Pretenţii. Decizia nr. 569/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 569/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-03-2013 în dosarul nr. 569/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.569

Ședința publică de la 28.03.2013.

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - I. D.

JUDECĂTOR - M. I.

JUDECĂTOR - M.-A. N.-G.

GREFIER - M. C.

* * * * * * * * * * *

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror D. B..

Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul reclamant T. V. și de către recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 1919 din 26.10.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă.

P. are ca obiect: pretenții – despăgubiri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul A. I., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant T. V., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data de 28.03.2013, a unei întâmpinări formulate de către recurentul T. V..

Avocatul recurentului reclamat arată că nu are probe noi de administrat sau cereri prealabile de formulat.

Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, de asemenea arată că u are cereri prealabile de formulat

Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.

Avocatul recurentului reclamant T. V. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul admiterii și capătului de cerere privind acordarea daunelor morale în cuantum de 120.000 euro, urmând a se avea în vedere criticile expuse pe larg prin motivele de recurs.

Urmează a se avea în vedere că, în condițiile unui vid legislativ ulterior formulări acțiunii de către reclamant, consideră că instanța era obligată potrivit art. 3 din Codul civil, să procedeze la interpretarea legii, conform principiilor ce guvernează această materie. Consideră că recurentul reclamant face parte din categoria persoanelor care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 și care aveau o bază suficientă în dreptul intern pentru a putea spera în mod legitim la despăgubiri pentru condamnările cu caracter politic, respectiv măsurile cu caracter politic dispuse în privința lor.

Prin soluția adoptată în privința admiterii excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, apreciază că se suprimă dreptul destinatarilor acestei legi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în perioada regimului comunist.

Pe recursul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pune concluzii de respingere ca nefondat, având în vedere că instanța tribunalului a constatat în mod corect caracterul politic al condamnărilor suferite de autorul reclamantului, T. I. sub aspectul constatării incidenței prevederilor art. 1 din Legea nr. 221/2009.

De asemenea, referitor la constatarea caracterului politic a măsurii administrative dispuse împotriva autorului reclamantului, solicită a se avea în vedere faptul că instanța de fond a dispus în mod corect cu privire la acest capăt de cerere, în prezenta cauză fiind incidente prevederile art.1 alin. 3 din Legea nr. 221/_, art. 3 și 4 din același act normativ, cu raportare la dispozițiile art. 1, 2 și 3 din OUG nr. 214/1999.â

Solicită obligarea recurentului pârât la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr.186 din 13.12.2012, atașată la fila 16 din dosar.

Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurentul reclamant T. V., întrucât, în mod corect instanța de fond a avut în vedere decizia nr. 1359/2010 a Curții Constituționale.

Cu privire la recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pune concluzii de admitere doar în ceea ce privește excepția lipsei de interes pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării suferite de autorul reclamantului. Urmează a se avea în vedere că această condamnare s-a pronunțat pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 din Codul penal din 1936, infracțiune prevăzută în mod expres de lege ca având caracter politic.

În cea ce privește greșita stabilire a caracterului politic referitoare la internarea în colonia de muncă, apreciază că și aceasta este întemeiată având în vedere că din actele dosarului rezultă că această măsură s-a dispus ca urmare a activității legionare desfășurate de autorul reclamantului, articol ce poate fi încadrat în art. 7 din Legea nr. 221/2009 ca un impediment legal în a se acorda daune pentru astfel de activități.

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._ /16.01.2012, reclamantul T. V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate în temeiul Legii nr.221/2009, caracterul politic al celor două condamnări (1952-1954; 1959-1964) suferite de numitul T. I. (tatăl reclamantului), în prezent, decedat; să se constate că prin măsurile administrative cu caracter politic numitului T. I., i s-a stabilit domiciliul forțat în ., Regiunea București, urmând a se stabili că acestuia i s-a restrâns libertatea, în mod ilegal și obligarea paratului la plata sumei de 120 000 euro, cu titlu de daune morale, pentru suferința fizică și psihică cauzată tatălui reclamantului, T. I., iar în baza art. 274 C.proc.civ., s-a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în anul 1952, numitul T. I. a fost arestat, conform Deciziei nr. 680 și condamnat la 2 ani de detenție, pedeapsa fiind executata în lagărele de muncă de la Canal (în perioada anilor 1952-1954). Pe durata internării în lagăr, tatăl reclamantului alături de toți ceilalți au fost nevoiți să lucreze în condiții foarte grele, fără echipament adecvat, cu obligativitatea de a realiza norma zilnică, sub amenințarea cu bătaia.

Hrana de care au beneficiat toți cei internați în lagăr, inclusiv tatăl reclamantului, era foarte sărăcăcioasa, constând în diverse fierturi și pâine, care a condus în scurt timp la slăbirea organismului și îmbolnăvirea acestora.

Cei bolnavi nu beneficiau nici măcar de asistența medicală minimă, supraviețuind doar cei rezistenți, ca urmare a selecției naturale.

Condițiile inumane de locuit (în camere neîncălzite și neiluminate), supraaglomerate, munca în condiții improprii și violentele fizice exercitate asupra tatălui, l-au determinat în cele din urmă să declare „greva foamei”, iar forțele de ordine, după ce l-au violentat fizic l-au încarcerat pentru mai multe zile, în urma „acestui tratament”, tatăl reclamantului T. I., a fost diagnosticat da către o comisie medicala cu miocardita poliarti­culara acută, fiind declarat inapt de munca 100% și mutat în lagărul de muncă de la Poarta A..

Ajuns in acest lagăr, condițiile de munca și de viață ale numitului T. I. nu s-au schimbat, forțele de ordine care supravegheau munca deținuților n-au ținut cont de recomandările comisiei medicale privind incapacitatea de muncă a tatălui și cu atât mai mult l-au obligat sa presteze munci deosebit de grele.

Intre anii 1954-1956, numitul T. I. a fost deportat în ., Regiunea București conform Deciziei nr.5780/1954 și Deciziei nr.5780/1955 și obligat să presteze diferite munci agricole deși era grav bolnav, fiind declarat inapt de munca 100%.

Reclamantul a mai arătat că, atât pe durata internării în lagărul de muncă, cât și în perioada deportării in . a fost împiedicat de multe ori să ia legătura cu familia, ceea ce a contribuit la accentuarea traumei psihice a acestuia, fiindu-i afectată nu numai situația familială, dar și socială și profesională.

Arestarea numitului din perioada (1959-1964), dispusă prin sentința nr. 15/18.03.1961 de câtre Tribunalul M. de regiune a însemnat pentru tatăl reclamantului, un adevărat „calvar”, fiind condamnat la 15 ani munca silnica si 5 ani, degradare civica pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, prevăzuta si pedepsita de art. 209 Cod penal.

Mai întâi a fost dus la Penitenciarul M.A.I, București unde i s-a luat interogatoriu privind faptele comise apoi încarcerat la Penitenciarul Jilava,

In anul 1961, numitul T. I. a fost mutat la Aiud, în Penitenciar, apoi izolat, încarcerat și bătut îngrozitor, fiindu-i smulse unghiile degetelor mari ale membrelor inferioare, pentru simplul motiv că nu accepta să devină colaborator al securității.

Prin Decretul 411 din 24.07.1964, tatăl său a fost grațiat de restul pedepsei, dar persecuția a fost continuată în anul 1968.

Aceasta urmărire de către Securitate a durat pana în anul 1988, activitatea anticomunista fiind redata în perioada 1948-1988, de un număr de 497 de note informative, ultima fiind datată 03.05.1988.

Reclamantul a mai arătat că tatăl său, de profesie avocat, a participat la cel de al doilea Război Mondial, in perioada anilor 1941-1944, iar pentru faptele de arme din Ucraina a fost decorat (in anul 1942), primind distincția Coroana României clasa a II-a, în grad de cavaler, cu spadă și panglica pentru virtute militară. In toamna anului 1944, in urma luptelor de la Otopeni si din Transilvania, a fost decorat cu Steaua României clasa a II-a. La Oarba de M. a fost grav rănit de schijele rezultate de la explozia unui proiectil brand. A fost clasat cu gradul de căpitan si invaliditate 100%.

In anul 1945 a fost reținut sase luni in lagărul pentru trierea legionarilor de la Slobozia si eliberat in același an ca urmare a faptelor de arme din timpul războiului si a invalidității.

In anul 1948, i s-a interzis practicarea avocaturii, pe motivul ca fusese legionar.

Reclamantul a arătat că tatăl său a avut de suferit de pe urma regimului comunist nefiind recompensat pentru prejudiciul moral suferit in cei 7 ani de lagăr si cei doi ani de deportare, in . casa si familie.

In privința cuantumului despăgubirilor morale pe care le solicită paratului, pentru suferința pricinuita tatălui său, a solicitat a se face o evaluare rezonabila si echitabila, urmând a tine cont ca tatăl său n-a beneficiat de masuri reparatorii acordate pe baza altor acte normative adoptate anterior Legii nr. 221/2009.

A solicitat despăgubiri morale in cuantum de 120 000 euro sau echivalentul în lei, în raport cu consecințele negative suferite de victima pe plan fizic, plan psihic si social.

In drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.221/2009, art. 4, art. 5, art. 6, art. 14 din Convenția Europeana a Drep­turilor Omului, art. 20-23, art. 48, art. 52-53, art. 147, art. 148 din Constituția României, 504 C.proc.civ.

Prin sentința civilă nr.1919/26.10.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea reclamantului; a constatat caracterul politic al condamnării suferite de T. I. (tatăl reclamantului) prin Decizia M.A.I. nr.680/07.08.1952 de internare pentru o perioadă de 24 de luni - în coloniile de muncă de la Canal-Coasta Gales, Poarta Albă, Midia Năvodari și prin sentința penală nr. 15/18.03.1961 a Tribunalului M. București de condamnare la 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică, confiscarea totală a averii personale, 500 lei cheltuieli și al măsurilor cu caracter politic de stabilire a domiciliului forțat în ., regiunea București; a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiat; a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1550 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, potrivit art.1 alin.2 lit.„a” din Legea nr.221/2009, constituie condamnare cu caracter politic condamnările pronunțate pentru fapte prevăzute și sancționate în mai multe articole din Codul penal din anul 1936 printre care și art. 209 C.pen. pentru care a fost condamnat tatăl reclamantului și anume T. I. pentru uneltire contra ordinii sociale.

Tribunalul a constatat că tatăl reclamantului a fost internat într-un lagăr de muncă pe o perioadă de 24 luni începând cu data de 19.07.1952, fixându-i-se și domiciliul obligatoriu până pe data de 18.07.1954.

Ulterior i s-a prelungit domiciliul obligatoriu cu încă 12 luni prin decizia MAI nr. 5780/20.06.1955.

Totodată, tribunalul a mai constatat că tatăl reclamantului a fost urmărit și condamnat prin sentința penală nr.42/1961 a Tribunalului M. al Regiunii București, rămasă definitivă prin decizia penală a Tribunalului Suprem nr.16/1961 în temeiul disp. art. 209 C. penal pentru uneltire contra ordinii sociale și închis în lagărul Valea N. de la Colonia Poarta Albă (filele 46 – 47 dosar) suportând o pedeapsă de 15 ani închisoare.

A fost încarcerat la 28.08.1959 și eliberat înainte de terminarea pedepsei în anul 1964, conform decretului Consiliului de Stat 411.

În toată această perioadă și până la sfârșitul vieții sale a fost în permanență urmărit de organele fostei miliții și securități.

Tribunalul a constatat că atât fixarea domiciliului obligatoriu, cât și condamnarea de care a suferit tatăl reclamantului au avut un caracter politic, prin aceste măsuri restrângându-se în mod abuziv dreptul tatălui reclamantului la alegerea domiciliului, la exercitarea profesiei pentru care s-a pregătit.

Tribunalul a avut în vedere că orice arestare și inculpare pe nedrept și orice restrângere a libertății produce celor în cauză, suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea și onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege și că, din acest punct de vedere, acestea produc un prejudiciu moral față de tatăl reclamantului.

Deși prin art.5 din Legea nr.221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 Martie 1945 – 22 Decembrie 1989, poate solicita instanței de judecată obligarea Statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a acestora, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmând să se tină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului Lege nr.118/1990 republicat și al O.U.G. 214/1999, aprobată cu modificările și completări prin Legea nr.568/2001 cu modificările ulterioare, acest articol a fost în mod expres abrogat ca urmare a Deciziei Curții Constituționale nr.1358/2010, decizie care are forța unei legi, de la data publicării în Monitorul Oficial, acest efect fiind clar precizat în Constituția României.

Față de cele de mai sus, tribunalul a admis în parte cererea reclamantului și a constatat caracterul politic al condamnării suferite de T. I. (tatăl reclamantului) prin Decizia M.A.I. nr.680/07.08.1952 de internare pentru o perioadă de 24 de luni - în coloniile de muncă de la Canal-Coasta Gales, Poarta Albă, Midia Năvodari și prin sentința penală nr. 15/18.03.1961 a Tribunalului M. București de condamnare la 15 ani muncă silnică, 5 ani degradare civică, confiscarea totală a averii personale, 500 lei cheltuieli și al măsurilor cu caracter politic de stabilire a domiciliului forțat în ., regiunea București.

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, față de decizia Curții Constituționale sus menționate, acesta a fost respins ca neîntemeiat.

În temeiul dispozițiilor art.274 C.pr.civ., tribunalul a admis cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantul T. V. și pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

Recurentul reclamant a solicitat modificarea în parte a sentinței recurate și, rejudecând, admiterea capătului de cerere privind acordarea daunelor morale în cuantum de 120.000 euro.

În motivare, s-a arătat că Legea nr.221/2009 pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, prevede măsuri reparatorii pentru condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Condamnarea suferită de autorul reclamantului, constituie de drept condamnare cu caracter politic, conform art.1 alin.2 lit.a din Legea nr. 221/2009 (decizia M.A.I. nr. 680/ 07.08.1952 de internare pentru o perioada de 24 luni și sentința penală nr. 15/18.03.1961 a Tribunalului M. București).

Actul anterior menționat prevedea, în varianta inițială, în art.5 a alin. l că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic precum si după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării in vigoare a legii, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare si la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituite s-au nu s-au obținut despăgubiri în condițiile legilor speciale".

Textul menționat a fost modificat prin art.ll din Legea nr.62/2010 care a cuantificat maximul despăgubirilor ce puteau fi acordate beneficiarilor enumerați în art.5 alin. l.

Prin decizia Curții Constituționale nr.1354/20.10.2010 publicată în Monitorul oficial nr.761/15.11.2010 art.II din Legea nr.62/2010 a fost declarat neconstituțional, Ia data pronunțării prezentei sentințe, modificările aduse art.5 alin.l lit.a din Legea nr.221/2009 prin Legea nr.62/2010 fiind suspendate de drept, conform art.147 din Constituție.

Prin Deciziile nr.1358/21.10.2010 și nr.1360/12.10.2010 ale Curții Constituționale, publicate în Monitorul Oficial nr.761/15.10.2010 s-au declarat neconstituționale prevederile art.5 alin.l lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009, cu modificările și completările ulterioare.

Până la momentul pronunțării sentinței de față legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea prevederilor declarate neconstituționale.

In condițiile existenței unui vid legislativ ivit ulterior formulării acțiunii, recurentul reclamant a considerat ca instanța este obligată, conform art.3 cod civil (potrivit căruia „judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede sau este întunecată sau neîndestulătoare, va fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate") să procedeze la interpretarea legii, conform principiilor ce guvernează această materie.

Una din regulile de interpretare logică a legii civile este aceea potrivit căreia legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

In mod evident, scopul Legii nr.221/2009 a fost o încercare de reparare a prejudiciului cauzat persoanelor persecutate pe motive politice, de statul totalitar comunist, prin măsuri complementare.

In condițiile în care Legea nr.221/2009, în întregul ei, nu a fost declarată neconstituțională, recurentul a susținut că acțiunea sa, care avea la momentul formulării ei ca bază prevederile art.5 din Legea nr.221/2009, se poate întemeia pe dispozițiile art.504 - 506 Cod procedură penală, care se completează cu prevederile speciale ale Legii nr.221/2009.

De asemenea, recurentul a solicitat a se avea în vedere și art. 998 Cod civil vechi - dispoziție generală ce vizează răspunderea civilă delictuală, cu reținerea însă a aspectelor specifice legii speciale, mai ales a scopului urmărit de legiuitor la momentul adoptării acesteia.

În ce privește suma solicitată cu titlu de daune morale pentru prejudiciul derivând din condamnarea autorului reclamantului, recurentul reclamant a arătat că repararea acestora constituie o componentă importantă a răspunderii civile și corespunde în general unei necesități sociale.

Se prezumă că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, au suferit în mod cert și prejudicii morale. Repararea prejudiciului trebuie făcută de autorul faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului ori, statul rezultat după evenimentele din 1989 nu este vinovat de persecuțiile statului totalitar comunist, dar, fiind în sens larg „succesorul" în drepturi și obligații al statului totalitar comunist, a încercat, în această calitate, să compenseze într-un fel prejudiciile morale suferite de persoanele condamnate din motive politice.

În mod evident persoanele care au suferit astfel de condamnări datorită măsurilor represive luate împotriva lor, au fost supuse pe nedrept unor suferințe fizice și psihice, unor condiții de viață și tratamente deosebit de grele. Este cert că aceste persoane au suferit grave prejudicii morale, adoptarea Legii nr.221/2009 fiind o recunoaștere a suferințelor cauzate unor astfel de persoane și o încercare de a le recompensa într-un fel, chiar și tardiv.

Recurentul reclamant a susținut că tatăl său a fost arestat conform Deciziei nr. 680 și condamnat la 2 ani de detenție, executând această pedeapsă în lagărele de muncă de la Canal, unde a lucrat în condiții extrem de grele, cu obligația de a realiza o normă zilnică, sub amenințarea cu bătaia. Din cauza alimentației sărăcăcioase s-a îmbolnăvit.

In situația in care se îmbolnăvea, nu beneficia de niciun fel de asistenta medicala.

De asemenea, condițiile in care a locuit au fost inumane, fără electricitate și fără căldura.

Aceste condiții s-au menținut si in perioada în care s-a aflat în lagărul de munca de Ia Poarta A..

Și in perioada deportării în . împiedicat să ia legătura cu familia, fapt ce a determinat accentuarea traumei psihice, fiindu-i afectată întreaga viață familială, socială, profesională.

In perioada executării pedepsei dispuse prin sentința nr.15/18.03.1961 pronunțată de Tribunalul M. a fost supus unor tratamente inumane, a fost izolat, încarcerat, bătut, i-au fost smulse unghiile de la degetele mari ale picioarelor întrucât refuza să devină colaborator al securității.

Deși a beneficiat de grațierea dispusă prin Decretul nr.411 din 24.07.1964, persecuția împotriva sa a continuat până în anul 1988.

Din cauza apartenenței tatălui său la Organizația Legionară G., recurentul reclamant a efectuat stagiul militar la U.M. disciplinare_-Plenita.

In anul 1991, S.R.I. Secția de Informații Călărași, cu aprobarea loc.col. M. N., prin Adresa nr._/ 10.07.1991, s-a dispus distrugerea, prin ardere, a dosarului de urmărire nr. 30, aparținând reclamantului.

Potrivit art.l alin. (1) din Protocolul nr.l adițional la Convenție, „Orice persoană fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Noțiunea de „bunuri” din textul menționat nu se limitează numai la proprietatea asupra unor bunuri corporale, ci si alte drepturi și interese, care constituie active, pot fi considerate „bunuri", în sensul autonom al acestei dispoziții.

Art. l din Protocolul nr. l se aplică atât „bunurilor actuale", cât și „valorilor patrimoniale", inclusiv creanțe, în temeiul cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă” de a obține exercițiul efectiv al unui drept.

Cu privire la noțiunea de "speranță legitimă" Curtea Europeană a arătat că, întrucât interesul patrimonial vizat este de natura creanței, acesta nu poate fi considerat o „valoare patrimonială1, în sensul art.1 al Primului Protocol, decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor (cauza Kopecky c Slovaciei, par. 52).

Pe plan intern, voința statului român a fost în sensul despăgubirii persoanelor care întrunesc cerințele impuse de Legea nr. 221/2009, adoptând actul normativ menționat, în acord cu Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și Declarația asupra Principiilor de Bază ale Justiției privind Victimele Infracțiunilor și ale Abuzului de P., adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., prin Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985, acte internaționale care solicită statelor să asigure victimelor reparații, care nu pot fi mai mici decât ale celor condamnați pe nedrept, să garanteze dreptul de acces la mecanisme judiciare consolidate, prin intermediul cărora să poată obține compensații pentru prejudiciile pe care le-au suferit.

Prin urmare, persoanele care întrunesc condițiile prevăzute de Legea nr.221/2009 aveau o bază suficientă în dreptul intern, pentru a putea spera, în mod legitim, Ia acordarea despăgubirilor, în urma epuizării unei proceduri echitabile și examinării circumstanțelor particulare ale cazului lor, de către instanțele interne.

De asemenea, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a au calitatea de a fi accesibile și previzibile, enumerând chiar, în mod exemplificativ, criteriile de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

Prin soluția adoptată, în ceea ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art.5 alin.l lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, se suprimă, fără îndoială, dreptul destinatarilor legii la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de aceștia în perioada regimului politic comunist.

Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate - deși nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei de interes referitor la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii condamnării tatălui reclamantului.

A arătat acesta că din dispozițiile art.1 din Legea nr.221/2009, rezulta că aceasta solicitare care privește constatarea caracterului politic al măsurii condamnării la care a fost supus tatăl reclamantului este lipsit de interes, motivat de faptul că prin Legea nr.221/2009 în enumerarea de la art.1 se regăsesc măsurile la care a fost supus acesta.

Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că măsura la care a fost supus numitul T. I. având ca obiect condamnarea acestuia, constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art.1 din Legea nr. 221/2009, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Reclamantul nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr.221/2009 arată în mod clar că această măsura are de drept caracter politic.

Prin urmare, în mod greșit, instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii condamnării dispuse față de autorul reclamantului, din moment ce această măsură este recunoscută de drept.

F. de argumentele prezentate, recurentul pârât solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii condamnării dispuse împotriva tatălui reclamantului, T. I. și respingerea acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.

În ceea ce privește constatarea faptului că măsura internării tatălui reclamantului într-o colonie de muncă ar constitui o măsură administrativă cu caracter politic în sensul art.3 si art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, a solicitat admiterea recursului și respingerea acțiunii ca fiind netemeinică și nelegală având în vedere următoarele considerente:

Măsura administrativă la care a fost supus autorul reclamantului nu se încadrează la măsurile arătate explicit în art.3 și art. 4 din Legea nr. 221/2009.

In plus, instanța de fond nu a instrumentat probe suficiente din care să rezulte caracterul politic al măsurii abuzive la care a fost supus autorul reclamantului.

Astfel, instanța de fond a admis capătul de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative la care a fost supus tatăl reclamantului, în baza unor simple presupuneri, fără a fi administrate suficiente probe din care să rezulte caracterul politic al acestei măsuri.

În ceea ce obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1550 lei, recurentul a susținut că hotărârea instanței de fond ca netemeinică, având în vedere că nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art.274 C.proc.civ. și neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

În calea de atac a recursului nu au fost administrate probe noi.

Curtea, analizând cu prioritate recursul declarat de recurentul pârât care vizează primul capăt de cerere, de care depinde și soluționarea capătului de cerere privind daunele morale, constată următoarele:

Potrivit actelor și lucrărilor dosarului, autorul reclamantului a fost trimis într-o unitate de muncă, pentru 24 de luni, începând cu data de 19 iulie 1952, astfel cum rezultă din decizia nr.680/07 august 1952 emisă de Ministerul Afacerilor Interne.

Ulterior acestei măsuri, prin decizia nr.5130/18 iunie 1954 emisă de Ministerul Afacerilor Interne, i s-a fixat autorului reclamantului domiciliu obligatoriu timp de 12 luni, în ., pedeapsa începând cu data de 20 iunie 1954.

Potrivit fișei matricole penale, autorul reclamantului a fost condamnat prin sentința penală nr.15/1961 de către Tribunalul M. de Regiune Militară București, definitivă prin decizia 126/1961 pronunțată de Tribunalul Suprem, în baza art. 209 pct. 1 alin. 1 Cod penal, la 15 ani muncă silnică.

Curtea reține că potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr.221/2009: „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.

Curtea are în vedere corecta reținere a situației de fapt în cauză de către prima instanță, precum și dispozițiile articolului mai sus indicat care impun din partea instanței a proceda la o atare conduită, în sensul stabilirii corecte a situației de fapt, pentru a se putea aprecia asupra aplicabilității corecte a normei de drept incidentă.

Or, în cauză, din actele și lucrările dosarului rezultă cu certitudine că autorul reclamantului a fost obligat la muncă și apoi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, astfel cum s-a reținut mai sus, aceste măsuri fiind justificate de către organele regimului comunist prin atitudinea, calificată de către acestea, ca fiind dușmănoasă regimului democratic.

Mai mult, Legea nr.221/2009 impune verificarea și constatarea de către instanță a aplicabilității normei de drept prevăzută de acest act normativ la cazul particular dedus judecății, fiind necesar a se analiza în fiecare caz în parte dacă sunt incidente cazurile de excepție prevăzute la art. 7 din același act normativ.

Altfel spus, deși Legea nr.221/2009 stabilește în art.1 alin. 2, anumite condamnări care au caracter politic „de drept”, iar art. 4 alin. 2 face trimitere la art. 1 alin. 3 din acest act normativ, această normă trebuie interpretată și aplicată coroborat cu art. 7 din aceeași lege, efectele art. 4 fiind condiționate de îndeplinirea cerințelor impuse de art. 7, aspect care impune cu necesitate intervenția instanței, care are a aprecia dacă faptele deduse analizei, deși se încadrează în categoria celor pentru care condamnările pronunțate sunt considerate de drept cu caracter politic nu cumva sunt vizate de art. 7 din același act normativ care dispune în sensul că: „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității și persoanelor condamnate pentru că au desfășurat o activitate de promovare a ideilor, concepțiilor sau doctrinelor rasiste și xenofobe, precum ura sau violența pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase și inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie”.

Mai mult, constatarea caracterului politic de către o instanță de judecată are natură reparatorie din punct de vedere moral, o asemenea constatare cu privire la măsurile dispuse de regimul dictatorial anterior reflectând în conștiința persoanei persecutate un sentiment de atenuare a nedreptăților îndurate, o satisfacție rezonabilă.

Pe de altă parte, Curtea are în vedere că dispozițiile art. 4 din Legea nr.221/2009 prevăd în mod expres posibilitatea oricărei persoane îndreptățite de a sesiza instanța cu o astfel de cerere, distinct de solicitarea unor pretenții conform art. 5 din actul normativ de referință astfel că, chiar în opinia legiuitorului, cele două petite au caracter principal, o atare solicitare fundamentată pe art. 4 nefiind nicidecum condiționată de opțiunea de a solicita și despăgubiri.

Așa fiind, nu s-ar putea reține nici din această perspectivă lipsa interesului în formularea unei astfel de cereri, în caz contrar ajungându-se la a lăsa fără efect un text legal în vigoare. Or, legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte și nu în acela în care este lipsită de efect.

Din referatul datat 29 mai 1956 întocmit de Ministerul Afacerilor Interne, Direcția regională București, Comandatura Dropia, Curtea reține că autorul reclamantului a făcut politică legionară până în ianuarie 1941, când a fost arestat pentru participare la rebeliune în G., în urma căreia a fost judecat și achitat la 21 iunie 1941. După 23 august 1944 nu a mai fost cunoscut cu activitate legionară sau altă politică.

De asemenea, din referatul întocmit de Direcția Poliției de Siguranță întocmit la 20 iunie 1945, Curtea reține că autorul reclamantului nu a mai activat ca legionar, după rebeliunea legionară din G.: „De altfel, deși a deținut o funcțiune importantă în mișcarea legionară, a avut tot timpul o atitudine corectă, iar după rebeliune nu a mai fost semnalat pentru activitate legionară”.

Deși organele de securitate cunoșteau acest aspect, legat de încetarea activității sale legionare după 1944, împotriva autorului reclamantului s-au luat măsurile administrative arătate mai sus, acesta fiind cert nemulțumit de atitudinea regimului comunist dovadă că în mod deschis și-a expus nemulțumirea față de „regimul ce se acordă deținuților politici în Poarta Albă”, aspect reținut în referatul din 29 aprilie 1954 întocmit de Ministerul Afacerilor Interne – Subcomisia nr. 3.

În mod greșit a susținut recurentul pârât că instanța de fond nu a instrumentat probe suficiente din care să rezulte caracterul politic al măsurii la care a fost supus autorul reclamantului, din Nota – Raport întocmită în iunie 1955 de MAI - Serviciu DDO rezultând că prelungirea restricțiilor domiciliare s-a făcut ținându-se seama de activitatea sa din trecut. Deși acesta nu a mai activat în mișcările legionare, s-a dorit menținerea față de acesta a măsurilor administrative, fiind avut în mod permanent în atenția organelor de securitate ca un element ostil care poate influența negativ prin concepțiile și afirmațiile sale legate de regimul comunist.

Curtea, apreciind aceste măsuri ca având caracter politic, faptele autorului reclamantului neîncadrându-se în situația de excepție prevăzută de art. 7 din actul normativ sus-enunțat, apreciază că în mod corect s-a reținut caracterul politic al acestora.

În ceea ce privește critica referitoare la cheltuielile de judecată, Curtea reține că potrivit art. 274 alin. 1 din Codul de procedură civilă, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.

Fundamentul acordării cheltuielilor de judecată îl constituie culpa părții care, prin atitudinea sa procesuală este responsabilă de repararea prejudiciului cauzat celeilalte părți, prin intermediul procesului.

Altfel spus, dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecata se naște pentru partea care a câștigat procesul, ca efect al hotărârii judecătorești prin care cealaltă parte a căzut în pretenții.

Or, potrivit considerentelor și dispozitivului hotărârii atacate, instanța de fond a admis cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 1550 lei.

Într-adevăr, reclamantului nu i s-a admis cererea de acordare a daunelor morale însă capetele de cerere vizând constatarea caracterului politic al măsurii arestării, obligării la muncă în colonie de muncă și stabilirii domiciliului obligatoriu au fost admise. Or, pentru pretențiile care i s-au admis reclamantului, recurentul a căzut în pretenții.

De la dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă legiuitorul a prevăzut o situație de excepție, oglindită în art. 275 Cod procedură civilă, ce vizează situația în care pârâtul a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului, afară de situația în care a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată: „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

Din actele dosarului, Curtea constată că recurentul nu a recunoscut pretențiile reclamantului, la prima zi de înfățișare, acesta nedepunând întâmpinare.

Prejudiciul de care s-a făcut vorbire mai sus a fost evaluat de legiuitor la un cuantum egal cu valoarea taxelor judiciare de timbru, a timbrului judiciar, a taxelor de procedură, plata experților, despăgubirile martorilor, dar și onorariul de avocat etc., precum și alte cheltuieli pe care partea dovedește că le-a făcut.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens hotărârea din 7 februarie 2008 în Cauza Tarik împotriva României) a stabilit că pot fi acordate cheltuielile de judecată în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului.

Ca urmare, onorariul avocatului poate fi încuviințat de instanța de judecată ca și cheltuială de judecată dacă este real, necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată) și este rezonabil.

În prezenta cauză, caracterul real al cheltuielilor de judecată este dovedit în cauză prin chitanțele depuse în dosarul de fond, la filele 92 - 94.

Caracterul necesar al cheltuielilor de judecată trebuie raportat la activitatea desfășurată de avocat, în speță, apărătorul reclamantului prezentându-se la termenul de judecată în fond, 19.10.2012, la care a solicitat probatoriul necesar dovedirii pretențiilor reclamantului, a formulat concluzii scrise și a pus concluzii orale asupra cererii cu care a fost învestită instanța.

În ce privește caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată, Curtea reține că acesta trebuie raportat la următoarele criterii: valoarea pricinii, munca depusă de avocat și pregătirea profesională a acestuia.

Obiectului pricinii trebuie privit în ansamblul său, cererea având petite nepatrimoniale, dar și patrimoniale, suficient pentru reclamant pentru a demonstra un interes real în susținerea cauzei.

Curtea reține, în ce privește munca depusă de avocat și pregătirea profesională a acestuia, că avocatul reclamantului a redactat acțiunea, a reprezentat partea la un termen de judecată, a contribuit la susținerea cererii prin dezbateri orale referitoare la actele depuse la dosar, ce au fost valorificate de către instanța de judecată, ceea ce demonstrează utilitatea și eficiența demersului lui profesional.

În ce privește munca depusă de către avocatul ales al reclamantului din piesele dosarului nu se poate reține sub nici un aspect îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor ce-i reveneau acestuia cu privire la exercițiul drepturilor procesuale, respectiv la îndeplinirea obligațiilor procesuale de către reclamant, cu respectarea dispozițiilor procedurale prevăzute de Codul de procedură civilă.

Ca urmare, față de considerentele de fapt și de drept expuse, Curtea constată nefondată critica de recurs vizând cheltuielile de judecată.

În consecință, Curtea, în baza art. 312 Cod procedură civilă, prin raportare la art. 304/1 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursul declarat de recurentul pârât ca nefondat.

În referire la criticile de recurs formulate de către recurentul reclamant, ce vizează capătul de cerere prin care s-a solicitat acordarea daunelor morale:

În ce privește daunele morale solicitate de reclamant în temeiul Legii nr.221/2009, Curtea apreciază că acestea și-ar fi găsit fundamentul în dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a.

Numai că, prin raportare la temeiul de drept art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr.221/2009, instanța de recurs constată, așa cum și prima instanță a procedat, că, anterior sesizării primei instanțe cu acțiunea introductivă, a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a acestor prevederi.

Urmare soluționării acestei excepții prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a stabilit de către această instanță că aceste dispoziții legale sunt neconstituționale.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.

În conformitate cu prevederile art. 147 alin. 1 din Constituție: „Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul [...], după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.

Curtea urmează să constate că până la data soluționării prezentei cauze termenul de 45 zile, anterior menționat, s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, astfel încât instanța de recurs nu poate decât să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.

Curtea are, de asemenea, în vedere faptul că în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice.

În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională - cum este și cazul de față - ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Prin urmare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției.

Efectele pentru viitor ale deciziilor instanței constituționale prin care au fost declarate neconstituționale unele prevederi legale, semnifică faptul că ele nu se aplică situațiilor juridice sau drepturilor câștigate sub imperiul legii înainte de declararea ei ca neconstituțională.

Totodată, Curtea are în vedere decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr.12/19 septembrie 2011, obligatorie pentru instanțe în acord cu art. 329din Codul de procedură civilă, prin aceasta stabilindu-se că: „urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.

Or, în cazul de față, reclamantul nu este beneficiarul niciunui drept câștigat, la fond, până la data publicării deciziilor Curții Constituționale la care s-a făcut referire, respectiv 15 noiembrie 2010.

Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea Constituțională a constatat că trimiterile la lit. a a alin. 1 al art. 5 din Legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.

Curtea reține, totodată, că principiul care stă la baza controlului constituționalității legilor este acela potrivit cu care Constituția este superioară legii, așadar orice lege contrară Constituției nu este lege și că a admite contrariul înseamnă a se ajunge la aplicarea unei norme legale care înfrânge Constituția.

Ca urmare a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în temeiul art. 146 lit. c din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată, încetându-și de drept efectele pentru viitor.

Instanța de recurs are în vedere că efectele admiterii excepției se produc erga omnes și, ca atare, în aceleași condiții, atât față de autorul excepției, cât și față de alții. Totodată, are în vedere că, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia s-a invocat excepția nu mai poate face aplicarea textului declarat neconstituțional prin ipoteză ulterior sesizării instanței.

Având în vedere jurisprudența Curții europene, diferența de tratament, devine discriminare numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoage sau comparabile”, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă și obiectivă” (cauza Fredin împotriva Suediei, hotărârea din 18.02.1991, cauza Hoffmann împotriva Austriei, hotărârea din 23.06.1993, cauza Spadea și Scalabrino împotriva Italiei, hotărârea din 28.09.1995, cauza Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, hotărârea din 22.10.1996).

Or, ar constitui o diferență de tratament nejustificată a considera că efectele admiterii excepției, deși se produc în mod necontestat în cauza în care a fost invocată, nu s-ar produce totuși și pentru alte cauze aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale, deoarece primul dosar în care ar fi invocată ar fi stabilit în mod aleatoriu de autorul excepției.

Având în vedere că Legea nr. 47/1992 nu permite invocarea unei noi excepții de constituționalitate în cazul în care dispoziția legală a fost declarată neconstituțională, se impune concluzia că admiterea excepției de neconstituționalitate trebuie să producă erga omnes .

Ca o consecință, concluzia care se impune este aceea că norma juridică inferioară care înfrânge o dispoziție constituțională nu mai poate fi aplicată în cadrul tuturor proceselor aflate în curs de desfășurare la data publicării deciziei Curții Constituționale.

Curtea reține, totodată, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării pe calea controlului de neconstituționalitate, a lipsei conformității unei prevederi legale cu Constituția, a fost deja în atenția Curții Constituționale, așa cum s-a arătat mai sus, astfel că nu este de natură a conduce la alte concluzii, decât cele deja expuse.

Prin urmare, Curtea, văzând considerentele celor două decizii de neconstituționalitate, apreciază prin prisma art. 51 din Constituția României că, în aplicarea legii interne, trebuie respectată interpretarea dată acesteia de Curtea Constituțională în analiza compatibilității sale cu norma constituțională, prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform art. 20 din Constituție, având în vedere rolul Curții Constituționale de unică autoritate de jurisdicție constituțională, ce are ca scop garantarea respectării Constituției și, implicit, efectele deciziilor sale pronunțate în această materie.

Așa cum a constatat Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.

Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.

Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.

În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea Constituțională a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.

În acest sens au fost reținute prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative care stabilesc o . drepturi.

Instanța de recurs reține, prin raportare la Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, că instanța de contencios european a acordat o „importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o ,,speranță legitimă” în obținerea compensațiilor respective.

Instanța de recurs urmează să aibă în vedere, totodată, faptul că instanța de contencios european nu a sancționat sub aspectul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 și a Articolului 6 paragraful 1 din Convenție împrejurarea că în cursul procedurii interne, Curtea Constituțională a declarat neconstituționalitatea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Ceea ca a sancționat instanța de contencios european în alte cauze a fost intervenția statului prin puterea legislativă, având ca scop modificarea în favoarea sa a unei legi aplicabile cauzei în care statul era parte și prin aceasta crearea unei șanse de câștig a procesului (a se vedea cauza Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Andreadis c. Greciei, cererea nr._/87, hotărâre din 9 decembrie 1994, și cauza C. c Româaniei, cererea nr._/98, hotărâre din 27 mal 2003).

Or, în situația de față, nu s-a ridicat problema intervenției legislative a statului, ci a declarării neconstituționalității unor dispoziții legale incidente în cauză.

Referitor la incidența art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, trebuie pornit de la faptul că instanța europeană a fost confruntată cu problema de a ști în ce măsură intervenția puterii legislative sau a puterii executive într-o procedură judiciară aflată în curs de derulare este de natură să pună în discuție dreptul la un tribunal garantat de acest text.

Curtea a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).

Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.

Făcând aplicarea acestor principii în cauza de față, se constată, pe de o parte, că nu este vorba de o intervenție a legiuitorului sau a executivului în vederea influențării soluționării litigiului, de natură să aducă atingere principiului preeminenței dreptului și noțiunii de proces echitabil sau a principiului egalității și nediscriminării, ci a Curții Constituționale, care potrivit statutului său este o autoritate publică independentă și al cărei scop este garantarea supremației Constituției, iar pe de altă parte, intervenția a avut loc în principal, așa cum s-a reținut anterior pentru a înlătura un paralelism legislativ, apreciat de către autoritatea cu competențe în această materie, contrar normelor de tehnică legislativă și principiilor constituționale.

Dată fiind distincția evidentă pe care Curtea europeană o realizează sub acest aspect, Curtea va constata și faptul că, prin declararea ca neconstituțională a normei art. 5 al. 1 lit. a teza I din Legea 221/2009, de către Curtea Constituțională, organism independent învestit cu sarcina asigurării supremației Constituției, nu se aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantat de art. 21 din Constituție, indiferent dacă această analiză se realizează din perspectiva componentei dreptului de acces la o instanță sau din cea a egalității de arme în cadrul unui proces.

Nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. O interpretare în sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor acte normative, să fie astfel înlăturat.

Pe de altă parte, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii. În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare.

Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului. În situația analizată însă, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Tot astfel, raportat la premisa existenței deja a unei reglementări instituite în același scop, concluzie dedusă din raționamentul juridic expus anterior, consacrat de instanța de contencios constituțional, Curtea apreciază că reclamantul a avut posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară, iar acesta putea beneficia de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiind numai culpa sa dacă nu a uzat de dispozițiile legale care îi acordau asemenea drepturi.

Curtea are în vedere că obiectul cererii de chemare în judecată impune analiza legalității și temeiniciei pretențiilor reclamantului în raport de prevederile Legii nr.221/2009, respectiv art. 504 Cod penal, astfel cum chiar reclamantul a indicat prin cererea de chemare în judecată. Ca urmare, invocarea de către reclamant a unui alt temei de drept prin cererea de recurs, cum ar fi art. 998 și art. 999 Cod civil nu poate fi primită, instanța putând trece la o astfel de analiză a cererii unei părți sub un alt temei al pretențiilor deduse judecății, decât cel indicat prin cererea formulată în fața primei instanțe doar cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă, care obligă instanța ca în toate cazurile să hotărască numai asupra obiectului cererii.

Potrivit art. 504 Cod procedură penală: „Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j)”.

Curtea constată că nu sunt îndeplinite nici condițiile prevăzute de art. 504 Cod penal, text invocat de către reclamant, întrucât statul poate fi obligat la despăgubiri către o persoană care a fost condamnată definitiv dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, situație care nu se regăsește în cauză, potrivit afirmațiilor reclamantului autorul acestuia fiind grațiat prin Decretul nr.411/1964 de restul pedepsei.

Curtea nu poate valida susținerea recurentului reclamant prin raportare la dispozițiile art. 3 din Codul Civil, funcția judecătorului în orice stat de drept fiind să aplice legea și nu să o creeze; judecătorul tranșează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale și reglementare (art. 4 C.civ.), pentru că ar însemna să ia locul puterii legiuitoare.

La fel cum puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să aplice și să interpreteze legea (nu să o creeze), asigurându-se astfel, respectarea principiului separației puterilor în stat.

Este vorba aici, de echilibrul instituțional în stat, care presupune o separație funcțională între toate autoritățile statului, în limita competenței lor și care împiedică autoritatea legiuitoare să se substituie celei executive sau judecătorești, autorității executive să absoarbă, în sfera competenței sale, atribute care prin natura lor aparțin legiuitorului și puterii judecătorești, iar puterii judecătorești să îndeplinească funcția de legiuitor sau să emită acte de guvernământ sau alte acte ce intră în sfera administrației publice.

Or, acordând despăgubiri în baza unei dispoziții declarate neconstituționale, judecătorul și-ar aroga practic, o funcție normativă, ar crea reguli de drept cu adresabilitate generală, ca și când i-ar fi fost delegată puterea legislativă. Aceasta, în condițiile în care puterea judecătorească nu-și poate crea reguli de drept cu caracter general a căror aplicare să o facă ulterior întrucât, în timp ce o lege este un act de suveranitate, o decizie nu este decât un act de jurisdicție.

Curtea reține încă o dată faptul că legiuitorul a pus la îndemâna reclamantului posibilitatea recurgerii la procedura instituită de reglementarea anterioară Legii nr.221/2009, iar acesta putea beneficia de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiind numai culpa sa dacă nu a uzat de dispozițiile legale care îi acordau asemenea drepturi.

Mai mult, Curtea are în vedere că reclamantul și-a întemeiat cererea sa în fapt și în drept, astfel cum dispune art.112 Cod procedură civilă, astfel că analizarea cererii sale sub un alt temei decât cel indicat de acesta ar fi însemnat încălcarea dispozițiilor art.129 alin. 6 Cod procedură civilă. Curtea are în vedere, totodată, așa cum deja s-a mai arătat, că partea a beneficiat de asistență juridică calificată, astfel că situația de față nu se încadrează în cele în care instanța, prin raportare la demersul judiciar al părții, califică cererea și stabilește temeiul juridic al acesteia.

Cum, în speță, reclamantul a indicat în mod expres ca și temei juridic Legea nr.221/2009 și art. 504 Cod procedură penală, Curtea apreciază că analiza demersului judiciar al părții sub un alt temei decât acesta ar fi echivalat cu schimbarea temeiului juridic al cererii, aspect nepermis decât cu încălcarea art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă.

În consecință, în temeiul art.312 alin.1 raportat la art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat de recurenta reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurentul reclamant T. V. și de către recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.1919/26.10.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 28 martie 2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

I. D. M. I. M.-A.

N.-G.

GREFIER

M. C.

Red.I.D.

Tehnored.I.D/B.I

2 ex/15.04.2013

----------------------------------------------------

T.B-Sectia a IV-a Civila – C.Segărcianu

← Legea 10/2001. Decizia nr. 567/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI  Conflict de competenţă. Sentința nr. 13/2012. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Pretenţii. Decizia nr. 569/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI