Acţiune în constatare. Decizia nr. 176/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 176/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-01-2012 în dosarul nr. 176/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A-IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 176R
Ședința publică de la 30 ianuarie 2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - D. F.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR - I. P.
GREFIER - V. Ș.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții pârâți U. V. și U. N. împotriva deciziei civile nr. A659/19.05.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă M. M. L. și intimatul pârât C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, având ca obiect: revendicare imobiliară, acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședință public se prezintă recurenții pârâți U. N. personal și asistat de avocat F. B. cu împuternicire avocațială la dosar, U. V. reprezentat de același avocat și intimata reclamantă M. M. L. reprezentată de avocat D. R. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind intimatul pârât C. G. al Municipiului București.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Reprezentanții părților arată că nu mai au de formulat cereri prealabile judecății.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul recurenților pârâți având cuvântul în susținerea recursului arată că menține motivele de recurs formulate în scris. Arată că potrivit Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale. Arată că problema concordanței dintre Legea nr. 10/2001 și dispozițiile CEDO trebuie verificată prin prisma constatării existenței bunului în patrimoniul părților, iar potrivit deciziei pronunțată de CEDO în cauza A. împotriva României, un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.
Dezvoltă oral motivele de recurs, depune concluzii scrise și solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, în scris, modificarea în tot a deciziei recurate, respingerea apelului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței pronunțate de instanța de fond, cu obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
Reprezentanta intimatei reclamante, având cuvântul în combaterea recursului, arată că hotărârea pronunțată de către instanța de apel este amplu motivată cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei și dreptul de proprietate al recurenților, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia, având în vedere că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, astfel că nu putea fi vândut, iar transferul dreptului de proprietate nu îi este opozabil.
În ceea ce privește Decizia nr. 33/2008 pronunțată de ÎCCJ arată că aplicabilitatea acesteia a fost interpretată variat de instanțele de judecată și precizează că aceasta nu este aplicabilă în prezenta cauză.
Dezvoltă oral întâmpinarea formulată și solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurată, fără obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
În deliberare asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 23.05.2008 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._ reclamanta M. M. L. a chemat în judecată pe pârâții C. G. al Municipiului București, U. V. și U. N. solicitând instanței să constate că apartamentul nr. 12 din București, .. 119 . . fără titlu valabil în proprietatea statului, motiv pentru care contractul de vânzare-cumpărare, titlul de proprietate al pârâților, nu îi este opozabil, să constate nulitatea absolută a Deciziei nr. 748/3.06.1977 a Consiliului G. al Municipiului București și să oblige pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul.
Prin sentința civilă nr. 477/27.01.2009,Judecătoria Sectorului 4 București, Secția Civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta M. M. L. este beneficiara contractului nr. 2063 din data de 24.03.1970 pentru construirea unei locuințe proprietate personală în București, .. 109 ., .. La data de 3 iunie 1977, C. Popular al Municipiului București, Comitetul Executiv, a decis preluarea acestei locuințe în proprietatea statului în temeiul art. 27, art. 36 și art. 69 din Legea nr. 57/1968, art. 2 alin. 1 și art. 4 alin. 1 din Decretul Consiliului de Stat nr. 223/1974 și art. 13 alin. 3 din Legea nr. 59/1974. Predarea-primirea s-a realizat la data de 14 iunie 1977 conform procesului verbal încheiat între ICRAL Berceni Centrul 6 și Circumscripția Financiară Sector 5.
Judecătoria a reținut că apartamentul a fost închiriat de Primăria Municipiului București, prin SCAVL Berceni SA, pârâtului U. VioreI pentru perioada 2.10.1998 - 8.04.1999 prin contractul nr._/2.10.1998 iar mai târziu a fost vândut de C. G. a Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar pârâților U. V. și U. N. în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N 6454/21.07.2004.
Instanța a reținut că, potrivit adresei nr._/2008 a Primăriei Municipiului București, Direcția Juridic, C., Legislație, până la data de 29.10.2008, în evidențele Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, nu figura nicio cerere de restituire în natură pentru imobilul menționat mai sus, reclamanta recunoscând, de altfel, prin răspunsurile la interogatoriu, că nu a formulat cerere de revendicare în termenul prevăzut de această lege.
Deși în cerere se solicită în mod expres să se constate nulitatea deciziei și nevalabilitatea titlului statului, instanța a apreciat că acestea nu constituie pretenții distincte ci reprezintă apărări în cadrul acțiunii în revendicare și urmează să fie analizate.
