Legea 10/2001. Decizia nr. 567/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 567/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 567/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.567

Ședința publică de la 28.03.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și de către recurenta pârâtă COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva sentinței civile nr. 1768 din 02.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante T. T. și V. L. C. și cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

P. are ca obiect – acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic M. I., în calitate de reprezentant al recurentului pârât M. București prin Primarul General, conform delegației pe care o depune la dosar, lipsind recurenta pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, intimatele reclamante T. T. și V. L. C. și intimatul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 22.03.2013, a unei întâmpinări formulate de către recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în exemplare suficiente pentru comunicare tuturor părților din proces.

Reprezentantul recurentului pârât învederează instanței împrejurarea că i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Mai arată că nu mai are cereri prealabile de formulat.

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Reprezentantul recurentului pârât M. București prin Primarul General solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea hotărârii recurate în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.

Consideră că în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantelor și a considerat că acestea au calitate de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în București, ., sector 5 și a obligat M. București să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, respectiv că este greșită obligarea Municipiului București la a transmite dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Urmează a se avea în vedere faptul că termenul de 60 de zile stabilit de art. 23 alin. 1 și din Legea nr. 10/2001 de soluționare a cererii este unul de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care a fost depăși în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu s-a dovedit în cauză.

În ceea ce privește obligarea Municipiului București să înainteze dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, arată că nu se poate dispune în acest sens, deoarece, potrivit art. 24 din Titlul VII al legii nr. 247/2005, se prevede că ”Procesele verbale încheiate de prefect prin care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubiri vor fi reanalizate și în situația în care potrivit Legii nr. 10/2001… dosarul întocmit va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, însoțit de situația juridică actuală a imobilul și de Ordinul Prefectului, acesta conținând propunerea motivară a prefectului de acordare de despăgubiri”.

Consideră că în mod greșit instanța a dispus obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere faptul că în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, întrucât reclamanți aveau obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării, iar în ceea ce privește onorariile de expertiză acestea cad în sarcina reclamanților, ei trebuind să dovedească pretențiile solicitate.

Cu privire la recursul declarat de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în principal, solicită respingerea acestuia ca lipsit de interes și în subsidiar, ca nefondat.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București Secția a IV a București, la data de 14.06.2011, reclamantele T. T. si V. L. –C. au chemat în judecată pârâții M. București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca pe baza probelor administrate la dosar, să se pronunțe o hotărâre, prin care să se dispună constatarea că reclamantele sunt persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri la valoarea de piață, potrivit standardelor internaționale de evaluare, în conformitate cu depozițiile Legii 10/2001, pentru terenul în suprafață de 275,60 mp, reprezentând o cotă de 1/2 din totalul de 551,20 mp, situat în București, ., sector 5, obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor egale cu valoarea de piață a imobilului, potrivit standardelor internaționale de evaluare, obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.

În subsidiar, s-a solicitat, ca după admiterea primului capăt de cerere, să se dispună obligarea Municipiului București la emiterea dispoziției cu propunerea acordării acestor măsuri reparatorii prin echivalent; obligarea Municipiului București să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere efectuarea controlului de legalitate de către instanța de judecată, prin hotărâre judecătorească.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanții au arătat că prin notificarea transmisă prin executorul judecătoresc S. D. cu nr.2347/11.01.2002 au solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafață de 850 mp, situat în București, ., sector 5, ce a fost preluat în mod abuziv de către stat.

Reclamanții au arătat că imobilul situat în București, ., ulterior nr.41 și compus din construcție și teren în suprafață de 551,20 mp a fost dobândit de G. N. și E., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/22.09.1911 la Tribunalul I., Secția notariat, înscris in cartea funciară, conform procesului verbal de carte funciară nr._/1940 cu teren în suprafață de 540 mp și construcție în . nr. 41 (ulterior .), iar după decesul lui G. N. în anul 1942, moștenitoare a rămas fiica acestuia G. C., conform procesului verbal de taxare a moștenirii din data de 09.07.1943. După decesul în anul 1957 a autoarei G. E. moștenitoare a rămas fiica acesteia G. C. conform certificatului de moștenitor nr.S 93/1958.

Reclamanții au arătat ca G. E. și G. C. au vândut soților S. A. și M. o parte din imobilul situat în București, ., respectiv 50% din terenul în suprafață totală de 551,20 mp (adică 275,60 mp) și o parte din construcție - potrivit chitanței nr.6703/30.11.1954 întocmită la Notariatul de Stat București, Raionul N. B..

S-a mai menționat că prin deciziunea civilă nr.3285/24.12.1959 pronunțată de Tribunalul Capitalei în dosarul nr.4037/959 s-a recunoscut dreptul de proprietate al soților S. pentru o cotă de 50% parte indiviză din terenul în suprafață de 551,20 mp, adică suprafața de 275,60 mp, împreună cu una cameră de paiantă dimensiunea 2/2 m și o magazie de scânduri alăturată de 3/2 m, mai puțin apartamentul nr. l, pe care și l-au rezervat vânzătoarele E. G. și C. G..

În anul 1986, G. R. C. a decedat, iar ca moștenitor a rămas T. A., conform certificatului de moștenitor nr.1217/1986 întocmit la Notariatul de Stat Local al Sectorului 5, care a stăpânit imobilul până în anul 1987, când, în baza Decretului nr.36/1987 acesta a trecut în proprietatea statului.

Reclamanții au susținut că în mod greșit în tabelul anexă al Decretului nr.36/1987, la poziția 3 a fost menționată R. G. C. care era decedată din 1986, în loc de T. A. și suprafața de 579 mp în loc de suprafața 275,60 mp.

Potrivit adresei nr.3384/03.12.2008 a S.C. Cotroceni SA în urma exproprierii s-au acordat despăgubiri în valoare de 17.066 lei, din care suma de 1447,50 lei pentru terenul în suprafață de 579 mp.

S-a mai arătat că reclamantele sunt moștenitoarele defunctului T. conform certificatului de moștenitor nr.51/1990 și că prin formularea notificării sunt singurele persoane îndreptățite Ia acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafață de 275,60 mp reprezentând o cotă de 1/2 din totalul suprafeței de 551,20 mp, ce a fost situat în București, ., sector 5.

Pârâta PMB, nu a respectat termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10/2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007 deși dosarul depus la PMB este complet, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a libertăților fundamentale la care România a devenit parte.

Reclamanții au considerat ca lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, iar în acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 Cod proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție", și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, punct de vedere exprimat de ÎCCJ- Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001.

Obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V, titlul VIl din Legea 247/2005. Reclamanții au arătat că instanța civilă este competentă conform art. 17 din C.proc.civilă deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea.

Reclamanții au arătat ca pârâtul a comis o fapta ilicită ce a constat în nesoluționarea în timp util a notificărilor, prejudiciul fiind reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză aplicată la diferența de mai sus. Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs o din întârzierea produsă, întârziere care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare.

În drept, s-au indicat dispozițiile legii 10/2001, Decizia 33/2008 a ÎCCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap V, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C.Civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.

La data de 31.10.2011 reclamanții au formulat o cerere modificatoare prin care au solicitat să se soluționeze pe fond, în conformitate cu Legea nr.10/2001, notificarea transmisă prin executorul judecătoresc S. D. sub nr.2J47/11.01.2002 privind imobilul situat în București, ., sector 5, compus din teren în suprafață de 275,60 mp (ce reprezintă o cotă de 1/2 din totalul de 551,20 mp) în sensul de a constata calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent stabilite potrivit valorii de piață de la momentul soluționării, precum și imposibilitatea restituirii în natură; obligarea pârâtului M. București în solidar cu Primarul să transmită imediat și direct către CCSD dosarul aferent notificării nr.2347/11.01.2002 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; obligarea Statului R. prin Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București prim Primarul General, obligarea pârâtului M. BUCUREȘTI în solidar cu Primarul, la plata undei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert actual creat datorită – refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune prejudiciul efectiv reprezentat de diferența între valoarea de piață a imobilului data la care trebuia soluționată notificarea nr.2347/11.01.2002, respectiv 16.01.2011 și valoarea de piață actuală la momentul soluționării; câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul emiterii dosarului către CCSD; obligarea Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor judecată ocazionate cu prezentul proces.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice.

M. București prin primarul general a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Primarului General.

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a formulat întâmpinare împotriva cererii modificatoare si a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamantelor din cuprinsul capătului 3 de cerere; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2 și 4; excepția prematurității capătului 3 de cerere; excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului, solicitând admiterea excepțiilor invocate și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamante în contradictoriu cu subscrisa Comisia Centrală, ca fiind neîntemeiată.

Prin încheierea de ședința din data de 28.11.2011 tribunalul a încuviințat reclamantelor administrarea probelor cu înscrisuri, expertiza topografica si evaluatorie construcții, la dosar fiind depuse rapoartele de expertiza dispuse.

Prin încheierea de ședința din 28.11.2011, tribunalul a dispus scoaterea din cauza a Primarului General al Municipiului București, ca urmare a admiterii excepției capacității lipsei de folosință.

Prin încheierea de ședință din 30.04.2012, tribunalul a dispus scoaterea din cauză a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât reclamantele nu se mai judecă în contradictoriu cu acesta pe cererea completatoare.

Prin sentința civilă nr.1768/2.10.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți; a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru teren în suprafață de 275,60 mp, din București, ., sector 5; a obligat pârâtul M. București prin Primarul general să emisă pentru reclamanți, dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr.247/2005, în ce privește imobilul sus menționat; a obligat pârâtul M. București prin Primarul general să transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru stabilirea Despăgubirilor; a admis cererea de acordare de cheltuieli de judecată; a obligat pârâtul M. București, prin Primarul general la plata sumei de 2800 lei cheltuieli de judecată către reclamanți – onorariu de avocat și onorarii de expertiză.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantele sunt moștenitoarele legale ale defunctului T. A., iar în temeiul Legii nr.10/2001 au formulat notificarea nr.2347/11.01.2002 prin care au solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafață de mp, situat în București, ., sector 5, transmisă prin executor la Primăria municipiului București, ce formează obiectul dosarului administrativ nr._, încă nesoluționată de M. București.

Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, nu a soluționat printr-o dispoziție motivată notificările reclamanților în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25, alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Tribunalul a reținut ca la dosarul administrativ existau suficiente înscrisuri care puteau conduce la soluționarea notificării, nemaisolicitându-se depunerea unor înscrisuri suplimentare, astfel că unitatea deținătoare avea obligația de a soluționa notificarea formulată de reclamanți.

Așa fiind, tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul cererii de restituire prin echivalent formulată de reclamanți în condițiile în care notificările nu au fost soluționate în termenul prevăzut de lege, în conformitate cu cele statuate prin decizia nr.20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite.

Analizând pe fond notificările reclamanților, s-a constatat că aceștia au făcut dovada calității de persoane îndreptățite la obținerea de măsuri reparatorii în sensul art. 3 și 4 alin.2 din Legea nr. 10/2001.

Imobilul situat în București, ., ulterior nr.41 și compus din construcție și teren în suprafață de 551,20 mp a fost dobândit de autorii noștri, G. N. și E., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/22.09.1911 la Tribunalul I., Secția Notariat-fila 12. Aceștia și-au înscris dreptul de proprietate asupra imobilului în cartea funciară, conform procesului verbal de carte - funciară nr._/1940 unde figurează cu teren în suprafață de 540 mp și construcție în General T. M. nr.41 (ulterior .).

După decesul lui G. N. în anul 1942, moștenitoare a rămas fiica acestuia G. C., conform procesului verbal de taxare a moștenirii din data de 09.07.1943.

Potrivit chitanței nr.6703 din 30.11.1954 întocmită la Notariatul de Stat București, Raionul N. B., G. E. și G. C. au vândut soților S. A. și M. o parte din imobilul situat în București, ., sector 5 respectiv 50% din terenul în suprafață totală de 551,20 mp (adică 275,60 mp) și o parte din construcție .

După decesul în anul 1957 a numitei G. E. moștenitoare a rămas fiica acesteia G. C. conform certificatului de moștenitor nr.S 93/1958.

Prin Decizia civilă nr.3285/24.12.1959 pronunțată de Tribunalul Capitalei în dosarul nr.4037/959 – fila 34-37, s-a recunoscut dreptul de proprietate al soților S. pentru o cotă de 50% parte indiviză din terenul în suprafață de 551,20 mp. adică suprafața de 275,60 mp, împreună cu una cameră de paiantă dimensiunea 2/2 mp și o magazie de scânduri alăturată de 3/2 m, mai puțin apartamentul nr. 1, pe care și l-au rezervat vânzătoarele E. G. și C. G..

În anul 1986 G. R. C. a decedat, iar ca moștenitor a rămas T. A., conform certificatului de moștenitor nr. 217/1986 întocmit la Notariatul de Stat Local al Sectorului 5.

Conform situațiilor juridice emise de .. 284/08.02.2002 si nr. 3384/03.12.2008 și de PMB nr._/_/26.09.2006, imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.36/16.02.1987 la poziția 3 fiind menționată R. G. C., cu teren în suprafața de 579 mp în vederea construirii companiei P121 Pompieri, stabilindu-se o despăgubire în sumă de 17.066 lei prin procesul verbal nr. 91/29.02.1938, plata făcându-se la data de 17.08.1988.

Conform certificatului de moștenitor nr.51/1990,după T. A. au rămas ca moștenitoare reclamantele T. T. și V. L. C.. Conform adresei nr._/_/02.11.2006, emisa de PMB-Serviciul de Nomenclatura Urbana s-a făcut dovada rolului poștal al imobilului.

Atât din raportul de expertiza topografica efectuat în cauza precum si din adresa Nr._/indDU/26.03.2003 a Primăriei Municipiului București, rezultă ca imobilul nu poate fi restituit în natură, întrucât se află într-o zonă constituită din punct de vedere urbanistic - incintă Instituție.

Tribunalul a reținut incidența art. 1 alin. 2 și art. 11 alin.2 și 4 din Legea nr. 10/2001, republicată și a constatat că în cauză nu s-a susținut ori dovedit că Primăria Mun. București are posibilitatea de a oferi bunuri ori servicii în compensare.

În consecința, în raport de situația de fapt reținută, s-a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, după cum rezultă din dispozițiile art. 6 alin.1, art. 7 alin.2 a contrario, art. 10 alin.2 partea finală din Legea nr. 10/2001 în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv (în prezent, Titlul al VII-lea din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției), sens în care, tribunalul a admis în parte acțiunea, a constatat că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din teren în suprafață de 275,60 mp din ., sector 5, a obligat pârâtul M. București prin Primarul General să emită dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al legii nr. 247/2005 din care se va scădea despăgubirea primita în condițiile art. 11 alin. 2, 4, 5 și 6 din Legea nr.10/2001.

Tribunalul a apreciat că nu poate dispune altceva ori mai mult decât ar fi dispus unitatea deținătoare însăși, dacă ar fi respectat legea. Tribunalul soluționează în fond notificarea formulată, potrivit celor arătate, dar nu poate anticipa și sancționa preventiv eventuale încălcări ale legii, ulterioare emiterii dispoziției de restituire prin echivalent.

De asemenea, în ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii acestea urmează a fi stabilite printr-o procedură administrativă prevăzută de art.16 alin.2 din Titlu VII din Legea nr.247/2005, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. S-a reținut că nu intră în atributul instanței să stabilească valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură, ci, potrivit reglementării cuprinse în Titlul VII al Legii nr.247/2005 prin care a fost modificată Legea nr.10/2001, Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor este cea care stabilește cuantumul formei de despăgubire.

Susținerile reclamantelor cu privire la faptul că Fondul Proprietatea este constituit sub forma unei societăți de investiții deținută în întregime și administrată de Ministerul Finanțelor Publice, iar acestuia îi revine obligația de a răspunde pentru nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, au fost apreciate ca nefondate.

Fondul Proprietatea nu este guvernat sau administrat de nicio instituție sau autoritate publică. Fondul este sub controlul adunării generale a acționarilor, ca orice altă societate comercială. Spre deosebire de instituțiile publice, bugetele de venituri și cheltuieli și situațiile financiare ale Fondului Proprietatea sunt aprobate de adunarea generală a acționarilor (art.7, paragraf 3, litera c) din Actul Constitutiv al Fondului Proprietatea.

Totuși, Fondul Proprietatea este o entitate supravegheată de Guvernul

României, și conform prevederilor Actului Constitutiv, va fi acționarul care

controlează Fondul Proprietatea atât timp cât deține și mult de 33% din

acțiuni.

Totodată, Guvernul României, ținând seama de impactul semnificativ asupra bugetului de stat pe care îl va avea plata despăgubirilor conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, generând implicații financiare suplimentare asupra cheltuielilor bugetului de stat și care ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrului bugetar, a adoptat O.U.G nr.62/2010 prin care potrivit art. 3, se suspendă pentru o perioadă de doi ani emiterea titlurilor de plată, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, urmând a se realiza doar prin conversia în acțiuni la Fondul „Proprietatea", corespunzător opțiunii formulate.

Această măsură este dispusă avându-se în vedere că, valorificarea

titlurilor de despăgubire prin preschimbarea lor contra titlurilor de plată a

fost o măsură necesară, întrucât S.C. „Fondul Proprietatea" S.A. nu era

considerată de către instanțele naționale și internaționale (CEDO) o

societate pe deplin funcțională, iar valorificarea titlurilor de despăgubire prin

conversia lor în acțiuni emise de această societate ar fi necesitat un timp de

așteptare până când persoanele îndreptățite să poată beneficia de

despăgubirea cuvenită.

Sursa de finanțare a despăgubirilor acordate în baza titlurilor de plată este asigurată din dividendele acordate de S.C. „Fondul Proprietatea" S.A. pentru acțiunile deținute de S. R. și, în completare de la bugetul de stat.

Întrucât la acest moment cadrul legal a fost îmbunătățit, adoptându-se actele normative și încheindu-se actele administrative necesare pentru asigurarea funcționalității S.C. „Fondul Proprietatea" S.A. precum și actualul context economic, caracterizat de constrângerile bugetare, acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr.247/2005 se realizează exclusiv prin acțiuni la S.C. „Fondul Proprietatea" S.A.

La momentul actual, Fondul Proprietatea are un capital social de

13,778,392,208 RON, împărțit în 13,778,392,208 iar acțiunile Fondului

Proprietatea nu se mai tranzacționează prin intermediul Depozitarului

Central. începând cu 25 ianuarie 2011, acțiunile Fondului sunt listate la

B. de Valori București, și pot fi tranzacționate prin intermediul oricărui

broker autorizat.

La data de 30.09.2011 Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice deținea 5,01% din capitalul social subscris și vărsat.

