Legea 10/2001. Decizia nr. 385/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 385/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-02-2013 în dosarul nr. 385/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr. 385
Ședința publică de la 28.02.2013
Curtea compusă din :
PREȘEDINTE: I. S.
JUDECĂTOR: C. G.
JUDECĂTOR: M. H.
GREFIER: S. R.
Pe rol fiind pronunțarea asupra recursului promovat de recurenții reclamanți M. Ș. și M. Ș. O. împotriva deciziei civile nr. 428 A din data de 19.04.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE.
Dezbaterile în fond și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 21.02.2013, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, parte integrantă din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la 28.02.2013.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05.01.2011 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._, reclamanții M. Ș. și M. Ș. O. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, .. 22, sector 2, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, cu cheltuieli de judecată.
La data de 08.04.2011, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar în subsidiar, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 7448/30.05.2011, Judecătoria Sectorului 2 București a respins excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, că aceasta este neîntemeiată față de dispozițiile art. 501 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și a respins-o în consecință.
Pe fond, a constatat că prin contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 4483/28.03.2000, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanții au dobândit imobilul situat în București, .. 22, sector 2.
Prin sentința civilă nr. 1773/11.03.2003, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 4483/28.03.2000.
Pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 4483/28.03.2000, instanța a apreciat că reclamanții M. Ș. și M. Ș. O. (pârâți în acel dosar) au fost de rea-credință în momentul încheierii contractului menționat, reținându-se totodată că imobilul vândut a fost preluat de stat fără titlu valabil.
Instanța a învederat dispozițiile art. 501 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, modificată, conform cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
Atâta vreme cât s-a reținut că imobilul vândut a fost preluat de stat fără titlu valabil, reclamanții fiind de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare desființat, nu se mai poate constata că titlul acestora, respectiv contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nr. 4483/28.03.2000, a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Imobilele cu destinația de locuință preluate de stat prin naționalizare, fără titlu valabil nu puteau fi vândute chiriașilor, asemenea bunuri fiind exceptate de la vânzare, conform art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995.
În cadrul prezentului dosar instanța nu mai poate reanaliza dacă reclamanții au fost de bună sau de rea credință, stabilindu-se cu putere de lucru judecat reaua lor credință.
Față de cele reținute, în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, modificată.
Conform acestei concluzii este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care în cauza R. împotria României a statuat că pentru ca atenuarea vechilor atingeri aduse dreptului de proprietate să nu creeze noi greutăți distorsionate „legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri" (paragraful 37). Or, reclamanților nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate, instanța constatând că au fost de rea credință.
Împotriva acestei sentințe, la data de 27.07.2011 au declarat apel reclamanții, care a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă la data de 11.08.2011.
Prin decizia civilă nr. 428 A/19.04.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că instanța judecătorească ce a dispus nulitatea contractului de vânzare a avut în vedere dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data de 11.03.2003, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul programului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
În cauza P. împotriva României, Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a prezentat evoluția noțiunii de titlu al statului.
A fi naționalizat cu titlu, la data cumpărării de către reclamanți a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, însemna ca acesta să fi intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat (condiții cumulative).
Instanța judecătorească ce a dispus nulitatea contractului de vânzare cumpărare a considerat că naționalizarea imobilului în temeiul Decretului nr. 223/_ s-a făcut fără titlu, prin raportare la noțiunea de titlu specificată în Legea nr. 213/1998.
Una dintre condițiile esențiale instituite de Legea nr. 112/1995 pentru a permite vânzarea imobilelor către chiriași o constituie trecerea imobilului în proprietatea statului cu titlu.
În speța de față, vânzarea către reclamanți a imobilului a avut loc cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, întrucât imobilul nu era deținut de stat cu titlu, în accepțiunea acestei noțiuni la data vânzării, când intrase în vigoare Legea nr. 213/1998. Buna credință a cumpărătorilor avea ca efect exclusiv salvgardarea efectelor juridice ale contractului.
Este de menționat faptul că, la data pronunțării sentinței civile de declarare a nulității actului juridic, art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 nu prevedea condiția ca imobilele fără titlu să fie considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, aceasta fiind introdusă ulterior prin Legea nr. 1/2009.
Împotriva aceste decizii, la data de 10.08.2012 au declarat recurs reclamanții, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie la data de 27.08.2012.
În motivare, au arătat că, în ceea ce privește aspectul bunei lor credințe, instanța de apel face o extrem de succintă referire, afirmând, într-un rând, un principiu de nimeni contestat, acela că buna credință avea ca efect salvgardarea efectelor contractului.
Nicăieri în cuprinsul deciziei atacate instanța de apel nu analizează esența problemei, motivul reclamanților de apel și anume împrejurarea că instanța de fond le-a respins cererea de chemare în judecată exclusiv pentru faptul că aceștia nu ar fi fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Nicăieri în textul Legii nr. 112/1995 nu se regăsește vreo trimitere la buna credință la încheierea unui act de vânzare cumpărare. Iar acest fapt l-au reclamant instanței de apel recurenții: respingerea fără motiv legal, prevăzut expres, a unei cereri pe care le-a pus-o la îndemână Legea nr. 1/2009.
În condițiile în care textul Legii nr. 1/2009 face o excepție de la aplicarea ei în situația în care nu au fost respectate cerințele Legii nr. 112/1995, atunci, în opinia recurenților reclamanți, analiza instanței trebuie să se limiteze la această Lege nr. 112/1995. Orice altă interpretare nu reprezintă decât o adăugare la voința legiuitorului, ceea ce înseamnă depășirea puterii judecătorești. Este exact ceea ce a făcut instanța de apel atunci când, neanalizând în fapt motivele de apel formulate de reclamanți, a înlocuit considerentele sentinței de fond cu argumente care exced prevederilor Legii nr. 1/2009.
Recurenții reclamanți au arătat și susținut în continuare că lipsa bunei credințe la încheierea unui contract în baza Legii nr. 112/1995 nu este prevăzută de Legea nr. 1/2009 ca un motiv de neaplicare a prevederilor referitoare la restituirea prețului de piață. Că este așa o dovedește pe deplin și faptul că, atunci când legiuitorul a dorit să se refere la buna credință în aceeași Lege nr. 1/2009, a făcut-o în mod expres.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 Cod de procedură civilă.
La solicitarea instanței, recurenții reclamanți au depus la dosar, în fotocopie: sentința civilă nr. 1773/11.03.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosar nr._/2002, decizia civilă nr. 1811/16.10.2003 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosar nr. 2380/2003, decizia civilă nr. 245/01.02.2006 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă în dosar nr._/2/2004, expertiză contabilă în dosar nr._/300/2007.
Din oficiu, instanța a atașat decizia civilă nr. 951 R/10.04.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosar nr._/300/2007, din sistemul informatizat Ecris.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Cu privire la temeiul de drept invocat de reclamanți, Curtea reține că trebuie făcută pentru început o analiză cronologică a tipurilor de cereri puse de lege la dispoziția persoanelor ce au dobândit imobile în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte de vânzare cumpărare au fost desființate ulterior, în vederea reparării diminuării patrimoniilor acestora suferită astfel.
1. Până la adoptarea O.U.G. nr. 184/2002, prin aplicarea dreptului comun, puteau fi distinse două situații: a) cea în care contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ca urmare a promovării de către fostul proprietar deposedat în mod abuziv a unei acțiuni cu acest obiect; b) contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat, dar în cadrul unei acțiuni în revendicare formulate de fostul proprietar deposedat în mod abuziv s-a dat câștig de cauză acestuia din urmă.
a). În primul caz, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu mai era în vigoare, fiind desființat prin constatarea nulității absolute a acestuia, se punea problema repunerii în situația anterioară, potrivit principiului restitutio in integrum ce guvernează efectele nulității, devenind incidentă astfel obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului nul, ce reprezintă unul dintre principiile efectelor nulității actului juridic civil, fundamentat pe faptul juridic licit al îmbogățirii fără justă cauză.
Având în vedere că banii proveniți din vânzarea apartamentelor, potrivit art. 39 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr.112/1995 fuseseră virați într-un fond al Ministerului Finanțelor Publice, acestuia îi revenea obligația de restituire a prețului actualizat. Repunerea în situația anterioară presupune în mod firesc restituirea sumelor de bani de către persoana în al cărei patrimoniu au intrat, consecință a modului în care au fost reglementate prin lege raporturile juridice născute ca urmare a încheierii contractului de vânzare cumpărare, neexistând niciun argument logic care să constituie un impediment în a considera că repunerea în situația anterioară poate viza și alte persoane decât părțile contractului.
Este de remarcat și faptul că în asemenea situații, întrucât contractul de vânzare cumpărare nu mai este în vigoare, nu își mai produce nici efectele juridice (drepturile și obligațiile). De vreme ce obligația de garanție pentru evicțiune constituie un asemenea efect al contractului de vânzare cumpărare, odată cu anularea convenției încetează și aceasta.
Prin urmare, persoanele interesate puteau obține de la Ministerul Finanțelor Publice restituirea prețului actualizat.
b). În cel de-al doilea caz, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare cumpărare, obligația de evicțiune, în temeiul căreia cumpărătorii evinși puteau obține restituirea prețului, dar și diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii revenea vânzătorului (art. 1336 Cod civil), respectiv unității deținătoare.
2. Prin adoptarea O.U.G. nr. 184/2002, deci începând cu data de 21.12.2002, care a prevăzut că: „La articolul 51 se introduc alineatele (2) și (3) cu următorul cuprins: „(2) Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru. (3) Plata sumelor prevăzute la alin. (2) se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.", soluția legală este parțial diferită, în privința titularului obligației corelative de restituire a prețului actualizat în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare nu a fost anulat.
a). Astfel, în situația în care contractul de vânzare cumpărare a fost anulat, obligația de restituire a prețului actualizat revenea Ministerului Finanțelor Publice, astfel cum prevede expres textul de lege citat.
b). În cea de-a doua situație, textul derogă în schimb în parte de la dreptul comun, în sensul că pentru restituirea prețului actualizat - plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate - componentă a obligației de garanție pentru evicțiune, răspunderea nu mai revine cocontractantului, respectiv unității deținătoare, ci Ministerului Finanțelor Publice.
S-a avut în vedere împrejurarea că, în fapt, contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. Că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai statului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor constituit prin dispozițiile art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat, s-a stabilit că restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către M. Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Acest text de lege este incident deci și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea” acestor contracte, ci la „desființarea” lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice.
La interpretarea gramaticală se adaugă argumentul de analogie. Nu există nicio rațiune care să justifice o diferență de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat. În plus, nu este echitabil ca răspunderea să revină celui care și-a îndeplinit o obligație legală, ci celui care a dispus această măsură și cu atât mai mult în situația în care contractul nu a fost anulat, deci dispozițiile legale au fost respectate întocmai de către vânzător.
Prin dispozițiile art. 50 din Legea nr.10/2001 a fost reglementat cu caracter de normă specială dreptul chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate, la restituirea prețului de la Ministerul Finanțelor Publice, motiv pentru care în astfel de situații este atrasă incidența normei speciale, fiind exclusă astfel de la aplicare, potrivit unei reguli de interpretare general acceptate ce nu poate fi înlăturată decât în ipoteza unor acte juridice care nu au forță juridică egală, norma generală, în speță, dreptul comun privind răspunderea exclusivă a vânzătorului pentru evicțiune.
Pe de altă parte, pentru restul elementelor ce constituie obligația de garanție a vânzătorului, între care și obligația de a plăti și diferența între preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, se aplica în continuare dreptul comun (art. 1336 Cod civil).
3. În prezent, ca urmare a modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, se face o nouă distincție, după cum contractele de vânzare cumpărare au fost încheiate cu eludarea sau cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1195, fără a mai prezenta deci importanță dacă acestea au fost anulate sau nu, soluția legală fiind deci diferită de cea prevăzută de Codul civil.
a). O primă categorie de cereri este cea privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (art. 50 alin. 2).
b). Cel de-al doilea tip de cereri sunt cele având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (art. 50 alin. 21).
Raportând, pe baza interpretării gramaticale, dispozițiile art. 50 alin. 2 și 21 din Legea nr. 10/2001 la ipoteza existenței unei hotărâri judecătorești prin care s-a soluționat o cerere de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare, rezultă că este posibil ca cererea să fi fost admisă de instanța care s-a pronunțat în acea cauză reținând încălcarea unor condiții ale actului juridic civil altele decât cele prevăzute cu caracter special în Legea nr. 112/1995, situație în care cumpărătorul are dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, după cum este posibil, în cazul simetric opus, ca cererea să fi fost respinsă, deși s-au constatat încălcări ale normelor speciale conținute de Legea nr. 112/1995, datorită reținerii bunei credințe a cumpărătorului la încheierea contractului, cauză specială de salvgardare a acestuia prevăzută de art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 112/1995, situație în care cumpărătorul ar avea dreptul la restituirea prețului actualizat.
Se constată astfel că legiuitorul a renunțat la corespondența tradițională care exista anterior modificării aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 între, pe de o parte, constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare și restituirea prețului plătit de cumpărător și, pe de altă parte, existența unui contract de vânzare cumpărare în vigoare și restituirea prețului de piață al imobilului, în cadrul garanției pentru evicțiune.
Dacă se ține seama însă nu de interpretarea gramaticală, ci de cea istorico-teleologică, se impune concluzia că această schimbare de optică nu își găsește aplicare și în cel de-al doilea caz, când cererea a fost respinsă deși s-au constatat încălcări ale normelor speciale conținute de Legea nr. 112/1995, reținându-se buna credință a cumpărătorului la încheierea contractului. Menținerea contractului de vânzare cumpărare, prin derogarea de la dreptul comun al contractelor instituită prin art. 45 (fost 46) alin. 2 din Legea nr. 112/1995, reflectă preocuparea legiuitorului de a proteja interesele cumpărătorului, ceea ce implică și ideea că nu s-a urmărit dezavantajarea acestuia, inclusiv în planul restituirii prețului actualizat/restituirii prețului de piață al imobilului, în raport cu cadrul juridic general aplicabil instituit de Codul civil.
În fine, este de menționat că prin condițiile actului juridic civil înțelegem acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic civil. În funcție de vocația lor, condițiile actului juridic civil pot fi clasificate în condiții generale și condiții speciale; condițiile generale privesc toate actele juridice civile, iar condițiile speciale numai anumite acte juridice civile. Din această perspectivă, sintagmele „cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995” și respectiv „cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995” nu pot avea în vedere decât condițiile speciale (legate de valabilitatea obiectului, prin prisma caracterului licit al acestuia) prevăzute de actul normativ menționat pentru încheierea unui contract de vânzare cumpărare în temeiul său, respectiv în art. 9 cu referire la art. 1 și 2.
Potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995: „Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului”. Conform art. 1 din același act normativ: „Foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege”.
i. Referitor la condiția preluării imobilului „cu titlu”, trebuie avut în vedere faptul că prin H.G. nr. 20/1996, obligatorie pentru autoritățile însărcinate cu aplicarea legii, Guvernul a definit imobilele naționalizate „cu titlu" ca fiind acele imobile ce au fost trecute în patrimoniul statului prin aplicarea unei dispoziții legale. Conform aceleiași hotărâri, Legea nr. 112/1995 nu se aplică în cazul imobilelor deținute în fapt de stat, adică în lipsa unei dispoziții legale care să constituie fundamentul juridic al dreptului său de proprietate, dat fiind faptul că statul nu avea niciun titlu de proprietate asupra imobilelor respective. „Titlul" statului, așa cum este el definit în H.G. nr. 20/1996, implică existența unei dispoziții legale care să permită naționalizarea. Simplul fapt că statul invocă un act normativ în vigoare în timpul naționalizării unui bun este suficient potrivit formei inițiale a acestui act normativ pentru ca aproprierea să fie considerată ca realizată în baza unui titlu.
Prin adoptarea H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, intrată în vigoare la data de 4 februarie 1997, executivul a modificat și a completat definiția imobilelor naționalizate „cu titlu". Acesta a introdus o condiție suplimentară: conform art. 1 alin. 2 din această hotărâre, bunurile dobândite de stat în baza unui titlu erau cele apropriate prin respectarea cerințelor decretelor în vigoare la data respectivă. Este de menționat și că aceeași hotărâre a introdus alineatul art. 6 al alin 1, conform căruia: „În cazul în care pe rolul instanțelor judecătorești se afla cereri referitoare la imobilele prevăzute la alin. (5), procedurile administrative reglementate de Legea nr. 112/1995 (…) de vânzare către chiriași, se suspendă de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cererilor respective”, care se aplică și în ipoteza în care este prevăzută o procedură administrativă prealabilă, cum este cea instituită de art. 14-18 din Legea nr. 112/1995.
Ulterior, prin dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 s-a prevăzut că: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”. Acest act normativ a introdus o nouă condiție de „valabilitate” a titlului statului în raport de dispozițiile H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995: valabilitatea actului de preluare este subordonată conformității sale cu Constituția, tratatele internaționale la care România era parte și legilor în vigoare la data la care bunurile respective au fost trecute în patrimoniul statului. Dimpotrivă, în lipsa unei asemenea conformități, statul nu are titlu valabil și nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Față de această evoluție a conceptului de „preluare cu titlu”, trebuie să se țină seama, în primul rând, de faptul că preluarea imobilului, în sensul de transmitere a dreptului de proprietate asupra lui, este analizată în hotărârea judecătorească prin care este desființat contractul de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit regulilor de aplicare a legii civile în timp, în raport de dispozițiile în vigoare la data transmiterii dreptului, însă în funcție de stadiul evoluției interpretării normelor legale respective și aprecierii forței lor juridice, privită prin prisma ierarhiei actelor normative, la momentul pronunțării. Cu alte cuvinte, chiar dacă principial este corect că efectele unui act juridic se produc într-adevăr la momentul încheierii sale, important este care sunt efectele respective, aspect analizat de către instanța învestită cu soluționarea unei asemenea cereri în funcție de concepțiile juridice recunoscute la momentul sesizării sale, cu atât mai mult cu cât ele sunt reglementate pe cale normativă.
În al doilea rând, și respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, sub aspectul condiției ca obiectul contractului de vânzare cumpărare să nu fie reprezentat de un imobil preluat fără titlu, trebuie analizată, urmând din nou regulile de aplicare a legii în timp, tot prin prisma concepției existente la data încheierii sale, deoarece cauza de nulitate trebuie să se situeze în timp la momentul încheierii actului juridic, în caz contrar sancțiunea fiind dispusă fără ca părțile să fi eludat normele edictate pentru încheierea sa valabilă (ci pentru nesocotirea unor dispoziții legale inexistente la data intervenirii contractului).
În aceste condiții, încheierea contractului de vânzare cumpărare și hotărârea judecătorească prin care se analizează valabilitatea titlului statului se pot situa în etape diferite ale evoluției sintagmei „preluare cu titlu”, situație în care nu există autoritate de lucru judecat în legătură cu aspectul în discuție, dacă a fost analizat numai prin prisma teoriei juridice ulterioare.
ii. Relativ la condițiaca imobilul să intre în categoria celor care nu se restituie în natură, trebuie să se pornească de la faptul că procedura de restituire în natură a unui imobil este prevăzută în art. 14-18 din Legea nr. 112/1995. Astfel, conform art. 14, persoanele îndreptățite urmau a depune cereri de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, cereri adresate comisiilor locale. Propunerile comisiilor locale urmau a fi transmise în termen de 30 de zile comisiilor județene (respectiv a Municipiului București), care în termen de 60 de zile de la primirea acestor propuneri aveau obligația de a emite hotărâri privind restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri. Potrivit art. 18, hotărârile Comisiei județene sau a Comisiei Municipiului București erau supuse controlului judecătoresc potrivit legii civile, putând fi atacate in termen de 30 zile de la comunicare.
Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale mai sus menționate se constată că restituirea în natură a unui imobil în condițiile Legii nr. 112/1995 era hotărâtă de Comisia județeană sau a Municipiului București, hotărârea acesteia putând fi însă contestată la instanțele judecătorești care luau decizia finală. Ca atare, potrivit acestor normei speciale atributive de competență și pentru a se exclude posibilitatea emiterii unor soluții contradictorii, decizia că imobilul poate fi vândut chiriașului nu putea fi luată de unitatea specializată în administrarea și vânzarea apartamentului, substituindu-se astfel comisiei județene de aplicare a Legii nr. 112/1995 și instanțelor judecătorești. Cererea de restituire a imobilului formulată de proprietarul deposedat în mod abuziv trebuia soluționată de comisie cu posibilitatea atacării hotărârii acesteia în fața instanțelor judecătorești. Rezultatul final al acestor proceduri administrative și judiciare nu putea fi cunoscut dinainte de societatea comercială vânzătoare, întrucât în fața instanțelor judecătorești s-ar fi putut invoca, spre exemplu, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții ale Legii nr. 112/1995, existând deci incertitudine cu privire la soluția finală a litigiului.
Pe cale de consecință, această cerință dispusă de art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995 implică inexistența unei cereri nesoluționate de restituire în natură formulate în temeiul Legii nr. 112/1995 de către proprietarul deposedat în mod abuziv.
II. În cadrul juridic prezentat anterior, trebuie stabilit dacă, în cauză, contractul de vânzare cumpărare intervenit între reclamanți, pe de o parte, și Primăria Municipiului București, prin S.C. F. S.A., pe de altă parte, sub nr. 4483/28.03.2000, a fost încheiat cu eludarea sau, din contră, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin decizia civilă nr. 245/01.02.2006 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/2/2004 (prin care a fost admis recursul declarat de reclamanții din acea cauză și a fost modificată decizia civilă apelată în sensul că au fost respinse apelurile declarate împotriva sentinței civile nr. 1773/11.03.2003 pronunțate de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/2002 ca nefondate), a fost menținută soluția de constatare a nulității absolute a acestui contract de vânzare cumpărare, reținându-se cu putere de lucru judecat, pe de o parte, că „în ceea ce privește titlul statului bine s-a reținut de ambele instanțe că nu este valabil atâta timp cât Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției din 1965, art. 481 cod civil cât și Declarației Universale a Drepturilor Omului la care România era parte semnatară” (aceasta întrucât contractul de vânzare cumpărare nr. 4483/28.03.2000 a fost încheiat sub imperiul Legii nr. 213/1998, iar hotărârea judecătorească prin care s-a analizat valabilitatea titlului statului se situează în aceeași etapă a conceptului de preluare „cu titlu”), iar pe de altă parte că „recurentul reclamant D. P. la 18.07.1996 a formulat cerere pentru restituirea în natură a imobilului din .. 22 către Primăria Municipiului București, iar la 24.02.1996 acesta împreună și cu recurenta reclamantă D. Trudi Leopoldina au revenit din nou cu cerere pentru restituirea imobilului față de împrejurarea că la prima cerere nu se răspunsese”.
Prin urmare, întrucât contractul de vânzare cumpărare nr. 4483/28.03.2000 a fost încheiat cu eludarea sub cele două aspecte (imobilul nu fusese preluat cu titlu și exista o cerere de restituire formulată de fostul proprietar) a prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții nu pot obține restituirea prețului de piață al imobilului, drept ce se naște într-o ipoteză diferită, aceea în care contractul de vânzare-cumpărare este încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, conform art. 50 alin. 21 din același act normativ, ci numai restituirea prețului actualizat, pe baza art. 50 alin. 2 din același act normativ.
III. Contrar susținerilor recurenților reclamanți, instanța de apel nu a respins cererea pe considerentul că aceștia au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, ci reținând că imobilul nu era deținut de stat cu titlu, astfel cum a constatat instanța judecătorească ce a dispus nulitatea contractului.
În sfârșit, este adevărat că prin sentința civilă nr. 1623/15.02.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/300/2007, prin care s-a admis o altă cerere formulată de reclamanți și a fost obligat Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat al imobilului, s-a reținut, cu referire la sentința civilă nr. 1773/11.03.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/2002, că „În cauză, contractul reclamanților a fost desființat pentru motivele arătate anterior, fără a se reține de către instanța respectivă încălcarea vreunei dispoziții din Legea nr. 112/1995. Prin urmare, instanța reține că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, fiind anulat pentru alte motive decât încălcarea dispozițiilor acestui act normativ”.
Cu toate acestea, pe de o parte, statuările incorecte dintr-o hotărâre judecătorească cu privire la conținutul unei alte hotărâri judecătorești nu au putere de lucru judecat, fiind înzestrată cu acest atribut numai cea din urmă, care a tranșat chestiunea litigioasă și a stins conflictul dintre părți pe baza verificărilor făcute de judecător. Pe de altă parte, faptul că prin hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nu s-ar fi reținut încălcarea vreunei dispoziții din Legea nr. 112/1995, fără a se reține însă nici respectarea tuturor dispozițiilor acesteia, nu constituie un impediment pentru a se verifica ulterior, într-un alt cadru procesual, dacă încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea sau, din contră, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pentru că instanța nu a statuat asupra aspectului în discuție.
Mai mult decât atât, instanța învestită cu soluționarea cererii de restituire a prețului actualizat nu avea de ce să verifice dacă, în speță, contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, fiind suficient conform art. 50 din Legea nr. 10/2001 să constate desființarea acestuia, astfel încât considerentul expus în legătură cu aspectul respectiv este unul indiferent sau supraabundent, deci fără putere de lucru judecat.
Față de aceste considerente, nereținând niciunul din motive de recurs, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenții reclamanți M. Ș. și M. Ș. O. împotriva deciziei civile nr. 428 A din data de 19.04.2012, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât M. FINANȚELOR PUBLICE ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.02.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. S. C. G. M. H.
GREFIER
S. R.
Red. C.G.
Tehdact. R.L./C.G.
2 ex./29.03.2013
TB- S.4 - D.N. T.; L.I. F.
Jud.S.2 - E.T.I.
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 1267/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... → |
|---|
