Obligaţie de a face. Decizia nr. 329/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 329/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-10-2012 în dosarul nr. 329/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.329 A
Ședința publică de la 1 octombrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelantul-reclamant A. N., împotriva sentinței civile nr. 2272 din 19.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE .
Cauza are ca obiect – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelantul-reclamant A. N., personal și asistat de avocat P. A. C., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 16.05.2012, eliberată de Baroul București, depusă la dosar fila 23, lipsind intimatul-pârât Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Avocatul apelantului-reclamant arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Avocatul apelantului-reclamant susținând oral motivele de apel solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea sentinței civile atacate în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Consideră că instanța de fond în mod nelegal și netemeinic a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere că termenul, amână conform art.1022 din vechiul cod civil începerea exercițiului drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative acestora. Mai mult, prevederile art.1591 din vechiul cod civil dar și cele ale art.1602 și urm. din vechiul cod civil instituie răspunderea depozitarului pentru lucrurile lăsate în depozitul său și în acest sens depozitarul nu are dreptul să se servească de suma de bani depusă fără permisiunea expresă sau tacită a reclamantului.
Din coroborarea art.1616 din vechiul cod civil cu art.7 alin 2 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă, reiese faptul că dreptul la acțiune în situația creditorului începe să curgă de la data nașterii raportului juridic. Raportul juridic se naște prin îndeplinirea cumulativă a trei condiții și la aceea dată nu au fost întrunite acele condiții, drept pentru care consideră că termenul de prescripție a început să curgă de la acel moment, așa cum greșit a reținut instanța de fond.
Menționează că la aceea dată a fost efectuată o solicitare verbală de informații iar reclamantul nu a primit nici o dovadă scrisă cu privire la acest aspect și nu a avut cunoștință unde să se adreseze pentru îndestularea creanței pe care o avea la acel moment.
De asemenea, arată că reclamantul începând cu anul 1979 și până în anul 2009 a avut domiciliul în străinătate după care s-a restabilit în România, astfel încât, consideră că, termenul de prescripție extinctivă de 3 ani începe să curgă de la data la care creditorul a reclamant debitorul Ministerul Finanțelor Publice restituirea depozitului, respectiv la data de 10.09.2007 când intimatul-pârât a primit notificarea emisă de reclamant prin care a solicitat expres ca această instituție să procedeze la plata sumei actualizată la zi și cu dobânzile aferente prevăzute de lege.
Instanța de fond în cuprinsul considerentelor din sentință reține faptul că refuzul Ministerului Finanțelor Publice de a restitui suma de bani este evidențiat în cuprinsul adreselor de la dosar, împrejurare față de care toate cele trei condiții au fost întrunite cumulativ abia la data la care i-a fost comunicat raportul de expertiză extrajudiciară, moment la care a aflat valoarea exactă a creanței sale.
Față de aceste aspecte, consideră că la data de 13.08.2009, dată la care a depus cererea de chemare în judecată la Tribunalul București, se afla în interiorul termenului de prescripție de trei ani, acesta împlinindu-se la data de 30.09.2010 și, prin urmare, în cauză se impune respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.
Cu privire la considerentele sentinței civile arată că, acestea cuprind o . mențiuni care nu corespund situației de fapt și de drept din prezenta acțiune.
În situația admiterii apelului, respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune și dispunerea judecării în fond a cauzei de către instanța de apel, solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice invocată de prima instanță din oficiu, asupra căreia aceasta nu s-a pronunțat, deoarece admiterea primei excepții a făcut de prisos judecarea în continuare a cauzei aflate pe rolul primei instanțe.
CURTEA
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 13.08.2009, sub nr._, reclamantul A. N. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună obligarea pârâtului la restituirea sumei de_ lei la nivelul anului 1944, conform contractului de depozit nr. 1080 din 15 noiembrie 1944, care atestă dreptul subiectiv al reclamantului asupra creanței menționate, sumă reactualizată cu indicele de inflație și dobânzile legale la zi.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 15.11.1944, Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici a emis certificatul de depozit nr. 1080/15.11.1944, pentru suma de 10.219 lei, depusă de tatăl reclamantului, sumă ce reprezintă contravaloarea asigurării constituite de către defunctul A. E. in favoarea reclamantului.
S-a mai precizat că respectivul certificat de depozit cuprinde clauză expresă referitoare la exigibilitatea sumei depuse în depozit, respectiv 5 iulie 1963, dată ce corespunde cu împlinirea majoratului de către reclamant.
Reclamantul a mai arătat că, la data împlinirii majoratului, s-a adresat Ministerului de Finanțe, care i-a refuzat restituirea sumei, cu motivarea că Legea nr. 286/03.04.1942 pentru organizarea și funcționarea Institutului General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 557/25 august 1943, în baza căreia s-a emis certificatul de depozit, a fost abrogată.
De asemenea, s-a învederat că, în urma abrogărilor menționate, activitatea Institutului a rămas, în continuare, sub administrarea Ministerului Finanțelor, situație în raport cu care răspunsul negativ al Ministerului Finanțelor, pe care reclamantul l-a primit în anul 1963, este ilegal.
A mai menționat reclamantul că, prin Legea nr. 119/11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, creanța la care acesta era îndrituit potrivit certificatului de depozit a fost trecută în patrimoniul statului român - democrat popular, insa M. Finanțelor avea deja în pasivul său creanța din certificatul de depozit, așadar, in opinia reclamantului, nu se mai punea problema naționalizării creanței acestuia, Legea nr. 119/1948 vizând numai proprietățile private.
Reclamantul a mai arătat că M. Finanțelor a funcționat în structura organelor administrației de stat a Republicii Populare Române în toate constituțiile din perioada 1948-1965 (1948-1952 ; 1952-1965), netransferând altui organ al administrației centrale obligațiunile stabilite prin lege potrivit competenței sale, context în care nu se poate pune in discuție lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor în acest proces.
De asemenea, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice este particularizată în temeiul contractului de depozit ca raport juridic de drept civil în conținutul căruia intră obligația de păstrare a valorilor puse în depozit (bunuri sau sume de bani), precum și obligația de restituire imediată la cererea deponentului sau a persoanei desemnate prin contract ca beneficiară a valorilor aflate in depozit.
În speță, reclamantul arată că este creditorul dreptului subiectiv asupra sumei de bani înscrisă în certificatul de depozit identificat ca atare și necontestat de M. Finanțelor, conform evidentelor pe care le deține acest minister.
În consecință, reclamantul a considerat că are dreptul la restituirea sumei reactualizată cu indicele de inflație și a dobânzilor legale la zi.
În drept, reclamantul a arătat că prezenta acțiune civilă este o acțiune ex contractu, întemeiată pe dispozițiile art. 1591, art. 1604 și art. 1602 Cod civil.
La data de 19.04.2010, reclamantul a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care și-a precizat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată ca fiind de 500.010 lei.
Prin încheierea de la termenul din 29.06.2010, Tribunalul a încuviințat pentru reclamant probele cu înscrisuri, interogatoriul paratului si expertiza contabila.
În cadrul probei cu înscrisuri, reclamantul a depus la dosar, in copie: certificatul de depozit nr. 1080/15.11.1944, act de identitate, adresa nr._/15.04.2009 emisa de Ministerul Finanțelor Publice, certificat de naștere.
La data de 01.11.2010, s-a depus la dosar raportul de expertiza contabila întocmit de expertul A. C. (filele 51-75), răspunsul expertului la obiecțiunile încuviințate de Tribunal si suplimentul la raportul de expertiza fiind depuse la filele 114-117, respectiv 136-147.
La data de 05.01.2011, s-a depus la dosar răspunsul paratului la interogatoriul formulat de reclamant (filele 80-81).
La termenul de judecata din 07.11.2011, Tribunalul a invocat din oficiu excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Ministerul Finanțelor Publice.
Prin încheierea de la termenul din 21.11.2011, Tribunalul a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Ministerul Finanțelor Publice si a dispus repunerea cauzei pe rol, in vederea punerii in discuție a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamantului.
La termenul de judecata din 12.12.2011, Tribunalul a pus in discuție excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantului.
Prin sentința civilă nr.2272/19.12.2011, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins acțiunea precizată, formulată de reclamantul A. N., în contradictoriu cu pârâtul M. FINANȚELOR PUBLICE, ca fiind prescrisă și a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că la data de 15.11.1944, Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici a emis certificatul de depozit nr.1080/15.11.1944, pentru suma de 10.219 lei (fila 5), sumă ce reprezintă drepturile tatălui reclamantului, defunctul A. E., asupra asigurării constituite in baza Legilor nr. 286/1942 si nr. 557/1943.
In baza certificatului de depozit menționat, emitentul acestuia s-a obligat să plătească suma de 10.219 lei reclamantului A. N., la majoratul sau, respectiv la data de 05.07.1963, moment la care certificatul de depozit devenea exigibil. Potrivit susținerilor reclamantului, necombătute de pârât, la data împlinirii majoratului, acestuia i s-a refuzat de către M. de Finanțe restituirea sumei solicitate, refuzul paratului fiind evidențiat și în cuprinsul adreselor nr._/14.09.2007, nr._/31.10.2007 si nr._/15.04.2009 (filele 6-8 si 234-235).
Prin prezenta acțiune, reclamantul a solicitat obligarea paratului Ministerul Finanțelor Publice (in administrarea căruia a funcționat Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici) la restituirea sumei de_ lei la nivelul anului 1944, conform contractului de depozit nr. 1080/15.11.1944, sumă reactualizată cu indicele de inflație și dobânzile legale la zi.
Așadar, reclamantul a investit Tribunalul cu o acțiune personală, întemeiata pe dispozițiile art. 1591, art. 1604 și art. 1602 C.civ., acțiune derivând din contractul de depozit încheiat între tatăl acestuia, A. E. și Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici.
Potrivit dispozițiilor art.3 din Decretul nr.167/1958, în ceea ce privește acțiunile personale patrimoniale, termenul de prescripție este de 3 ani, iar conform art. 7 alin. 1, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune; conform prevederilor art. 7 alin. 3 din același act normativ, daca dreptul este sub condiție suspensiva sau cu termen suspensiv, prescripția începe sa curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul.
In cazul acțiunii personale întemeiate pe contractul de depozit, termenul de prescripție de 3 ani începe sa curgă de la data împlinirii termenului de depozitare, în speță acesta fiind data de 05.07.1963, când a devenit exigibil certificatul de depozit. Daca prin contractul de depozit nu s-ar fi stabilit un termen de restituire a sumei ca face obiectul depozitului, termenul de prescripție ar fi început sa curgă, potrivit art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, de la data încheierii contractului de depozit.
Chiar dacă în cazul de față s-ar considera că termenul de prescripție de 3 ani nu a început să curgă la data de 05.07.1963, ci numai după răsturnarea regimului comunist, respectiv după data de 22 decembrie 1989 (până la acest moment reclamantul fiind împiedicat să formuleze acțiunea, având în vedere regimul politic din acea perioadă), oricum acesta s-a împlinit în decembrie 1992, cu mult înainte de data introducerii prezentei cereri de chemare în judecată (13.08.2009), acțiunea reclamantului fiind prescrisă.
Tribunalul a constatat că reclamantul nu a făcut dovada unor cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție, iar în ceea ce privește susținerile reclamantului, în sensul că în speță ar fi aplicabile prevederile art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 privind răspunderea civilă delictuală, se observă că acestea sunt nefondate. Astfel, temeiul juridic al prezentei acțiuni este în mod evident răspunderea civilă contractuală, așa cum a menționat în mod expres reclamantul în cuprinsul cererii de chemare în judecată, din motivarea acțiunii rezultând că acesta urmărește angajarea răspunderii civile contractuale a depozitarului, sub forma obligării Ministerului Finanțelor Publice (în administrarea căruia a funcționat Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici) la restituirea sumei de_ lei, in baza certificatului de depozit nr. 1080/15.11.1944.
Din conținutul acțiunii formulate de reclamant rezultă în mod clar faptul că pretențiile acestuia izvorăsc din contractul de depozit încheiat între tatăl reclamantului și Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici, reclamantul apreciind că, după abrogarea actelor normative care reglementau activitatea Institutului menționat, creanța acestuia a rămas în continuare ca element pasiv al patrimoniului Ministerului Finanțelor. Acesta este de altfel și motivul pentru care reclamantul s-a adresat în anul 1963 Ministerului Finanțelor, în vederea restituirii sumei constituite cu titlu de depozit.
Așadar, Tribunalul nu a fost învestit cu soluționarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile art.1000 alin.3 C.civ., privind angajarea răspunderii civile delictuale a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de comitent, pentru fapta prepusului său, Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici. De altfel, răspunderea civilă delictuală a fost invocată drept cauză a acțiunii de față numai în cuprinsul concluziilor scrise și orale formulate de reclamant cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepții invocate din oficiu de către Tribunal.
Din moment ce reclamantul nu a formulat nicio cerere modificatoare a acțiunii inițiale sub aspectul temeiului de drept, în condițiile art. 132 alin. 1 C.pr.civ., excepția prescripției dreptului la acțiune se analizează prin raportare la cauza și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată cu care instanța a fost investită, respectiv răspunderea civilă contractuală a pârâtului în baza dispozițiilor legale din materia contractului de depozit.
În plus, reclamantul însuși a arătat că s-a adresat Ministerului de Finanțe în anul 1963 pentru restituirea sumei din certificatul de depozit, ceea ce înseamnă că acesta a avut cunoștință încă de la acel moment de titularul obligației de restituire (și nu din anul 2007, când Ministerul Finanțelor Publice numai a confirmat faptul că activitatea Institutului General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici s-a desfășurat sub supravegherea sa), astfel încât termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă, în oricare dintre ipoteze, de la data de 22.12.1989.
Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul a constatat că excepția prescripției dreptului material la acțiune este întemeiată, a admis-o și a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca fiind prescrisă.
Conform dispozițiilor art.274 alin.1 C.pr.civ., a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând sentința sub aspectul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune.
A invocat dispozițiile art.1022 din vechiul Cod civil, potrivit cărora termenul, ca eveniment viitor și sigur ca realizare, amână începerea exercițiului drepturilor subiective civile și a obligațiilor corelative.
De asemenea, art.1591 și art.1602 C.civ. instituie răspunderea depozitarului pentru lucrurile lăsate în depozitul său.
Acțiunea în restituirea depozitului este o acțiune ex contractu întemeiată pe dispozițiile art.1591 C.civ., în conformitate cu care depozitul în genere, este un act prin care se primește lucrul altuia spre a-l păstra și a-l restitui în natură, iar conform art.1616 C.civ. ne aflăm în situația unui termen în favoarea creditorului. Prin urmare, debitorul are obligația de a restitui deponentul depozitul îndată ce acesta s-a reclamat, chiar dacă prin contract s-ar fi stipulat un anume termen pentru restituirea lui.
Aceste dispoziții au fost coroborate cu art.7 alin.2 din Decretul nr.167/1958, iar apelantul a concluzionat faptul că dreptul la acțiune în situația creditorului, începe să curgă de la data nașterii raportului juridic.
Raportul juridic se naște prin îndeplinirea cumulativă a trei condiții: să se solicite suma de bani de către creditor, solicitarea să fie îndreptată persoanei competente să efectueze restituirea, debitorului creanței, și să se cunoască cuantumul acestei sume.
În anul 1963 apelantul s-a prezentat la M. de Finanțe, solicitând verbal informații cu privire la certificatul de depozit, însă, în calitate de angajator al defunctului său tată, situație de fapt dovedită prin însuși certificatul de depozit – E. A., deținut în cadrul Administrației Financiare N., funcția de agent administrativ. La acea dată nu au fost întrunite cele trei condiții menționate anterior, motiv pentru care apreciază că termenul de prescripție nu a început să curgă. De asemenea, la acea dată a fost efectuată o solicitare verbală de informații, fără a primi în schimb vreo dovadă scrisă.
Având în vedere și sistemul comunist de la acel moment, apreciază că anul 1963 nu poate fi sub nici o formă considerat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.
Nici data de 22.12.1989 nu poate fi apreciază ca dată de început a prescripției, deoarece reclamantul nu a solicitat restituirea sumei de bani la acea dată.
Apelantul a avut domiciliul în Germania din anul 1979 până în anul 2009, când și-a restabilit domiciliul în România.
Termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă astfel de la data la care creditorul a reclamat Ministerului Finanțelor Publice restituirea depozitului, respectiv 10.09.2007, când a și notificat Ministerul Finanțelor Publice.
Mai mult, apreciază că cele trei condiții menționate au fost îndeplinite la data de 30.09.2007, când i s-a comunicat valoarea exactă a creanței sale de către expertul contabil prin intermediul raportului de expertiză.
În continuare, invocă și dispozițiile art.1 din C.E.D.O., solicitând respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului de Finanțe, excepție asupra căreia instanța nu s-a pronunțat, precum și considerațiuni asupra fondului cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea va respinge apelul ca nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Obiectul cauzei îl constituie restituirea unei sume de bani, respectiv 10.219 lei, la nivelul anului 1944, sumă constituită conform contractului de depozit nr.1080 din 15.11.1944, sumă constituită de tatăl apelantului la Institutul General de Asigurare, Economie, Credit și Asistență al Funcționarilor și Pensionarilor Publici, reprezentând contravaloarea asigurării constituită de defunctul tată al apelantului în favoarea sa.
Acest depozit devenea exigibil la 5.07.1963, după împlinirea majoratului de către reclamant.
Prin urmare, ne aflăm în situația unui drept de creanță constând în restituirea unei sume de bani, împrejurare în care sunt incidente dispozițiile art.3 din decretul nr.167/1958 referitoare la acțiunile personal patrimoniale și art.7 alin.1 din același act normativ.
Dreptul la acțiune în eliberarea sumei ori restituirea sumei a început să curgă de la data la care certificatul de depozit devenea exigibil, respectiv 5.07.1963, dată corespunzătoare împlinirii majoratului de către reclamant.
Astfel cum rezultă din actele dosarului și din susținerile apelantului reclamant, acesta s-a adresat la momentul anului 1963 Ministerului de Finanțe, însă i s-a refuzat restituirea sumei de bani.
Având în vedere perioada comunistă prin care traversa Statul român la acel moment, se poate aprecia că termenul de prescripție a început să curgă după momentul 22.12.1989, când regimul comunist a fost abolit.
Nici una din susținerile apelantului, referitoare la împrejurarea faptului că și-a restabilit domiciliul în România după anul 2009 ori că a notificat Ministerul Finanțelor Publice în anul 2007, nu poate fi primită.
Din decembrie 1989 – ianuarie 1990 și până în 2007, termenul de prescripție s-a împlinit, niciuna din cauzele invocate nefiind de natură a suspenda sau a întrerupe termenul de prescripție.
Nici dispozițiile Codului civil menționate în cauză, respectiv art.1022, art.1591 și art.1616 C.civ. nu sunt aplicabile în cauză, deoarece momentul nașterii raportului juridic și, deci al dreptului la acțiune, a început să curgă în cauză după încetarea oricărei cauze ce l-ar fi determinat pe apelantul reclamant să pornească o acțiune contra Statului român din temerea unei represiuni nedrepte, respectiv decembrie 1989 – ianuarie 1990.
Astfel fiind, în temeiul art.296 C.proc.civ., Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant A. N., domiciliat în București, ..38, ..2, ., împotriva sentinței civile nr.2272 din 19.12.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5.
Cu recurs.
Pronunțată în ședința publică din 1 octombrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.A.B.
Tehnored.B.I
4 ex/10.10.2012
------------------------------------------
T.B.Secția a IV-a – R.N.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 280/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 33/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