Nici invocarea faptului că Fondul Proprietatea ar fi nefuncțional, precum și a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu au fost primite, în condițiile în care, prin actele normative mai sus menționate, este reglementată, în concret, procedura de valorificare a titlurilor de despăgubire, avându-se în vedere implicațiile financiare asupra cheltuielilor bugetului de stat, fără a se putea vorbi despre o lipsire a reclamantului de dreptului lui de proprietate, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO.

O companie listată la bursă are acces nelimitat la investitori. Acest lucru înseamnă oportunități de finanțare nelimitate, ceea ce poate ajuta proprietarii să strângă capital pentru companie și să-ți extindă afacerea. în funcție de popularitatea produselor sau de condițiile de piață, prețul la bursă - fluctuează. Diverse studii arată că pe termen mediu și lung, piața de acțiuni a furnizat câștiguri mai mari ajustate la riscul asumat. Acțiunile pot aduce un profit mai mare decât situația în care banii sunt păstrați într-un cont bancar.

Astfel, în prezent acordarea măsurilor reparatorii reprezentând acțiuni la Fondul Proprietatea persoanelor îndreptățite reprezintă o modalitate susceptibilă de a asigura în mod real despăgubirea foștilor proprietari.

Concluzionând, Fondul Proprietatea este funcțional, îndeplinindu-și rolul pentru care a fost fondat, acela de a asigura resursele financiare necesare pentru acordarea măsurilor reparatorii persoanelor îndreptățite.

De asemenea, această modalitate de despăgubire nu contravine principiilor enunțate în Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Hotărârea din 12 mai 2009 în cauza Ernewien și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 02.02.2010 în cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cerute de predecesorii săi. Totodată, instanța de la Strasbourg) are o jurisprudență constată în sensul că art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun ( de exemplu: Hotărârea din 23.11.1983 în cauza V. der Mussele contra Belgiei; Hotărârea din 09.10.2003 în cauza Slivenko contra Letoniei; Hotărârea din 18.08.2009 în cauza Andrejeva contra Letoniei).

A fost obligat pârâtul M. București prin Primarul General sa transmită dosarul de notificare direct la Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor, având în vedere soluționarea pe fond a notificării de către tribunal, în condițiile menționate de decizia în interesul legii pronunțata de ICCJ nr. 20/2007 menționată mai sus.

Tribunalul nu a admis cererea de obligare a pârâtului M. București prin primarul general la plata diferenței dintre valoarea de piața a imobilului la momentul la care trebuia soluționată notificarea și valoarea de piață actuală și la dobânda legala, întrucât nu s-a făcut dovada faptului ca prejudiciul ar fi început să curgă de la data de 16.01.2011. Din probele administrate în dosar nu rezulta că data de 16.01.2011 este data la care pârâtul trebuia să soluționeze notificarea. Tribunalul, în absența unei cereri din partea unității administrative învestită cu soluționarea notificării prin care să solicite notificatorilor alte înscrisuri, apreciază că data la care trebuiau soluționate notificările curge de la data completării dosarului administrativ cu acte doveditoare, respectiv în termen de 60 de zile de 08.11.2007, data ultimei cereri prin care reclamanții au depus înscrisuri doveditoare.

Tribunalul a constatat că reclamantele au depus la datele de 20.03.2002, la data de 27.03.2002, la 08.11.2007, înscrisuri, la 26.09.2007 o cerere prin care solicitau a li se comunica stadiul soluționării notificării, iar în cazul în care dosarul ar fi fost găsit incomplet să li se arate ce acte mai trebuie depuse,

Mai mult, tribunalul a apreciat că termenul indicat de reclamanți ca fiind data de la care curge prejudiciul este ales fără a avea o justificare legală. Tribunalul a considerat că indicarea acestei date este abuzivă întrucât reclamanții se puteau interesa anterior despre stadiul soluționării notificărilor, specificând unității administrative că nu mai au alte înscrisuri de depus în susținerea notificărilor, urmând ca analizarea acestora să aibă în vedere numai actele depuse.

Văzând și art.274 C.pr.civ., a fost obligat pârâtul căzut în pretenții și aflat în culpă procesuală (prin neîndeplinirea obligației de a soluționa notificarea) la plata sumei de 2800 lei cheltuieli de judecată către reclamante, onorariul avocațial, conform chitanțelor nr. 95/01.09.2011 si nr. 165/05.01.2012, depuse la termenul de dezbateri si onorariile de expertiza .

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs pârâții M. București prin Primarul General și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Recurentul pârât M. București prin Primarul General a solicitat modificarea sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, s-a arătat că reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr.10/2001 prin care au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul-teren în litigiu, aceasta fiind transmisă recurentului pârât prin intermediul executorului judecătoresc și înregistrată la M. București

Potrivit actelor depuse la dosarul de notificare rezultă că imobilul situat în București, ., sector 5, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.36 /1987, poz.3, fost proprietatea lui R. G. C..

Conform actelor existente la dosar și a planurilor imobilului a rezultat că imobilul în litigiu nu mai poate fi restituit în natură și urmează să se emită dispoziție cu propunere de acordare de măsuri reparatorii în echivalent în condițiile Legii nr.247/2005.

Recurentul apreciază că, potrivit art.23 al.1 si 2 "în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare conform art.22, unitatea deținătoare este obligata să se pronunțe prin decizie sau, după caz, dispoziție motivata, asupra cererii formulate". Termenul de 60 de zile de soluționare a cererii este un termen de recomandare, depășirea lui poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, in măsura in care a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, lucru care nu a fost dovedit în cauza.

În altă ordine de idei, conform art.22 din Legea nr.10/2001, rezultă că dreptul de proprietate și calitatea de moștenitor ale persoanei îndreptățite se dovedesc numai cu „acte” respectiv înscrisuri prin care înțelegem orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect constitutiv, translativ sau declarativ de proprietate și care generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă și numai după ce aceasta dovada a fost îndeplinită prin depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare poate sa se pronunțe, termenul de 60 de zile începând să curgă după completarea dosarelor de notificare.

Mai mult, în art.22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin

Legea nr.247/2005 se prevede că „Actele doveditoare ale dreptului de

proprietatepot fi depuse până la data soluționării notificării”.

În ceea ce privește obligarea M. București să transmită dosarul de notificare direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a arătat că recurentul pârât nu poate să înainteze direct dosarul de notificare către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor deoarece, potrivit art.24 din Titlul VII al Legii nr.247/2005, se prevede că: „Procesele-verbale încheiate de prefect prin care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubiri vor fi reanalizate și în situația în care potrivit Legii nr. 10/2001 dosarul întocmit va fi înaintat Secretariatului Comisiei Centrale, însoțit de situația juridică actuală a imobilului și de Ordinul Prefectului, acesta conținând propunerea motivată a prefectului de acordare de despăgubiri.

În consecință, rezultă că, recurentul pârât după emiterea dispoziției prin care a soluționat notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001, înaintează întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, în vederea întocmiri ordinului, astfel cum prevăd dispozițiile art.16 al.2 ind.1 din OUG nr.81/2007.

Având în vedere cele de mai sus, se solicită a se constata imposibilitatea recurentului pârât de a înainta direct dosarul către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, deci de punere în executare a sentinței civile nr.394/27.02.2012.

Recurentul consideră că în mod greșit (eronat) instanța a admis capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală a părții, or în cazul de față nu se poate reține culpa recurentului pârât, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.10/2001 pentru soluționarea notificării, iar în ceea ce privește onorariile de expertiză, acestea cad în sarcina reclamanților, ei trebuind să dovedească pretențiile solicitate.

În cazul în care se va respinge motivarea Municipiului București, se solicită aplicarea dispozițiilor art.274 al. 3 C.proc.civ.

Prin recursul declarat, recurenta pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivare, recurenta pârâtă a susținut că instanța, în mod greșit, nu s-a pronunțat cu privire la excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului București cu privire la capătul 3 de cerere formulat de reclamante.

Solicitarea reclamantelor din capătul 3 de cerere nu are corespondent în dispozițiile legii speciale, după cum la acest moment, aceștia nu au demarat în concret procedura instituită de Titlul VII din Legea nr.247/2005, pentru a se putea prevala de aceasta, procedura ulterioara celei ce intră în competențele instanței civile, potrivit Legii nr.10/2001, și a pretinde a priori sancționarea acesteia.

Examinarea legalității și temeiniciei deciziilor emise de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca și cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziții emise în baza Legii nr.10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, legiuitorul a stabilit-o în competențele instanței de contencios administrativ, anume, a Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București, dacă reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul Vii al Legii nr. 247/2005 - art. 19 și art.20).

Solicitarea reclamantelor de obligare directă a entității investite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie să fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care o atare entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea recurentului la stabilirea și plata unor despăgubiri (ceea ce constituie obiectul acțiunii), astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.

Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne și a dreptului la un recurs efectiv - art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

Prin Titlul VII, intitulat "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv",din Legea nr. 247/2005, au fost reglementate atât sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, cât și înființarea unei entități, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titlurile de despăgubire, fiind stabilită și instanța competentă a soluționa contestațiile împotriva deciziilor adoptate de către această comisie.

Potrivit art.20 alin.1 Cap.VI Titlul VII din actul normativ amintit "competența de soluționare revine Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul."

În același context, recurenta menționează și prevederile art. 3 pct.1 din Codul de Procedură Civilă, potrivit cărora curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrative privind actele autorităților și instituțiilor centrale.

Potrivit art. 13 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se constituie Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca organ de specialitate a administrației publice centrale.

Potrivit art. 13 alin. 5 din H.G nr. 34/2009 Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice.

Având în vedere cele menționate mai sus, recurenta apreciază că cererile având ca obiect obligarea Comisiei Centrale la stabilirea cuantumului sunt de competenta Curții de Apel, urmând a fi soluționate potrivit prevederilor Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ, act normativ la care face referire art.19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

Arată că potrivit Legii nr.10/2001, republicată, unitatea deținătoare a bunului imobil solicitat prin notificare, sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, după caz, are obligația de a emite o decizie/dispoziție prin care soluționează notificarea formulată în temeiul acestui act normativ reparatoriu. Odată cu emiterea deciziei/dispoziției de către unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/200 se încheie.

Prin urmare, competența de soluționare a notificării revine Primăriei Municipiului București, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor neavând competențe în procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001.

Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, republicată, prin Titlurile l și Vil ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.

În privința măsurilor reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, recurenta subliniază faptul că acestea se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivata a entității învestite cu soluționarea notificării.

În cazul de față, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată. Astfel, că pentru a fi urmată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr.247/2005, trebuie să fie finalizată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin emiterea unei dispoziții de către entitatea notificată, în speță, Primăria Municipiului București.

De asemenea, pretențiile de restituire în echivalent, respectiv stabilirea contravalorii acestora se realizează în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005 (deci existența și întinderea drepturilor la restituire este cea recunoscută în procedura administrativă prevăzută de Legea nr.10/2001).

Pentru toate aceste considerente, recurenta pârâtă solicită admiterea excepției inadmisibilității solicitării de stabilire a despăgubirilor printr-o expertiza evaluatorie.

Referitor la cererea reclamantelor privind obligarea Comisiei Centrale la plata cheltuielilor de judecată, recurenta solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate prin prisma criticilor cu care a fost legal investită și a prevederilor legale incidente cauzei, Curtea reține următoarele:

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Curtea va analiza cu prioritate, în aplicarea art. 316 din codul de procedură civilă cu referire la art. 137 din Codul de procedură civilă, excepția lipsei de interes a acestei recurente în formularea recursului.

Curtea reține că prin sentința civilă care face obiectul controlului în recurs, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâții recurenți și Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice, constatându-se calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii, în echivalent, pentru imobilul situat în București, . 5, compus din teren în suprafață de 275,60 mp.

Prin această hotărâre s-a dispus, totodată, obligarea pârâtului M. București la a emite dispoziție cu propunere de acordare de despăgubiri, ce vor fi stabilite în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, M. București, fiind obligat să înainteze dosarul administrativ vizând notificarea nr. 2309/2001 către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.800 lei.

După cum lesne se poate constata, recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu a fost obligată la executarea niciunei măsuri prin dispozitivul acestei decizii.

Curtea constată, așadar, că dispozitivul sentinței de fond nu-i este defavorabil acestei părți care a apelat la calea de atac a recursului, acțiunea fiind respinsă față de această parte. Mai mult, nici considerentele nu-i sunt împotrivă, acestea fiind în convergență cu dispozitivul.

Așa cum rezultă din reglementarea actuală a recursului, pentru exercitarea acestei căi extraordinare de atac nu este suficient ca cel care uzează de această posibilitate să aibă calitatea de parte, fiind necesar ca acesta să justifice și interesul de a ataca hotărârea. Prin urmare, are legitimare procesuală activă numai partea care a pierdut procesul, deoarece cel care a câștigat în fața primei instanțe, nu are interes, neputând demonstra drepturile care i-au fost lezate.

Or, în cazul de față, recurenta nu a indicat nicio situație care ar putea interveni în mod favorabil, în ceea ce o privește, prin admiterea recursului său.

Așa fiind, Curtea reține că această excepție este fondată, prin raportare la dispozitivul sentinței civile recurate, din care rezultă că acțiunea reclamanților a fost doar în parte, apreciată ca fiind fondată iar în sarcina acestui recurent nu s-a stabilit nicio obligație.

Ca urmare, atâta vreme cât recurenta nu justifică un interes direct care să justifice promovarea căii de atac a recursului, ca urmare a încercării de către aceasta a unei vătămări sau înregistrării unui prejudiciu prin pronunțarea unei soluții de respingere a acțiunii față de această parte, soluție, de altfel, convergentă cu apărările sale formulate prin întâmpinarea depusă la instanța de fond, Curtea, în aplicarea art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, urmează a respinge recursul declarat de către această parte ca lipsit de interes.

În ceea ce privește recursul declarat de recurentul pârât Primăria Municipiului București, prin Primarul General.

În ceea ce privește primul motiv de recurs și care vizează greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, republicată.

Analizând din această perspectivă legalitatea și temeinicia sentinței civile recurate, Curtea reține că în cauză, obiectul acțiunii cu care a fost investită prima instanță este soluționarea pe fond a notificării adresate recurentului, în conformitate cu prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Or, termenul prescris de lege pentru răspunsul unității deținătoare este de 6o de zile de la data înregistrării notificării, termen care deși nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat în afara exigențelor unui termen rezonabil.

Curtea reține totodată faptul că orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial- real sau de creanță- indiferent de modalitatea concretă de soluționare prescrisă de lege, inclusiv printr-o procedura prealabilă, trebuie să beneficieze de toate exigențele dictate de caracterul echitabil al procedurii (sub aspectul terenului rezonabil de soluționare a notificării), cu atât mai mult cu cât litera și spiritul legii speciale obligă la celeritate (dată fiind și importanța actului juridic al reparațiunii).

Prima instanță a reținut corect că până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea nu a fost soluționată de către pârâtă.

Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.

Astfel, contrar susținerilor din recurs în sensul că în cazul nerespectării termenului de 60 zile, sancțiunea care ar putea fi aplicată este cea a stabilirii unor despăgubiri în măsura îndeplinirii cerinței unui prejudiciu, Curtea retine că prin decizia nr. 20/2007, pronunțată în recurs interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie, s-a stabilit că: „lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime”.

Într-o astfel de situație, a lipsei unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, instanța supremă a apreciat că se impune însăși soluționarea pe fond a acțiunii persoanei îndreptățite, prin dispunerea chiar a măsurilor reparatorii.

Astfel, pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea obligației corelative unui drept subiectiv civil, respectiv a dreptului la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.

Atitudinea omisivă a persoanei juridice deținătoare - în cazul în speță îmbrăcând forma lipsei răspunsului concretizat în dispoziție - atrage competența instanței care este în măsură să cenzureze însăși dispoziția prin care trebuia să se soluționeze notificarea.

În aceste condiții, acțiunea prin care se solicită sanctionarea pasivității persoanei deținătoare reprezintă o veritabilă acțiune în realizarea dreptului a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care reprezintă o lege specială.

În același timp, în cauză, Curtea constată că la solicitarea instanței de fond a fost atașat dosarul administrativ, iar din verificarea conținutului acestuia nu rezultă că, ulterior datei de 09.11.2010, dată la care reclamanții au procedat la completarea notificării cu înscrisuri apreciate ca fiind relevante în soluționarea cererii de restituire formulate în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, recurentul pârât ar mai fi formulat vreo solicitare care să fie adresată notificatorilor, iar aceștia să fi omis culpabil să depună documentele solicitate, cu nerespectarea prevederilor din Legea nr. 10/2001.

Or, acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București Secția a IV a Civilă, la data de 14.06.2011.

În aceste condiții, Curtea reține că până la expirarea termenului de 60 de zile de la data depunerii actelor considerate doveditoare de către solicitant, astfel cum în mod firesc prevăd Normele metodologice de aplicare a legii, în considerarea principiului disponibilității, pârâtul trebuia să emită o decizie prin care să răspundă solicitării petenților cu privire la măsurile reparatorii. Chiar dacă s-ar fi reținut o nedepunere culpabilă a actelor considerate necesare de către unitatea deținătoare, o atare împrejurare nu îndreptățea recurentul să refuze emiterea unei dispoziții, ci, în absența unei prorogări a termenului ce poate interveni doar în condițiile art. 23. 1 și 23.2 din Normele metodologice adoptate prin H.G. nr. 498/2003, acesta avea obligația de a răspunde, chiar într-un sens defavorabil notificatorilor, deoarece în acest mod solicitanților li se deschidea calea accesului la justiție pentru contestarea soluției, în caz contrar cererea acestora privind recunoașterea dreptului de proprietate pretins fiind temporizată, cu încălcarea dreptului de soluționare a ei într-un termen rezonabil.

Așa fiind, faptul că în cauză, în raport de circumstanțele de fapt anterior evocate, prima instanța a procedat la o analiza pe fond a pretențiilor deduse judecații, procedând la administrarea și a unor probe care nu au fost anexate la dosarul administrativ, inclusiv expertize de specialitate, nu poate fi decât o dovadă în sensul că soluționarea pe fond a cererii formulate de reclamant, este în deplină concordanță cu interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată și a dreptului la un proces echitabil al oricărei persoane, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte, neputând susține critica recurentului.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului pârât, nimic nu împiedică persoana îndreptățită să depună o parte din probe direct în instanță. În acest sens, art. 26 alin. 4 din lege prevede că în cazul în care dispoziția motivată de soluționare a cererii de restituire în natură este atacată în justiție de persoana îndreptățită, în funcție de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziția va adopta o poziție procesuală raportată la acestea. Nu poate fi vorba decât de probe depuse după soluționarea notificării de către unitatea deținătoare, întrucât dovezile administrate anterior se presupune că au fost avute în vedere anterior.

