Revendicare imobiliară. Decizia nr. 208/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 208/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-05-2012 în dosarul nr. 208/2012

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 208A

Ședința publică de la data de 18.05.2012

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE - Z. D.

JUDECĂTOR - C. M. S.

GREFIER - D. L.

Pe rol soluționarea cererilor de apel formulate de apelanta - pârâtă I. R. – cu domiciliul ales la sediul Cabinetului de Avocat Varban L. A.” din București, .-19. ., sector 3, și de apelantul chemat în garanție S. R. prin M. Finanțelor reprezentată de Direcția Generală a Finanțelor Publice M. București – cu sediul în București, . Gerota nr.13, sector 2, împotriva în contradictoriu cu intimații - reclamanți V. Adriaienne și V. J. E. – cu domiciliul ales la SCA „ Gutoi și M.” din București, . nr.17, ., și cu intimații - chemați în garanție M. București prin Primarul G., C. G. al Municipiuilui București. S.C. A. S.A. și Ministerul Finanțelor Publice, cauza având ca obiect „ revendicare imobiliară, pretenții”.

Dosarul a fost strigat la ordinea listei de apeluri.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns apelanta pârâtă I. R. – reprezentată de avocat Varban L. A. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, intimații reclamanți V. Adrianne și V. J. E. – reprezentați de avocat Gutoi A. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, lipsind apelantul chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, intimații chemați în garanție M. București prin Primarul G., C. G. al Municipiului București, S.C. A. S.A. și Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;

Reprezentantele părților prezente în sala de ședință, având cuvântul pe rând, au arătat că nu au de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.

Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelurilor declarate în prezenta cauză.

Apelanta – pârâtă I. R., prin avocat, depune la dosar hotărâri judecătorești ca practică judiciară, cu privire la un alt apartament soluționate definitiv și irevocabile prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, neredactată până în prezent.

Solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii de revendicare ca nefondată și ca rămase fără obiect cererea reconvențională și cererea de chemare în garanție.

În cazul în care se va menține hotărârea instanței de fond privind admiterea acțiunii în revendicare, solicită admiterea apelului în ceea ce privește soluția pe cererea de chemare în garanție, în sensul de a se admite cererea de garanție formulată împotriva Primăriei Municipiului București prin Primarul G., cu obligarea acesteia la plata sumei de 2080 lei reprezentând prețul plătit și 493.915 lei sporul de valoare al imobilului, sume stabilite prin raportul de expertiză, pe temeiul art. 1337 C.civ.

Hotărârea atacată este netemeinică și nelegală întrucât instanța de fond a apreciat în mod greșit că ar fi fost neglijentă care ar echivala cu rea credință, principiul securității circuitului civil condiționat de buna credință nefiind aplicabil în cauză.

Referitor la buna sa credință, menționează că din actele de la dosar nu rezultă că la data cumpărării imobilului și ulterior introducerii acțiunii nu a avut cunoștință de existența unor cereri de revendicare cu privire la imobil.

Susținerea instanței privind sancționarea sa pentru lipsa demersurilor pentru aflarea situației juridice a imobilului este inechitabilă în raport cu pasivitatea reclamantului privind propriile demersuri de notificare a sa, prin care să-i ceară să nu încheie contractul de vânzare-cumpărare.

În anul l988, întregul imobil a fost deja înstrăinat către chiriașii cumpărători în baza legii 112/1995, inclusiv apartamentul nr.1, proprietatea sa.

Acțiunea în revendicare formulată împotriva sa a fost introdusă în anul 2007, la mai bine de 11 ani de la depunerea cererii către Comisia de Aplicare a Legii 112/1995.

Nici Primăria Municipiului București nu a fost notificată cu privire la restituirea imobilului.

Instanța de fond în mod greșit a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului român fără titlu. Aceste circumstanțe trebuie analizate în raport de legislația în vigoare la momentul cumpărării imobilului, când Decretul 92/1950 era prevăzut ca titlul statului.

Cu privire la apelul declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită a fi respins având în vedere că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile Legii 10/2001 și în această situație prețul actualizat trebuie plătit de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Cu privire la cererea de aderare la apel formulată de S.C. A. S.A., la apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită să fie respinsă, cu mențiunea, că suma la care a fost obligată să o restituie apelantei, în cuantum de 69 lei, reprezentând comisionul de 1% din prețul actualizat, este derizorie; fără cheltuieli de judecată.

Totodată, solicită a se avea în vedere la soluționarea cauzei de ultima hotărâre pilot A. și alții contra României.

Intimații – reclamanți V. Adrianne și V. J. Eudoardo prin avocat solicită respingerea apelului formulat de apelanta – pârâtă I. R. ca neîntemeiat, pentru motivele expuse în întâmpinare.

În combaterea apelului, arată că instanța de fond în mod corect a acordat prioritate titlului lor și nu titlului chiriașilor – cumpărători și s-a aplicat mecanismul clasic necontestat de apelantă.

Din cuprinsul întâmpinării depuse la instanța de fond, apelanta – pârâtă a solicitat instanței să aibă în vedere argumentele privind buna credință, aparența de drept și stabilirea circuitului civil, apărări pe care le consideră străine de obiectul pricinii.

În mod corect instanța de fond a apreciat, că în lipsa titlului valabil, statul nu putea transmite către apelanta – pârâtă, în temeiul Legii 112/1995, un drept de proprietate pe care nu îl avea.

Referirile apelantei – pârâte la preferabilitatea pe care legea specială 10/2001 o conferă titlului statului sau neanulat sunt total netemeinice și lipsite de temei juridic.

Legea nr.10/2001 nu reglementează raportul dintre fostul chiriaș și fostul proprietar, iar neformularea unei acțiuni întemeiată pe art.45 din lege, nu conferă puteri suplimentare titlului de proprietate al apelantei, deoarece provine de la un neproprietar, în condițiile în care s-a stabilit în mod retroactiv, nevalabilitatea titlului statului. Totodată contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu încălcarea Legii 112/1995.

Aprecierea argumentelor din practica nu este din punct de vedere juridic corectă și că se află în ipoteza unei acțiuni în revendicare.

De asemenea, solicită respingerea apelului declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice dar și cererea de aderare la apel formulată de S.C. A. S.A., ca neîntemeiate; fără cheltuieli de judecată.

Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Judecătoriei Sector 2 București, reclamanții V. A. și V. J. E. au chemat în judecată pe pârâta I. R., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta să fie obligată să le lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, ., parter, ., compus din vestibul, 2 camere, baie, grup sanitar, cămară, 2 camere de serviciu o boxă cu suprafața utilă de 71,79 m.p., cota indiviză de 4,79% din părțile de folosință comună ale imobilului, precum și suprafața de 12,31 m.p. teren aferent apartamentului revendicat, din suprafața totală a terenului aferent imobilului. Totodată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au susținut, în esență, că apartamentul a fost dobândit de către autorii acestora V. G. și V. V., respectiv E. Papazian, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/23.11.1940.

Totodată, aceștia arată că, prin actul de partaj autentificat sub nr._/ 17.11.1944, cei trei autori cumpărători au convenit cu privire la încetarea stării de indiviziune privind imobilul, pe care l-au cumpărat împreună, arătând componența celor trei loturi, pe care au înțeles să le constituie autorii – coproprietari, privind modul în care au înțeles să își exercite drepturile exclusive.

În anul 1950, întregul imobil a fost supus naționalizării, conform Decretului nr. 92/1950, considerând că preluarea potrivit acestui act normativ contravenea atât dispozițiilor art. 10 din Constituția Republicii Populare Române din 13.04.1948, care menționa că „pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, cât și art. 8 din aceeași Constituție, care recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu constituțional dreptul de proprietate particulară, prin aplicarea decretului amintit, fiind încălcată astfel ordinea constituțională, întrucât autorii acestora nu se înscriau în categoria „exploatatorilor de locuințe” la care se referea decretul.

În sprijinul acțiunii în revendicare reclamanții au invocat și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1948, conform cărora sunt preluate cu titlu doar imobilele care au intrat în proprietatea Statului, cu respectarea legilor și a constituției în vigoare la data preluării acestora, dispozițiile constituționale fiind superioare celorlalte acte normative.

Reclamanții au menționat că imobilul revendicat a fost preluat fără titlu, în mod abuziv, astfel că dreptul de proprietate nu a ieșit din patrimoniul legitim al autorilor acestora.

Într-o altă ordine de idei, reclamanții au susținut că, în prezent apartamentul revendicat este deținut de pârâta I. R., în baza contractului de vânzare cumpărare nr. NO2859/14.03.1997, încheiat între aceasta și Primăria Municipiului București prin intermediul S.C. A. S.A., solicitând ca în cadrul acțiunii în revendicare instanța să procedeze la compararea titlurilor părților, respectiv a titlurilor autorilor de la care acestea au dobândit imobilul, considerând că titlul pe care îl invocă ei este preferabil față de titlul pârâtei.

Sub acest aspect, consideră că Primăria Municipiului București și S.C A. S.A. nu au deținut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că nu puteau să îl transmită pârâtei în baza Legii nr. 112/1995, situație față de care consideră că actul, de care se prevalează pârâta nu poate avea preferință în fața titlului pe care îl invocă reclamanții, reprezentând un act autentic de vânzare cumpărare încheiat în anul 1940 și supus publicității imobiliare.

În aceste condiții, reclamanții au solicitat admiterea acțiunii în revendicare, pârâta dobândind dreptul pretins asupra imobilului de la un neproprietar.

În sprijinul acțiunii acestora reclamanții invocă jurisprudența C.E.D.O. stabilită prin cazurile P., P., S., G., Brumărescu ș.a. împotriva României, dar și jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Consideră că dreptul acestora este ocrotit și prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care statuează că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale” și „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile dreptului internațional”.

În aceeași ordine de idei este invocată și Constituția actuală a României, care prin art. 44 prevede că proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular și că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică și numai cu respectarea legilor în vigoare, potrivit alin. 4 din același articol, fiind interzise naționalizările sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri pe bază de apartenență socială, etnică, religioasă, politică sau de altă natură discriminatorie.

Atașat cererii de chemare în judecată cei doi reclamanți au depus la dosar actele de deces ale autorilor, actul de vânzare cumpărare din anul 1940, actul de partaj din 1944 și alte înscrisuri referitoare la edificarea imobilului de către autori.

Prin întâmpinarea de la filele 65-75 din dosar pârâta I. R. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pe fond solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.

În subsidiar, pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii în revendicare formulată de către reclamanți, aceștia să fie obligată să îi plătească sporul de valoare adus imobilului prin realizarea îmbunătățirilor necesare și utile și să îi plătească cheltuieli de judecată.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, pârâta a susținut, în esență, că, în raport de actele de stare civilă depuse la dosar și certificatele de deces ale autorilor, există inadvertențe, care fac să existe dubii la calitatea reclamanților de moștenitori ai autorilor invocați, care au dobândit imobilul în anul 1940 și de la care a fost preluat de către S. R..

Astfel, s-a invocat aspectul că, din certificatul de naștere al reclamantului V. Geortge E. rezultă că este fiul reclamantei V. A. și al lui V. G..

La rândul său, V. G. este fiul lui V. P. și V., conform Registrului de Stare Civila pentru Căsătorii din anul 1943, iar la dosar nu s-au depus certificatele de deces ale autorilor V. P. și V. G..

Din certificatul de naștere al autoarei V. E. (E. Papazian) rezultă că aceasta este fiica lui Bedros V. și V. V., deducându-se astfel că V. G. (tatăl și respectiv soțul reclamanților) și V. E., ar fi fost frați, având ca ascendent comun pe V. V..

Pârâta a mai susținut că reclamanții nu au depus la dosar nici certificatul de deces al autoarei E. Papazian, înscrisuri din acre să rezulte că aceasta nu a avut alți moștenitori în afară de M. Papazian și nici certificatul de deces au autoarei M. Papazian.

În consecință, consideră că cei doi reclamanți nu dovedesc calitatea de moștenitori după cei trei autori deposedați de imobil, astfel că nu au calitate procesuală activă să revendice imobilul preluat în baza Decretului nr. 92/1950.

Sub același aspect, pârâta mai invocă și faptul că la pozițiile 5833 și 8251 din Anexa la Decretul nr. 92/1950 rezultă că proprietarii imobilului au fost alte persoane decât cei trei autori indicați de către reclamanți în cadrul acțiunii în revendicare, la poziția 5833 figurând Popazian E. și nu Papazian E., așa cum pretind reclamanții, iar la poziția 8251 figurând Voriparanian G. și nu V. G., cum pretind de asemenea reclamanții.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, reclamanta susține că este imposibilă restituirea în natură a imobilului pe calea acțiunii de drept comun în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul Civil, în condițiile în care reclamanții au la îndemână Legea specială nr. 10/2001, imobilul făcând parte din categoria imobilelor la care se referă această lege, preluate potrivit Decretului nr. 92/1950.

Menționează aspectul că acțiunea în revendicare a fost înregistrată de reclamanți la 30.05.2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, ulterior date de 14.02.2001 când a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, astfel că după . acestei legi, pentru toate imobilele care intră sub incidența sa, persoanele îndreptățite pot obține măsuri reparatorii, inclusiv restituirea în natură, numai în condițiile acestei legi și nu pe calea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și 481 C.civil.

Cum, Legea nr. 10/2001 este o lege specială ce derogă de la legea generală (art. 480 și art. 481 C.civil), consideră că legea specială este prioritară, astfel că acțiunea în revendicare este inadmisibilă.

Consideră că procedura specială pe care trebuie să o urmeze reclamanții nu le îngrădește acestora accesul liber la justiție, întrucât în situația în care între aceștia și autoritatea administrativă nu se ajunge la o soluționare amiabilă privind măsurile reparatorii, legea specială prevede accesul la justiție.

În același context pârâta invocă faptul că reclamanții nu au formulat în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 o acțiune în anularea contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, prin care aceasta a dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 112/1995.

Potrivit art. 45 alin. 1 și 5 din Legea nr. 10/2001 susține că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor acestei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării, iar prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii.

Art. 45 pct. 1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 stabilesc faptul că termenul prevăzut de art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 este un termen special de prescripție care înlătură dreptul subiectiv la acțiune pentru anularea sau constatarea nulității actelor juridice de înstrăinare încheiate după data de 14.08.2002.

Și din acest punct de vedere consideră astfel că acțiunea în revendicare nu este admisibilă după adoptarea Legii nr. 10/2001, în condițiile în care, în prealabil, nu s-a anulat titlul acesteia dobândit n baza Legii nr. 112/1995.

Mai invocă faptul că nici potrivit Legii nr. 10/2001 reclamanții nu ar fi fost îndreptățiți la restituirea imobilului în natură, întrucât art. 18 lit. c) și art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 prevăd că reclamanții nu puteau obține decât măsuri reparatorii echivalente pentru valoarea de piață corespunzătoare a imobilului, aceleași concluzii desprinzându-se și din Normele Metodologice de aplicare a legii.

Referitor la incidența dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic a luat act cesteia, pârâta consideră că S. a dobândit imobilul cu titlu, iar în cazul în care instanța va aprecia că este vorba despre o dobândire fără titlu, pretinde că sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1198, potrivit cărora „bunurile preluate de Stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Consideră că această reglementare interesează ordinea publică, astfel că este de imediată aplicare, soluția consacrată legislativ fiind aceea că în privința bunurilor preluate de către Stat fără titlu valabil, acestea nu pot fi revendicate de foștii proprietari p calea dreptului comun, dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Pe fondul cauzei, pârâta I. R. a solicitat respingerea acțiunii reclamanților, invocând, în esență, faptul că S. R. a dobândit imobilul prin titlu valabil, considerând că au fost respectate dispozițiile Decretului nr. 92/1950 și că în mod valabil i-a fost vândut apartamentul în baza Legii nr. 112/1995, acesta având categoria de folosință, ca și locuință.

Pretinde că autorii reclamanților se încadrau în categoria „exploatatorilor de locuințe”, supuși actului de naționalizare potrivit art. 1 pct. 2 din Decretul nr. 92/1950, situație ce rezultă în mod indubitabil din Anexa 2, respectiv din decizia nr. 168/14.09.1942 a Comisiei Speciale de Judecată a Camuflării Bunurilor, Drepturilor și Intereselor Evreiești și pentru Reprimarea Sabotării Operei de Românizare, în care se precizează expres că „obligând pe dobânditori să dovedească mijloacele materiale de achiziționare a imobilului aceștia au depus o . 9 notificări făcute diverșilor chiriași din imobilul cumpărat, prin care le făceau cunoscut că în viitor,, toate obligațiile ce le aveau față de vânzătoarea Tita A. G., le vor executa față de ei.”.

Totodată, aceștia s-au prevalat de 9 contracte noi de închiriere a diferitelor apartamente din imobil,pe care le-au încheiat în calitate de proprietari.

Astfel, a apreciat că la data încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 1533/17.12.1996, imobilul a fost considerat ca fiind preluat în proprietatea Statului cu titlu, titlul Statului nefiind contestat la această dată.

Cum, nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 112/1995 nu a fost constatată printr-o hotărâre judecătorească, consideră că acțiunea în revendicare este neîntemeiată și urmează să fie respinsă.

Mai arată că potrivit unei prezumții juris . calitate de proprietar aparent, S. avea și calitatea de adevărat proprietar și putea să îi transmită în mod valabil dreptul de proprietate potrivit Legii nr. 112/1995.

Sub același aspect, arată că contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995, în sensul că: a) pârâta avea calitatea de chiriaș; b) imobilul nu era exceptat de la vânzare conform art. 10; c) vânzarea s-a făcut după expirarea termenului prevăzut de art. 14 și d) pârâta nu a dobândit și nici nu a înstrăinat o locuință proprietate personală după data de 01.01.1990, în localitatea sa de domiciliu.

De asemenea, a susținut că nu a existat și nu există, nici în prezent, o cauză de nulitate a convenției, consimțământul părților fiind valabil exprimat, obiectul fiind determinat iar cauza fiind licită, astfel că au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 948 din Codul civil privind validitatea convențiilor.

La data perfectării contractului de vânzare cumpărare titlul Statului nu era contestat, imobilul se afla în circuitul civil, iar pârâta – cumpărătoare a fost de bună credință.

Totodată a invocat dispozițiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, dacă imobilul a fost vândut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, până la . Legii nr. 10/2001, fostul proprietar are dreptul numai la acordarea unor măsuri reparatorii prin echivalent, pentru valoarea corespunzătoare a imobilului, astfel că reclamanții nu erau îndreptățiți să obțină restituirea imobilului în natură, în baza legii speciale.

Tot referitor la fondul cauzei, pârâta I. R. a invocat calitatea sa de cumpărător de bună credință, sub acest aspect arătând că nu a fost niciodată notificată de către reclamanți să nu cumpere, întrucât intenționează să revendice imobilul, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare aceasta nu a cunoscut despre existența vreunui proces legat de imobilul revendicat, iar Primăria Municipiului București și administratorul S.C. A. SA nu i-au comunicat faptul că apartamentul nu putea fi vândut.

Totodată, a invocat aspectul că, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare nu a existat nici un demers judiciar al reclamanților privind restituirea bunului în cauză, toate acestea conducând la concluzia că pârâta este un dobânditor de bună credință, iar potrivit art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, actul juridic de înstrăinare având ca obiect un imobil preluat chiar fără titlu valabil, este considerat lovit de nulitate absolută, afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință, cum pretinde că este și cazul acesteia.

Menționează astfel că, buna sa credință este suficientă pentru a înlătura sancțiunea nulității absolute a actului și pentru a valida actul de înstrăinare, situație care paralizează orice acțiune în anulare sau în revendicare a imobilului de către fostul proprietar.

În fine, pârâta a invocat principiul asigurării securității și stabilității raporturilor juridice civile, considerând că este preferabil titlul acesteia, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, acest act fiind în măsură să îi transfere dreptul de proprietate care poate fi opus reclamanților în calitate de moștenitori ai fostului proprietar deposedat.

Consideră astfel că, în măsura în care se va trece peste excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, această acțiune este și neîntemeiată.

Sub aspectul cererii de acordare a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu îmbunătățirile aduse imobilului, pârâta invocă dispozițiile art. 48 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „foștii chiriași au dreptul să pretindă persoanelor îndreptățite să fie despăgubiți corespunzător sporului de valoare adus imobilului cu destinația de locuință, prin îmbunătățirile necesare și utile”, care au fost în măsură să sporească valoarea fondului locativ, cheltuielile fiind suportate efectiv de către chiriaș.

Pârâta susține că a introdus, respectiv a schimbat instalațiile de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire, realizând și o . lucrări noi precum: parchetare, montare de faianță și gresie, geamuri din termopan și alte lucrări necesare și utile.

Prin cererea de la filele 77-81 din dosar, pârâta I. R. a chemat în garanție: Primăria Municipiului București, C. G. al Municipiului București, S.C. A. S.A. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâta a solicitat ca, în cazul în care va fi admisă pe fond acțiunea reclamanților, în temeiul art. 1337 și următoarele C.civil solicită ca persoanele juridice chemate în garanție să fie obligate: I) să îi restituie prețul actualizat prin aplicarea indicelui anula de inflație din anul plății până la data introducerii prezentei acțiuni, preț pe care aceasta l-a plătit în temeiul contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, încheiat cu Primăria Municipiului București prin S.C. A. S.A.; II) să fie obligate la plata către pârâta reclamantă reconvențional, a diferenței dintre prețul actualizat al imobilului revendicat și valoarea de piață actuală a acestuia; III) în cazul în care instanța va aprecia că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către Stat, pârâta a solicitat obligarea chemaților în garanție să îi plătească sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile.

Motivând cererea de chemare în garanție pârâta invocă faptul că a încheiat contractul de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997 cu Primăria Municipiului București reprezentată de S.C. A. S.A., conform Legii nr. 112/1995, imobilul a fost achiziționat în rate și a fost plătit integral la 29.03.2004, iar contractul de vânzare cumpărare nu a făcut obiectul unei acțiuni în anulare potrivit art. 45 alin. 5 din Legea nr. 10/2001, fiind vorba despre un titlu valabil.

Așa cum deja a menționat mai sus, în cadrul întâmpinării, pârâta a susținut că autoritățile Statului au aplicat în mod legal și temeinic dispozițiile Decretului nr. 92/1950 de naționalizare a imobilului, potrivit art. 1 din Decretul nr. 92/1950, autorii reclamanților înscriindu-se în categoria exploatatorilor de locuințe.

În situația în care instanța va admite acțiunea în revendicare formulată de către reclamanți, apreciază că în temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art. 1337 și următoarele respectiv 1344 din Codul Civil, aceasta este îndreptățită să primească din partea chemaților în garanție, prețul actualizat al imobilului care a fost achitat de către aceasta conform dispozițiilor contractului de vânzare cumpărare.

Susține că în temeiul art. 1341 pct. 4 C.civil are dreptul să primească din partea chemaților în garanție, daune interese reprezentând diferența dintre prețul actualizat al vânzării imobilului și valoarea efectivă, de piață al acestui imobil.

Art. 48 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 prevede, de asemenea, că chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință, prin realizarea îmbunătățirilor necesare și utile, potrivit alin. 3 din același articol coroborate cu art. 48 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 obligația revenind Statului sau unității deținătoare, la opțiunea creditorului obligației de despăgubire, în situația în care instanța va aprecia că S. a deținut imobilul fără titlu.

Sub aspectul cuantumului acestor despăgubiri, pârâta a solicitat să se aibă în vedere și aspectul că în cazul admiterii acțiunii în revendicare, este deposedată de singura locuință pe care o deține, fiind echitabil ca aceasta să primească o despăgubire în măsură să îi asigure achiziționarea altei locuințe.

Prin întâmpinarea sa, Primăria Municipiului București (filele 90-91 dosar) a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive față de prevederile art. 1 pct. 5 teza I din O.U.G. nr. 184/2002, care prevăd în mod expres că Ministerul Finanțelor Publice trebuie să fie obligat la plata sumei provenite din contractul de vânzare cumpărare, deoarece aceste sume s-au vărsat în conturile create în mod special în administrarea acestei instituții.

Astfel, chiar dacă se pune problema răspunderii pentru evicțiune, această instituție pârâtă solicită instanței să se aibă în vedere că prețul plătit de pârâtă a fost încasat și folosit efectiv de Ministerul Finanțelor Publice și nu de M. București.

Invocă dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora „prețul plătit de către chiriașii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, prin lege fiind astfel dovedit că sumele de bani plătite de către pârâtă au fost gestionate și folosite efectiv de către instituția menționată.

În consecință, consideră că obligația de restituire a prețului poate fi stabilită numai față de Ministerul Finanțelor Publice, iar M. București prin instituția Primăriei respectiv a Primarului G. al Municipiului București nu are calitate procesuală pasivă.

Pentru aceleași considerente apreciază că nu poate fi obligată această instituție nici la plata cheltuielilor de judecată.

În subsidiar, în situația în care se va trece peste această excepție, Primăria Municipiului București a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor Publice, solicitând ca această instituție să fie obligată față de pârâta evinsă, conform pretențiilor acesteia.

Referitor la răspunderea pentru evicțiune, Primăria Municipiului București susține că această instituție juridică presupune două elemente care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv, plata prețului și despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

Consideră că cele două elemente arătate și prevăzute de lege nu sunt întrunite, în condițiile în care sumele încasate, potrivit Legii nr. 112/1995 și H.G. nr. 20/1996, nu au intrat în bugetul Primăriei Municipiului București, ci în contul Ministerului Finanțelor Publice.

Pe de altă parte, consideră că nu a fost indicat și dovedit prejudiciul, ca element esențial al răspunderii pentru evicțiune.

Referitor la sporul de valoare înregistrat de imobilul vândut potrivit Legii nr. 112/1995, în situația în care se va constata că această cerere este întemeiată, consideră de asemenea, că nu poate fi achitat de către Primăria Municipiului București, ci de către proprietarii – reclamanți, cărora le profită, astfel că achitarea sporului de valoare de către M. București ar însemna o îmbogățire fără just temei din partea reclamanților, cu o pierdere patrimonială corelativă din partea acestei instituții.

Prin întâmpinarea sa pârâta S.C A. S.A a invocat, de asemenea, excepția lipsei calității procesuale pasive susținând, în esență, că această societate nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului revendicat și care a fost vândut potrivit Legii nr. 112/1995, nici calitatea de proprietar aparent, acționând doar în calitate de administrator al imobilelor deținute de către Primăria Municipiului București.

Astfel, la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, S.C. A. S.A. susține că a avut doar calitatea de mandatar, prestator de servicii pentru Primăria Municipiului București, aceasta din urmă fiind proprietară în numele Statului, situație în care a figurat ca vânzător în convenția menționată.

Astfel, consideră că nu s-au creat raporturi juridice directe între cumpărătoarea pârâtă și această societate în calitate de mandatar, în consecință neavând calitate procesuală pasivă nici în cadrul acțiunii în revendicare și nici în cadrul cererii de chemare în garanție formulată de către pârâta cumpărătoare I. R..

A menționat astfel, că nu poate răspunde pentru evicțiune în condițiile art. 1336 și următoarele C.civil, întrucât numai vânzătorul poate să răspundă față de cumpărător în situația anulării vânzării.

Totodată, pârâta S.C. A. S.A. a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Finanțelor Publice, arătând în esență, că sumele încasate din vânzarea locuințelor potrivit art. 13 alin. 6 lit. a) din Legea nr. 112/1995 au fost vărsate în contul extrabugetar deschis și administrat de Ministerul Finanțelor Publice, tot această instituție urmând să restituie și prețul plătit.

Sub același aspect invocă și dispozițiile art. 50 alin. 3 Decretul nr. Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora restituirea prețului actualizat și plătit de cumpărătorii ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești, se va face de Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit potrivit art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție împotriva pârâtei S.C. A. S.A. București.

Prin întâmpinare a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, sub acest aspect invocând, în primul rând, dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/ 2001 raportat la art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit potrivit art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Cum, în acest moment nu există o sentință definitivă și irevocabilă prin acre să se fi constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, încheiat cu pârâta I. R., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice consideră că nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză.

Pretinde că o astfel de calitate o poate avea numai unitatea administrativ teritorială vânzătoare, în speță Primăria Municipiului București, în timp ce Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, astfel că nu îi revine obligația de restituire a prestațiilor, în baza contractului atacat.

Conform art. 1337 C.civil con sideră că se impun e instituirea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, iar această dispoziție de drept comun nu a fost înlăturată printr-o dispoziție specială contrară, fiind aplicabilă între părțile contractante în acest litigiu.

Astfel, apreciază că nici în raport cu dispozițiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 nu se impune prezența Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de pârâtă, atâta timp cât obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune are un conținu mult mai larg decât dispoziția legală specială.

Deposedarea cumpărătoarei de apartamentul ce formează obiectul prezentului litigiu, în urma admiterii acțiunii în revendicare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, respectiv a reclamanților în calitate de moștenitori ai fostului proprietar, iar această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune, respectiv răspunderea vânzătorului Primăria Municipiului București.

Sub același aspect pretinde că nu are nicio culpă privind eventualul prejudiciu pe care îl suportă pârâta-cumpărătoare prin evicțiune, iar în ceea ce privește obligarea Statului R. la plata diferenței dintre prețul actualizat al imobilului revendicat și valoarea de piață actuală a acestuia, consideră că nu există nici un temei legal care să instituie o astfel de obligație în sarcina Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Menționează că imobilul în cauză a fost cumpărat în baza unor condiții speciale prevăzute de Legea nr. 112/1995, sub prețul pieței, iar obligarea instituțiilor Statului la plata diferenței dintre prețul de cumpărare și valoarea de piață a imobilului, în aceste condiții speciale de cumpărare, ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză din partea pârâtei-cumpărătoare.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocă aceeași excepție a lipsei calității procesuale pasive și referitor la cererea prin care pârâta, în cadrul cererii de chemare în garanție, solicită obligarea Statului la plata sporului de valoare adus imobilului prin realizarea îmbunătățirilor necesare și utile.

Invocă același aspect în sensul că nu a fost parte contractantă în contractul de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, această calitatea având-o Primăria Municipiului București prin mandatarul S.C A. S.A..

Sub același aspect al restituirii sporului de valoare, invocă dispozițiile art. 48 alin. 1 și 3 din Legea nr. 10/2001, care instituie reguli speciale în cazul garanției pentru evicțiune, prevăzându-se ca în cazul în care imobilul ce se restituie, a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin realizarea îmbunătățirilor necesare și utile, revine Statului sau unității deținătoare.

În acest caz, unitatea deținătoare este Primăria Municipiului București, considerând că aceasta este obligată să îi plătească pârâtei contravaloarea îmbunătățirilor în calitate de parte contractantă.

Dispozițiile art. 48 și 50 din Legea nr. 10/2001 prevăd o formă specială de răspundere extracontractuală, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile pentru răspunderea Statului în temeiul acestor dispoziții speciale legale.

În subsidiar, în situația în care se va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive pentru motivele invocate, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicita ca, prin admiterea cereri sale de chemare în garanție, pârâta S.C A. S.A. să fie obligată să îi restituie comisionul l de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997.

Sub acest aspect, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat prevederile art. 41 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 potrivit cărora „unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător și să rețină comisionul de 1% potrivit art. 13 lit. a) din lege, iar suma rămasă să o vireze în termen de 3 zile lucrătoare în contul deschis la Trezoreria Statului”.

Consideră astfel că instanța trebuie să dispună ca procentul de 1% prevăzut în dispoziția din Norme, menționată mai sus, să fie aplicat la valoarea reactualizată a imobilului și nu la suma achitată în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și să fie obligată partea care a încasat comisionul să îl restituie în funcție de prețul actualizat.

Prin cererea precizatoare de la filele 245-249 din dosar, pârâta I. R. a solicitat ca, în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, să fie admisă cerere de chemare în garanție și să fie obligată Primăria Municipiului București la plata sumelor de 2.080 lei reprezentând prețul imobilului plătit în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, în temeiul dispozițiilor art. 1341 pct. 1 C.civil.

De asemenea, a solicitat ca aceeași Primărie a Municipiului București să fie obligată să îi plătească suma de 493.915 lei reprezentând diferența dintre valoarea de piață a imobilului (495.995 lei), determinată conform raportului de expertiză administrat în cauză, și prețul imobilului de 2.080 lei, această sumă reprezentând sporul de valoare dobândit de imobil și care urmează să îi fie plătit cu titlu de daune interese conform art. 1341 alin. 4 C.civil.

Motivând această cerere precizatoare, pârâta I. R. a menționat că în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997 încheiat cu Primăria Municipiului București prin reprezentantul S.C A. S.A., a cumpărat cu plata în rate, apartamentul revendicat, plătind integral prețul la data de 29.03.2004 conform chitanței . nr._ din 29.03.2004 și confirmării din 29.04.2004 emisă de C. G. al Municipiului București – Administrația Fondului Imobiliar – Serviciul urmărire rate și taxe concesionare.

S-au invocat dispozițiile art. 1337 C.civil potrivit cărora Primăria Municipiului București în calitate de vânzător al imobilului „este de drept obligat, după natura contractului de vânzare cumpărare să răspundă către cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut”.

Consideră astfel că sunt îndeplinite condițiile pentru ca Primăria Municipiului București să răspundă pentru evicțiune, în sensul că: a) tulburarea din partea reclamanților V. A. și V. Geroge E. prin formularea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, reprezintă o tulburare de drept, cu scopul de dobândi în proprietate și posesie imobilul; b) cauza evicțiunii este anterioară datei de 14.03.1997, la care a fost încheiat contractul, reclamanții invocând dreptul anterior din anul 1940, în timp ce S. invocă dreptul dobândit prin Decretul nr. 92/1950; c) necunoașterea cauzei evicțiunii de către pârâta reclamantă reconvențional, care a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare având în vedere și mențiunile cuprinse în „nota cu caracteristicile locuinței” Anexa 1 la contract, prin care reprezentanții Primăriei Municipiului București și ai S.C. A. S.A. au menționat în mod expres că „imobilul nu este retrocedat sau în procese de retrocedare și se poate vinde”.

Pârâta mai invocă și faptul că reclamanții nu au făcut nici un demers judiciar anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, situație care a determinat-o să aibă convingerea că achiziționează un imobil de la adevăratul proprietar, S. fiind un proprietar necontestat.

La data încheierii contractului, fiind de bună credință, pârâta susține că a fost convinsă că a contractat cu adevăratul proprietar, convingerea acesteia fiind sprijinită de elementele obiective în speță de mențiunea făcută de către reprezentanții vânzătoarei în sensul că nu există impedimente la vânare și că imobilul poate fi vândut în condițiile Legii nr. 112/1995.

Pentru toate acestea consideră că sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a vânzătorului Primăria Municipiului București, în caz de evicțiune.

Potrivit art. 1341 pct. 1 C.civil, în caz de evicțiune pârâta susține că are dreptul să solicite de la vânzător restituirea prețului, Primăria Municipiului București având această calitate.

Totodată potrivit art. 1341 pct. 4 C.civil pârâta susține că în condițiile în care este evinsă și în cadrul răspunderii pentru evicțiune, ca și cumpărător, are dreptul de a cere de la vânzătorul său daune interese, acestea reprezentând sporul de valoare dintre suma efectiv plătită drept preț, actualizată, și valoarea de piață a imobilului, de la data evicțiunii.

Răspunderea vânzătorului pentru sporul de valoare intervine indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare ori dacă sporul a fost sau nu previzibil, sau vânzătorul a fost de bună ori de rea credință.

Pârâta I. R. susține că imobilul cumpărat de aceasta în anul 1997 a dobândit un spor de valoare, nu numai datorită îmbunătățirilor necesare și utile, ci și datorită evoluției pieței imobiliare din România, în prezent prețul de piață al imobilului revendicat fiind de 495.995 lei, în funcție de această valoare solicitând diferența de 493.915 lei, în raport cu prețul plătit actualizat.

Consideră că și acest spor de valoare trebuie să fie suportat tot de către Primăria Municipiului București.

Prin cererea de la fila 251 din dosar pârâta I. R. a precizat cuantumul despăgubirilor solicitate prin cererea reconvențională, cu titlu de spor de valoare adus imobilului prin realizarea îmbunătățirilor necesare și utile, solicitând ca, în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, cei doi reclamanți să fie obligați la suma de 13.679 lei cu acest titlu, conform expertizei tehnice întocmită în cauză de expert de specialitate în construcții S. F..

Totodată, la fila 255 din dosar Primăria Municipiului București a depus o nouă întâmpinare, și o cerere de chemare în garanție îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice.

Prin întâmpinare solicită respingerea cererii de chemare în garanție formulată împotriva sa de pârâta I. R. prin cererea de la filele 77-81 din dosar, considerând că, în raport cu această cerere și cu dispozițiile art. 1 pct. 5 teza I din O.U.G. nr. 184/2002, Primăria Municipiului București nu are calitate procesuală pasivă, rezultând în mod clar că Ministerul Finanțelor Publice trebuie să fie obligat la plata sumelor reprezentând prețul din contractul de vânzare cumpărare și alte despăgubiri ce decurg din acest act juridic, întrucât sumele plătite drept preț au fost vărsate în conturile create special de această instituție.

Chiar dacă ar fi vorba despre o răspundere pentru evicțiune, consideră că prețul plătit de reclamanți a fost încasat și folosit efectiv de Ministerul Finanțelor Publice și nu de M. București sau în interesul acestuia.

Cum, în art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995 s-a prevăzut că prețul plătit de către chiriașii cumpărători se constituie într-un fond extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, rezultă în mod evident că această instituție trebuie să răspundă de restituirea prețului în caz de evicțiune.

Tot această instituție ar urma să suporte și cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă, iar în cazul în care Tribunalul va respinge această excepție, Primăria Municipiului București solicită ca pe cale de chemare în garanție Ministerul Finanțelor Publice să fie, eventual, obligat la plata sumelor ce se vor stabili în sarcina Municipiului București.

În cauză s-au administrat probe cu înscrisuri, pe lângă înscrisurile atașate cererii principale și enumerate mai sus, fiind depusă la filele 115-116 din dosar o cerere adresată Comisiei Speciale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, de către reclamantul V. G. E., prin intermediul avocatului P. F., de pe lângă Curtea de Apel din Paris, prin care acesta solicita restituirea imobilului situat în . din București, sectorul 2, la data de 15.07.1996, potrivit Legii nr. 112/1995.

La filele 179-180 din dosar a fost depusă sentința civilă nr._/08.12.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. 5025/1998, precum și cererea reclamanților V. A. și V. G. E., prin care solicitau ca pârâtele C. G. al Municipiului București, C. Local Sector 2 București și S.C Icral F. S.A. să fie obligate în temeiul Legii nr. 112/1995, să le restituie imobilul situat în . compus din 9 (nouă) apartamente, 2 garsoniere și 2 garaje, printre care și apartamentul nr. 1 ce formează obiectul actualei revendicări, cu precizarea că prin sentința menționată, cauza a fost declinată către Tribunalul Municipiului București, demersurile făcute de către reclamanți în baza Legii nr. 112/1995 rămânând fără rezultatul scontat privind apartamentul nr. 1 supus revendicării.

Totodată, a fost administrată și proba cu expertiză tehnică de specialitate în construcții prin expert S. F. (filele 207-239 dosar) prin care s-a stabilit că valoarea de piață a apartamentului nr. 1 revendicat este de 133.404 euro, echivalent 495.995 lei, valoarea îmbunătățirilor pretinse de către pârâta I. R. constând în branșament de gaze naturale, instalație de încălzire și montarea centralei termice, se ridică la suma de 13.680 lei, iar prețul reactualizat, plătit cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, este de 6.925 lei.

Prin sentința civilă nr. 6153/25.06.2008 Judecătoria Sectorului 2 București a respins atât excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de către pârâta I. R., cât și excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate în cauză de către M. București prin Primarul G., S.C. A. S.A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport cu acțiunea principală și cererile de chemare în garanție, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de către pârâta I. R., respingând totodată, pe fond, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de către cei doi reclamanți moștenitori.

Pe cale de consecință, au fost respinse cererile de chemare în garanție formulate de pârâta I. R., de M. București prin Primarul G., de S.C. A. S.A. și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și cererea reconvențională formulată de pârâta I. R..

Prin decizia civilă nr. 408 A/11. 03.2009 Tribunalului București Secția a V-a Civilă a admis apelul reclamanților V. A. și Vartparanoian J. E., în contradictoriu cu pârâta I. R. și chemații în garanție M. București prin Primarul G. și C. G. al Municipiului București, S.C. A. S.A. și Ministerul Finanțelor Publice, a schimbat în parte sentința primei instanțe și a admis acțiunea, obligând-o pe pârâtă să le lase celor doi reclamanți în deplină proprietate și liniștita posesie apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, ., . nr. 1, sectorul 2, compus din 2 camere, dependințe, 2 camere de serviciu, o boxă, cotă indiviză de 4,79% din părțile aflate în folosință comună și suprafața de 12,31 m.p. din terenul aferent construcției.

Această instanță a admis cererea reconvențională, i-a obligat pe reclamanți să plătească pârâtei suma de 13.679,57 lei reprezentând sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile, a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta I. R. împotriva Ministerului Finanțelor Publice și a obligat această instituție pârâtă să îi plătească reclamantei suma de 2.080 lei reprezentând prețul plătit al imobilului, actualizat cu rata inflației.

Instanța de apel a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice să suporte și diferența dintre valoarea de piață a imobilului și prețul plătit actualizat, conform cererii de chemare în garanție formulată de pârâta I. R.,.

Celelalte dispoziții ale sentinței au fost menținute.

Prin decizia civilă nr. 468/08.04.2010 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie în dosarul nr._, această instanță a admis recursurile declarate de pârâta I. R. și de către recurentul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a casat decizia Tribunalului și sentința Judecătoriei Sectorului 2 București, și a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Municipiului București conform art. 2 alin. 1 lit. b) C.pr.civilă, reținând că, potrivit expertizei, valoarea imobilului revendicat, respectiv cuantumul despăgubirilor solicitate este mai mare de 500.00 lei, astfel că revine Tribunalului competența să rezolve cauza în primă instanță conform dispozițiilor legale citate.

Cu ocazia rejudecării după casare, cauza a fost înregistrată sub nr. 6189/ 300/2007 pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă, în această fază procesuală administrându-se proba cu înscrisuri.

Prin întâmpinarea de la filele 18-25 din dosar, pârâta I. R. a reiterat excepția lipsei calității procesuale active privind-o pe reclamanta V. A. cu motivarea că, prin actul de partaj din anul 1944, apartamentul nr. 1 ce formează obiectul prezentei revendicări, a fost inclus în lotul autoarei E. Papazian, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 216/22.09.2000, unicul moștenitor a luat act cestei autoare este reclamantul V. J. E., reclamanta V. A., neavând astfel calitatea de moștenitor al autoarei care a deținut apartamentul revendicat în proprietate exclusivă.

Totodată, a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, considerând că, deși există opinii diferite în practica judiciară și în doctrină, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat asupra practicii judiciare neunitare prin decizia nr. 33/09.06.2008 pronunțată în dosarul nr. 60/2007 prin care a admis recursul în interesul legii.

Astfel, privind revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv de către Stat în perioada 1945-1989, formulate după . Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că în concursul dintre legea specială și legea generală, are prioritate legea specială conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă această regulă nu este prevăzută expres în legea specială. Atunci când sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și legea generală, respectiv între Legea nr. 10/ 2001 și Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, instanța supremă a hotărât că are prioritate Convenția și poate fi acordată această prioritate în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În consecință, pârâta a solicitat admiterea excepției și respingerea acțiunii în revendicare pe această cale.

Legat de fondul cauzei, în condițiile în care se va trece peste excepția invocată, pârâta I. R. a considerat că acțiunea în revendicare formulată de reclamanți este și neîntemeiată, considerând că titlul său este mai bine caracterizat și beneficiază de protecția dispozițiilor art. 480 C.civil.

Reiterează aspectul că S. a dobândit dreptul de proprietate în mod valabil prin Decretul nr. 92/1950, buna sa credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, potrivit Legii nr. 112/1995, în sensul că nu i s-a adus la cunoștință revendicarea imobilului de către moștenitorul fostului proprietar, având astfel credința că imobilul nu este revendicat și se poate vinde, valorificând astfel dreptul prevăzut de Legea nr. 112/1995 în favoarea foștilor chiriași.

Consideră că în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/1997 și a dreptului prevăzut de Legea nr. 112/1995, a dobândit dreptul de proprietate printr-un mod originar, astfel că se consideră primul autor al dreptului, iar prin comparație cu dreptul reclamantului, respectiv al autoarei acestuia, din anul 1940, consideră că este preferabil dreptul său, motiv pentru care se impune respingerea acțiunii în revendicare ca neîntemeiată, în condițiile în care se va trece peste excepțiile invocate.

În cazul în care se va aprecia totuși că se impune compararea titlurilor de proprietate, pârâta I. R. invocă și principiul aparenței în drept, al bunei credințe și al stabilității circuitului civil, considerând, în esență, că, cel puțin în aparență, atât din punctul său de vedere cât și din punctul de vedere al terților, S. R. era proprietarul aparent al apartamentului care i-a fost vândut potrivit Legii nr. 112/1995, toate aceste elemente conducând la concluzia că ar fi preferabil titlul său în raport cu titlul invocat de către reclamantul V. J. E..

Pârâta a invocat dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, sunt lovite de nulitatea absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință”.

Astfel, pârâta susține că din modul de redactare a acestei dispoziții legale se deduce intenția legiuitorului de a menține contractele de vânzare cumpărare încheiate cu bună credință, recunoscând astfel prevalența interesului subdobândi-torului, care a dovedit o atare atitudine subiectivă, pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice, impunându-se ocrotirea acestui drept al subdobânditorului, neavând relevanță persoana deținătorului imobilului.

Astfel, consideră că este suficient ca buna credință să existe în ceea ce îl privește pe dobânditor, întrucât acesta este singurul interesat să paralizeze efectele unei acțiuni în revendicare sau în anularea actului juridic.

În cazul în speță, acționând potrivit Legii nr. 112/1995, pârâta I. R. apreciază că nici S. proprietar-vânzător și nici instituțiile pârâte cu care aceasta a încheiat efectiv contractul de vânzare cumpărare nu au fost de rea credință, astfel că, cu atât mai mult se impune să se acorde preferință titlului său dobândit potrivit Legii nr. 112/1995.

Consideră că reclamanții nu au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la C.E.D.O., întrucât după anul 1990 nu au obținut o hotărâre judecătorească prin care să le fie recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul deținut de autoarea deposedată în anul 1950.

Susține că primul demers cu privire la acest apartament a fost promovarea prezentei acțiuni în revendicare, în anul 2007, situație care nu are nicio relevanță cu privire la actul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1997.

Invocă aspectul că imobilul din ., compus din 11 apartamente, dependințe și alte anexe, era destinat exploatării prin închiriere, drept dovadă fiind faptul că 9 din cele 11 apartamente erau destinate închirierii, astfel, Decretul nr. 92/1950 fiind aplicat în mod legal la data respectivă, întrucât era vorba despre exploatatori de locuințe.

Prin urmare, la data respectivă S. a dobândit imobilul printr-un titlu legal, valabil potrivit legilor în vigoare, fiind posibilă transmiterea dreptului de proprietate către aceasta prin contractul de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997.

Din aceste motive, apreciază că titlul său este mai bine caracterizat decât cel al reclamantului V. J. E., impunându-se respingerea acțiunii în revendicare.

Prin sentința civilă nr. 1214/22.06.2011 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâta I. R., a respins pe cale de excepție acțiunea reclamantei V. A., a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare invocată de pârâta I. R., a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul V. J.-E., a obligat pe pârâta I. R. să îi lase reclamantului V. J.-E., în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1, compus din vestibul, 2 camere, 2 camere de serviciu, boxă și alte dependințe situat în imobilul din București, ., . 2, a admis în parte cererea reconvențională, de la filele 65-75 din dosar, conform precizării de la filele 251-252 din dosar, formulată de pârâta I. R..

Tribunalul a obligat reclamantul V. J.-E. să îi plătească pârâtei I. R. suma de 13.679 lei reprezentând valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M. București prin Primarul G., prin întâmpinările de la filele 90-91 și 255-256 din dosar, privind chemarea în garanție îndreptată de pârâta I. R., împotriva sa, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la filele 77-81 din dosar, cu precizarea de la filele 245-249 din dosar, formulată de pârâta I. R., îndreptată împotriva Municipiului București prin Primarul G. și a Consiliului G. al Municipiului București, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chemata în garanție S.C A. S.A. prin întâmpinarea de la filele 122-125 din dosar, privind cererea de chemare în garanție formulată de pârâta I. R., a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinarea de la filele 139-144 din dosar, a admis în parte cererea de chemare în garanție de la filele 77-81 din dosar, cu precizările de la filele 245-249 din dosar, formulată de pârâta I. R., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să îi restituie pârâtei I. R. prețul plătit, reactualizat, de 6.925 lei, a obligat pe chemata în garanție S.C A. S.A. să îi restituie pârâtei I. R., comisionul de 1% din prețul actualizat, respectiv suma de 69 lei, a respins, ca neîntemeiată cererea pârâtei I. R. de la filele 77-81 din dosar, cu precizările de la filele 245-249 din dosar, privind obligarea chemaților în garanție la plata diferenței dintre valoarea actuală de piață a imobilului revendicat și prețul actualizat, a respins cererea de chemare în garanție de la filele nr. 90-91 din dosar, formulată de M. București împotriva Ministerului Finanțelor Publice, a respins, ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la filele 122-125 din dosar, formulată de S.C. A. S.A., împotriva Ministerului Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională de la filele 139-144 din dosar, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, îndreptată împotriva S.C. A. S.A.

Analizând probele administrate în cauză, tribunalul a reținut că, apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, ., parter, ., compus din vestibul, 2 camere, baie, grup sanitar, cămară, 2 camere de serviciu o boxă cu suprafața utilă de 71,79 m.p., cota indiviză de 4,79% din părțile de folosință comună ale imobilului, precum și suprafața de 12,31 m.p. teren aferent apartamentului revendicat, din suprafața totală a terenului aferent imobilului, a fost dobândit odată cu întregul imobil de la această adresă, de către autorii V. G., V. V. și E. Papazian, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/23.11.1940.

Prin Actul de partaj autentificat sub nr._/ 17.11.1944 de către Tribunalul I., Secția notariat, cei trei autori-cumpărători au convenit cu privire la încetarea stării de indiviziune privind imobilul pe care l-au cumpărat împreună, arătând componența celor trei loturi pe care au înțeles să le constituie autorii – coproprietari privind modul în care au înțeles să-și exercite drepturile exclusive.

Apartamentul nr. 1 ce formează obiectul prezentei revendicări, cu dependințele aferente, a fost inclus în Lotul nr. III, care i-a revenit autoarei E. Papazian, iar potrivit Certificatului de moștenitor nr. 216/22.09.2000, unicul moștenitor al acestei autoare este reclamantul V. J. E., astfel că reclamanta V. A. nu are calitatea de moștenitor al autoarei care a deținut apartamentul revendicat în proprietate exclusivă.

Analizând cu precădere excepția lipsei calității procesuale active privind-o pe reclamanta V. A., invocată de pârâta I. R., conform art. 137 alin. 1 C. pr. civilă, tribunalul a apreciat că este întemeiată, această reclamantă nefiind titulara dreptului pretins.

În consecință, s-a admis această excepție și s-a respins acțiunea acestei reclamante, pe cale de excepție.

Revenind la starea de fapt privind imobilul revendicat, tribunalul a constatat că în anul 1950 întregul imobil a fost supus naționalizării, conform Decretului nr. 92/1950, apreciind că preluarea potrivit acestui act normativ a contravenit dispozițiilor art. 10 din Constituția Republicii Populare Române din 13.04.1948, potrivit cărora, „puteau fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”, dispozițiilor art. 8 din aceeași Constituție, care recunoștea și garanta în mod expres, cu rang de principiu constituțional dreptul de proprietate particulară, dispozițiilor art. 481 din Codul civil, potrivit cărora, „nimeni nu putea fi silit să-și cedeze proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Astfel, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950, care a inclus-o pe autoarea E. Papazian în categoria „exploatatorilor de locuințe” și prin naționalizare a fost deposedată de imobil, a fost încălcată atât ordinea constituțională amintită, cât și legea ordinară care ocrotea dreptul de proprietate privată.

Au fost totodată, încălcate și dispozițiile de drept internațional ale art. 17 pct. 1 și 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată prin Rezoluția Adunării Generale a O. din 10 decembrie 1948, la care România a fost parte semnatară, potrivit cărora, „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții” și „nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

În aceste condiții, odată cu întregul imobil și apartamentul nr. 1 a fost preluat în anul 1950 de către S. R., prin autoritățile sale, fiind inclus în Fondul locativ de stat și închiriat ca locuință, potrivit destinației pe care o avea întregul imobil.

În ceea ce privește aplicarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, afirmațiile pârâtei I. R., în sensul că ar fi vorba despre o altă persoană decât autoarea E. Papazian sunt neîntemeiate, actul de naționalizare referindu-se la autoarea reclamantului V. J. E. și la imobilul revendicat.

Tribunalul a constatat astfel, că dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transferat de la autoarea reclamantului către S. R..

Prin înscrisul depus la filele 115-116 din dosar, se dovedește că reclamantul V. G. E. a formulat o cerere adresată Comisiei Speciale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin intermediul avocatului P. F., de pe lângă Curtea de Apel din Paris, prin care acesta solicita restituirea imobilului situat în . din București, sectorul 2, la data de 15.07.1996, potrivit Legii nr. 112/1995, care se referea inclusiv la apartamentul nr. 1 revendicat în prezent, cerere care nu a fost soluționată.

Prin Nota cu privire la caracteristicile locuinței întocmită de către Șeful Serviciului Fondului Locativ din cadrul . intern necesar pentru evaluarea și vânzarea locuinței, pârâta . consemnat că imobilul din . (S+P+5E), formează obiectul dosarului nr. 1919 V., solicitat spre retrocedare conform Legii nr. 112/1995, astfel reținându-se că, la data de 18 decembrie 1996, cel puțin la nivelul mandatarului-evaluator al locuinței și al situației juridice a acesteia, se cunoștea despre revendicarea imobilului de către V. J. E., iar acesta trebuia cel puțin să se abțină cu privire la întocmirea documentației necesare pentru vânzarea imobilului către chiriași, până la rezolvarea cererilor de retrocedare.

În condițiile în care cererea de retrocedare nu a fost soluționată, . calitate de reprezentant al Primăriei Municipiului București, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2859 din 14 martie 1997 cu pârâta I. R., prin care i-a vândut acesteia apartamentul nr. 1, compus din: vestibul, 2 camere, 2 camere de serviciu, boxă și alte dependințe situat în imobilul din București, ., . 2, cu o suprafață utilă de 71,79 mp, reprezentând cota de 4,79% din imobil, prețul stabilit conform Legii nr. 112/1995, fiind de 15.802.274 lei (ROL).

Deși a încheiat acest contract ignorând faptul că cererea de retrocedare formulată de către V. J. E. nu a fost soluționată, prin Adresa nr. 6612 din 20 martie 1997, pârâta . solicitat noi relații de la Primăria Sectorului 2 București, care, prin răspunsul prompt, dat prin Adresa nr. 250 din 21 martie 1997, i-a comunicat expres că imobilul din ., formează obiectul dosarului nr. 1919 V., solicitat spre retrocedare conform Legii nr. 112/1995, dosar care urmează să fie analizat de către Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995.

Rezultă astfel, că cel puțin conduita reprezentantului Primăriei Municipiului București la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2859 din 14 martie 1997 cu pârâta I. R., a fost culpabilă, dar și pârâta se putea informa și putea obține foarte ușor, relații cu privire la situația imobilului pe care urma să-l cumpere.

Văzându-se puși în situația ca imobilul să fie înstrăinat către foștii chiriași, în timp ce solicitările acestora nu erau rezolvate, cei doi reclamanți, la 24 martie 1998, în cadrul dosarului nr. 5025/1998 constituit la Judecătoria Sectorului 2 București, au revendicat întregul imobil, inclusiv apartamentul nr. 1 de la C. G. al Municipiului București, C. Local al sectorului 2 și ICRAL F. SA.

Prin Sentința civilă nr._ din 8 decembrie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 5025/1998, această instanță a declinat competența către Tribunalul București, în funcție de valoarea obiectului litigiului, iar prin Încheierea din 7 mai 2001 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă în dosarul nr. 4038/2000, menținută până în prezent, prin hotărârile ulterioare pronunțate în acest dosar, acțiunea în revendicare a fost suspendată conform art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, până la rezolvarea cauzei pe cale administrativă, cauză care nu a fost însă rezolvată până în prezent, iar demersurile făcute de către reclamanți în baza Legii nr. 112/1995 au rămas fără rezultatul scontat privind apartamentul nr. 1 supus revendicării.

În aceste condiții, la data de 30 mai 2007, s-au adresat instanței cu actuala acțiune în revendicare îndreptată împotriva chiriașului-cumpărător I. R., apartamentul revendicat fiind în posesia acesteia.

Tot privind starea de fapt, tribunalul a reținut, potrivit raportului de expertiză tehnică de specialitate în construcții întocmit prin expert S. F., că valoarea de piață a apartamentului nr. 1 revendicat este de 133.404 euro, echivalent 495.995 lei, valoarea îmbunătățirilor pretinse de către pârâta I. R. constând în branșament de gaze naturale, instalație de încălzire și montarea centralei termice, se ridică la suma de 13.680 lei, realizarea acestor îmbunătățiri de către pârâta-cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995 și valoarea acestora nefiind contestate, iar prețul reactualizat, plătit cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, este de 6.925 lei.

Înainte de a trece la soluționarea cauzei pe fond, conform art. 137 alin. 1 C. pr. civilă, tribunalul a rezolvat excepțiile de procedură și de fond invocate atât de către pârâta I. R., cât și de către instituțiile chemate în garanție de către aceasta, conform cererilor și întâmpinărilor expuse pe larg mai sus.

Astfel, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun, invocată de pârâta I. R., constatând că, deși reclamantul V. J. E. a formulat cereri potrivit Legilor nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, într-un interval de timp de 10-15 ani de zile, aceste cereri nu au fost rezolvate, căile prevăzute de legile speciale dovedindu-se în concret ca fiind iluzorii, astfel că nu au asigurat rezolvarea efectivă a dreptului pretins și dovedit, iar acestei situații nu i se pot opune principiile securității și stabilității raporturilor juridice civile, cu atât mai mult, cu cât, așa cum s-a arătat mai sus, contractul de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, a fost încheiat cu chiriașa-pârâtă chiar în timpul derulării procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 112/1995.

Art. 21 din Constituția României și art. 6 din CEDO, consacră principiul accesului liber la justiție, astfel că nici din această perspectivă, coroborată cu ineficacitatea procedurilor speciale administrative amintite, nu poate fi respinsă acțiunea în revendicare ca inadmisibilă pe calea dreptului comun.

Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de M. București prin Primarul G., prin întâmpinările de la filele 90-91 și 255-256 din dosar, privind chemarea în garanție îndreptată de pârâta I. R., împotriva sa, sub acest aspect, reținându-se că prin Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatarul-administrator . fost încheiat cu chiriașa-pârâtă I. R., contractul de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, în baza Legii nr. 112/1995, prin care i s-a vândut o locuință din fondul locativ de stat.

Chiriașa-cumpărătoare I. R., fiind chemată în judecată în cadrul acțiunii în revendicare, este îndreptățită să acționeze la rândul său, instituțiile pârâte care i-au vândut acest bun, în vederea răspunderii pentru evicțiune, fie potrivit dispozițiilor dreptului comun, fie potrivit art. 48-50 din Legea specială nr. 10/2001, pentru a obține restituirea prețului plătit și a sporului de valoare pretins.

M. București prin Primarul G., având astfel calitatea de parte contractantă, există identitate între titularul obligației stabilită prin raportul juridic dedus judecății și persoana chemată în judecată, astfel că se va respinge această excepție.

Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de chemata în garanție S.C. A. S.A. prin întâmpinarea de la filele 122-125 din dosar, privind cererea de chemare în garanție formulată de pârâta I. R., în cazul acestei pârâte, reținându-se că, deși a acționat la încheierea contractul de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997 în baza Legii nr. 112/1995, doar în calitate de mandatar și administrator efectiv al fondului locativ și nu în nume propriu, așa cum s-a reținut mai sus, această pârâtă este în culpă privind modul defectuos în care a asigurat aplicarea Legii nr. 112/1995 și a creat situația litigioasă între moștenitorul fostului proprietar și chiriașa-cumpărătoare, cunoscând la data vânzării că imobilul forma obiectul procedurilor administrative prevăzute de aceeași lege.

Astfel, și această societate are calitate procesuală pasivă în litigiul în care, cumpărătoarea este tulburată în dreptul dobândit prin chiar actul încheiat cu mandatarul și în care este pusă în situația de a fi evinsă.

În fine, tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin întâmpinarea de la filele 139-144 din dosar.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, s-a vândut un imobil din proprietatea aparentă a Statului R. și nu din patrimoniul Municipiului București, iar potrivit art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, prețul vânzării a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit și administrat de Ministerul Finanțelor Publice, astfel că există identitate între persoana chemată în judecată și titularul obligației de restituire a prețului plătit de pârâtă, cu atât mai mult, cu cât, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, însuși legiuitorul a stabilit obligația de restituire a prețului din fondul menționat, de către Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată, S. R., prin același Minister al Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă și din perspectiva faptului că în cauză, se pune problema dacă potrivit Decretului de naționalizare nr. 92/1950 a dobândit sau nu, dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, pentru a putea fi transmis în mod valabil în anul 1997 către pârâta I. R., potrivit Legii nr. 112/1995.

Pentru toate aceste considerente, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, impunându-se soluționarea cererilor pe fond în contradictoriu cu această persoană juridică pârâtă.

Privind fondul acțiunii în revendicare, tribunalul a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamantul V. J.-E., în contradictoriu cu pârâții: I. R., M. București Prin Primarul G., S.C. A. S.A., București și S. R. Prin Ministerul Finanțelor Publice, iar conform art. 480 din Codul civil, tribunalul a obligat-o pe pârâta I. R. să-i lase în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1, compus din: vestibul, 2 camere, 2 camere de serviciu, boxă și alte dependințe situat în imobilul din București, ., . 2.

Sub acest aspect, tribunalul a constatat că prin Decretul nr. 92/1950, aplicat în mod abuziv, S. R. nu a dobândit dreptul de proprietate, fiind încălcate atât normele constituționale și legale interne, cât și normele de drept internațional citate mai sus (art. 17 din D.U.D.O.), astfel că, potrivit principiului de drept „nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet”, dreptul nu putea fi transmis către chiriașa-pârâtă conform Legii nr. 112/1995.

Referitor la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, invocat drept titlu de către pârâtă, așa cum s-a reținut mai sus, încă din data de 18 decembrie 1996, când a fost verificată situația locuinței solicitată la vânzare, atât M. București prin instituția Primăriei, cât și mandatarul S.C. A. S.A., București, prin reprezentanții săi, au cunoscut că pe rolul Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 exista dosarul nr. 1919 prin care se solicita retrocedarea imobilului, actul de vânzare fiind încheiat în disprețul total al acestei solicitări a moștenitorului fostului proprietar, astfel că, pe lângă lipsa dreptului de proprietate al Statului, s-a reținut și reaua-credință a instituțiilor prin care s-a făcut vânzarea.

Nota cu privire la caracteristicile locuinței întocmită de către Șeful Serviciului Fondului Locativ din cadrul . data de 18 decembrie 1996 constituie un act intern care a stat la baza vânzării locuinței, astfel că pârâta I. R., în calitate de persoană interesată să cumpere cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, putea efectiv, prin minime diligențe, să cunoască situația juridică a imobilului din . (S+P+5E), respectiv, aspectul că forma obiectul dosarului nr. 1919 în care, reclamantul V. J. E., solicita restituirea în natură.

Astfel, chiar și reținând simpla neglijență a pârâtei I. R., nu se poate reține situația de dobânditor de bună-credință invocată de către aceasta și nici proprietatea aparentă a Statului R., situație în care, conform art. 480 din Codul civil, tribunalul a admis acțiunea în revendicare.

Stabilitatea și securitatea raporturilor juridice civile nu pot fi apărate atunci când este vorba despre un dobânditor neglijent sau de rea-credință, astfel că titlul reclamantului dovedit și dobândit prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/23.11.1940. Actul de partaj autentificat sub nr._/ 17.11.1944 și moștenirea după autoarea E. Papazian, este preferabil contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997, invocat drept titlu de către pârâta I. R., încheiat cu încălcarea art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995.

Pe cale de consecință, s-a admis în parte cererea reconvențională, de la filele 65-75 din dosar, conform precizării de la filele 251-252 din dosar, formulată de pârâta I. R., iar potrivit principiului îmbogățirii fără justă cauză, reclamantul V. J.-E. va fi obligat să-i plătească pârâtei I. R. suma de 13.679 lei reprezentând valoarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilului.

Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la filele 77-81 din dosar, cu precizarea de la filele 245-249 din dosar, formulată de pârâta I. R., îndreptată împotriva Municipiului București prin Primarul G. și a Consiliului G. Al Municipiului București, întrucât, față de motivele de fapt și de drept reținute mai sus, acestea nu au obligația să-i restituire pârâtei prețul plătit, sporul de valoare adus prin îmbunătățiri sau diferența dintre valoarea de piață a imobilului și prețul actualizat.

Vizând aceeași cerere a pârâtei, tribunalul a admis în parte cererea de chemare în garanție de la filele 77-81 din dosar, cu precizările de la filele 245-249 din dosar, formulată de pârâta I. R. și va obliga Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i restituie pârâtei I. R. prețul plătit, reactualizat, de 6.925 lei, conform art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, față de destinația pe care a avut-o acest preț la data plății și concluziilor expertizei administrată în cauză, dar și pentru faptul că este vorba despre o preluare abuzivă a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 și despre o vânzare prin aplicarea greșită a Legii nr. 112/1995.

Chemata în garanție S.C. A. S.A. a fost obligată să-i restituie pârâtei I. R., comisionul de 1% din prețul actualizat, respectiv suma de 69 lei, față de reaua-credință reținută în sarcina acesteia la încheierea contractului de vânzare cumpărare nr. 2859/14.03.1997.

Totodată, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei I. R. de la filele 77-81 din dosar, cu precizările de la filele 245-249 din dosar, privind obligarea chemaților în garanție la plata diferenței dintre valoarea actuală de piață a imobilului revendicat și prețul actualizat.

Sub acest aspect, tribunalul a reținut că pârâta a cumpărat locuința în cauză la un preț social, preferențial, stabilit de legiuitor pentru categoria socială a chiriașilor, care nu a avut nicio legătură cu valoarea reală de piață a imobilului.

În consecință, tribunalul a reținut că nu se poate acorda o astfel de despăgubire, întrucât, pârâta ar realiza o îmbogățire fără just temei.

S-a respins cererea de chemare în garanție de la filele nr. 90-91 din dosar, formulată de M. București împotriva Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile în care, conform celor reținute mai sus, M. București nu va fi obligat nici la restituirea prețului actualizat și nici la plata diferenței dintre valoarea actuală de piață a imobilului revendicat și prețul actualizat.

S-a respins, ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție de la filele 122-125 din dosar, formulată de S.C A. S.A împotriva Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile în care, această societate nu va fi obligată la restituirea prețului plătit actualizat, iar pentru perceperea comisionului de 1%, este în culpă pentru încălcarea legii.

Totodată, se va respinge ca neîntemeiată cererea reconvențională de la filele 139-144 din dosar, formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, îndreptată împotriva S.C A. S.A, privind același comision de 1%, în condițiile în care, această societate va fi obligată în mod direct către pârâta I. R., îndreptățită să obțină restituirea.

Împotriva sentinței civile nr. 1214/22.06.2011, au declarat apel chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, . pârâta I. R..

I.În motivarea apelului declarat de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a arătat că sentința civila nr. 1214/22.06.2011, pronunțata de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, in dosarul nr._ este netemeinică si nelegală, având în vedere următoarele motive:

Prima critică se referă la faptul la modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

Astfel, prin calitate procesuala se înțelege titlul sau modul în care o persoana participa în raportul juridic, îndreptățind-o sa fie parte în proces.

Calitatea procesuala pasiva presupune existenta identității intre persoana paratului si cel obligat in cadrul aceluiași raport juridic.

Stabilirea calității procesuale pasive implica, in speța, clarificarea prealabila a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații.

Sub acest aspect, deși in practica instanțelor si chiar a Înaltei Curți de Casație si Justiție s-a conturat si opinia conform căreia obligația de plata ar fi întemeiata pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (in acest sens invocam decizia civila nr. 4929 din 29 oct. 2001 a CSJ), in condițiile anularii contractului de vânzare-cumpărare si constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justa o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 si urm. C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiata decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie sa ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza si regula îmbogățirii fără justa cauza, fapt ce conduce la concluzia ca restituirea trebuie sa aibă în vedere prețul actualizat, având in vedere in acest sens si dispozițiile art.970 C.civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitatea procesuala pasiva nu poate avea, . acțiune, decât unitatea administrativ ­teritoriala vânzătoare (in speța Primăria Municipiului București și prin mandatar . Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice atât pentru faptul ca aceasta nu a fost parte contractanta in raportul juridic dedus judecații, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate in baza actului constatat nul, cat si pentru argumentele pornite de la aceeași premisa juridica:

a) ne aflam in fata unui raport juridic de drept privat având la baza un contract, ori statul nu poate interveni . raport, in sensul de a stabili, sub aspect juridic, o alta persoana (instituție) răspunzătoare;

b) prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care sa se acorde calitate procesuala pasiva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice. . Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit in acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezulta clar din formularea textului si, in plus, referindu-se numai la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justa cauza), si nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C.civ., "legea parților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent ca este vorba de repunerea parților in situația anterioara in urma constatării nulității contractului).

c) pentru a retine opinia contrara, in sensul ca ex lege s-a stabilit calitatea procesuala pasiva a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice in astfel de acțiuni in justiție, reținere bazata pe argumente juridice, ar însemna ca prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz novatiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului (art. 1132 C.civ) si, in plus, novatiunea nu se prezuma, voința -animus donandi- de a o face trebuind sa rezulte evident din act (art. 1130C.civ). Legiuitorul a procedat, in alte situații, când a urmărit, in interes general, schimbarea unui debitor prin novatiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, in actul normativ respectiv, novatiunea.

Prin urmare, Primăria Municipiului București are calitate procesuala pasiva in cauza dedusa judecații, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2859/14.03.1997, cu parata luga R..

In conformitate cu dispozițiile art. 1337 din Codul civil (valabil la data introducerii acțiunii), S. R. a solicitat sa se instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totala sau parțiala prin fapta unui terț.

Aceasta dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrara, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu.

Nici dispozițiile art. 50 alin.3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natura sa determine introducerea in prezenta cauza a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice si sa-i acorde calitate procesuala pasiva acestei instituții, cat timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.

Deposedarea cumpărătorului de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, in urma anularii contractului de vânzare-cumpărare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburarea de drept este de natura sa angajeze răspunderea contractuala pentru evicțiune totala a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, fata de pretențiile privind plata.

Nicidecum, nu poate fi antrenata răspunderea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere ca în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.

S. R. a invocat dispozițiile art. 1344 din Codul Civil (valabil la data introducerii acțiunii), potrivit cărora: "Daca lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauza, vânzătorul (Primăria Municipiului București) este dator sa plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii in timpul evicțiunii."

F. de dispozițiile legale invocate rezultă că nu S. R. este cel care poate fi obligat eventual, la plata prețului, ci eventual Ministerul Finanțelor Publice.

A doua critică se referă la faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr.2859/14.03.1997, . a încasat un comision de 1% din prețul contractului.

Conform prevederilor art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995: "Unitățile specializate, care evaluează și vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină comisionul de 1 %, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menționată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul 50.21, deschis la trezoreria statului din localitatea unde își are sediul vânzătorul, sau în contul 64.74, deschis la unitățile Băncii Comerciale Române - S.A, după caz."

Instanța de apel trebuie sa oblige mandatarul, S.C. A. S.A, la plata comisionului, pentru ca si acestuia i se poate imputa suma primita, respectiv 1 % din prețul plătit de cumpărător.

În opinia apelantului, instanța de apel trebuie sa dispună ca procentul de 1 % prevăzut de dispozițiile normative mai sus invocate, sa fie aplicat la valoarea reactualizata a imobilului si nu la cea achitata in momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare si sa oblige partea care a încasat comisionul, sa îl restituie din prețul actualizat.

In drept, au fost invocate prevederile art. 282 si urm. Cod procedura civila; - art.1337 cod civil (valabil la data introducerii acțiunii); Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În dovedirea susținerilor, nu s-a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.

Intimata chemată în garanție . formulat cerere de aderare la apelul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, considerând hotărârea instanței de fond ca nelegală, fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii și a solicitat modificarea în parte a sentinței civile apelate, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acesteia pe cererea de chemare in garanție formulate de luga R. si în subsidiar admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Intimata a precizat că, în mod eronat, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de aceasta societate și așa după cum a arătat și prin întâmpinare, calitatea procesuala pasiva presupune existenta identității între persoana paratului si cel obligat in raportul juridic dedus judecații.

La încheierea contractului de vânzare-cumpărare, . avut calitatea de prestator de servicii de administrare pentru M. București, proprietarul apartamentului vândut către luga R.. Conform regulilor mandatului, cumpărătorul contractează în drept cu proprietarul Municipiului București si doar în fapt cu prestatorul, respectiv .>

În aceste condiții, intimata consideră ca nu se creează raporturi juridice între mandatar si cumpărător. D. urmare, în caz de evicțiune vânzătorul care se afla în raporturi juridice directe cu cumpărătorul, trebuie să-l despăgubească, cu posibilitatea de a se regresa împotriva mandatarului daca se constata si o culpa a acestuia.

Este adevărat că mandatarul daca nu dovedește ca terțul cumpărător a cunoscut pericolul de a fi evins, poate fi ținut sa răspundă pentru validitatea actului încheiat.

Or in speța, instanța fondului a fost investita cu judecarea unei acțiuni în revendicare prin comparare de titluri si nicidecum cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, în cadrul căreia aceasta are obligația sa cerceteze buna credința a parților la încheierea contractului.

La compararea de titluri, buna credința a cumpărătorului nu mai prezintă nici o eficiență, deoarece instanța va da câștig de cauza titlului mai bine caracterizat.

In mod eronat, instanța a respins cererea de chemare în garanție formulata de . Ministerului Finanțelor. Conform prevederilor art. 50 din Legea 10/2001, obligația de despăgubire a cumpărătorilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate indiferent de cauza, revine acestei instituții.

Legea nu face nici o referire la restituirea comisionului de 1% care era inclus în prețul vânzării.

Cum legea nu distinge, nici instanța nu putea sa distingă ca plata comisionului să se facă de . plata prețului actualizat, mai puțin comisionul, să se facă de către M. Finanțelor.

În speță, sunt prevalente prevederile Legii speciale în detrimentul Codului Civil, care stabilise legitimarea procesuala unica în sarcina Ministerului Finanțelor Publice pentru plata prețului actualizat.

Instanța a apreciat culpa . aplicarea prevederilor Legii nr.112/1995 fără să țină cont de faptul ca notificarea depusă la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/2001 nu putea produce efecte juridice, deoarece art. 15 din Legea nr.112/1995 stipulează ca petiționarul este obligat sa anexeze la cererea adresata comisiei, copia de pe contractul de închiriere în cazul în care solicita sa i se restituie în natură apartamentul.

Prin natura activității de prestator de servicii de administrare pentru M. București, a arătat intimata, notificatorii nu dețineau cu chirie niciun apartament în imobil.

În lipsa calității de chiriaș, fostul proprietar nu avea dreptul la restituire în natura, ci doar la despăgubiri.

Mai mult, în adresa nr. 1021/C/16.09.1996, transmisa de la Cabinetul Ministrului Justiției, se menționează ca: "înștiințările, certificatele de instanțe sau notificările foștilor proprietari nu pot produce efecte legale" sau ca: "în raport de dispozițiile Legii nr. 112/1995 o măsura administrativă sau judecătoreasca nu poate opri cursul de aplicare a legii respective de vânzare a imobilelor cu destinația de locuințe ce nu au fost restituite în natura foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora".

Intimata a precizat că aceste paragrafe au fost citate din adresa Ministerului Justiției cu scopul de a reaminti punctul de vedere al acestei instituții la nivelul anilor 1996.

Faptul că ulterior legislația ca si jurisprudența s-au modificat prin apariția Legii nr. 213/ 1998, O.U.G. nr.40/1999 si Legii nr. 10/2001 nu poate avea relevanță în cauză.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282, 293 Cod procedură civilă, art. 1337, art. 1341 Cod civil, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 10/2001.

În dovedirea susținerilor, nu s-a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.

III.În motivarea apelului declarat de apelanta-pârâtă I. R. s-au formulat următoarele critici:

Prima critica se referă la modalitatea de aplicare și efectele principiului securității circuitului civil, precum și relevanța buna credința în cadrul unei acțiunii în revendicare.

Se învederează că, până la data cumpărării imobilului, I. R. nu a avut cunoștința de existența unor cereri de revendicare cu privire la imobil.

Faptul că, în urma cererii de cumpărare depusă în data de 24.07.1996, statul a răspuns în mod favorabil, dând curs acesteia după aproximativ 8 luni în care avea atât timpul necesar cat si mijloacele pentru a verifica daca imobilul poate fi tranzacționat, i-a creat convingerea ca nu exista nici un impediment la vânzare.

Așadar nu poate fi reținută reaua-credință a pârâtei, întrucât nici reclamantul și nici Primăria prin mandatarul sau S.C A. S.A., nu a susținut vreodată că i-a adus la cunoștință existenta unei cereri privind redobândirea imobilului sau a unor probleme privind situația juridica a acestuia.

Mai mult, nota cu caracteristicile locuinței, reprezenta un document intern, ce cuprindea date necesare evaluării apartamentului, astfel cum rezulta din adresa nr. A212/12.05.2011, deci nu era prezentată cumpărătorului.

Legiuitorul, prin edictarea Legii nr. 10/2001, a intenționat menținerea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu bună-credința, recunoscând prevalenta interesului subdobânditorului cu titlu oneros ce a dovedit o atitudine subiectiva de buna credința, impunându-se asigurarea securității circuitului civil si a stabilității raporturilor juridice.

Deși reclamantul a inițiat demersuri administrative, contractul său de vânzare-cumpărare nu a fost desființat pe cale judecătoreasca, acesta menținându-si valabilitatea, iar sub aspectul preferabilitatii dispozițiile legii speciale asigura preferabilitatea titlului subdobanditorului de buna credința, în speță, reclamantul nefăcând dovada ca a adus direct la cunoștința paratei intenția de revendicare a imobilului, buna credința fiind prezumată.

Susținerea instanței privind sancționarea pârâtei pentru lipsa demersurilor pentru aflarea situației juridice a imobilului este inechitabila in raport cu pasivitatea reclamantului privind propriile demersuri de notificare a pârâtei, notificare prin care sa îi ceara sa nu încheie contractul de vânzare cumpărare.

Așadar in opinia instanței ar fi fost in sarcina pârâtei să efectueze demersuri pentru a afla situația juridica, demersuri ce evident ar fi dus la același rezultat, întrucât statul prin unitățile sale a considerat ca imobilul se poate vinde, iar informațiile privind situația juridica ar fi provenit tot de la acesta.

In acest sens, este relevantă adresa nr. 102/C din 16.09.1996 emisă de către M. Justiției (depusa anexat apelului declarat de către S.C. A. S.A) prin care se arata ca notificările foștilor proprietari nu pot produce efecte legale, în sensul că nu pot opri cursul de aplicare a legii, respectiv de vânzare a imobilului.

Apelanta-pârâtă mai precizează că printr-o simplă notificare reclamantul ar fi putut să o încunoștințeze referitor la intenția sa de revendicare a imobilului, lucru pe care nu l-a făcut.

De asemenea, instanța a făcut o grava confuzie atunci când a pus semnul egalității intre un dobânditor neglijent si unul de rea credința.

Efectele juridice nu sunt identice, fiind vorba de atitudini diferite: instanța consideră că pârâta a fost neglijentă, întrucât nu a făcut suficiente demersuri pentru a afla situația juridica a imobilului diferita de cazul relei credințe, când cumpărătorul cunoaște situația juridica litigioasa si își asumă acest risc.

În opinia apelantei pârâte, motivarea instanței este speculativa.

In anul 1998, întregul imobil fusese deja înstrăinat către chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, inclusiv apartamentul nr. 1, proprietatea pârâtei, contractele de vânzare-cumpărare fiind încheiate cu aceștia pe parcursul anilor 1996 si 1997.

Pe lângă faptul ca demersul judiciar al reclamantului a fost ulterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare a pârâtei, a fost si pur formal, întrucât printr-un simplu demers acesta ar fi putut obține informația ca imobilul a fost înstrăinat si ca atare proprietarul de la acel moment nu mai este statul roman.

Acțiunea in revendicare împotriva pârâtei a fost introdusa in anul 2007, la mai bine de 11 ani de la depunerea cererii adresa comisiei de Aplicare a Legii nr.112/1995, in condițiile in care despăgubirile ­solicitate in baza Legii nr. 10/2001 nu au fost efectiv obținute.

Apelanta-pârâtă a precizat că situația creata s-a datorat si pasivității reclamanților care pe de o parte nu m-au înștiințat privind intenția acestora de a redobândi în natură imobilul si pe de alta parte, ulterior înfăptuirii vânzării nu au solicitat in justiție anularea actului de vânzare - cumpărare.

Daca s-ar agrea opinia instanței de fond, ar însemna ca toți cumpărătorii în baza Legii nr.112/1995 sunt de rea credința si ar fi trebuit sa se abțină de la cumpărare întrucât era firesc sa aibă dubii cu privire la legalitatea modului de dobândire al bunului de către stat. O astfel de opinie este contrara spiritului legii si ar fi dus la lipsire de efecte si la ineficacitatea in cele din urma a Legii nr._ si nu poate fi acceptata.

A doua critică vizează inaplicabilitatea principiului aparentei in drept de către instanța de fond, motivat de faptul ca imobilul a trecut in proprietatea statului român fără titlu.

Instanța a arătat faptul prin Decretul nr. 92/1950, statul nu a dobândit valabil un drept de proprietate, întrucât au fost încălcate normele constituționale si legale interne cat si norme de drept internațional.

Toate aceste circumstanțe trebuiesc analizate in raport de legislația in vigoare la momentul cumpărării imobilului, când Decretul nr. 92/1950 era prevăzut ca titlu al statului.

La momentul înstrăinării, statul era proprietar, ca urmare aplicării legislației specifice perioadei respective, astfel ca dobânditorul a avut convingerea ca a tranzacționat cu adevăratul proprietar, titlul statului rezultând din conținutul actelor de preluare. Subdobanditorul nu avea capacitatea de a cerceta valabilitatea titlului statului, statul bucurându-se de aparenta de proprietar.

Deși reclamantul a inițiat demersuri in redobândirea imobilului in anul 1996, contractul de vânzare-cumpărare al paratei nu a fost desființat pe cale judecătoreasca, acesta menținându-si valabilitatea, iar sub aspectul preferabilitatii dispozițiile legii speciale asigura preferabilitatea titlului subdobanitorului de buna credința, in speța, reclamantul intimat nefăcând dovada ca a adus direct la cunoștința paratei intențiile de revendicare a imobilului, buna credința fiind prezumata.

Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat în mod incorect ca imobilul in litigiu nu a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale.

Nici pârâții-cumpărători, nici societatea vânzătoare nu ar fi putut analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată și, neexistând nici un fel de hotărâre judecătorească ori, cel puțin, acțiune in justiție, prin care să se stabilească nevalabilitatea trecerii imobilului în proprietatea statului, s-a trecut la aplicarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, procedură ce s-a finalizat prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, în normele de aplicare a acestei legi apărute în HG nr. 11/1997, Decretul nr. 92/1950 era prevăzut ca luai statului pentru imobil, chiar daca ulterior, dar după înfăptuirea vânzării acest titlu a fost considerat ca fiind constituit prin abuz.

Așadar, la momentul înstrăinării statul era proprietar, ca urmare aplicării legislației specifice perioadei respective, astfel ca dobânditorul a avut convingerea ca a tranzacționat cu adevăratul proprietar, titlul statului rezultând din conținutul actelor de preluare.

O astfel de opinie reiese si din Decizia civila nr. 2872/29.03.2011 pronunțata în dosarul nr._/3/2008 de către ICCJ, în care același reclamant - Vartaronian G. E. - revendica apartamentul nr. 3, decizie prin care instanța a constatat ca întregul imobil situat în . a fost preluat prin Decretul nr. 92/1950 cu titlu, potrivit legislației aplicabile la acea dată.

In consecința, tribunalul a apreciat, în mod nelegal, că imobilul în litigiu nu a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.

A treia critică se referă la faptul că sentința apelata contravine practicii recente a CEDO referitoare la faptul ca paratul, chiriaș cumpărător, . revendicare este titularul unui bun si a unei speranțe legitime.

Dacă s-ar fi menținut practica mai veche a CEDO, ar fi trebuit să se aprecieze că recunoașterea, în cauza de față, a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamantului, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului.

În cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă si executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a si dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141,142 și 143).

Așadar, în speță, nu poate fi recunoscut reclamantului decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii În echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

De asemenea, potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Pentru a se înlătura de la aplicare dispozițiile legale menționate, este necesar ca fostul proprietar să introducă acțiunea în anularea actului de înstrăinare.

Deși după . Legii nr. 10/2001, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei, respectiv să solicite constatarea nulității acestuia în termenul special de prescripție prevăzut legea specială, reclamantul nu a acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractelor și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul.

Apelanta pârâtă a arătat că, însăși atitudinea de pasivitate a reclamantului a contribuit hotărâtor la crearea actualei situații.

La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, și anume 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a consolidat, iar aceasta a dobândit, totodată, speranța legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-i anulat contractul de vânzare­-cumpărare este îndreptățită să păstreze apartamentul care, conform art. 18 lit. c, nu mai putea fi restituit in natură foștilor proprietari.

În atare condiții, apelanta pârâtă consideră că admiterea acțiunii în revendicare a fostului proprietar ar fi posibila doar cu încălcarea dispozițiilor de drept substanțial ale legii speciale, aplicabile raportului juridic dedus judecății.

In ipoteza admiterii acțiunii în revendicare formulata de către reclamant, s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare al pârâtei nu a fost desființat, iar dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut prin posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.

Totodată, a arătat apelanta-pârâtă că reclamantul a formulat acțiuni in revendicare cu privire si la alte apartamente situate in același imobil, in baza acelorași acte de proprietate, situațiile fiind absolut similare, unele dintre acțiuni fiind deja soluționate in mod definitiv si irevocabil prin respingerea lor, altele fiind încă pe rolul instanțelor de judecata.

In consecința, preferabilitatea titlului chiriașului cumpărător în baza Legii nr. 112/1995, în cadrul acțiunii in revendicare derivă nu din regulile generale aplicabile conform art. 480 Cod Civil, ci din regulile speciale calificate ca atare - de decizia in interesul legii - ale Legii 10/2001.

Prin urmare, având în vedere situația particulara a apartamentului in litigiu, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat in perioada 1945-1989, titlul pârâtei devine preferabil fata de criteriile speciale instituite de Legea nr.10/2001, respectiv valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. N02859/14.03.1997, ce nu a fost anulat in instanța in termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr.10/2001 si de disp. art. 18 din Legea nr.10/2001, care stabilesc in aceasta situație o reparație echitabila pentru proprietar, respectiv despăgubirea prin echivalent, bineînțeles sub condiția formulării notificării in termenul prevăzut de Legea nr.10/2001.

Apelanta pârâtă a susținut că reclamantul nu a solicitat constatarea nulității absolute a contractului său de vânzare-cumpărare - titlul său de proprietate - în termenul legal si de altfel nu a contestat buna credință a pârâtei.

O lege speciala, Legea nr.10/2001, a dat posibilitatea reparării în natură în situația în care bunul nu fusese înstrăinat chiriașilor, sau in echivalent, posibilitate de care a beneficiat si reclamantul, depunând notificare in temeiul Legii nr.10/2001.

Cu toate acestea, instanța de fond a înlăturat eficienta principiului aparentei in drept, al bunei credințe si al stabilității circuitului civil.

Cu privire la soluția instanței de fond pe cererea de chemare in garanție, apelanta pârâtă arată că aceasta este rezultatul unei interpretări greșite a art.1337 Cod Civil.

Astfel deși prin cererea precizatoare depusa la filele 245-249 dosar fond, și-a întemeiat acțiunea pe art. 1337 Cod Civil, instanța nu a analizat condițiile răspunderii pentru evicțiune, acordatu-i prețul plătit actualizat in temeiul art. 50 alin. 3 din legea 10/2001.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, in ipoteza admiterii cererii principale, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea cererii de chemare în garanție împotriva Primăriei Municipiului București prin Primarul G., în calitate de vânzător, obligarea la plata sumei de 2.080 lei reprezentând prețul plătit și 493.915 lei sporul de valoare al imobilului datorat creșterii prețurilor pe piața imobiliară.

În opinia apelantei-pârâte, sunt întrunite condițiile răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului în temeiul art. 1337 Cod Civil conform căruia vânzătorul este de drept obligat după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicțiunea totală sau parțial a lucrului vândut.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.282 și urm din Codul de Procedură Civilă, art.1337 din Codul Civil din 1864, art.45 din Legea nr.10/2001, Legea nr.112/1995, art.1 din Protocolul 1 la Cedo și decizia în interesul legii nr.33/2008.

În drept, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Împotriva apelurilor declarate a formulat întâmpinare intimatul-reclamant V. J. E., prin care a solicitat respingerea, ca nefondată, a apelului formulat de apelanta pârâtă I. R. și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 1214/22.06.2011.

Intimatul reclamant a susținut că pretinsa apreciere greșită a tribunalului ca apelanta-parata ar fi fost neglijenta sau de rea-credința, cu consecința neaplicării principiului securității circuitului civil - care este condiționat de buna-credința.

Intimatul-reclamant susține că buna-credința a paraților cumpărători, ca atitudine subiectiva manifestata de aceștia trebuie apreciata la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare pentru imobilele in litigiu, prin raportare la propriile demersuri efectuate de aceștia pentru a afla situația juridica a imobilului pe care vor sa îl cumpere.

In acest sens, in mod corect, a reținut instanța de fond ca apelanta-parata a data dovada de neglijenta si deci, nu poate fi considerata cumpărătoare de buna-credință. Prin minime diligente, așa cum s-a arătat și de către instanța de fond, aceasta putea sa afle ca imobilul situat in ., sector 2, este solicitat spre restituire de către proprietari

Se învederează că acțiunea intimatului-reclamant este întemeiata pe dispozițiile Codului Civil, fiind fără relevanță buna-credința învederata de către apelanta-­parata, întrucât aceasta prezintă importanta doar in cazul acțiunii in anulare a contractului, iar nu in acțiunea in revendicare.

Se mai afirma de către apelanta-parata ca intimatul-reclamant era cel care trebuia sa întreprindă demersuri pentru a împiedica vânzarea imobilului către terți, in acest sens fiind necesar sa o anunțe pe apelanta-parata ca revendica apartamentul.

În opinia intimatului-reclamant, este absurdă pretenția apelantei-parate, cu atât mai mult cu cat acesta nu a stat in pasivitate, ci a avut încredere in autoritățile statului si a procedat astfel cum prevederile legale ii permiteau. A notificat autoritățile conform Legii nr.112/1995, a formulat acțiune in justiție, a așteptat soluționarea notificării pe Legea nr.10/2001, nefiind culpa acestuia ca autoritățile statului au procedat la vânzarea unui imobil care nu ii aparținea, in disprețul fostului proprietar si ulterior, nu au soluționat in termen rezonabil nici cererea depusa in virtutea Legii nr.10/2001.

Adresa nr. 102/C/16.09.1996 emisa de M. Justiției prin care se arata ca notificările foștilor proprietari nu pot opri vânzarea imobilelor solicitate de către aceștia este una ilegala, care nu produce efecte juridice întrucât practic modifica legea 112/1995, fără a avea forța juridica necesara sa facă acest lucru, astfel ca apelanta­-parata nu se poate folosi nici de un astfel de act pentru a îndepărta atenția de la lipsa oricărei încercări a acesteia de a afla daca imobilul este solicitat sau nu de către foștii proprietari.

Se învederează că intimatul-reclamant a făcut demersuri pentru a împiedica vânzarea bunului său, însă apelanta-parata nu a făcut nimic pentru a se asigura ca achiziționează un apartament care este al statului, astfel că în nici un caz, reaua-credința a statului nu constituie, in speța de fata, dovada bunei­credințe a cumparatoarei.

Simpla încredere in autoritățile statului, determinata de faptul ca acestea au procedat la vânzarea efectiva, iar nu prin solicitarea unui răspuns din partea autorităților cu privire la situația juridica a apartamentului, nu constituie dovada bunei-credințe.

De asemenea, intimatul reclamant a susținut că nu înțelege de ce ar fi "speculativa" interpretarea instanței de fond când, in mod corect a constatat că acesta a formulat in anul 1998 o acțiune in instanța pentru revendicarea imobilului in întregime, tocmai pentru ca nu primea niciun răspuns de la autoritățile statului si urmarea să își recupereze proprietatea.

Se susține că nu numai că intimatul-­reclamant nu a stat in pasivitate, dar nu era obligația acestuia sa se deplaseze la fiecare apartament ca sa anunțe ca își revendica imobilul. Dimpotrivă, apelanta-parata avea obligația sa se intereseze daca s-au depus cereri de restituire a apartamentului de către foștii proprietari, din moment ce cunoștea ca exista aceasta posibilitate.

Orice persoana de buna-credința s-ar fi abținut de la cumpărarea unui imobil de a cărui situație juridica nu s-a interesat in prealabil, astfel ca, achiziționarea apartamentului doar la adăpostul legii 112/1995 creează aparenta legalității si a bunei-credințe a apelantei-parate, motiv pentru care in mod corect instanța de fond a considerat ca neglijenta acesteia nu poate justifica preferabilitatea titlului sau de proprietate, fata de cel opus de către intimatul-reclamant.

În al doilea motiv al întâmpinării se precizează pretinsa greșita reținere a instanței de fond ca nu se poate aplica principiul aparentei in drept întrucât imobilul a trecut in proprietatea statului fără titlu.

Se afirma de către apelanta-parata ca existenta titlului valabil trebuie raportata la legislația in vigoare la momentul cumpărării imobilului, când Decretul nr. 92/1950 era prevăzut ca titlu al statului.

Așa cum se afirma chiar de către apelanta-parata, doar instanțele de judecata pot stabili daca titlul statului este valabil, pe cale de consecința, nici măcar legiuitorul legii nu putea stabili ca Decretul nr. 92/1950 este titlu valabil. Astfel, conform art. 1 (2) din normele metodologice de aplicare a legii 112/1995, statul avea titlu valabil la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare numai daca Decretul nr. 92/1950 respecta prevederile legale in vigoare la data edictării sale.

Așa fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că Decretul nr. 92/1950 nu respecta normele constituționale si internaționale in vigoare la data adoptării acestuia, si deci, statul nu avea un titlu valabil pentru apartamentul înstrăinat apelantei-parate.

Pentru a stabili daca statul a avut titlu valabil la înstrăinarea apartamentului nu contează nici daca apelanta-parata avea convingerea ca statul avea acest titlu, nici daca chiar legea 112/1995 stabilea ca Decretul nr. 92/1950 este titlu valabil, ci instanța trebuie sa stabilească acest lucru.

Constatându-se de către instanța că Decretul nr. 92/1950 încălca atât Constituția României de la acea vreme, cat si Declarația Universala a Drepturilor Omului, ratificata de România, atunci apelanta-parata nu mai poate susține cu temeinicie ca statul justifica titlu pentru apartamentul vândut.

Pe cale de consecința, corect a apreciat instanța de fond ca, in lipsa titlului valabil, statul nu putea transmite către apelanta-parata, in temeiul Legii nr.112/1995, un drept de proprietate pe care nu il avea.

Referirile apelantei-parate la preferabilitatea pe care legea speciala nr.10/2001 o conferă titlului sau neanulat sunt total netemeinice si lipsite de temei juridic.

Legea nr.10/2001 nu reglementează raportul dintre fostul chiriaș si fostul proprietar, astfel ca nu se poate concluziona ca aceasta lege conferă prioritate titlului fostului chiriaș.

Neformularea de către intimatul-reclamant a unei acțiuni întemeiată pe art.45 din Legea nr.10/2001 nu conferă puteri suplimentare titlului de proprietate al apelantei­-parate, titlu care provine de la un neproprietar (în condițiile în care s-a stabilit în mod cu efect retroactiv, nevalabilitatea titlului Statului) și a fost încheiat în mod evident cu încălcarea chiar a Legii nr.112/1995, lege care permitea doar înstrăinarea imobilelor preluate cu titlu.

Prin urmare, aceste vicii ale titlului apelantei-parate, salvat de la nulitate prin neintroducerea unei acțiuni în temeiul art.45 din legea nr. 10/2001, nu se pot transforma în niciun caz în criterii de preferabilitate ale acestuia în raport de titlul de proprietate al intimatului-reclamant.

Analiza viciilor titlului de proprietate exhibat de apelanta-parata nu poate fi paralizată de faptul că nu s-a declarat nulitatea acestui titlu. Acest titlu este valabil, în sensul că el există, că nu este declarat nul, dar viciile sale persistă și reprezintă argumente evidente pentru care acest titlu nu poate surclasa titlul intimatului-reclamant, mult mai bine caracterizat.

Error communis facit jus este un principiu aplicabil numai în materia nulității actelor juridice civile, fiind un remediu pentru salvarea actului juridic de la nulitate și nu uri criteriu de preferabilitate în acțiunea de comparare a două titluri de proprietate.

De altfel, art. 45 din Legea nr.10/2001 este tocmai consacrarea particulară a efectelor principiului error communis tacit ius în materia imobilelor dobândite În temeiul Legii nr.112/1995, fiind astfel, absurdă situația in care, chiar dacă s-ar admite că preferința titlului apelantei-pârâte nu decurge din dispozițiile art.45, atunci ea decurge din aplicarea principiului error communis tacit ius.

Prin urmare, in mod corect instanța de fond a considerat ca este preferabil titlul intimatului-reclamant si ca nu se poate retine proprietatea aparenta a Statului R..

Al treilea motiv al întâmpinării se referă la pretinsa încălcare de către instanța de fond a practicii C.E.D.O cu privire la faptul că un chiriaș cumpărător este titularul unui bun și al speranței legitime.

Se afirma de către apelanta-parata ca in conformitate cu practica recenta a CEDO, pentru a se stabili ca reclamantul are un bun, nu mai este suficienta o hotărâre prin care se stabilește caracterul abuziv al deposedării.

Urmare a deciziei pilot A. si alții contra României, se susține de către apelanta-parata ca nu se mai poate acorda intimatului-reclamant decât dreptul la despăgubiri, fie cel reglementat deja de Legea nr.10/2001, fie altul, care urmează a fi elaborat de către S. R. in termenul de gratie de 18 luni.

Or, mecanismul prevăzut de Legea nr.10/2001 care face trimitere la legea 247/2005 nu funcționează, iar "soluția" noua găsita de către S. R. in urma pronunțării hotărârii pilot este OUG nr.4/2012, prin care nu numai ca se recunoaște chiar de către Stat ca Legea nr.247/2005 nu funcționează, dar se stabilește si ca "Ia data intrării in vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta se suspenda, pe o perioada de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum si procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acorda despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv"din Legea nr. 247/2005."

Astfel fiind, din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului, care are astfel un "interes patrimonial" protejat de art. 1 Protocolul 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 458/02.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, Hotărârea din 02.06.2009, Reichardt împotriva României, Hotărârea din 13 noiembrie 2008, P. și Dimeca împotriva României, Hotărârea din 9 decembrie 2008).

La rândul său, pârâtul are un bun actual în sensul Convenției (contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, neanulat), însă, având în vedere conflictul care apare între două drepturi asupra aceluiași bun, deopotrivă protejate de Convenție, judecătorul trebuie să dea prevalență unuia dintre ele (neputând refuza să judece pricina pe motiv că legea nu prevede sau că este neîndestulătoare).

Acțiunea în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâtului cumpărător, după . Legii nr. 10/2001, este admisibilă, deoarece legea specială nu exclude posibilitatea promovării acțiunii în revendicare de către fostul proprietar împotriva cumpărătorului de la stat, iar pe de altă parte o astfel de limitare, chiar dacă ar fi prevăzută de legea specială, ar fi contrară principiului accesului liber la justiție, în condițiile În care Legea nr. 10/2001 nu conține prevederi care să reglementeze raportul dintre fostul proprietar și cumpărătorul pe Legea nr. 112/1995 sub aspectul redobândirii de către primul a posesie imobilului.

Pe de altă partea, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu s-a statuat că acțiunea în revendicare formulată după . Legii nr. 10/2001 ar fi inadmisibilă. Chiar dispozitivul acestei decizii stabilește, În caz de neconcordanță, prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului În raport cu dispozițiile legii interne, iar În considerente se arată că "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, În toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun În sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

In acest sens, intimatului-reclamant din speță îi profită și prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, pentru imobilele preluate fără titlu valabil, proprietarii își păstrează această calitate și pot cere restituirea imobilelor în natură. Aceste prevederi legale, în vigoare la data promovării prezentei acțiuni în revendicare și, deci aplicabile raportului juridic dedus judecății, conform principiului activității legii și neretroactivității legii civile noi (prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție), au ca efect recunoașterea prin însăși Legea nr. 10/2001 a faptului că, în situația în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul titularului său, ceea ce reprezintă, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, mai mult decât o simplă speranță de restituire.

Este adevărat că, potrivit legii speciale interne, Legea nr. 10/2001, proprietarul imobilului preluat fără titlu valabil nu poate obține restituirea în natură, în situația în care bunul a fost înstrăinat către un cumpărător de buna-credință (art. 45 alin .2 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv art. 7 alin. (1)1 din aceeași lege, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009). Însă, în jurisprudența CEDO, o asemenea reglementare, care lipsește pe proprietar de bunul său, indiferent de rațiunile care o justifică, echivalează cu o "ingerință" în dreptul de proprietate.

Instanțele interne nu pot face abstracție de Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Dimpotrivă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.

Analiza de convenționalitate a legii interne nu implică o examinare in abstracto a legii, ci o cercetare in concreto a împrejurării dacă modul în care legea este interpretată și aplicată într-un anumit caz riscă să conducă la încălcarea Convenției.

În consecință, atunci când în litigiul concret dedus judecății se invocă încălcarea dreptului de proprietate, judecătorul național trebuie să constate dacă există o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului și în ce măsură această ingerință respectă cerințele primului alineat al art. 1 din Protocolul 1.

În aceste condiții, rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a reclamantului în speță, prin înstrăinarea bunului său de către stat către chiriaș, corespunde cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această "ingerință" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru între cerințele protejării Unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.

Această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele soluționate în materia imobilelor preluate de stat (S. împotriva României, Hotărârea din 21.07.2005, P. împotriva României, Hotărârea din 01.12.2005, P. împotriva României, Hotărârea din 16.02.2006), ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Dacă, în ceea ce privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea Europeană a reținut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza S. împotriva României, paragrafele 49 și 50), în privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns la concluzia contrară.

În acest context, trebuie reținută împrejurarea că legislația internă nu permite un remediu efectiv și eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie și de durată pe care reclamanții ar trebui să o parcurgă pe temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 și a OUG nr. 81/2007.

În cauze mai recente, Curtea Europeană a observat că nici în prezent Guvernul României nu a demonstrat că sistemul de indemnizare creat în luna iulie 2005 prin Legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendar previzibile, o indemnizație în raport cu valoarea de piață a bunurilor de care au fost lipsiți (cauza Sone împotriva României, Hotărârea din 04.11.2008, definitivă la 04.04.2009, par. 18).

În ceea ce privește lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a făcut în cauza Faimblat împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. al României, Partea 1, nr. 141/06.03.2009). Curtea nu a contestat eficiența pe care o poate avea procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, în special pentru stabilirea calității de persoană ce poate beneficia de dreptul la despăgubire și pentru propunerea metodei de despăgubire (restituirea bunului sau primirea unei indemnizații). De asemenea, Curtea a observat faptul că persoanele nemulțumite pot supune decizia administrativă controlului instanțelor judecătorești.

Mai mult, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire.

Toate aceste argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că intimatul-reclamant din prezenta cauză este, practic, în imposibilitatea de a-și recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri efective, singura soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care reclamantul este supus În mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței europene.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.291 din Codul de Procedură Civilă, art.480 din Codul Civil din 1864 și art.1 din Protocolul 1 la Cedo.

Analizând apelurile declarate din prisma criticilor formulate, instanța de apel constată că prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art.480 din Codul Civil din 1864, a dispozițiilor art.1 din Protocolul 1 al Cedo și a principiului stabilității și securității juridice, motiv pentru care este întemeiat apelul declarat de către apelanta-pârâtă I. R. și, pe cale de consecință și apelurile declarate de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, precum și aderarea la apel declarată de către S.C. A. S.A., pentru următoarele motive:

În ceea ce privește criticile formulate de către apelanta-pârâtă I. R., instanța de apel învederează că cererile deduse judecății vor fi analizate, atât din perspectiva de temeiul de drept invocat de către reclamant, respectiv art.480 din Codul Civil din 1864, dar având în vedere și apărările formulate de atât de apelanții-pârâți, cât și de către intimatul-reclamant, întemeiate pe dispozițiile Legii nr.10/2001.Astfel, instanța de apel constată că însuși reclamanți invocă în întâmpinarea formulată dispozițiile art.2 și art.45 din Legea nr.10/2001.

În primul rând, instanța de apel constată ca fiind total eronată motivarea primei instanțe cu privire la existența în patrimoniul lui V. J. E. a unui drept de proprietate în sensul de drept la restituirea în natură a bunului litigios, fiind întemeiată cea de-a treia critică formulată de către apelanta I. R. prin motivele de apel formulate.

Astfel se învederează că acțiunea în revendicare reprezintă acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar sau împotriva posesorului care invocă un drept de proprietate asupra bunului posedat (în sensul de drept la restituirea efectivă în natură a imobilului). Scopul declanșării acțiunii în revendicare îl constituie restituirea efectivă a bunului și reintrarea acestuia în patrimoniul proprietarului-reclamant.

Cel care declanșează litigiul invocă împrejurarea că are un drept de proprietate în patrimoniul său asupra imobilului litigios, în sensul de a obține restituirea efectivă în natură a bunului.

În cauza de față, instanța reține că V. J. E. invocă existența unui vechi drept de proprietate (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului) asupra apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, ., parter, ., compus din vestibul, 2 camere, baie, grup sanitar, cămară, 2 camere de serviciu o boxă cu suprafața utilă de 71,79 m.p., cota indiviză de 4,79% din părțile de folosință comună ale imobilului, precum și suprafața de 12,31 m.p. teren aferent.

În acest sens, exhibă ca titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/23.11.1940, prin care autorii reclamanților V. G., V. V. și E. Papazian au fost dobândit întregulul imobil.

Prin actul de partaj autentificat sub nr._/ 17.11.1944 de către Tribunalul I., Secția Notariat, cei trei autori-cumpărători au convenit cu privire la încetarea stării de indiviziune privind imobilul pe care l-au cumpărat împreună, arătând componența celor trei loturi pe care au înțeles să le constituie autorii – coproprietari privind modul în care au înțeles să-și exercite drepturile exclusive.

Curtea constată că, potrivit dreptului intern, respectiv dispozițiile art.480 din Codul Civil din 1864, cele două acte juridice invocate nu sunt de natură a determina recunoașterea în patrimoniul intimatului reclamant V. J. E. a dreptului de proprietate asupra bunului litigios (în sensul existenței unui drept de a obține restituirea efectivă în natură a bunului).

În acest sens, instanța de apel va înlătura susținerea primei instanțe că actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/23.11.1940 și actul de partaj autentificat sub nr._/ 17.11.1944 de către Tribunalul I., Secția Notariat dau naștere unui bun în patrimoniul intimatului reclamant asupra imobilului litigios, atâta timp cât, nu s-a confirmat prin nicio hotărâre judecătorească sau un act administrativ dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, drept care a ieșit, în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul fostului proprietar.

În acest sens, Curtea va înlătura și susținerile intimatului-reclamant V. J. E., din cuprinsul întâmpinării cu privire la faptul că are în patrimoniul său un drept de proprietate, în sens de drept la restituirea în natură a imobilului litigios.

Cu privire la susținerea lui V. J. E. în sensul că dreptul asupra bunului litigios i s-a recunoscut prin însuși art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, Curtea va înlătura această afirmație cu motivarea că dispozițiile menționate nu reprezentau o recunoaștere a unui drept actual în patrimoniul fostului proprietar, ci doar posibilitatea legală conferită acestuia de a obține, în condițiile legii speciale de retrocedare, fie restituirea bunului în natură, dacă se mai afla în patrimoniul Statului R., fie prin măsuri prin echivalent, în condițiile în care s-a formulat notificarea și sunt îndeplinite condițiile legale în acest sens.

Însă, pentru soluționarea acțiunii în revendicare, este necesar să se stabilească dacă intimatul-reclamant mai are în patrimoniul său un „bun”, în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției.

Astfel, potrivit jurisprudenței organelor Convenției, obiectul protecției articolului 1, îl formează așadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare componentă a patrimoniului care: are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă, derizorie); reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală și incontestabilă din sfera juridică a persoanei interesate; se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat și identificabil.

În prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiție (lit.b), ce a fost dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (Kopecky c. Slovaciei ­Marea Cameră, hotărârea din data de 28.09.2004):

a) Art.1 nu recunoaște dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu și nu creează o situație continuă de "privare de drept". În consecință, privările de proprietate anterioare ratificării Convenției nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis (Malhous c. Republicii Cehe);

b) Reclamantul nu poate susține existența unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziția ori măsura contestată se raportează la un "bun" în sensul Convenției; noțiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de recunoaștere a unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art.1; aceeași este situația creanțelor condiționale, stinse ca urmare a nerealizării condiției (Prințul Hans-A. II de Liechtenstein c. Germaniei" Gratzinger . Cehe, D. c. României, 6.12.2007).

c. Art. 1 nu impune statelor contractante nici o obligație privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenției; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislației privind restituirea bunurilor, precum și condițiile restituirii (a se vedea și P. c. României);

d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenției și a Protocolului nr. 1, adoptă o legislație privind restituirea totală ori parțială a bunurilor preluate într-un regim anterior, o astfel de legislație dă naștere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute pentru restituire (Broniowski c. Poloniei);

e) noțiunea de "speranță legitimă": trebuie distins între o simplă speranță ­oricât de legitimă moral - și speranța legitimă, care trebuie să aibă o natură concretă și să se întemeieze pe o dispoziție legală, ori pe un act juridic, cum ar fi o hotărâre judiciară; dacă existența unui drept este controversată în dreptul intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanțe, nu există o speranță legitimă (Jantner c. Slovaciei).

f) un interes patrimonial (creanță) nu poate fi considerat o " valoare patrimonială" susceptibilă de a constitui un "bun" în sensul art.1 decât dacă ea are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor judecătorești; o contestație reală, ori caracter serios al pretențiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existența unei speranțe legitime.

Aplicând principiile enunțate la cauza de față, Curtea constată că intimatul-reclamant V. J. E. nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului nr.92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și . fostului proprietar.

Din această perspectivă se pune în discuție împrejurarea dacă intimatul-reclamant V. J. E. ar mai putea avea în patrimoniul lui „un bun” în sensul art.1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și dacă existența acestui bun ar putea da naștere în patrimoniul fostului proprietar la dreptul la restituirea efectivă a imobilului preluat abuziv, în condițiile în care acest imobil a fost dobândit cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data înstrăinării de către o terță persoană.

În concordanță cu soluția pronunțată de către instanța de apel, Curtea apreciază, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că V. J. E. nu mai are în patrimoniul lui nici un „bun” și nici o „speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art.1 din Protocolul 1 al Convenției.

În acest sens, se invocă și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României, paragraful nr.37 din cauza M. împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art.1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (paragraful nr.36 din cauza M. împotriva României).

De asemenea, în paragraful nr.135 din hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Ceea ce este esențial este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.

În cauză de față, se constată că V. J. E. nu mai are în patrimoniul lui un drept la restituirea efectivă a bunului preluat abuziv, însă în patrimoniul acestuia s-a născut un drept de indemnizare pentru imobilele înstrăinate în temeiul Legii nr.112/1995. Pentru exercitarea acestui drept de indemnizare, intimatul-reclamant a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001, în forma în vigoare la data de 25.11.2010.

Astfel, instanța constată că, în cadrul acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar se compară situația recurentei-pârâte, care are în patrimoniul ei un drept de proprietate actual asupra imobilului litigios și situația lui V. J. E., care nu are în patrimoniul său un drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.

Inexistența dreptului la restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv în patrimoniul acestuia atrage drept consecință respingerea acțiunii în revendicare formulată, în condițiile dreptului comun, în temeiul art.480 din Codul Civil, deoarece V. J. E. nu mai poate opune vechiul drept de proprietate, în scopul de a obține restituirea efectivă în natură a imobilului preluat abuziv, deoarece a pierdut acest drept în mod definitiv și irevocabil.

În prezent, în cadrul acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun are relevanță numai împrejurarea că V. J. E. nu mai are în patrimoniul nici un „bun”, în sensul de drept la restituirea efectivă a imobilului litigios.

Astfel, instanța de apel va înlătura toate criticile din întâmpinarea depusă referitoare la existența în patrimoniul acestuia a unui bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 al Cedo.

Această împrejurarea este relevantă pentru soluționarea acțiunii în revendicare, deoarece ne aflăm în ipoteza în care V. J. E. nu poate invoca nici un drept la restituirea efectivă în natură a bunului, în schimb apelanta-pârâtă I. R. invocă un drept de proprietate actual asupra apartamentului nr. 1 situat în imobilul din București, ., parter, ., compus din vestibul, 2 camere, baie, grup sanitar, cămară, 2 camere de serviciu o boxă cu suprafața utilă de 71,79 m.p., cota indiviză de 4,79% din părțile de folosință comună ale imobilului, precum și suprafața de 12,31 m.p. teren aferent.

Comparând cele două situații juridice se constată că poziția apelantei-pârâte este preferabilă, deoarece aceasta are în patrimoniul ei un drept de proprietate asupra imobilului, pe care îl posedă în fapt și invocă în favoarea ei un titlu valabil, în temeiul căruia a dobândit un drept actual.

În schimb, intimatul-pârât V. J. E. nu are în patrimoniul lui nici un drept de proprietate actual, respectiv dreptul de a dobândi restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv.

Curtea reține că, prin compararea titlurilor exhibate de către părțile litigante numai I. R. are un drept de proprietate asupra bunului în patrimoniul ei.

Argumentele invocate sunt în concordanță și cu decizia în interesul legii nr.33 /2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă, atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Un alt argument în sprijinul respingerii acțiunii în revendicare este preferabilitatea titlului apelantei-pârâte I. R..

Cu privire la critica referitoare la preferabilitatea titlului, Curtea învederează că titlul exhibat de către I. R. este preferabil pentru următoarele considerente:

1.încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr.112/1995.

2. aprecierea că imobilul se încadra în domeniul de aplicare al Legii nr.112/1995, așa cum era stabilit prin Normele de aplicare adoptate prin H.G. nr.20/1996, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

3. neexistența vreunei hotărâri judecătorești prin care să se constate printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare coroborată cu pasivitatea intimatului-reclamant, care nu a promovat niciun demers judiciar în acest sens. Astfel, reclamantul avea posibilitatea să atace în justiție contractul de vânzare-cumpărare al pârâtei, respectiv să solicite constatarea nulității acestuia în termenul special de prescripție prevăzut legea specială, reclamantul nu a acționat în acest sens și nici nu a oferit o explicație a motivului pentru care a rămas în pasivitate față de posibilitatea pe care i-o oferea legea specială de reparație, aceea de a solicita anularea contractelor și, în cazul obținerii unei soluții favorabile, de a primi în natură imobilul. La data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, și anume 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâtă s-a consolidat

4. pasivitatea intimatului-reclamant care nu a efectuat niciun demers în sensul desființării actului juridic al lui I. R..

În ceea ce privește susținerile primei instanțe cu privire la reaua-credință a lui I. R. și la respectarea celorlalte condiții prevăzute de Legea nr.112/1995, Curtea le va înlătura având în vedere, pe de o parte că nu are relevanță buna sau reaua-credință a părților în cadrul unei acțiunii în revendicare, iar pe de altă parte, prima instanță a depășit obiectul cererii de chemare în judecată care era revendicare bunului, iar nu constatarea nulității titlului de proprietate exhibat de către I. R.. Ceea ce este important în cazul acțiunii în revendicare este valabilitatea titlurilor exhibate de către părți, iar titlul de proprietate al apelantei I. R. nu a contestat și nici anulat, astfel încât produce efectele juridice obligatorii, constând în recunoașterea dreptului de proprietate asupra bunului litigios în patrimoniul său.

În acest sens, Curtea va constată că V. J. E. nu a contestat niciodată, nici chiar prin prezenta acțiune titlul de proprietate al lui I. R., care nefiind anulat se bucură de prezumția de valabilitate și legalitate.

De asemenea, eventualele vicii ale titlului apelantei invocate în cuprinsul întâmpinării depuse în calea de atac a apelului, vor fi înlăturate, având în vedere că nu a fost formulată o cerere de chemare în judecată în acest sens.

De asemenea, instanța de recurs învederează că nu se poate face abstracție de dispozițiile Legii nr.10/2001, în analizarea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art.480 din Codul Civil, deoarece aceste dispoziții au fost invocate de către ambele părți, respectiv atât de către I. R., cât și de V. J. E..

Curtea învederează că nici promovarea în anul 1998 a unei acțiunii în revendicare nu îi crează o situație mai favorabilă reclamantului, deoarece prin sentința civilă nr._ din 8 decembrie 1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr. 5025/1998, a fost declinată declină competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București, iar prin încheierea din 7 mai 2001 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă în dosarul nr. 4038/2000, menținută până în prezent a fost suspendată cauza conform art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, până la rezolvarea cauzei pe cale administrativă, a notificări.

De asemenea, la data promovării cererii de revendicare, respectiv 25.02.1997, C. G. al Municipiului București nu mai avea calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat, deoarece acesta formase obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr.2238/_/16.12.1996 .

Având în vedere aceste aspecte, Curtea reține că titlul apelantei-pârâte este preferabil, motiv pentru care se paralizează acțiunea în revendicare formulată de V. J. E..

În acest sens, a statuat și legiuitorul, când a adoptat Legea nr.10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație.

Chiar dacă cuantumul despăgubirilor și data obținerii acestora de către foștii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, Curtea apreciază că vătămarea produsă lui V. J. E. este mai mică decât vătămarea, care s-ar fi putut produce apelantei – pârâte I. R., dacă aceasta ar fi pierdut protecția juridică a dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.

Această concluzie derivă din împrejurarea V. J. E. are posibilitatea efectivă de a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr.10/2001.

În caz contrar, s-ar încălca dreptul la un bun al apelantei – pârâte I. R., care nu a avut nicio culpă în situația creată, care s-a comportat ca un adevărat proprietar și care ar trebui să depună eforturi suplimentare pentru a obține o despăgubire echitabilă.

Sub acest aspect, pentru I. R., cuantumul despăgubirilor și data acordării acestora ar fi mult mai improbabilă, decât situația lui V. J. E., având în vedere că apelanta ar trebui să declanșeze o nouă acțiune și să realizeze cheltuieli suplimentare, existând riscul ca în acest interval de timp să piardă posesia locuinței pe care o ocupă.

Comparând situația celor două părți, Curtea apreciază că este mai dificilă situația apelantei– pârâte I. R., care a dobândit un bun cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, care nu are nicio culpă pentru situația creată, care a beneficiat de prerogativele dreptului ei de proprietate, fără a fi tulburată, și care folosește spațiul respectiv, ca locuință efectivă necesară desfășurării normale a vieții.

În raport de aceste aspecte, Curtea va avea în vedere caracterul preferabil al titlului de proprietate al lui I. R. și împrejurarea că acest caracter trebuie să ofere o protecție juridică sporită față de protecția juridică de care ar beneficia reclamantul V. J. E..

De asemenea, Curtea va avea în vedere că dreptul la un „bun”, de care beneficiază I. R. este mai protejat din punct de vedere juridic și datorită efectelor principiul securității raporturilor juridice și a siguranței acestora.

În acest sens, Curtea se invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, reflectată în hotărârile de condamnare a României pentru încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, prin care s-a subliniat că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Majoritatea condamnărilor pentru încălcarea art.1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, au fost determinate de împrejurarea că foști proprietari au pierdut în fața instanțelor naționale și nu au obținut o despăgubire efectivă din partea Statutului R., nu pentru că s-a acordat prevalență titlului de proprietate al foștilor chiriași.

În cauza de față, V. J. E. are vocația de a dobândi despăgubiri în condițiile legii speciale de reparații, fiind formulată în acest sens și o notificare.

Împrejurarea că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr.10/2001, se realizează în mod greoi, datorită problemelor legislative, nu este culpa apelantei, care este particular și care nu trebuie să suporte consecințele legislative.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a considerat că Legea nr.10/2001 este contrară Convenției, ci mai mult, în cauza D. împotriva României a afirmat că deși „Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a fi privit ca și cum ar echivala cu acordarea efectivă a unei despăgubiri”, totuși „această concluzie nu înlătură dinainte orice evoluție pozitivă pe care ar putea să o aibă în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială în vederea despăgubirii persoanelor cărora, ca și reclamantul, li s-a recunoscut calitatea de proprietari printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În acest sens, Curtea observă cu satisfacție evoluția recentă care pare să se evidențieze în practică și care se îndreaptă în direcția bună în materie (paragraful 15 de mai sus)”.

În multe rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este determinată de lipsa totală a despăgubirilor, nu de faptul că Legea nr.10/2001, ar crea în mod greșit o situație favorabilă foștilor chiriași, care au devenit proprietari și care exercită prerogativele dreptului de proprietate.

De asemenea, în toate cauzele împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut implicit imposibilitatea Statutului R. de a restitui în natură imobilele naționalizate, care au fost vândute și a transformat obligația de restituire în natură în obligația patrimonială de a plăti valoarea de circulație a imobilului.

Prin obligarea Statului R. la plata valorii bunului, s-a evidențiat împrejurarea că nu se pot crea neajunsuri unui particular, pentru lipsa adoptării unor măsuri eficiente de despăgubire de către S. R..

În prezent, recenta jurisprudență a Curții Europene recunoaște posibilitatea statului de a limita cuantumul despăgubirilor, așa cum s-a statuat în cauza pilot M. A. și alții împotriva României.

În acest sens, instanța de recurs constată că, în raport de faptul că apelanta– pârâtă I. R. deține un „bun”, pe care îl folosește și cu privire la care exercită prerogativele de proprietar, nu se poate recunoaște în favoarea reclamantului V. J. E. efectul principal al acțiunii în revendicare, respectiv redarea posesiei asupra bunului.

Prima instanță a motivat soluția de admitere a acțiunii în revendicare pe considerentul că s-ar crea o sarcină disproporțională să se pretindă reclamantului de a promova o nouă acțiune în justiție, însă Curtea constată că aceeași sarcină disproporțională s-ar naște și pentru apelantă, dacă aceasta ar pierde protecția juridică sporită a bunului ei.

Această situație este determinată de împrejurarea că S. R. nu despăgubește în mod efectiv și imediat nici pe fostul proprietar și nici pe fostul chiriaș, devenit proprietar, astfel încât atât V. J. E., cât și I. R. au aceeași poziție procesuală inferioară în raporturile cu S. R. și trebuie să depășească aceleași obstacole pentru a obține o despăgubire efectivă.

Chiar dacă din analiza dispozițiilor Legii nr.10/2001, s-ar putea considera că poziția fostului chiriaș, devenit proprietar, care a fost obligat să restituie în natură bunul fostului proprietar, este mai favorabilă, totuși Curtea a constatat că și situația foștilor chiriași este incertă, sub aspectul dobândirii prețului reactualizat sau a valorii de circulație a bunului, după caz, datorită unei reglementări contradictorii a dispozițiilor art. 50 și art. 50/1 din Legea nr.10/2001 și a practicii diferite a instanțelor de judecată pe acest aspect.

De asemenea, Curtea constată că foștii chiriași se bucură de incertitudine cu privire la cuantumul despăgubirii și cu privire la data primirii efective a acestei, fiind din această perspectivă în aceeași situație ca și foștii proprietari, care nu au dobândit bunurile în natură.

În această ipoteză, în care ambele părți ar avea aceeași poziție inferioară în cazul în care nu dobândesc bunul în natură, Curtea apreciază că trebuie să se acorde prevalență principiului securității raporturilor juridice și principiului siguranței raporturilor juridice, pentru a se evita accentuarea unei incertitudini juridice.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea va considera ca fiind întemeiate criticile formulate de către apelanta-pârâtă I. R. și va înlătura toate susținerile intimatului-reclamant V. J. E., din cuprinsul întâmpinării.

Pentru motivele expuse, Curtea, în conformitate, cu dispozițiile art.297 din Codul de Procedură Civilă, va admite apelul declarat de către I. R., va schimba în parte sentința civilă apelată, în sensul că va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare.

Ca efect al admiterii apelului declarat de către I. R., Curtea va constata că sunt fondate și criticile formulate de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cu privire la inexistența acestuia a obligației de a plăti prețul actualizat către I. R., atâta timp cât aceasta nu a pierdut dreptul de proprietate a bunului litigios, motiv pentru care va admite și apelul declarat de către acesta.

De asemenea, Curtea va admite și cererea formulată de către S.C. A. S.A. de aderare la apel declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că nu mai are obligația de a restitui comisionul de 1%, așa cum s-a dispus de către prima instanță, prin sentința apelată.

Admiterea apelului declarat de către I. R., va efecte și asupra cererii reconvenționale formulate având ca obiect restituirea prețului actualizat, obligarea la plata îmbunătățirilor necesare și utile, precum și diferența dintre prețul actualizat și valoarea de circulație a imobilului litigios, în sensul că Curtea va respinge cererea reconvențională, ca fiind rămasă fără obiect. Astfel, atâta timp cât bunul nu a ieșit din patrimoniul lui I. R. nu mai există nici obligația instituțiilor menționate de a restitui prețul actualizat sau valoarea de circulație a bunului sau contravaloarea îmbunătățirilor, în conformitate cu art.50 din Legea nr.10/2001.

Pentru aceleași motive, Curtea va respinge, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție formulate de către I. R. în contradictoriu cu M. București, prin Primar G., CGMB, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. A. S.A. De asemenea, va respinge, ca rămase fără obiect, și cererea de chemare în garanție formulată de către București, prin Primar G. împotriva Ministerului Finanțelor Publice și cererea de chemare în garanție formulată de către S.C. A. S.A. împotriva Ministerului Finanțelor Publice. Vor fi păstrate celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la respingerea celorlalte cereri de chemare în garanție și a cererii reconvenționale formulate de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelurile declarate de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și I. R..

Admite cererea de aderare la apel formulată de către S.C. A. S.A.

Schimbă în parte sentința civilă apelată în sensul că:

Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare.

Respinge cererea reconvențională formulată de către I., ca fiind rămasă fără obiect.

Respinge, ca rămase fără obiect, cererile de chemare în garanție formulate de către I. R. în contradictoriu cu M. București, prin Primar G., CGMB, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și S.C. A. S.A.

Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de către București, prin Primar G. împotriva Ministerului Finanțelor Publice.

Respinge, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanție formulată de către S.C. A. S.A. împotriva Ministerului Finanțelor Publice.

Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței.

Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică, azi, 18.05.2012.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR

Z. D. C. M. S.

GREFIER

L. D.

Red. D.Z./17.06.2012

Tehnored. GC./D.Z

9 ex./22.05.2012.

← Pretenţii. Decizia nr. 444/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Legea 10/2001. Decizia nr. 2288/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 2297/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Contestaţie la executare. Decizia nr. 1141/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1149/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 444/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 2288/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 2267/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 2291/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI Legea 10/2001. Decizia nr. 1013/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI