și fructifica dreptul de proprietate, deoarece partea de clădire solicitată a fi exclusă de la vânzarea la licitație se află în posesia sa aspect care nu este negat de părțile din executare, mai ales de către creditoare. Ceea ce susține creditoarea este faptul că poate face executarea pe întreg imobilul, inclusiv partea construită de către contestator, acesta având doar dreptul de a se înscrie în procedura executării cu creanța sa împotriva debitoarei și care este echivalentă cu valoarea de realizare a construcției.
Dispozițiile aplicabile sunt cele ale art. 399 (1) raportate la cele ale art.401 (1), pct.2 Cod de procedură civilă, iar ultimul prevede: „Contestația prin care o terță persoană pretinde că are un drept de proprietate sau un alt drept real asupra bunului urmărit poate fi introdusă în termen de 15 zile de la efectuarea vânzării ori de la data predării silite a bunului.” Textul nu exclude posibilitatea ca această contestație să fie formulată și în timpul efectuării executării.
Prin urmare terțul prin contestația la executare exercitată nu urmărește întotdeauna apărarea unui drept de proprietate ci și un alt drept real. În speță contestatorul, peste clădirea cumpărată de către debitoare de la creditoare, a executat o adăugire, în nume propriu, conform autorizațiilor de construcție depuse la dosar, și care nu au fost desființate de către instanțele de judecata investite cu un asemenea obiect. Instanța nu este investită să analizeze legalitatea modului de realizare a construcției, nici în legătura cu dreptul dobândit de către contestator asupra acesteia. Ceea ce rezultă este faptul că această supraetajare a fost efectuată cu acordul, cel puțin tacit al debitoarei, care nu a contestat și nu contesta nici în prezent dreptul terțului care este de buna credință, în raport de situația reținută mai sus. El nu poate avea, în realizarea dreptului său, statutul constructorului de rea sau buna credință, prevăzut de art.492 și următoarele cod civil vechi, deoarece a avut acordul proprietarului construcției – al debitoarei. Din această cauză tribunalul a înlăturat apărarea creditoarei în sensul că terțul poate veni în cadrul executării prin înscrierea creanței sale. Din actele și lucrările dosarului, chiar și cele contestate în prezenta cauză, rezultă că, nelegal, în cadrul executării, pornită de către creditor împotriva debitoarei, s-a inclus atât faptic cât și valoric și partea de construcție ridicată de către contestator, în nume propriu.
În raport de aceste motive, tribunalul a apreciat că aplicarea dispozițiilor din codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul că terțul poate să-și apere prin contestația la executare, formulată chiar în timpul executării silite, și un alt drept real decât dreptul de proprietate, în cauză fiind aplicabile nu dispozițiile în drept invocate de către contestator ci cele ale art. 304, alin.1 pct. 8 Cod de procedură civilă, hotărârea fiind dată cu interpretarea greșită a legii.
Apreciind îndeplinite aceste condiții și reținând situația în drept și în fapt prezentată, admițând recursul, tribunalul a modificat hotărârea în tot și rejudecând a admis contestația la executare formulată, a desființat formele de executare întocmite în dosarul de executare arătat, precum și publicația de vânzare nr. 370/20.06.2011 din același dosar de executare, excluzând de la executarea imobilului construcție fără teren, din Călărași, .. 34, ce face obiectul executării: supraetajarea acestei clădiri efectuată în baza autorizației nr. 180/02.08.1999 emisă de Primarul Municipiului Călărași pe numele contestatorului, supraetajare delimitată în raportul de expertiză efectuat în apel de către expert tehnic D. V., cu culoare maro, corpurile 1 și 3.
Împotriva deciziei civile nr.9/29.01.2013 a formulat recurs creditoarea .>
În motivarea recursului promovat, recurenta, după prezentarea situației cauzei, a susținut că decizia Tribunalului Călărași este netemeinică și nelegală, potrivit art.304 punctul 7, 8 și 9 Cod de procedură civilă.
Astfel, în considerente, instanța de apel admite recursul și modifică hotărârea în tot și rejudecând, admite contestația la executare, această cuprindere este în contradictoriu cu dispozitivul hotărârii pentru ca instanța de apel nu judeca recursul si nu modifica hotărârea, ci judecă apelul și schimbă hotărârea.
Potrivit art. 296 Cod de procedură civilă, instanța de apel poate păstra, ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată, ori, susține recurenta instanța de apel s-a comportat ca o instanța de recurs, în considerentele hotărârii indicând textul de lege în baza căruia a soluționat cauza, art.304 alin.1 punctul 9 Cod de procedură civilă, astfel că, folosind dispozițiile procedurale ce vizează recursul a pronunțat o hotărâre nelegală, care cuprinde motive contradictorii, străine de natura pricinii.
Consideră recurenta că nu este cazul în această situație a unei erori materiale, atâta timp cât există contradicții evidente, nu numai între dispozitivul hotărârii și considerente, dar și a modului procedural a rezolvării cauzei.
Se mai arată că instanța de apel, a schimbat cercetarea apelului de la ipoteza apărării dreptului de proprietate, la ipoteza apărării unui alt drept real. Acest lucru rezultă din faptul că terțul contestator a criticat soluția instanței de fond, că a calificat acțiunea sa, ca fiind o acțiune în revendicare și că de fapt, el își apară posesia sa și în cadrul acesteia trebuie să dovedească doar vătămarea unui drept susținând că nu avea nevoie de consimțământul proprietarului terenului, creditoarea, pentru ridicarea supraetajării, că a făcut dovada cu autorizație de construire cu procesele verbale de recepție, că este proprietarul supraînălțării. Or, instanța de apel fără a mai cere alte precizări a fără și fără a pune în vedere părților și acest aspect a procedat la soluționarea cauzei sub auspiciile tezei a doua a art.401 punctul 2 Cod de procedură civilă. În aceste condiții, dreptul la apărare si la o judecată echitabilă a cauzei a fost încălcat în mod flagrant, favorizând terțul-contestator.
Instanța de apel, în considerente nu mai analizează susținerile având la bază acțiunea introductivă a terțului-contestator și a trecut la teoria celor două ipoteze, apărarea dreptului de proprietate si apărarea unui alt drept real. Instanța de apel, considerând că un alt drept real este reprezentat de posesia supraînălțării efectuat în nume propriu de către terțul-contestator.
Se mai susține că considerentele hotărârii sunt contradictorii, pe de-o parte se argumentează de către instanța ca terțul-contestator a executat o adăugire în nume propriu, făcându-se dovada că autorizațiile de construcție care nu au fost desființate de către instanță, iar pe de altă parte, instanța de apel, deși arată modul cum a fost ridicată această adăugire si implicit o recunoaștere de către instanța a adăugirii, consideră că nu este investită să analizeze legalitatea modului de realizare a construcției și nici modul de dobândire a dreptului de către terțul-contestator și constată fără dubiu că terțul contestator a efectuat adăugirea. Pe de altă parte, deși susține că nu interesează modul cum s-a realizat clădirea sau modul de dobândire, trage concluzia că supraetajarea a fost realizată cu acordul debitoarei.
Acest lucru este inacceptabil din partea instanței de apel care are la cunoștință prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei că terțul-contestator este și administratorul societății și proprietar la data când a obținut autorizația de construcție, recurenta invocând că din autorizația de construcție și din proiectul nr.86/17.05.1999, rezultă ca, beneficiar al extinderii cu etaj parțial, Restaurant I. este .., intimata-debitoare din aceasta cauză. Acest proiect este înregistrat sub nr.533, efectuat de către același proiectant ., care a executat proiectul nr.620/1999 si care are aceeași titulatura extindere pe verticala locuință, Restaurant I., însă beneficiar P. H.. Pe de altă parte din înscrisurile existente la dosarul cauzei, certificat de urbanism, rezultă că P. H., terțul contestator a declarat regimul juridic al terenului, în sensul că, suprafața de 1950 mp, este suprafața construcției iar pentru falsul efectuat în acel certificat de urbanism, funcționarul de la acea dată care l-a eliberat, a fost cercetat de către P. de pe lângă Judecătoria Călărași.
Afirmația instantei de apel, în sensul că terțul-contestator nu poate avea în realizarea dreptului său statutul de constructor de rea sau buna-credință prevăzut în art.492 C.Civ, deoarece a avut acordul proprietarului construcției al debitoarei este nefondată, acest considerent al instanței fiind străin de natura pricinii, având în vedere că, s-a statuat de către I.C.C.J., ca proprietatea asupra unui imobil, se dovedește cu înscrisuri, terțul trebuind să dovedească pe baza de înscrisuri dreptul său de proprietate asupra bunului supus executării.
Instanța reține că terțul-contestator nu-și poate realiza dreptul său, deoarece a avut acordul proprietarului construcției al debitoarei la ridicarea supraetajării, însă la fel s-a statuat că raporturile dintre contestatoare în calitate de constructor de buna sau rea-credință și proprietarul terenului, nu pot fi valorificate în contestația la executare, părțile având la îndemâna alte mijloace procedurale pentru valorificarea drepturilor ce rezultă din edificarea unor construcții pe terenul altuia.
Instanța de apel, consideră că, terțul-contestator nu are la îndemâna acțiunea în realizare a dreptului său, dar pe de altă parte, nu stabilește care este acel alt drept real, în care se poate încadra constructorul unei astfel de supraetajări care a avut acordul numai a proprietarului construcției, nu si a proprietarului terenului.
Instanța de apel, considera că este nelegală executarea pornită de către creditor împotriva debitoarei, incluzându-se faptic si valoric si partea de construcție ridicată de către contestator în nume propriu, dar tot nu definește nici temeiul de drept, care conduce la concluzia nelegalității executării, în condițiile în care debitoarea nu a formulat o opoziție la executare.
Instanța de apel, motivează și în drept pentru care motiv este admisibilă cererea acestuia, indicând că temeiurile legale nu sunt cele indicate de către contestator, ci cele reținute de instanță, ca instanța de recurs, art.304 alin.1, pct.8 Cod de procedură civilă, aceste considerente străine de natura pricinii și de aceea apar și contradicții în temeiul de drept și de fapt al instanței de apel, care judecă apelul după procedura recursului.
