Legea 10/2001. Decizia nr. 519/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 519/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-04-2015 în dosarul nr. 519/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.519
Ședința publică de la 27 aprilie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta pârâtă P. M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1025 din 22.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele reclamante I. S. M. și H. A. R..
Cauza are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului pârât I. M., în baza delegației pe care o depune la dosar și avocatul V. A., în calitate de reprezentant al intimaților reclamanți I. S. M. și H. A. R., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 20.01.2015, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Curtea acordă cuvântul asupra excepțiilor de tardivitate și de nulitate a recursului, excepții invocate prin întâmpinarea depusă la dosar.
Apărătorul intimaților reclamanți învederează că nu mai susține excepția de tardivitate a declarării recursului.
În ceea ce privește excepția nulității recursului, solicită să se constate că recurenta pârâtă invocă prin motivele de recurs doar aspecte ce țin de situația de fapt și nu motive de nelegalitate, astfel cum impun dispozițiile art. 304 cod procedură civilă. În această situație consideră că se impune anularea recursului, în temeiul dispozițiilor art.312 alin.1 raportat la prevederile art.302 alin.1 lit. c din codul de procedură civilă 1865.
Reprezentantul recurentei pârâte solicită respingerea excepției nulității recursului și a se avea în vedere că s-au formulat critici de nelegalitate cu privire la hotărârea pronunțată de instanța de fond raportat la dispozițiile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă. Totodată, s-au invocat și actele normative care au fost greșit aplicate și interpretate în această materie de către instanța de fond.
Curtea unește excepția cu fondul recursului și acordă cuvântul în dezbateri.
Pe fond, reprezentantul recurentului pârât solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și întemeiat în drept, având în vedere criticile de nelegalitate care vizează chestiunea referitoare la acordarea de măsuri compensatorii prin puncte.
De asemenea, a arătat că, pentru imobilul în discuție aceste măsuri compensatorii ar fi trebuit să se facă printr-o procedură administrativă și nu de către instanța de judecată.
Referitor la cheltuielile de judecată consideră că, instanța de fond, în mod eronat a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1500 lei și din acest motiv solicită a fi reanalizată de către instanță cererea reclamantelor privind acordarea acestor cheltuieli.
Apărătorul intimaților reclamanți solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței civile atacate ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată, conform chitanței pe care o depune la dosar.
Solicită a se avea în vedere că pârâta prin motivele de recurs invocă o situație de fapt și nu motive de nelegalitate și dezvoltă modalitatea în care se soluționează o notificare de către unitatea deținătoare a imobilului. O altă critică se referă la faptul că instanța nu ar fi fost competentă să soluționeze în fond acțiunea, însă având în vedere că instanța a fost învestită cu rejudecarea cauzei, în fond, după casare de către Curtea de Apel București, apreciază critica neîntemeiată și solicită a fi respinsă. În decizia civilă nr.208 din 07.02.2013 a Curții de Apel București se menționează expres competența instanței de fond de a soluționa notificarea, în același sens fiind și Decizia nr.20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În ceea ce privește critica referitoare la măsurile compensatorii, apreciază că este un motiv care nu a fost invocat în scris și nu poate fi avut în vedere de către instanță.
Referitor la cheltuielile de judecată acestea reprezintă onorariu de expert și nu se arată motivul pentru care acesta a fost mult prea mare sau prea mic.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 14.01.2008, sub nr._, reclamantele I. S.-M. și H. A.-R. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta P. M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, obligarea acesteia la emiterea dispoziției de restituire în natură a cotei de 1/3 din imobilul situat în București, ., sector 2, ce a aparținut autorilor lor H. I. și M. E. și care a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 111/1951 și a Deciziei nr. 7543/12.08.1974.
În motivare au arătat că au formulat și notificare, în temeiul și condițiile impuse de Legea nr. 10/200, prin care au solicitat restituirea în naturăa imobilului, dar aceasta nu a fost soluționată până în prezent.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 și art. 1073 C.civ.
Prin sentința civilă nr. 1700/2012, Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă a admis cererea și a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea în natură a cotei de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .-31, sector 2, compus din teren în suprafață de 1236 mp și construcțiile existente pe acesta, edificate potrivit procesului verbal nr._/1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, iar prin decizia civilă nr. 208/2013 a Curții de Apel București – Secția a III-a Civilă s-a admis recursul, s-a casat sentința civilă și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță cu motivarea că este necesară efectuarea unei expertize care să stabilească dacă imobilul de la numărul 31 îl includea și pe cel de la numărul 29, care este identitatea și suprafața exactă a imobilului, în ce măsură se poate restitui în natură imobilul în condițiile în care o parte din imobil este înstrăinat, care este întinderea dreptului transmis prin legat.
După casare, cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._ *, iar la termenul din 18.11.2013, reclamantele și-au precizat cererea de chemare în judecată în sensul că imobilul din ., sector 2 includea și imobilul cu nr. 29, fiind compus din 1230 m.p. teren și 4 corpuri de casă, și, totodată, au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei dispoziții prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1/3 din imobilul sus menționat.
Prin sentința civilă nr. 1025/22.09.2014 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă s-a admis acțiunea reclamantelor astfel cum a fost precizată; a fost obligată pârâta să emită dispoziție motivată prin care să propună în favoarea reclamantelor măsuri compensatorii pentru cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .-31, sector 2, compus din teren în suprafață de 1236 mp. și construcțiile existente pe acesta, astfel cum terenul și construcțiile sunt identificate în raportul de expertiză și în răspunsul la obiecțiuni depus pentru termenul din 15.09.2014 întocmite de expertul C. V. S. (filele 33-36 și 60-62), constând în măsuri compensatorii în condițiile Legii 165/2013; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel tribunalul a reținut că prin notificarea nr._/24.07.2001 reclamantele au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în București, ., sector 2 și a suprafeței de 1100 m.p., arătând că părinții lor au fost legatarii lui S. V. pentru cota de 1/3 din imobilul în cauză, astfel cum rezultă din testamentul autentificat sub nr. 8038/27.12.1968 la notariatul de Stat Local al sectorului 3 București, iar acesta a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Până la data soluționării acțiunii notificarea nu a fost soluționată de către pârâtă, fie prin emiterea unei dispoziții de acordare a măsurilor reparatorii, fie prin dispoziție de respingere a notificării.
Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii solicitate, ce se impune a fi cenzurat de instanță, întrucât procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitării unui drept subiectiv civil, astfel că dacă este temporizată deschide celui vătămat accesul la jurisdicția civilă pentru a fi finalizată.
S-a reținut în acest sens și decizia nr.20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe, că în aplicarea dispozițiilor art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond, inclusiv acțiunea persoanei îndreptățite, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Tribunalul a reținut că potrivit art.1 din Legea nr.10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite se restituie, de regulă în natură, în condițiile prezentei legi, iar în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Din înscrisurile depuse la dosar s-a constatat că imobilul situat în București, .-31, compus din teren în suprafață de 1230 m.p. și 4 corpuri de casă s-a aflat în proprietatea lui S. S. și M. V., în temeiul actului de donațiune încheiat cu N. C. J., autentificat de Tribunalul I. sub nr._ /11.05.1934 și transcris sub nr. 7685/1934 și a actului dotal încheiat de N. C. și L. C. autentificat de Tribunalul I. sub nr._/14.11.1918.
Imobilul în cauză a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951 și a deciziei nr. 7543/12.08.1974 de la S. V., de pe urma căreia a fost emis certificatul de vacanță succesorală nr. 16/1974.
Prin decizia civilă nr. 164R/27.01.2012 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă a constatat irevocabil nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 16/1974, cu privire la cota de 1/3 din imobilul situat în București, .-31, sector 3, reținând că în temeiul testamentului autentificat sub nr. 8038/27.12.1968 soții H. I. și M. E. aveau vocație succesorală concretă la moștenirea defunctei S. V., iar acceptarea moștenirii acesteia s-a realizat prin formularea notificării de către reclamantele H. A. S. și I. S. M. în condițiile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
Această situație juridică a imobilului rezulta și din adresa nr._/2013, emisă de AFI și depusă la dosar în rejudecare, în sensul că imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 și a dispoziției CPMB nr. 7543/1974, de la fostul proprietar defunct S. V..
Cât privește situația juridică actuală a imobilului, Tribunalul a constat că potrivit adresei aflată la fila 27 și a adresei sus menționate, a fost încheiat un singur contract de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv contractul nr. 2517/22.01.1997 cu L. P., restul imobilului fiind închiriat mai multor familii.
De asemenea, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză la fond, în prezent, terenul este în suprafață de 1236 mp și ocupă integral terenul aferent celor două imobile actuale din . și respectiv 31, nu este afectat de elemente de sistematizare în sensul celor de utilitate publică, iar pe acesta se află construcțiile edificate potrivit procesului verbal nr._/1940 al Comisiunii pentru înființarea Cărților Funciare, respectiv: I corp la dreapta intrării: 6 camere, 3 bucătării, al II-lea corp la stânga: 3 camere, 1 bucătărie; al III-lea corp în spatele curții: 2 camere și 1 bucătărie; al IV-lea corp lipit de corpul din stânga sub nr. 29: 5 camere, 1 bucătărie, 6 magazii (fila 97). Imobilul aflat la nr. poștal 31 este compus din teren în suprafață de 937 mp. (850 mp în acte) și trei corpuri de casă, cu următoarea descriere: un corp de casă la stânga, unul la dreapta și un corp de casă în fund (fila 112).
Potrivit raportului de expertiză efectuat în faza de rejudecare, conform dispozițiilor instanței de casare, de expert V. S. Carage, precum și a suplimentului la acest raport, terenul ce face obiectul cauzei are o suprafață totală de 1236 m.p., din care 924 m.p. pe . și 312 m.p., pe ., fiind identic cu cel deținut de autorii reclamantelor. S-a reținut că, deși cele două imobile au aparținut unui sigur proprietar, în prezent au numere poștale distincte.
Aceeași situație a fost reținută de tribunal și din adresa nr. 1515/2014 emisă de pârâtă, în care se arăta că potrivit planului cadastral întocmit la nivelul anilor 1940, imobilele din . și nr. 31, reprezentau un singur imobil cu procesul-verbal de carte funciară unic.
Prin urmare, în raport de cele reținute anterior, văzând și certificatele de moștenitor nr. 7/13.07.2001 emis de BNP D. Camilia P. eliberat de pe urma defunctului H. I. și nr. 21/01.03.2007 emis de BNP I. V. I. și Datu E. S. eliberat de pe urma defunctei H. M. E., Tribunalul a constatat că reclamantele au calitatea de persoane îndreptățite la restituirea unei cote de 1/3 din imobil în condițiile art. 4 alin. 2 rap. la art. 3 lit. a din Legea nr. 10/2001.
Față de cererea precizatoare de acțiune depusă de reclamante în rejudecare, prin care se solicita despăgubiri prin echivalent pentru partea de imobil preluată abuziv și față de principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, tribunalul a apreciat că nu se mai impune verificarea posibilității restituirii imobilului în natură, iar în baza dispozițiilor art. 26, art. 9 alin. 2 și art. 1 din Legea nr. 10/2001 a constatat dreptul reclamantelor la acordarea de măsuri compensatorii în condițiile Legii 165/2013 pentru cota de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, .-31, sector 2, compus din teren în suprafață de 1236 mp. și construcțiile existente pe acesta, astfel cum terenul și construcțiile sunt identificate în raportul de expertiză și în răspunsul la obiecțiuni depuse de expertul C. V. S..
În baza dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă și față de soluția pronunțată asupra acțiunii instanța a obligat pârâta la plata către reclamante a sumei de 1500 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de expert la dosarul cauzei nefiind făcută dovada altor cheltuieli (onorariu de avocat).
Împotriva sentinței instanței de fond a declarat recurs Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs, a susținut că unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită decizie sau dispoziție de măsuri reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură, dar numai dacă este învestită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
S-a arătat că o asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție și nici jurisprudența CEDO.
În continuare recurentul a susținut că instanța de fond a greșit și atunci când a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, deși în cauză, nu se poate reține culpa sa, reclamantele fiind cele care aveau obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001, pentru soluționarea notificării.
Intimatele reclamante H. A. R. și I. S. M. au depus la dosar întâmpinare prin care au invocat excepția tardivității declarării recursului și excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor dezvoltate în scris de recurentul pârât în motivul de nelegalitate indicat de acesta (art. 304 pct. 9 cod procedură civilă), iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La termenul de judecată din data de 27.04.2015 intimatele reclamante prin apărător ales au învederat instanței de recurs că nu mai înțeleg să susțină excepția tardivității recursului, ci doar excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor dezvoltate prin memoriul de recurs în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 cod procedură civilă.
Analizând cu prioritatea impusă prin lege excepția nulității recursului invocată de intimatele reclamante, Curtea va reține că e nefondată, pentru următoarele considerente:
Conform articolului 299 și următoarele Cod Procedură Civilă recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai pentru motive de nelegalitate a hotărârii, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului ( atât în fapt cât și în drept ) în apel.
Cauza recursului constă deci în nelegalitatea hotărârii care se atacă și trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de articolul 304 Cod Procedură Civilă, în caz contrar fiind incidente dispozițiile articolului 306 Cod Procedură Civilă privind nulitatea recursului .
Potrivit art. 304 indice 1 cod procedură civilă, dispozițiile anterior menționate nu se aplică, însă, în cazul hotărârilor care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel, cum este și cazul sentinței instanței de fond, situație în care recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele.
Pe de altă parte, prin motivele de recurs dezvoltate în scris de către recurentul pârât Municipiul București prin Primarul General se invocă expres încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, susținându-se că unitatea deținătoare este singura competentă să soluționeze notificarea prin decizie/dispoziție motivată și încălcarea dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă, critici ce pot fi subsumate motivului de nelegalitate indicat de către recurent și reglementat de art. 304 pct. 9 cod procedură civilă.
Pe fondul recursului, Curtea constată că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, intimatele reclamante au învestit instanța de fond, cu soluționarea unei cereri de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru cota de 1/3 din imobilul situat în București, ., sector 2, susținând că acesta 2 include și imobilul cu nr. 29, fiind compus din 1230 m.p. teren și 4 corpuri de casă.
În motivarea cererii au arătat că au formulat în termen legal și notificare, care nu a fost soluționată de recurentul pârât în termenul prevăzut de lege și nici ulterior, până la data formulării acțiunii.
Din probele administrate, instanța de fond a reținut că imobilul solicitat de reclamante prin notificare a fost proprietatea autorilor reclamantelor H. I. și M. E. și a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 și a deciziei nr. 7543/12.08.1974.
Această situație de fapt și de drept, precum și dreptul reclamantelor la acordarea de măsuri compensatorii pentru imobil, nu au fost contestate în recurs de către recurentul pârât Municipiul București prin Primarul General, criticile formulate de acesta vizând doar competența exclusivă a unității deținătoare de a soluționa notificarea reclamantelor și aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă, privind cheltuielile de judecată.
Prima critică, este în mod evident nefondată, în raport de dispozițiile deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, prin care s-a stabilit, cu putere obligatorie pentru celelalte instanțe, că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite împotriva refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare. Instanța Supremă a considerat că, în acest caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. 2, că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime .
Din probele administrate în cauză a rezultat că reclamantele au formulat în termen legal notificarea nr._/24.07.2001 prin care au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea imobilului situat în București, ., sector 2 și a suprafeței de 1100 m.p., arătând că părinții lor H. I. și M. E. au fost legatarii lui S. V. pentru cota de 1/3 din imobilul în cauză, astfel cum rezultă din testamentul autentificat sub nr. 8038/27.12.1968 la Notariatul de Stat Local al sectorului 3 București, iar acesta a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 111/1951.
Până la data pronunțării sentinței apelate și ulterior pe tot parcursul soluționării recursului recurentul pârât nu a soluționat notificarea prin emiterea unei decizii/dispoziții motivate, care să poată fi atacată în instanță, în condițiile prevăzute expres în lege, situație în care, în mod corect prima instanță a apreciat că sunt incidente în cauză dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. XX/2007 și a soluționat pe fond cererea de restituire .
Instanța de fond a soluționat corect și cererea reclamantelor, privind cheltuielile de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 cod procedură civilă și în raport de soluția pronunțată, prin care recurentul pârât a căzut în pretenții față de reclamante.
Există, în cauză, culpa procesuală a recurentului pârâtului, iar aceasta constă în refuzul nejustificat de a soluționa notificarea în termenul prevăzut de lege.
Și în ipoteza, nedovedită, în care reclamantele nu ar fi anexat la notificare toate actele necesare fundamentării deciziei de restituire, recurentul pârât avea posibilitatea legală de a solicita acestora, în scris, completarea actelor sau de a soluționa negativ cererea de restituire, dar, în nici un caz, nu putea refuza soluționarea notificării prin decizie/dispoziție motivată.
În consecință, apreciind că sentința instanței de fond este legală, Curtea va dispune, în baza art. 312 cod procedură civilă, respingerea recursului ca nefondat.
În baza dispozițiilor art. 274 cod procedură civilă, instanța va obliga recurentul pârât la 2800 cheltuieli de judecată către recurentele reclamante, efectuate în faza procesuală a recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva sentinței civile nr. 1025/22.09.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatele reclamante I. S. M. și H. A. R..
Obligă recurentul-pârât la 2800 lei cheltuieli de judecată către intimatele reclamante.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 27.04.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
B. I. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/27.05.2015
---------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – I.Târțău
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 240/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Conflict de competenţă. Sentința nr. 66/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