Comparând titlurile de proprietate invocate de părți cu privire la apartamentul nr. 12 din București, .. 119 . ., respectiv contractul de construire nr. 2063/1970, în ceea ce o privește pe reclamantă, și contractul de vânzare-cumpărare nr. N 6454/2004, în ceea ce îi privește pe pârâții U. V. și U. N., instanța a apreciat că titlul pârâților este preferabil față de dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.
Judecătoria a reținut că, dacă s-ar considera că prevederile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în soluționarea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun ori că buna-credință a cumpărătorului prezintă importanță doar la analizarea legalității contractului de vânzare - cumpărare, nu și la stabilirea dreptului preferabil în compararea titlurilor de proprietate, dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 ar fi lipsite de orice eficiență, or rațiunea acestei reglementări a fost tocmai a se asigura securitatea circuitului civil. Mai mult, dispozițiile Legii nr.10/2001 au caracter de normă specială față de prevederile Codului Civil, impunându-se cu prioritate.
Instanța a constatat că, prin derogare de la dreptul comun, Legea nr. 10/2001 a instituit nu numai efectul special al bunei credințe menționat mai sus, prin art. 45 alin. 2, cât și un termen special de prescripție al dreptului la acțiune în ceea ce privește analizarea valabilității actelor de înstrăinare a imobilelor către chiriași, precum și o procedură specială de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat înainte de 1989.
În ceea ce privește privește buna credință a părților la încheierea contractului nr. N 6454/2004, instanța a reținut că reclamanta nu a formulat nicio notificare cu privire la imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, până la data promovării prezentei acțiuni de revendicare.
Instanța a considerat că nu se poate reține nici încălcarea art. 9 din Legea nr. 112/1995 deoarece la data încheierii contractului nu exista nicio cerere de restituire în natură a imobilului și nicio acțiune în revendicare pe rolul instanțelor judecătorești, iar cumpărătorii locuiau în imobil în calitate de chiriași. Întrucât nu s-a făcut dovada niciunei hotărâri judecătorești irevocabile de anulare a contractului prin care imobilul a fost cumpărat de pârâți iar cumpărătorii au fost de bună credință la încheierea contractului respectiv, instanța a reținut că pârâții beneficiază de dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, dispoziții de natură să conducă la respingerea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 659A/19.05.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, sentința apelată fiind schimbată în tot, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâților U. V. și U. N. să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, .. 119, ., ., sector 4.
Pentru a decide astfel, Tribunalul București a reținut că trecerea imobilului în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, fără o justă despăgubire, suma de 350 lei stabilită în favoarea apelantei cu titlu de despăgubire fiind derizorie, nu este justificată de nicio cauză de utilitate publică și, în mod evident, nu asigură adevăratului proprietar o dreaptă și prealabilă despăgubire stabilită prin justiție, astfel că reprezintă o preluare fără titlu valabil. Nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat a fost apreciată de instanță și prin raportare la dispozițiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, deoarece prevederile art. 2 lit. a din lege menționează ca fiind abuzivă preluarea imobilelor în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără a conferi acestuia caracterul de titlu valabil.
Având în vedere că statul nu a devenit niciodată proprietar, Tribunalul a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. N6454/21.07.2004, C.G.M.B. – A.F.I. a vândut pârâților U. V. și U. N. un bun care nu îi aparținea. Împrejurarea că apelanta reclamantă nu a formulat notificare în temeiul Legii nr.10/2001 și nici acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către intimații pârâți, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr.10/2001, republicată și modificată, nu atrage inadmisibilitatea acțiunii în revendicare îndreptate împotriva terțului dobânditor al imobilului.
Tribunalul a considerat că apelanta-reclamantă deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în ipoteza în care chiar în prezenta cauză se stabilește că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, astfel că dreptul de proprietate nu s-a stins în patrimoniul adevăratului proprietar. Tribunalul a considerat că este suficient ca dreptul de proprietate al adevăratului proprietar să fie confirmat în prezenta cauză, pentru ca acesta să dețină un bun în sensul art.1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Întrucât contractul de vânzare-cumpărare încheiat între intimații pârâți în temeiul Legii nr.112/1995, prin care aceștia au cumpărat imobilul revendicat, nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, Tribunalul a considerat că titlul acestora asupra imobilului în litigiu s-a consolidat.
În consecință, tribunalul a apreciat că și apelanta deține un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Tribunalul a considerat că în această situație, indiferent de modul de soluționare a acțiunii în revendicare pendinte, se produce o ingerință în dreptul uneia dintre părțile în proces. Astfel, prin admiterea acțiunii și obligarea apelantei să lase intimaților în deplină proprietate și posesie apartamentul revendicat, se produce o ingerință în dreptul de proprietate al acesteia asupra bunului. În situația contrară, prin respingerea acțiunii în revendicare, se produce o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantei, prin continuarea privării sale de bun, după preluarea fără titlu a imobilului și vânzarea lui de către statul neproprietar către terți ulterior ratificării Convenției.
Tribunalul a reținut că imobilul în litigiu era exclus din domeniul de aplicare al art. 1 din Legea nr. 112/1995, fiind preluat fără titlu valabil. Prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare ce reprezintă titlul de proprietate al intimaților nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legii. În timp ce apelanta-reclamantă a dobândit dreptul de proprietate în temeiul contractului pentru construirea locuințelor proprietate personală nr. 2063/24.03.1970 și procesului-verbal de predare-primire-recepție încheiat la data de 19.08.1970, apelanta-pârâtă a dobândit imobilul de la un non dominus, statul.
Sub acest aspect, în compararea titlurilor de proprietate, tribunalul a reținut că apelanta reclamantă este adevăratul proprietar al imobilului revendicat, titlul său fiind mai vechi și mai bine caracterizat, în vreme ce pârâții au dobândit bunul de la un neproprietar, statul român. Așadar, titlul pârâților nu a produs efectul translativ de proprietate, întrucât vânzătorul nu era proprietarul bunului vândut și nu putea transmite un drept care nu-i aparține.
Tribunalul a considerat că dreptul intern nu oferă adevăratului proprietar al imobilului deposedat abuziv de către stat o compensație rezonabilă pentru prejudiciul cauzat prin privarea de bun, deoarece, în cazul vânzării imobilului de către stat unui terț în temeiul Legii nr. 112/1995, potrivit art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001, adevăratul proprietar nu mai are vocație la restituirea bunului în natură, ci este îndreptățit doar la acordarea despăgubirilor în condițiile legii speciale, respectiv la acordarea titlurilor de participare la Fondul Proprietatea, după cotarea acestuia la Bursă. O asemenea modalitate de reparație a fost apreciată în mod constant în jurisprudența C.E.D.O. ca fiind iluzorie și total ineficientă, deoarece nici până în prezent acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcționează într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza J. contra României, Cauza Johanna Huber contra României, Cauza P. contra României etc.). Dimpotrivă, Legea nr. 10/2001 recunoaște cumpărătorului imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 dreptul la acordarea despăgubirilor pentru imobilul restituit adevăratului proprietar, printr-o acțiune directă în justiție.
Analizând titlurile exhibate de părți prin raportare la exigențele art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Tribunalul a considerat că titlul apelantei-reclamante este mai caracterizat și preferabil titlului intimaților-pârâți, care provine de la un neproprietar. Totodată, ingerința în dreptul apelantei-reclamante nu îndeplinește criteriile legalității și proporționalității, impuse de jurisprudența C.E.D.O., pe câtă vreme ingerința în dreptul intimaților-pârâți este prevăzută de lege, are scop legitim și este proporțională cu necesitatea protejării dreptului adevăratului proprietar al imobilului revendicat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții U. V. și U. N., solicitând desființarea deciziei civile atacate, ca fiind nelegală și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond, respectiv, Judecătoria sectorului 4 București.
În motivarea recursului, recurenții au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Considerentele instanței de apel sunt fundamental nelegale, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal și fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Recurenții au arătat că în mod corect a reținut prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada ar fi formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001 și nici că ar exista o judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care să fie anulat contractul vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Recurenții au arătat că Decizia nr. 33/2008 a I.C.C.J. - Secțiile Unite a statuat că, potrivit principiului specialul derogă de la general, concursul dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, și legea generală, art. 480 din Codul civil, se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă principiul evocat nu este prevăzut expres în legea specială. În motivarea deciziei arătate, s-a menționat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995, de către chiriași.
Recurenții au arătat că, în jurisprudența C.E.D.O., astfel cum a reținut și instanța supremă (Decizia din 30 noiembrie 2009) în mod constant se reține că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi. Imobilul în litigiu fiind preluat din proprietatea reclamanților prin Decizia 18/3 iunie 1977 a Consiliului G. al Municipiului București, în baza Decretului 223/1974, reclamanta nu a mai fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului. În consecință, nu se va putea considera, din perspectiva art. 1 din Primul Protocol, că reclamanta ar fi conservat un drept de proprietate ce ar putea fi interpretat ca o speranță legitimă, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.
Recurenții au susținut că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O. Principiul în acest domeniu a fost stabili de Comisia Europeană încă din anii 1970: "S. de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1" (Decizia X Y, Z împotriva Germaniei, din 4 octombrie 1977).
Recurenții au arătat că, în speță, reclamanta nu s-a conformat condițiilor esențiale impuse de Legea nr. 10/2001, care conține dispoziții legale pe care se poate întemeia speranța legitimă în sensul Convenției. Așadar, reclamanta nu este, așa cum apreciază instanța de apel, titulara unui "bun" ori a unei valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora să poată pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține folosința efectivă a dreptului de proprietate, în sensul jurisprudenței Curții Europene.
În ceea ce privește scopul și proporționalitatea ingerinței în dreptul reclamantei la care se referă instanța de apel, recurenții au susținut că, de vreme ce reclamanta nu mai deține „bunul", în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional, în patrimoniul său, urmare a conduitei sale imputabile, nu se mai poate vorbi de o ingerință în dreptul acesteia.
Recurenții au considerat că principiile generale ce decurg din jurisprudența C.E.D.O., respectiv Hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza M. A. și alții contra României, la care face referire instanța de apel, nu sunt prezentate în integralitatea lor, ori nu sunt interpretate corect.
Intimata reclamantă M. M. L. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, intimata reclamantă a arătat că, în ceea ce privește aplicabilitatea Legii nr. 10/2001, nu sunt incidente dispozițiile acestei legi și recurenții nu pot formula apărări valabile în sensul susținerii bunei credințe în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. 2 din Lege la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare pentru că textul vizează imobilele care au trecut în proprietatea statului cu titlu. Intimata a arătat că dispozițiile art. 45 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 nu vizează o cauză de preferabilitate a titlului cumpărătorului, ci doar aspecte legate de valabilitatea actului de vânzare cumpărare. În acest sens, contractul de vânzare cumpărare reprezintă un acord de voință prin care vânzătorii se obligă să transmită cumpărătorului un drept de proprietate, iar cumpărătorul să primească prețul, dar în cazul vânzării de către un neproprietar a bunului altuia, chiar dacă sunt îndeplinite toate condițiile de valabilitate prevăzute de art. 948 din Codul civil, efectul translativ al dreptului de proprietate nu se produce prin actul juridic încheiat pentru simplul motiv că dreptul nu aparținea vânzătorului, iar acesta nu putea să transmită ce nu avea.
Intimata a arătat că Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005 reglementează numai raporturile juridice dintre stat și vechii proprietari, nu între proprietarii deposedați abuziv și chiriașii cumpărători. Acțiunea formulată este o acțiune clasică de revendicare între persoane fizice și nu are nici o legătură cu Legea nr. 10/2001, ci se întemeiază pe art. 480 din Codul civil.
Intimata a considerat că susținerile privitoare la diferența între „simpla speranță de restituire” și „speranța legitimă” nu pot fi reținute în prezenta cauză, atât din punctul de vedere al calificării situațiilor juridice ale părților, cât și în ceea ce privește aplicabilitatea lor efectivă în cauză, din moment ce instanța de apel a făcut o analiză amănunțită a prevederilor legale în prezenta cauză și a explicat modul lor de aplicabilitate.
Intimata reclamantă a arătat că statul și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și coerent în privința chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în baza decretelor de naționalizare. Incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantei, care s-a găsit în imposibilitatea de a-și recupera bunul. Vânzarea de către stat a apartamentului intimatei, în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea totuși vânzarea bunurilor naționalizate ilegal, împiedică și astăzi partea interesată să își exercite dreptul de proprietate. Susținerile recurenților în sensul că aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în prezenta cauză este impusă de respectarea principiului securității raporturilor juridice nu au substanță și urmează a fi respinse de instanță ca neîntemeiate. Prin realizarea unei astfel de interpretări se ajunge la concluzia inechitabilă pentru reclamantă de a fi obligată să suporte în continuare o ingerință a dreptului său de proprietate, suportând consecințele unei ordini juridice îndeobște criticată și sancționată de instanțele internaționale prin pronunțarea unui număr impresionant de decizii de condamnare a statului român.
Intimata a arătat că soluția echitabilă și în drept, dar și în fapt, a fost tranșată de legiuitor tocmai în considerarea practicii CEDO prin promulgarea Legii nr. 1/2009, dând posibilitatea chiriașilor cumpărători să obțină despăgubirile acordate de stat tocmai ca o recunoaștere a propriei culpe în vânzarea nelegală realizată anterior, în temeiul Legii nr.112/1995.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Curtea constată că, prin decizia recurată, s-a reținut calitatea procesuală activă a reclamantei în formularea acțiunii în revendicare, cât și admisibilitatea acestei acțiuni formulate pe calea dreptului comun, aspecte care nu formează obiectul analizei Curții, care se va pronunța în limitele criticilor formulate de recurenții pârâți.
Curtea constată că ambele părți au invocat aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile art. 11 și 20 din Constituție prevăd că aceste dispoziții fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România. Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Curtea constată că titlul invocat de recurenții pârâți U. V. și U. N. este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. N 6454/21.07.2004 încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Acest titlu nu a fost contestat până la introducerea prezentei acțiuni în revendicare, reclamanta neformulând cerere de restituire a imobilului în temeiul legilor de reparație. De asemenea, reclamanta nu solicitat anularea acestui contract în procedura Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește existența în favoarea reclamantei a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că noțiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger și Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (Kopecky, menționată mai sus, & 52). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, de la . Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În cauza de față, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantei în mod definitiv un drept de a i se restitui apartamentul în litigiu. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamanta s-ar putea prevala.
Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație.
În cauză, instanța de fond a reținut preluarea abuzivă a imobilului în temeiul Decretului nr. 223/1974.
În ceea ce privește întrunirea condițiile prevăzute de legea specială, Curtea constată că reclamanta M. M. L. nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamantă la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În aplicarea prevederilor legii speciale, prin Decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. XX/2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că instanța de judecată poate analiza pe fond notificarea și în ipoteza refuzului unității deținătoare de a răspunde la notificare.
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenției o anumită marjă de apreciere.
În procesul menționat, instanța putea proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, la examinarea cererii de restituire și stabilirea măsurilor reparatorii. Formularea notificării în termenul legal antrenează mecanismul legii speciale, care recunoaște dreptul la restituire, în natură sau în echivalent, iar finalizarea procedurii ar fi făcut să se nască „o speranță legitimă” în patrimoniul reclamantei, drept ce putea fi apărat prin invocarea art. 1 din Protocolul 1, însă, astfel cum s-a reținut mai sus, reclamanta nu a formulat cerere pentru acordarea măsurilor reparatorii în temeiul legii speciale de reparație. În consecință, față de principiile enunțate mai sus, reclamanta nu poate invoca în favoarea sa existența unui bun sau a unei speranțe legitime în sensul art. 1 din Primul protocol adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Această soluție este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în considerentele căreia s-a reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care nu se regăsește în speță.
În consecință, calea legii speciale permitea reclamantei, cu respectarea condițiilor și termenelor legale, să obțină, fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent, legea stabilind o procedură specială de acces la instanță.
Curtea consideră că împrejurarea vânzării bunului către chiriași nu poate conferi reclamantei dreptul de a uza de calea acțiunii în revendicare de drept comun, în condițiile în care demersul său judiciar se situează în timp după . legii speciale și se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Mai mult, prin hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza A. și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22 noiembrie 2010), instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamantă, în sensul că nu se mai recunoaște dreptul la restituire (revendicare) în natură în astfel de situații, ci doar dreptul de creanță în contradictoriu cu statul, drept având ca obiect măsurile reparatorii prevăzute de legea specială (a se vedea paragrafele 140-146 din hotărârea pilot).
Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că motivele de recurs invocate de recurenții pârâți, prevăzute de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, sunt întemeiate, situație în care, văzând prevederile art. 312 alin.1 din Codul de procedură civilă, va admite recursul declarat de recurenții pârâți U. V. și U. N. împotriva deciziei civile nr. A659/19.05.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, va modifică decizia în sensul respingerii apelului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenții pârâți U. V. și U. N. împotriva deciziei civile nr. A659/19.05.2010 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă M. M. L. și intimatul pârât C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Modifică decizia în sensul respingerii apelului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. F. C. M. S. I. P.
GREFIER
V. Ș.
RED.DF
Tehnored.MȘ/ 2 ex.
13.02.2012
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Decizia nr. 165/2012. Curtea de Apel... → |
|---|