În legătură cu aplicarea greșită a textului de lege în cauză, pe de-o parte a faptului că instanța de apel a trecut la judecarea apelului, cercetând cauza sub aspectul tezei a doua prevăzut de art.401 alin.2 Cod de procedură civilă, iar pe de altă parte nu lămurește încadrarea pretinsei proprietăți de terțul-contestator în cadrul noțiunii de un alt drept real.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304, punctele 7, 8 si 9 Cod de procedură civilă.
Intimata – debitoare și intimatul – contestator au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, s-a arătat în esență că în cauză nu există contradicții intre considerente și dispozitiv, dat fiind faptul că prin încheierea de ședința din 14.03.2012 calea de atac promovată a fost recalificată din recurs în apel, iar prin hotărâre a fost admis apelul si nu recursul așa cum susține recurenta.
Cât privește motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 Cod de procedură civilă, solicită să se observe că recurenta nu aduce nici un argument în sprijinul susținerii ca instanța de apel ar fi interpretat greșit actul juridic dedus judecații sau că ar fi schimbat natura ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia.
Astfel, din lecturarea motivelor de recurs nu rezulta în ce sens ar fi greșit instanța de apel la interpretarea actului juridic dedus judecații și nici schimbarea naturii acestuia.
Cât privește motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., arată că expertiza întocmita de expert ing.D. V. concluzionează că publicația de vânzare de licitație contestată cuprinde inclusiv partea de imobil aparținând apelantului contestator P. H., imobil construit în baza autorizațiilor de construire nr.86/17.05.1999 si nr.180/02.08.1999, că înscrisurile depuse de părți (cererile pentru eliberarea autorizațiilor de construire, autorizațiile de construire, procesele verbale de recepție, certificatele de atestare fiscala pentru persoanele fizice, etc.) fac dovada deplină a dreptului de proprietate asupra imobilului deținut de apelantul -contestator, imobil inclus în mod nelegal în actul de executare, (imobil ce este distinct față de imobilul societății intimate cumpărat în anul 1993 de la creditoarea . anul 1999 contestatorul P. H. plătește taxe si impozite asupra proprietății la Administrația Finanțelor Publice Călărași.
Se mai susține că instanța de fond greșit a calificat demersul recurentului drept o acțiune în revendicare invocând lipsa unui titlu de proprietate care să o legitimeze în fața autorității de executare. Legea aplicabilă în materia contestației la executare permite celor vătămați prin executare, să conteste și să ceară anularea actelor de executare silită vătămătoare, singura condiție impusă de lege fiind aceea ca să existe o vătămare prin executarea silită.
Recurenta creditoare B. S.A. a contestat lucrările de supraînălțare iar în procesele purtate s-a statuat că nu este nevoie de consimțământul proprietarului de teren, supraînălțarea de etaj fiind una grefată pe construcția existentă, ce aparține S.C C. I. S.R.L., pentru care intimata și-a dat acordul la supraetajare, raporturile juridice dezlegate si consolidate prin hotărâri judecătorești, în care S.C. B. S.A. a fost parte, au puterea lucrului judecat si se impun în relațiile viitoare dintre părți.
Proiectul de construire, autorizațiile de construire,
realizarea construcției si recepția acesteia, se constituie în probațiune a faptelor ce duc la dobândirea proprietății supraînălțării adăugate construcției inițiale probând fără dubiu existența dreptului de proprietate al lui P. H. asupra etajului, astfel ca executarea silită începută si continuată asupra unui bun care nu este proprietatea debitoarei, este o executare nelegală si care trebuie desființată.
Executarea silită a unor hotărâri judecătorești inopozabile apelantului, prin vânzarea stabilita prin susmenționata publicație de vânzare, a vătămat dreptul de proprietate, legal dobândit în condițiile normelor privind autorizarea
construcțiilor.
Nu a existat o afișare a publicației, nu au fost respectate termenele imperativ prevăzute de Codul de procedura civila - termenul minim stabilit potrivit legii - prețul de evaluare a fost stabilit în urma cu peste trei ani si urmare relatărilor executorilor - la data când . fost somată cu privire la vătămarea dreptului de proprietate - există o nouă cerere de evaluare a imobilului, lăsată în nelucrare de către creditoare.
Omisiunea de înregistrare a construcției este una pentru care reprezentanții S.C. B. S.A. au fost urmăriți penal, au beneficiat de prescripția răspunderii penale, dar declarațiile false date în fața OCPI ca pe terenul obținut prin frauda nu se afla nici un fel de construcții, formează si in prezent obiectul unor cauze penale; mai ales față de operațiunile cadastrale si de carte funciară consumate în anul 2002, imputabile reprezentanților societății creditoare care astfel au pus Societatea C. I. SRL în imposibilitatea de a înregistra proprietatea în cartea funciară, urmare săvârșirii infracțiunilor de către reprezentanții ..
Nu se putea înregistra în cartea funciara proprietatea construcției, daca această construcție nici nu figura acolo; până când cercetarea penală nu va fi finalizată si înscrisurile false nu vor fi anulate, nu poate fi imputabila nici o situație derivata din frauda la lege săvârșita de creditoarea . cărei urmări infracționale le suferă intimata de peste 16 ani.
Nu există identitate între persoana juridică S.C. C. I. S.R.L. si persoana fizica P. H., executarea silită privește dispozițiile din sentința civilă nr. 1000 din 2004 pronunțată de Tribunalul Călărași în dosar nr.3220/2003, rămasă definitivă și irevocabilă, investită cu formulă executorie, urmare unui proces în care P. H. nu a fost parte si care, astfel fiind, nu îi este opozabilă si nu se poate executa cu privire la bunurile lui P. H.. De altfel, creditoarea cunoaște structura bunului imobil - pe care tot ea l-a vândut debitoarei - precum si faptul că structura inițială nu mai corespunde cu cea actuala;
S.C. B. S.A. cunoaște situația juridica a imobilului deținut de P. H. fapt ce reiese si din cererea de anulare a autorizației de construcție, dosar aflat în prezent pe rolul Curții de Apel București, ce a fost soluționată de Tribunalul Călărași prin respingerea acțiunii (sentința nr. 560 bis/30.03.2012 pronunțată în dosar nr._ ).
Construcția s-a făcut în nume propriu al persoanei fizice P. H., în urma cu 12 ani, cu acordul societății S.C. C. I. S.R.L. așa cum reiese din declarația notarială din 28.04.1999 încheiată între P. H. și C. D. asociatul ..R.L; construcția a avut la bază documentația legală și autorizație de construire nr.86/1999 și nr.180/1999, ce respecta Legea nr.50/1991 si a creat o proprietate distinctă asupra etajului, fără nici o legătura cu solul-suprafața de teren aferentă restaurantului - proprietatea cumpărată de societate în 1993, fiind cea care este ținută de întreaga dispută asupra folosinței terenului păstrat prin fraudă de ..
Construcția ce aparține lui P. H., nu a aparținut niciodată . a fost introdusă în masa bunurilor executate silit de B. M. si S. dintr-o eroare.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile cu care a fost legal investită, Curtea reține următoarele:
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă.
În referire la susținerea din recurs vizând inserarea în cuprinsul hotărârii a unor motive contradictorii și străine de natura pricinii.
Astfel, recurenta invocă incidența acestui motiv de nelegalitate susținând în esență că întrucât în considerentele hotărârii se face referire la recurs și la admiterea recursului, respectiv se indică textul de lege în baza căruia a fost soluționat apelul ca fiind art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, în dispozitiv, menționându-se că s-a soluționat un apel, dar se modifică hotărârea apelată deși soluția corectă ar fi fost aceea a schimbării acesteia.
Curtea retine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.7 din Codul de procedură civilă, vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Prin concept, contradictorialitatea trebuie să existe între diversele argumente din cadrul raționamentului instanței de apel sau între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii să rezulte că acțiunea (calea de atac, în speță) este fondată iar din altă parte că nu este fondată astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța.
În cauză, astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 14.03.2012, Tribunalul Călărași, investit cu soluționarea căii de atac exercitate de contestatorul Penci H. împotriva sentinței civile nr. 3833/2011 pronunțată de Judecătoria Călărași, a
calificat această cale de atac ca fiind apel, realizând o aplicare judicioasă a prevederilor înscrise în art. 401 alin. 2 și art. 402 alin 2 din Codul de procedură civilă.
Faptul că această instanță a soluționat calea de atac prevăzută de lege în cazul acțiunii formulate de contestator - aceea a apelului - rezidă neîndoielnic atât din considerentele deciziei civile recurate cât și din dispozitivul acesteia, tribunalul menționând, în cadrul considerentelor neechivoc: „în raport de actele dosarului și de probele administrate și în limita motivelor de apel invocate conform art. 295 din Codul de procedură civilă ….. apreciază apelul ca fondat urmând a-l admite și schimba sentința în tot…”, iar în dispozitiv fiind menționat: „ În baza art. 296 și următoarele din Codul de procedură civilă. Admite apelul formulat de terțul contestator Penci H. ….”
Or, în raport de aceste date ale cauzei, Curtea nu poate reține incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din Codul de procedură civilă, neexistând nici o contradicție între considerentele deciziei recurate, care toate converg către soluția admiterii căii de atac cu care instanța de apel fusese sesizată și soluția de admitere a apelului, menționată în dispozitivul deciziei recurate.
Contrar susținerilor din recurs, faptul că în cuprinsul considerentelor, instanța de apel face referire la prevederile art. 304 pct. 8 și pct. 9 și la art. 312 alin. 1-3 din Codul de procedură civilă, nu determină în cauză, în raport de circumstanțele anterior reliefate, incidența acestui motiv de nelegalitate.
În acest sens, Curtea reține că simpla inserare a acestor norme de drept procesual în considerentele hotărârii, care așa cum s-a arătat, nu contrazic dispozitivul ci îl susțin în integralitate, nu sunt de natură a influența în vreun fel soluția adoptată în ceea ce privește apelul, soluție oglindită în dispozitiv și în minuta întocmită cu prilejul deliberării.
În plus, Curtea urmează a avea în vedere și faptul că, recurentul nu a invocat, dar mai ales nu a probat că ar fi suferit vreo vătămare prin simpla inserare a acestor argumente de drept procesual în motivarea soluției date apelului în care a fost parte și care să nu poată fi remediată altfel.
În acest sens, Curtea reține că instanța de apel s-a raportat și a aplicat în același timp normele de drept procesual incidente cauzei, făcând aplicarea art. 295 din Codul de procedură civilă, respectiv a art. 399 și art. 401 din Codul de procedură civilă, astfel că nu s-ar putea reține temeinicia susținerilor recurentei în sensul că aceste argumente de drept procesual eronat inserate, configurează însăși modul procedural al rezolvării cauzei.
Astfel, Curtea apreciază, contrar susținerilor recurentei, că inserarea unor norme de drept procesual, care se dovedesc a fi lipsite de relevanță în soluționarea caii de atac a apelului - de vreme ce ele sunt cuprinse în Titlul V – din Codul de procedură civilă, care se referă la reglementări specifice căii de atac extraordinare a recursului - are valența unei erori materiale strecurate în cuprinsul hotărârii la momentul motivării acesteia, eroare care poate fi îndreptată conform procedurii reglementate de art. 281 din Codul de procedură civilă, neputându-se constitui într-un motiv de nelegalitate, în raport de modificările aduse din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 202/2010, cu referire la art. 2812 a din Codul de procedură civilă, potrivit cu care: „îndreptarea.…hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului ci, numai în condițiile stabilite de art. 281 din Codul de procedură civilă”.
Tot astfel, inserarea în dispozitiv a mențiunii că se modifică sentința apelată, deși în conformitate cu prevederile art. 296 din Codul de procedură civilă, soluționând apelul instanța poate fie să păstreze fie să schimbe hotărârea apelată nu este de natură a crea recurentului o vătămare, câtă vreme, esențial este ca dispozitivul hotărârii să fie clar, neechivoc, în sensul reformării hotărârii. Or, în cauză, dispoziția instanței de apel este una precisă, hotărârea instantei de fond fiind reformată în sensul schimbării soluției dispuse de prima instanța și admiterii contestației la executare.
Curtea apreciază că înțelegerea dispozitivului hotărârii nu decurge esențialmente din termenul folosit eronat, ci soluția rezultă din însăși măsurile dispuse, care sunt clare, neechivoce.
Mai mult, deși este real că modificarea se poate dispune în cazul constatării incidentei unui motiv de nelegalitate din cele prevăzute de art. 304 pct. 6,7,8 și 9 din Codul de procedură civilă, în timp ce prevederile art. 296 din Codul de procedură civilă, stabilesc soluțiile ce pot fi adoptate în apel pot consta în păstrarea sau schimbarea hotărârii atacate, nu se poate face abstracție de faptul că în realitate cei doi termeni sunt echivalenți din punct de vedere gramatical, având semnificația rectificării, a îndreptării unei erori (în cazul de față, de judecată), lipsa de acuratețe juridică a termenilor folosiți de către tribunal, în acest caz, nefăcând incident motivul de recurs prevăzut de art. 307 pct. 5 sau pct. 9 din Codul de procedură civilă, în lipsa unei vătămări suferite și dovedite de recurent, prin inserarea unui termen specific rejudecării unei alte căi de atac decât cea cu care a fost investit tribunalul, așa cum s-a reținut anterior.
În referire la critica vizând încălcarea dreptului la apărare al recurentei și greșita soluționare a apelului, ca urmare aprecierii în sensul că terțul contestator deține un drept real asupra extinderii imobilului urmărit silit. Critica este nefondată.
Astfel, așa cum rezultă din acțiunea introductivă, contestatorul și-a fundamentat contestația la executare, întemeiată pe prevederile art. 399 și urm. din Codul de procedură civilă, invocând deținerea unui drept de proprietate asupra construcției – extindere etaj, realizată conform autorizației de construire nr. 180/1999.
Se reține, totodată, că în apel, contestatorul a arătat că în mod greșit acțiunea sa a fost calificată ca o acțiune în revendicare, deoarece deține autorizație de construire, imobilul este în posesia sa, că nu avea nevoie de consimțământul proprietarului terenului - creditoarea, pentru ridicarea supraetajării și că într-o astfel de contestație, trebuie să dovedească doar vătămarea unui drept al său asupra supraînălțării imobilului aparținând debitoarei, acțiunea sa nefiind o acțiune în revendicare.
Curtea reține, totodată, că art. 399 Cod procedură civilă recunoaște dreptul la contestație în favoarea oricărei persoane interesate sau vătămate prin executare, categorie în care se includ nu numai părțile din hotărârea judecătorească ce constituie titlul executoriu, ci și terții care invocă un drept de proprietate sau alt drept real asupra bunului –obiect al executării silite. Astfel investită, instanța de executare are obligația de a verifica cu prioritate temeinicia demersului procesual al terțului, respectiv de a analiza dacă acesta deține un astfel de drept real asupra imobilului urmărit silit.
Verificând în raport de susținerile recurentei considerentele deciziei recurate, Curtea nu poate decât să conchidă faptul că analiza acestei instanțe s-a realizat în limitele stabilite prin acțiunea introductivă și prin criticile formulate în apel, argumentele prezentate de tribunal fiind în sensul că terțul contestator a executat în nume propriu o adăugire la construcția cumpărată de debitoare de la creditoare, că la momentul realizării acestei extinderi a deținut o autorizație de construire valabilă și care nu a fost desființată într-o procedură judiciară, că supraetajarea a fost realizată cu acordul debitoarei și că în raport de datele cauzei, contestatorul nu are statutul constructorului de bună sau de rea credință prevăzut de art. 492 din Codul civil, în realitate, pe această cale, el dobândind un drept real.
O atare analiză exclude așadar concluzia instanței de fond și apărarea recurentei în sensul că nu s-a probat deținerea de către terțul contestator a unui drept de proprietate asupra acestei extinderi a construcției din moment ce s-a reținut că pentru situația contestatorului nu erau incidente prevederile art. 492 din Codul de procedură civilă.
Aceasta întrucât, așa cum s-a statuat în mod constant în practica judiciară și în doctrină, art. 492 C. civ. instituie doar o prezumție relativă de proprietate în favoarea proprietarului terenului pentru „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului”, prezumție care, odată răsturnată, dă naștere unui drept real care include un drept de proprietate asupra construcției, în patrimoniul celui care a edificat - o în aceste condiții.
Este adevărat că instanța de apel nu a calificat și nu a detaliat componența dreptului real, reținut a fi deținut de către contestator în urma evaluării probatoriului administrat și aplicării normei de drept la situația de fapt astfel stabilită, însă o atare analiză a temeiniciei acțiunii contestatorului, nu este de natură a conduce la concluzia încălcării dreptului la apărare al recurentei și a schimbării cauzei cererii de chemare în judecată, câtă vreme susținerea din apel s-a întemeiat pe deținerea de către contestator a unui drept de proprietate asupra extinderii construcției proprietatea debitoarei, faptul că nu era necesar consimțământul proprietarului terenului, pentru dobândirea proprietății asupra supraetajării, fiind suficient acordul debitoarei, instanța de apel nefăcând altceva decât să se pronunțe în limitele sesizării sale prin acțiunea introductivă, neputând acorda mai mult decât i s-a cerut.
Pe de altă parte, art. 401 alin.2 din Codul de procedură civilă, reprezintă un temei de drept procesual în temeiul căruia o terță persoană poate formula, o opoziție la executare declanșate împotriva unui alt debitor, în cazul în care pretinde că, prin executare, i se aduce atingere fie unui drept real sau fie unui drept de proprietate.
Or, cauza acțiunii contestatorului trebuie raportată la modul în care acesta justifică natura și titlul de dobândire a dreptului subiectiv a cărui protecție urmărește a o obține.
Mai mult, așa cum rezultă din întâmpinarea și concluziile formulate asupra fondului apelului dar și din dezbaterile care s-au purtat pe parcursul efectuării cercetării judecătorești în apel, inclusiv pe aspectul administrării probatoriului în apel, Curtea constată că recurenta a fost în măsură să-și exprime apărările pe care le-a apreciat relevante și care vizau împrejurările de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată de tribunal.
În plus, se poate constata că instanța de apel a respectat pe deplin prescripțiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind motivarea hotărârilor judecătorești, expunând argumentele de fapt și de drept care au determinat convingerea sa, răspunzând, în acest fel, argumentelor substanțiale ale părților.
În referire la celelalte critici ale recurentei, vizând faptul că: în mod eronat s-a reținut că autorizația de construire a fost eliberată pentru contestator, proiectul fiind realizat la cererea debitoarei; nu s-a avut în vedere faptul că la data eliberării autorizației de construire contestatorul îndeplinea calitatea de administrator al debitoarei și proprietar; în mod greșit s-a reținut în urma analizării probelor administrate în cauză că extinderea a fost realizată de contestator; nu s-a avut în vedere faptul că a formulat plângere penală împotriva contestatorului pentru fals; în mod eronat s-a reținut că extinderea realizată de contestator face obiect al executării silite - Curtea apreciază că acestea tind la reevaluarea materialului probator și pe această cale la stabilirea unei alte situații de fapt, astfel încât nu pot fi primite în calea de atac a recursului, câtă vreme stabilirea situației de fapt, pe temeiul probelor administrate este în căderea instanțelor fondului, în cadrul căii extraordinare a recursului neputând fi valorificate decât aspecte de nelegalitate.
Așa fiind, susținerile recurentei referitoare la interpretarea și evaluarea probelor și care vizează situația de fapt, nu pot face obiect de analiză în recurs, având în vedere caracterul recursului de cale extraordinară de atac.
Referitor la celelalte susțineri care vizează nelegalitatea deciziei recurate, Curtea nu poate face abstracție de faptul că potrivit situației de fapt stabilite în cauză- pe care se grefează controlul său de legalitate și care nu poate face obiect al cenzurii de către instanța de recurs, în actuala reglementare a acestei căi de atac extraordinare-contestatorul deține o autorizație de construire care nu a fost anulată în cadrul procedurilor judiciare, că a edificat acest imobil, în nume propriu, având acordul debitoarei respectiv că exercită posesia asupra părții din imobil realizată în continuarea celei deținute de debitoare.
Tot astfel, Curtea reține că potrivit actelor aflate la dosar, că acesta figurează înscris la organele fiscale cu imobilul astfel edificat.
În același timp, potrivit extrasului de carte funciară nr. 9089/2012, anexat la dosarul cauzei, deși dreptul pretins de contestator nu este înscris în cartea funciară nu se poate face abstracție de faptul că în favoarea debitoarei este notat un drept de folosință asupra terenului pe care este edificată extinderea etajului și că potrivit art. 31 din Legea nr. 7/1996, a cărei incidență este dedusă din prevederile art. 77 și 80 din Legea nr. 71/2011: „Cuprinsul cărții funciare, în afara îngrădirilor și excepțiilor legale, se consideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună-credință un drept real înscris în cartea funciară.”
În aceeași ordine de idei, nu este lipsit de relevanță faptul că, așa cum rezultă din Rezoluția nr. 230/P/2011, emisă de P. de pe lângă Tribunalul Călărași în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra terenului există mai multe litigii, că în aceeași rezoluție s-a menționat că prin sentința civilă nr. 801/2005, irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Călărași, notată și în cartea funciară nr._ a Mun. Călărași, deschisă pentru imobilul teren, la cererea contestatorului, recurenta a fost obligată să lase acestuia în deplină proprietate și posesie suprafața de 130,45 mp., și că recurenta nu a probat că înscrierea dreptului de folosință asupra terenului în favoarea debitoarei, în cartea funciară a fost rectificată/ radiată (potrivit mențiunilor din extrasul de carte funciară anexat la dosarul de apel, cererea privind radierea acestui drept fiind respinsă).
Pe de altă parte, dreptul de folosință nu are natura unui drept strict personal ci, poate fi transmis total sau parțial, gratuit sau cu titlu oneros.
În plus, Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 24 alin. 3 din Legea nr. 7/1996: „Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza înscrisului autentic notarial sau a certificatului de moștenitor, încheiate de un notar public în funcție în România, a hotărârii judecătorești rămase definitivă și irevocabilă sau pe baza unui act emis de autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta, prin care s-au constituit ori transmis în mod valabil”.
Tot astfel, potrivit art. 36 din Legea nr. 7/1996: „Dreptul de proprietate asupra construcțiilor se înscrie în cartea funciară în baza autorizației de construire și a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor semnat de reprezentantul autorității locale sau a unui certificat eliberat de autoritatea locală pe raza căreia este edificată construcția, precum și a unei documentații cadastrale.Construcțiile realizate înainte de 1 august 2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 453/2001 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții și unele măsuri pentru realizarea locuințelor, se intabulează, în lipsa autorizației de construire, în baza certificatului de atestare fiscală prin care se atestă achitarea tuturor obligațiilor fiscale de plată datorate autorității administrației publice locale în a cărei rază se află situată construcția, precum și a documentației cadastrale”. Or, în conformitate cu procesul verbal de recepție aflat la dosar coroborat cu certificatul de atestare fiscală pentru persoane fizice privind Impozitele și Taxele locale nr._/2011, emis de Primăria mun. Călărași, lucrările de construire au fost realizate în anul 1999.
Așa fiind, se impune a se concluziona că, în raport de aceste reglementări cu caracter special, pot avea valența unui titlu apt a face incidentă o prezumție de proprietate și actele administrative de natura celor prevăzute de art. 36 din Legea nr. 7/1996, acte care se bucură de o prezumție de legalitate, până la anularea lor pe cale judiciară.
Or, în cauză, așa cum s-a arătat, contestatorul deține autorizație de construire, pentru extinderea etajului imobilului urmărit silit și este înscris la rolul fiscal, cu acest imobil, iar în cadrul situației de fapt s-a reținut acordul debitoarei - titulară a dreptului de proprietate asupra construcției care a făcut obiectul extinderii și a dreptului de folosință asupra terenului aferent imobilului - la realizarea extinderii imobilului construcție dobândit de debitoare prin contractul de vânzare cumpărare nr. 927/1993.
Toate aceste elemente conturează așadar, titlul contestatorului intimat asupra imobilului – extindere - în litigiu, prezentele argumente substituind considerentele instanței de apel orientate către aceeași finalitate și determinând pe cale de consecință, netemeinicia tuturor criticilor din motivele de recurs circumscrise raționamentului juridic al tribunalului.
În raport de cele reținute anterior, câtă vreme, argumentele tribunalului în sensul că în cauză a fost răsturnată prezumția stabilită de art. 492 din Codul civil, sunt fundamentate pe constatarea existenței unui acord al proprietarului construcției și al dreptului de folosință asupra terenului pe care aceasta este edificată, Curtea apreciază ca nefondată susținerea recurentei în sensul greșitei neaplicări în cauză a prevederilor art. 492 din Codul civil, dar și, respectiv, că inserarea acestui argument în considerente este străin de natura pricinii.
Astfel, nu se poate face abstracție de faptul că în dreptul român este posibilă, în prezența unei convenții, așa cum s-a reținut în cauză, configurarea unui drept de proprietate asupra unei construcții pe terenul proprietatea altei persoane, respectiv suprapunerea și coexistența dreptului de proprietate al constructorului cu dreptul de folosință asupra terenului pe care s-a construit, proprietatea altei persoane și nici de faptul că un astfel de drept putea face obiect al unei convenții prin care să poată fi transmis total sau parțial.
Pe de altă parte, potrivit art. 1 din Legea nr. 50/1991: „executarea lucrărilor de construcții este permisă numai pe baza unei autorizații de construire sau de desființare, emisă în condițiile prezentei legi, la solicitarea titularului unui drept real asupra unui imobil - teren și/sau construcții - identificat prin număr cadastral, în cazul în care legea nu dispune altfel”.
În raport de cele anterior reliefate și în condițiile în care debitoarea care și-a exprimat acordul cu privire la extinderea imobilului proprietatea sa s-a prevalat la data încheierii convenției cu contestatorul având ca obiect extinderea imobilului executat silit de dreptul său de folosință asupra terenului, drept luat în considerare de către autorități la data emiterii autorizației și în raport de care au fost îndeplinite condițiile de publicitate imobiliară prevăzute de lege, iar contestatorul deține o autorizație de construire valabilă și este recunoscut ca având calitatea de proprietar de către autoritățile statului, nu se poate susține cu deplin temei că argumentele tribunalului sunt străine de natura pricinii sau că instanța de apel în mod eronat nu a procedat la analiza raporturilor dintre titularul dreptului de proprietate asupra terenului și contestator.
Tot astfel, Curtea nu poate să-și însușească susținerile recurentei în sensul inserării unor argumente contradictorii în considerentele deciziei tribunalului, în sensul că, deși s-a reținut efectuarea adăugirii de către contestator în nume propriu, în temeiul unui acord cu debitoarea și în temeiul unei autorizații de construire, tribunalul a apreciat că în prezenta cauză nu poate analiza legalitatea modului de realizare a acestei construcții.
Astfel, așa cum s-a arătat anterior, autorizația de construire este un act administrativ care se bucură de o prezumție de validitate, analiza legalității emiterii acestui act normativ excedând cadrului procesual stabilit prin cererile formulate de părțile litigante.
De altfel, așa cum rezultă din actele dosarului, pe rolul instanțelor de judecată specializate, se află înregistrat un litigiu având ca obiect anularea autorizației de construire deținute de contestator, nefăcându-se dovada soluționării irevocabile a acestuia.
Tot astfel, nu pot fi apreciate ca fondate susținerile recurentei în sensul omisiunii instanței de apel de a defini temeiul de drept în raport de care s-a constatat nelegalitatea executării silite din considerentele deciziei recurate rezultând neechivoc faptul că acesta a fost reprezentat de art. 399 alin. 1 coroborat cu art. 401 alin. 2 din Codul de procedură civilă, texte de lege care legitimează dreptul la acțiune al oricărei terțe persoane vătămate prin executare ( fiind necontestat în cauză că titlul executoriu pus în executare nu este opozabil contestatorului) în scopul de a obține desființarea formelor de executare nelegale.
Un atare mijloc procesual este pus la îndemâna terțului în vederea obtinerii protecției juridice a dreptului real al acestuia deținut asupra bunului supus executării, dreptul la acțiune în acest caz, neputând fi condiționat de formularea unei opoziții la executare de către însăși debitoarea.
Curtea reține, totodată, că potrivit art. 371 3 din Codul de procedură civilă, pot face obiect al executării silite doar veniturile și bunurile debitorului or, în cauză, s-a constatat că intimatul contestator justifică un drept real asupra construcției edificate în extinderea celei deținute de intimata debitoare dar și faptul că executarea silită pornită de creditoarea recurentă include faptic și valoric și partea de construcție edificată de contestator în nume propriu, astfel că nu se poate reține o aplicare eronată în cauză a prevederilor înscrise în art. 401 alin. 2 din Codul de procedură civilă.
În temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă raportat la art. 316 din Codul de procedură civilă, recurenta căzând în pretenții cererea sa de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, urmează a fi respinsă ca nefondată.
Raportat la ansamblul considerentelor anterioare care au și rolul de a suplini parțial argumentația instanței de apel, Curtea în temeiul art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
În temeiul art. 129 alin. 6 din Codul de procedură civilă, Curtea urmează a lua act că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – creditoare . deciziei civile nr.9/29.01.2013, pronunțată de Tribunalul Călărași – Secția Civilă, în contradictoriu cu intimatul – contestator P. H. și intimata – debitoare ..
Ia act că intimații nu au solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.06.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.R.L./M.I.
2 ex./10.07.2013.
Trib.Călărași – Gh.C.; M.V.P.
Jud.Călărași – G.Ș.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 2297/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1149/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