Or, această normă este pe deplin aplicabilă și în cazul de față, în caz contrar ar fi lipsită de conținut însăși îndeplinirea atribuției instanței de a soluționa pe fond acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate. Altminteri, ar însemna ca accesul la un tribunal independent și imparțial, cu deplină jurisdicție, în fapt si în drept, recunoscut părților interesate, prin reglementarea căii de atac împotriva actului unității deținătoare, să fie unul iluzoriu, pur formal, de vreme ce nu li s-ar îngădui acestora să demonstreze temeinicia pretențiilor lor.

De asemenea, principiul care guvernează administrarea probatoriului este acela al nemijlocirii instanței (conform art. 169 alin. (1) C. proc. civ., administrarea dovezilor se face în fața instanței de judecată, dacă legea nu dispune altfel), ceea ce înseamnă că fundamentarea soluției instanței trebuie să se facă, în primul rând, pe probele administrate în fața acesteia.

În consecință, urmează să se constate că, încuviințând administrarea probelor, pe aspecte care vizau întinderea dreptului de proprietate, instanța de fond a respectat normele procedurale care guvernează desfășurarea judecății, precum și dreptul reclamanților la un proces echitabil, garantat de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin recunoașterea posibilității legale a acestora de a face dovada susținerilor lor, în procedura judiciară.

Referitor la critica vizând greșita aplicare a legii de către instanța de fond în ceea ce privește admiterea cererii reclamanților având ca obiect obligarea sa la înaintarea dosarului administrativ către Comisia Centrala de Stabilire a Despăgubirilor.

Critica este fondată.

Astfel, întrucât în cadrul analizei contestației formulate în speță, s-a constatat calitatea de persoane îndreptățite a reclamanților la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și imposibilitatea restituirii în natură a imobilului preluat abuziv de către stat, instanța de fond era ținută să facă aplicarea dispozițiilor care, prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instituie o procedură administrativă specială de stabilire a cuantumului despăgubirilor care se cuvin persoanelor îndreptățite la restituire prin măsuri reparatorii în echivalent, supusă ulterior unui control de legalitate în fața instanței de contencios administrativ.

Pentru cazul reclamanților este incident art. 16 alin. 21 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, în sensul că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.

Textul de lege sus-menționat nu distinge, în ceea ce privește atribuțiile prefectului în materie, după cum dispoziția cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent emisă de autoritatea publică locală și care va fi înaintată de prefect, împreună cu avizul de legalitate, către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, a fost emisă de autoritatea publică respectivă în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești sau fără intervenția instanței de judecată, respectiv contestată în instanță. Iar conform principiului „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” – „Unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem”.

Cu alte cuvinte, contrar celor susținute de reclamanți, nu prezintă relevanță, referitor la necesitatea sau nu a avizului de legalitate al prefectului, după cum notificarea finalizată cu o dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor, emisă de o autoritate publică locală, a format sau nu obiect al cenzurii instanței.

Indiferent de acest aspect, în cazul unor astfel de dispoziții, este obligatoriu controlul de legalitate exercitat de prefect, în urma căruia, după caz, se emite sau nu avizul de legalitate, iar în caz afirmativ, tot prefectul este cel care înaintează documentația necesară către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar nu, în mod direct, autoritatea publică locală emitentă a dispoziției. Aceasta cu atât mai mult cu cât pot exista situații în care dispoziția emisă de autoritatea publică locală să nu fie conformă cu hotărârea judecătorească prin care s-a dispus obligarea acesteia să emită dispoziție cu propunere de măsuri reparatorii prin echivalent. Or, în acest caz, în mod incontestabil, în atribuțiile prefectului intră posibilitatea de a ataca un act nelegal, ceea ce presupune implicit ca dispoziția respectivă să fie trimisă mai întâi acestei instituții, în vederea exercitării controlului de legalitate.

În consecință, aprecierea instanței, în sensul că, în speța de față, avizul de legalitate al prefectului este pur formal se plasează în afara dispozițiilor art.16 alin.21 din Titlul VII al Legii nr.247/2005.

Prin urmare, Primarul Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum a dispus prima instanță, ci trebuie să înainteze dispoziția către Prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către Comisie, după exercitarea controlului de legalitate, sens în care va emite, dacă este cazul, și avizul de legalitate.

Potrivit dispozițiilor O.U.G. nr.81/2007, legiuitorul a urmărit centralizarea dispozițiilor emise de autoritățile administrație publice, pe județe, la nivelul prefectului, acesta fiind cel însărcinat să le înainteze la Comisia Centrală, după acordarea avizului de legalitate.

Curtea reține că în speță, în condițiile în care tribunalul a fost învestit cu o acțiune în soluționarea căreia era ținut să respecte normele Legii nr. 10/2001 care reglementează procedura contestației și, respectiv, cele statuate prin Decizia XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, care nu pot fundamenta un petit ce vizează un aspect ulterior etapelor prevăzute de legea specială de reparație menționată pentru soluționarea notificării, și care excede, deci, controlului de legalitate exercitat de tribunal în limitele acestei legi, instanța de fond nu putea să înlăture aplicabilitatea art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Curtea reține în acest sens că realizarea efectivă a dreptului recunoscut reclamanților nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal prezentat anterior, în conformitate cu principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică, care impune respectarea prescripțiilor procedurale ale legii speciale naționale în cazul fiecărei persoane îndrituite/obligate prin dispozițiile ei, în scopul realizării obiectivului propus față de toți destinatarii legii, indiferent de calitatea acestora.

În consecință, procedura instituită de Legea nr.247/2005 nu poate fi eludată ci, constituie o etapă obligatorie pentru emiterea titlurilor de despăgubire potrivit opțiunilor beneficiarilor.

Tot astfel, înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Strasbourg), sens în care sunt și dispozițiile alt. 11 și 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne sau a dreptului la un recurs efectiv - art.13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.

Or, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea drepturilor intimaților reclamanți, iar împrejurarea că aceștia invocă termene nerezonabile pentru realizarea dreptului lor la măsuri reparatorii sau ineficiența sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective prin intermediul Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, în absența inițierii procedurii în baza Titlului VII din Legea 247/2005, excedează cadrului procesual de față, și, în plus, limitelor competenței instanței civile, în contextul Legii 10/2001.

Astfel, adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație pentru competența instanței civile, atrase în contextul promovării unei contestații, fie în condițiile art. 26 din Legea 10/2001 (atunci când s-a emis o dispoziție motivată), fie pentru sancționarea refuzului nejustificat de soluționare a notificării (ca în speță), în aplicarea efectelor Deciziei XX/2007 date în interesul legii, întrucât, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii:

1. cea prevăzută de Legea 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubiri lor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară și

2. procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea 247/2005de sesizare a Comisiei Centrale, de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind că efectele OUG 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioadă de 2 ani prin OUG 65/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptățită opta pentru încasarea unei sume în numerar, în această limită.

În sensul acestei interpretări a fost pronunțată și Decizia LII/2007 de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a statuat: "Prevederile cuprinse în art. 16 și următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005".

per a contrario, deciziile sau dispozițiile emise ulterior adoptării Legii 247/2005 sunt supuse prevederilor art. 16 din Titlul VII, cum este cazul de față, întrucât intimaților de la momentul pronunțării sentinței recurate în prezenta pricină li s-a recunoscut cu caracter definitiv calitatea de persoană îndreptățite la despăgubiri. La acest moment, având în vedere datele speței, instanța civilă sancționează refuzul nejustificat de emitere a dispoziției, soluționând direct pretențiile formulate prin notificare, astfel că, verifică și stabilește calitatea de persoană îndreptățită și identifică tipul de măsuri reparatorii incidente situației reținute.

Or, existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea.

Mai mult, avizul de legalitate este necesar și în situația soluționării notificării de către instanțe, prefectul verificând emiterea dispoziției în sensul celor reținute de acestea din urmă.

Curtea are în vedere în acest sens, chiar practica instanței supreme, care a statuat în sensul celor anterior menționate (Decizia civilă nr.8240/18.11.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă, Decizia civilă nr. 5584/21.09.2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I Civilă).

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea va dispune admiterea recursului declarat de recurentul pârât M. București prin Primarul General, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul că va înlătura dispoziția privind obligarea Municipiului București la a înainta dosarul de notificare direct către Comisia Centrală pentru Stabilirea și Acordarea Despăgubirilor.

Referitor la critica vizând greșita obligare a recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Critica este parțial fondată.

Astfel, potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Potrivit prevederilor legale evocate, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât și cheltuielile făcute de partea care a câștigat, deoarece este în culpă procesuală, prin atitudinea sa în proces determinând aceste cheltuieli. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie așadar, culpa procesuală a părții.

Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câștigat procesul, este reprezentat de culpa procesuală, partea care pierde procesul răspunzând pentru cheltuieli de judecată în temeiul răspunderii civile delictuale.

Stabilirea cheltuielilor se face pe bază de acte justificative și după mai multe reguli, printre care și aceea conform căreia părții ale cărei pretenții sau apărări au fost admise în întregime, i se vor acorda integral cheltuielile făcute, cu excepția cazului prevăzut de art. 275 Cod de procedură civilă, conform căruia: „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”. Pe de altă parte, potrivit art. 276 din Codul de procedură civilă: „Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor”.

În speța dedusă judecății, Curtea constată că, pe de o parte, recurentul se află în culpă procesuală, pretențiile formulate de reclamanți fiind fondate, cu excepția celei având ca obiect înaintarea dosarului notificării direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor iar pe de altă parte, că recurentul pârât nu se încadrează în situația de excepție reglementată de prevederile art. 275 Cod de procedură civilă, având în vedere împrejurarea că în fața primei instanțe de judecată nu a recunoscut pretențiile reclamanților.

Așa fiind, având în vedere cele anterior reliefate, în analiza precedentului motiv de recurs, întrucât acțiunea reclamanților se impunea a fi admisă în parte, aceștia erau îndreptățiți, conform dispozițiilor legale citate, la restituirea parțială a sumelor avansate cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pe de altă parte, deși recurentul invocă aplicarea greșită în cauza a prevederilor art. 274 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că această normă vizează exclusiv acele cheltuieli de judecată reprezentate de onorariile avocaților.

Or, în cauză, onorariul de avocat achitat de către reclamanți, în prima instanță, este în cuantum de 400 lei, sumă care nu poate fi apreciată decât ca îndeplinind cerințele de proporționalitate și rezonabilitate impuse de legislația națională și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, prin raportare la natura complexă a pricinii și volumul concret al muncii prestate de apărătorul angajat în cauză de reclamanți.

Astfel, Curtea se raportează la demersurile realizate de apărătorul angajat în cauză de reclamantă au vizat nu doar formularea cererii de chemare în judecată, a unei cereri completatoare și modificatoare și a unei cereri de preschimbare a termenului stabilit inițial aleatoriu, propunerea și administrarea de probatorii ci și reprezentarea reclamanților în prima faza procesuală, problemele de drept dezlegate, miza procesului pentru părți, durata procedurii desfășurate în prima instanță.

Cum în cauză, reclamanții au probat că au achitat un onorariu de expert în cuantum total de 2400 lei precum și un onorariu de avocat, în cuantum de 400 lei, în raport de natura acestor cheltuieli, caracterul complex al acțiunii cu care a fost investită prima instanță, volumul de muncă prestat de avocatul angajat în cauză, faptul că petitul vizând înaintarea dosarului administrativ la Comisia Centrală a avut doar un caracter subsidiar, în raport cu pretențiile admise reclamanților și care au justificat în totalitate avansarea sumelor reprezentate de onorariul experților, în aplicarea art. 276 din Codul de procedură civilă, Curtea apreciază că se impune obligarea recurentului, la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamanți în sumă de 2.700 lei.

Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, va admite acest motiv de recurs, va modifica în parte, sentința civilă recurată în sensul că va obliga pârâtul M. București prin Primarul General la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.700 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de recurenta pârâtă COMISIA CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR, împotriva sentinței civile nr. 1768 din 02.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă.

Admite recursul declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr. 1768 din 02.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimatele reclamante T. T. și V. L. C. și cu intimatul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:

Respinge cererea având ca obiect obligarea pârâtului M. București la a transmite dosarul de notificare direct la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondată.

Obligă pârâtul M. București prin Primarul General la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.700 lei.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 28 martie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. D. M. I. M. A.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.M.I.

Tehnored.M.I/B.I.cs

2 ex/05.04.2013.

------------------------------------------

T.B.- Secția a IV-a – L.I.F.

← Pretenţii. Decizia nr. 1552/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Pretenţii. Decizia nr. 569/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Legea 10/2001. Decizia nr. 567/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI