Pretenţii. Decizia nr. 867/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 867/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-05-2013 în dosarul nr. 867/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.867.
Ședința publică din 14.05.2013
Curtea constituită din:
Președinte - M. C.
Judecător - I. A. H. P.
Judecător - A. D. T.
Grefier - E. C.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procurorul C. C..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant W. P. Askan și de recurentul-pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.178 din 25.01.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Cauza are ca obiect pretenții întemeiate pe prevederile Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, că recurentul-reclamant a depus la dosar, prin registratura instanței, la data de 08.05.2013, motivele recursului, iar ambele părți au solicitat judecarea pricinii în lipsă, potrivit art.242 C. proc. civ.
Reprezentantul Ministerului Public invocă excepția nulității recursului declarat de reclamantul W. P. Askan, pentru nemotivarea căii de atac în termenul prevăzut de lege. Solicită să se constate nulitatea recursului în temeiul art.303 C. proc. civ.
Cu privire la recursul formulat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat. Susține că reclamantul avea interes în promovarea cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative suferite de acesta, având în vedere că dislocarea și stabilirea unui domiciliu obligatoriu nu face parte din categoria celor prevăzute în mod expres de lege ca având caracter politic.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a III-a Civilă, la data de 06.06.2012, reclamantul WESSSLEY P. ASKAN, în contradictoriu cu pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate și să fie despăgubit, conform Legii nr.221/2009, astfel: 1. constatarea caracterului politic al măsurii de dislocare și de stabilire de domiciliu obligatoriu pentru petent, împreună cu rudele sale (decedate): Wessley Adolf – tatăl petentului, Wessley Aletta Hilda – mama petentului, Wildmann Hilda – bunica petentului; 2. obligarea pârâtului la acordarea unei despăgubiri în sumă de cel puțin 10.000 euro pentru petent și câte 8.000 euro pentru rudele sale decedate, menționate mai sus. În drept, prevederile art.3-6 ale Legii nr.221/2009.
În susținere cererii, petentul a arătat că familia sa a fost dislocată de la B., la data de 02 mai 1952 și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în ., Raionul R., jud. B., până în iulie 1954. Aceasta a fost evacuată împreună cu nenumărate alte familii, majoritatea din grupul etnic german, fiind obligați membrii săi să părăsească orașul în maxim 3 zile, în localitatea noului domiciliu având ștampila de D.O. în carnetul personal de identitate, fără să fi avut vreo vină individuală.
Motivul dislocării familiei din care făcea parte a fost justificat prin faptul că tatăl său a fost declarat „patron” al unui atelier de vopsele cu 6 salariați între anii 1940 - 1945, când acesta a fost lichidat. Din același motiv petentul nu a putut reuși să intre la facultate, fiind de două ori respins pentru faptul că a fost fiu de țăran sau de muncitor. În urma perioadei de dislocare tatăl său s-a îmbolnăvit de astm bronșic și emfizem pulmonar.
Pe perioada dislocării familia sa a trăit în condiții inumane, fiind lipsită de condiții elementare de trai și igienă și pierzând cele mai multe din bunurile agonisite. Ulterior, au avut de îndurat umilințe, tatăl său găsind greu de lucru, doar ca necalificat, în cariera de piatră sau ca ziler, deși acesta era chimist, iar petentul a avut de îndurat greutăți pe perioada școlii. Această măsură a avut un caracter politic și cade sub incidența Legii nr.221/2009.
Prin sentința civilă nr.178/25.01.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul Wesssley P. Askan, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu luată față de familia reclamantului prin Decizia 239/1952 și a respins cererea de acordare a despăgubirilor, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin deciziile nr.1358 și 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale, s-a constatat, că prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 – prin care se acordă persoanei îndreptățite sau, după decesul acesteia, soției și descendenților până la gradul II inclusiv, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit - sunt neconstituționale.
În conformitate cu art.147 alin.4 din Constituția României: „Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.
În urma declarării neconstituționale a art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 sunt stinse toate drepturile de creanță născute ca efect al acestei dispoziții legale (exceptând, totuși, cele deja stinse până în acest moment prin plată sau în alt mod), fără nicio distincție, după cum este vorba de creanțe pentru care a fost sau nu a fost exercitat dreptul la acțiune (indiferent dacă creanța a fost sau nu pretinsă printr-o acțiune în justiție).
Nu se poate, totuși, ca, invocând preeminența dreptului internațional față de cel național, efectele celor două decizii ale Curții Constituționale să fie înlăturate, cu consecința aplicării în continuare a dispozițiilor art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009.
Astfel, după ce în art.11 alin.2 din Constituție se prevede că tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, în art.20 alin.1 se precizează că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor, prevăzute la cap.II al Constituției, vor fi interpretate și aplicate în concordanța cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, iar, în alin.2 din art.20, se prevede că, în măsura în care există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale (cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile).
Două concluzii se desprind din normele constituționale învederate: aplicarea cu preeminență a dreptului internațional ratificat de România (Convenția) este posibilă numai în materia drepturilor fundamentale ale omului, nefiind posibilă înlăturarea unei dispoziții constituționale care reglementează în altă materie, anume efectele deciziilor Curții Constituționale; o dispoziție constituțională poate fi doar interpretată și aplicată în concordanță cu dreptul internațional ratificat de România, fiind exclus rolul completiv, modificator sau abrogator al dreptului internațional ratificat de România în raport cu normele constituționale.
În concluzie, nu există mecanism juridic reglementat, prin care să se înlăture dispozițiile art.147 alin.1 și 4 din Constituție și să se aplice cazurilor luate în discuție - prin invocarea interzicerii discriminării, pe temeiul art.14 din Convenție - în continuare, prevederile art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009.
Prin decizia în interesul legii nr.12, Înalta Curte de Justiție și Casație stabilește că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin.1 lit.a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsuri administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Totodată, când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională, ea nu mai există și, prin urmare, nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Instanțele soluționează un litigiu pe baza dispozițiilor legale în vigoare. Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională, pentru că, altfel, s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat, transformându-se judecătorul în legiuitor pozitiv. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă inclusiv din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată sunt valabile în speța de față și au constituit argumentul peremtoriu în sprijinul soluției asupra căreia s-a oprit instanța. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. De asemenea, Curtea Europeană reamintește faptul că marja de apreciere a statului în privința legilor reparatorii este largă, în contextul unei tranziții dificile de la economia planificată la economia de piață. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului.
Referitor la cererea de constatare a caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, aceasta poate fi primită doar în cazul în care privește alte fapte, respectiv alte măsuri administrative decât cele considerate a avea de drept un caracter politic, după cum reiese din prevederile art.1 al.3 si 4, respectiv art.4 al.2 din Legea nr.221/2009. Aceste dispoziții legale sunt firești, câtă vreme reclamantul nici nu ar avea vreun interes să solicite instanței a-i constata caracterul politic al unei condamnări ori masuri administrative cu privire la care însăși legea (respectiv art.1 al.2 si art.3) prevede că are un caracter politic. Astfel fiind, câtă vreme faptele evocate de reclamant se încadrează între cele enumerate la art.1 al.2 sau la art.3 din Legea nr.221/2009, acesta nu obține vreun folos practic prin formularea capătului de cerere privind constatarea de către instanță a caracterului politic al măsurii, caracter prevăzut de însăsi Legea nr.221/2009.
Măsura luată față de reclamant nu este prezumată de lege ca având caracter politic, decizia MAI 239/1952, în baza căreia s-a luat măsura deportării și a fixării domiciliului obligatoriu, nefiind cuprinsă în enumerarea limitativă a art.3 din Legea nr.221/2009. Urmează a se analiza dacă aceasta reprezintă o măsură administrativă cu caracter politic.
Sunt aplicabile dispozițiile art.4 din Legea nr.221/2009, care trimit la dispozițiile art.1 alin.3 din același act normativ. Potrivit acestor ultime dispoziții, pentru stabilirea caracterului politic al măsurii administrative vor fi avute în vedere criteriile stabilite prin art.2 alin.1 și art.3 din OG nr.214/1999.
Prin Legea nr.221/2009 s-a recunoscut dreptul la constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, precum și la despăgubiri, acelor persoane în sarcina cărora s-au reținut fapte care au avut ca scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în România la 6 martie 1945.
Domeniul de aplicare al acestei legi se suprapune cu cel al OG nr.214/1999, ambele acte normative vizând, în principal, recunoașterea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
În acest sens, potrivit art.3 din OUG nr.214/1999, au caracter politic numai măsurile administrative luate împotriva persoanelor care au săvârșit fapte în scopul menționat la art.2 alin.1 din aceeași ordonanță, cu titlu de exemplu fiind exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică, susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic, propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta, acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist.
Din probele administrate de reclamant rezultă că măsura deportării și a fixării domiciliului obligatoriu a fost determinată de fapta părinților reclamantului de a se împotrivi regimului comunist, circumstanțiindu-se, astfel, scopurilor enumerate exemplificativ de art.2 alin.1 din OUG nr.214/1999.
Tribunalul a conchis în sensul că măsura administrativă luată împotriva reclamantului a avut caracter politic, în acest sens fiind, de altfel, și Hotărârea nr.129/1996 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Decretului nr.118/1990.
Totodată, având în vedere dispozițiile art.4 din Legea nr.221/2009, precum și față de faptul că măsura administrativă a fost luată și față de acesta, tribunalul a constatat că reclamantul își justifică calitatea procesuală activă în raportul juridic dedus judecății.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantul W. P. Askan și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Recurentul reclamant nu a motivat calea de atac exercitată decât la data de 08.05.2013, în esentă, arătând că hotărârea tribunalul este contradictorie Constitutiei României si principiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. Dislocarea și stabilirea unui domiciliu obligatoriu au fost si vor rămâne acte ilegale, sens în care se impune acordarea de daune morale pentru prejudiciul cauzat.
Prin recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice s-a solicitat modificarea în parte a sentinței civile atacate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes și respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic ca lipsit de interes.
În motivare, recurentul pârât a susținut că Decretul lege nr.118/1990, precum și OUG nr.214/1999 au fost reglementate de către legiuitor tocmai pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării, respectiv al măsurii administrative dispusă printr-o sentința/decizie de către autoritățile regimului comunist.
Mai mult, însăși Curtea Constituționala a reținut, prin decizia 1358/21.10.2010, că există reglementări paralele în legislația României, și anume, pe de o parte, Decretul Lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945 si OUG nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistenta anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme si răsturnare prin forța a regimului comunist instaurat în România, iar, pe de altă parte, Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 - 22 decembrie 1989.
Prin aceeași decizie se arată că până în prezent persoanele care au suferit măsuri administrative cu caracter politic, precum și vreo măsură privativă de libertate au beneficiat și beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani care nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea și constatarea caracterului politic al măsurilor privative de libertate, respectiv al măsurilor administrative luate în perioada 06.03._89 de către regimul totalitar.
Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea si condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de familia reclamantului din prezenta cauză, din moment ce acesta a putut beneficia de dispozițiile normative mai sus invocate, care au ca finalitate repararea prejudiciului suferit ca urmare a dispunerii măsurilor administrative, prin recunoașterea caracterului politic al acestora.
Mai mult decât atât, Legea nr.221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr.118/1990 si OUG nr.214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativă de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.
Actele administrative ale autorităților și comisiilor prevăzute în actele normative mai sus menționate sunt supuse controlului judecătoresc în contencios administrativ și, prin urmare, nu pot constitui temei legal care să oblige instanța să constate caracterul politic al măsurii.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
În sedinta publică din 14.05.2013 s-a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantul W. P. Askan, asupra căreia instanta a rămas în pronuntare.
Relativ la declararea recursului reclamantului, Curtea retine că, potrivit art.301 Cod procedură civilă, termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii atacate, dacă legea nu dispune altfel, iar, conform art.103 alin.1 Cod procedură civilă, neexercitarea oricărei căi de atac în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată să acționeze în termenul legal printr-o împrejurare mai presus de voința ei.
În speță, termenul de recurs, care, în raport de natura litigiului, este cel de drept comun de 15 zile, prevăzut de art.301 Cod procedură civilă, a fost respectat la declararea recursului de către reclamant.
Astfel, conform dovezii de comunicare de la fila 74 dosar fond, care îndeplineste toate condițiile de valabilitate prevăzute sub sancțiunea nulității de art.100 alin.3 Cod procedură civilă, sentinta tribunalului a fost comunicată reclamantului la data de 25.02.2013, ceea ce înseamnă că de la această dată a început să curgă termenul de recurs pentru acesta, termen care, potrivit sistemului de calcul pe zile libere, prevăzut de art.101 alin.1 Cod procedură civilă, s-a împlinit la 13.03.2013.
Recursul reclamantului a fost declarat în interiorul acestui termen legal imperativ, iar nu după expirarea lui, respectiv la data de 08.03.2013; însă, motivele de recurs au fost depuse de recurentul reclamantul abia la data de 08.05.2013, conform datei transmiterii prin poștă a recursului, după cum rezultă din ștampila poștei aplicată pe plicul de la fila 30 din dosarul de recurs, așadar cu depăsirea termeunului prevăzut de art.303 alin.1 Cod procedură civilă, dispozitie legală care prevede că recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.
Potrivit art.306 alin.1 Cod de procedură civilă, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal. Așadar, dacă recursul nu a fost motivat prin declarația de recurs, cu arătarea motivelor de casare ori modificare, trebuie ca aceste motive să fie depuse obligatoriu în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Cum dispoziția imperativă a legii, aceea de motivare a recursului, nu a fost îndeplinită până la expirarea termenului prevăzut de art.301 Cod procedură civilă și cum în cauză nu s-au ivit motive de ordine publică care să fie puse în discuția părților din oficiu, conform art.306 Cod de procedură civilă, Curtea va constata nulitatea recursului declarat de recurentul reclamant W. P. Askan împotriva sentinței civile nr.178/25.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Referitor la recursul formulat de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe, Curtea constată că interesul reprezintă o condiție de exercitare a oricărei acțiuni civile, presupunând un folos practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Totodată, interesul trebuie să întrunească anumite cerințe, respectiv să fie legitim, născut și actual, să fie personal și direct.
Desi nu este reglementat în mod expres de Codul de procedură civilă, interesul reprezintă o conditie esentială pentru ca o persoană fizică sau juridică să poată exercita o actiune civilă.
Interesul este definit în doctrina juridică ca fiind folosul practic pe care o parte îl urmăreste prin punerea în miscarea procedurii judiciare. El poate să fie material, când se urmăreste obtinerea unui folos de ordin patrimonial sau moral, în situatia în care se urmăreste obtinerea unei satisfactii sufletesti.
Interesul moral nu se confundă cu prejudiciul moral si nici cu reparatia materială a daunelor morale.
Asa cum s-a arătat, în cauză reclamantul a formulat o cerere în realizarea pretinsului său drept la acordarea despăgubirilor morale în baza Legii nr.221/2009, aceasta justificând un interes legitim, personal, născut si actual.
Curtea reține că persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, dacă faptele s-au petrecut în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (art.4 alin.2 din Legea nr.221/2009). În cauză, măsura administrativă a dislocării/stabilirii domiciliului obligatoriu invocată de reclamant s-a petrecut în perioada de referintă a Legii nr.221/2009, astfel că acesta avea interes în promovarea cererii de constatare a caracterului politic al măsurii administrative suferite de el si familia sa, având în vedere că măsurile nu fac parte din categoria celor prevăzute în mod expres de lege ca având caracter politic.
Conform Legii nr.221/2009, caracterul politic al măsurilor administrative se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art.4, astfel încât, potrivit alin.2, „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art.3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art.1 alin.3 se aplică în mod corespunzător.
Raportat la dispozițiile art.1 alin.3 din actul normativ menționat anterior, „Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare”.
Ca atare, pentru măsurile administrative cu caracter politic care nu sunt cuprinse în mod limitativ în art.3 din Legea nr.221/2009, instanța de judecată trebuie să se raporteze, la momentul constatării acestora, la prevederile art.1 alin.3 din acest act normativ, dacă prin măsura respectivă s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art.2 alin.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.214/1999, respectiv „a) exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalității, terorii comuniste, precum și abuzului de putere din partea celor care au deținut puterea politică; b) susținerea sau aplicarea principiilor democrației și a pluralismului politic; c) propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii față de aceasta; c^1) acțiunea de împotrivire cu arma și răsturnare prin forță a regimului comunist; d) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale și culturale; e) înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naționalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenență sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Cum măsura administrativă ce a vizat pe reclamant si familia sa a fost întemeiata pe Decizia 239/1952, se dovedeste astfel ca acesteia nu îi este recunoscut de drept caracterul politic, o statuare a instantelor în acest sens fiind necesara, cât timp lor li s-a recunoscut competenta de a statua asupra caracterului politic al masurilor administrative dispuse de organele fostei militii si securitati în perioada de referinta a legii, prin dispozitiile art.4 alin.2 din lege; potrivit acestui text legal, statuarea instantei poate sa intervina ori sa vizeze masurile administrative, altele decât cele prevazute la art.3 din lege.
Întrucât masura administrativa care a fost luata fata de reclamant nu are recunoscut ex lege caracterul politic, în conformitate cu prevederile art.3 lit.e din Legea nr.221/2009, capatul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al masurii corect a fost admis de prima instanta, iar nu respins ca lipsit de interes. D. constarea caracterului politic al unei masuri administrative prevazute expres în cuprinsul Legii nr.221/2009 ar fi lipsita de interes, în cazul recunoasterii unui asemenea caracter ex lege.
Prin urmare, critica recurentului referitoare la nejustificarea unui interes în constatarea caracterului politic al condamnării sale nu este întemeiată.
Împrejurarea că reclamantul este beneficiarul drepturilor acordate în baza Decretului-Lege nr.118/1990 nu echivalează cu recunoasterea caracterului politic al condamnării de către S. R..
Pentru aceste considerente de fapt si de drept, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă raportat la art.304 pct.9 si art.3041 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de recurentul reclamant W. P. ASKAN împotriva sentinței civile nr.178/25.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 14.05.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. C. I. A. H. A. D. T.
P.
GREFIER
E. C.
Red.I.A.H.P./Tehnored.B.I.
2 ex./27.06.2013/T.B.- Secția a III-a –I.N.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 927/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 917/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
