Legea 10/2001. Decizia nr. 913/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 913/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-05-2014 în dosarul nr. 913/2014
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.913
Ședința publică de la 28.05.2014
Curtea constituită din:
P. - E. V.
JUDECATOR - I. A. H. P.
JUDECATOR - M.-G. R.
GREFIER - S. P.
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL și de către recurentul-pârât S. R. PRIN COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinței civile nr.1916 din 15.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. A.-E., M. A.-E., M. A., G. E., . SA și cu intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
P. are ca obiect – Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă consilier juridic I. M., în calitate de reprezentant al recurentului – pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în baza delegației pe care o depune la dosar, avocat Toia P., în calitate de reprezentant al intimatelor-reclamante S. A. – E., M. A. – E., M. A. și G. E., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/12.05.2014, eliberată de Baroul București – Cabinet Avocat, pe care o depune la dosar, lipsind recurenta-pârâtă COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, intimatul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și intimata-reclamantă . SA.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că recurenta-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus la dosar, prin serviciul registratură al instanței la data de 23.05.2014, întâmpinare.
Părțile prezente și reprezentate, având pe rând cuvântul, declară că nu mai au cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.
Reprezentantul recurentului-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul înlăturării obligației de înaintare a dosarului administrativ, urmând a se cenzura criticile privind cheltuielile de judecată.
Referitor la recursul promovat de recurenta-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, de asemenea, formulează concluzii de admitere, modificarea sentinței civile, în sensul înlăturării obligației de înregistrare a dosarului administrativ, învederând că nu mai insistă pe aspectul excepției de prematuritate a cererii față de . Legii nr.165/2013.
Avocatul intimatelor-reclamante, având cuvântul, solicită respingerea recursului formulat de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică, inclusiv în ceea ce privește obligarea înaintării dosarului administrativ aferent notificării nr.3005/2001 la Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și menținerea obligării la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariul de expert.
Solicită obligarea cheltuielilor de judecată conform chitanței nr.1118/28.05.2014 și a Convenției nr.460/12.07.2011, pe care le depune la dosar.
În ceea ce privește recursul formulat de recurenta-pârâtă Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, lasă aprecierea instanței referitor la soluția care va fi pronunțată, învederând că atâta timp cât nu s-a înregistrat dosarul administrativ urmează să se aprecieze ca fiind prematură cererea.
Depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1916/15.11.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantele S. A.-E., M. A.-E., M. A., G. E. și S.C. R. G. INVEST S.A în contradictoriu cu pârâții M. BUCUREȘTI, reprezentat prin PRIMAR GENERAL și S. R., reprezentat prin COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, a constatat că reclamantele S. A., M. A., M. A. și G. E. sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent pentru câte o cotă de 9/32 din imobilul situat în București, ., sector 5 compus din teren în suprafață de 251 m.p. și construcție în suprafață de 92 m.p. (S. A., M. A., M. A. pentru o cotă de 9/32 și G. E. pentru o cotă de 9/32), urmând ca măsurile reparatorii să fie stabilite în condițiile art. 21 și urm. din Legea nr.165/201, fiind acordate în proporție de 75% reclamantelor persoane fizice și în proporție de 25% reclamantei, persoană juridică, acesteia din urmă, cu plafonarea reglementată de art. 24 alin. 2 din Legea nr.165/2013, a obligat pârâtul M. București la înaintarea către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a dosarului administrativ cu nr._ aferent notificării cu nr. 3005/27.09.2001, a obligat Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor să înregistreze dosarul aferent notificării mai sus menționate, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind stabilirea valorii de piață a imobilului, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind obligarea pârâtului M. București la repararea prejudiciului cauzat ca urmare a nesoluționării în termen a notificării, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză și a obligat pârâtul M. București la plata către reclamante a sumei de 1.000 lei, reprezentând parte din cheltuielile de judecată efectuate în prezenta cauză.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin notificarea înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc A. P. sub nr. 3005/27.09.2001 (fila 8), adresată Primăriei Municipiului București, reclamantele S. A. E., M. A. E. și G. E. împreună cu autoarea reclamantei M. A., respectiv M. M., au solicitat în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 emiterea unei dispoziții privind restituirea prin echivalent a imobilului situat din ., sector 5, compus din teren în suprafață de 385 m.p. și construcție compusă din trei camere și dependințe, preluat abuziv de către stat.
Această notificare, ce au format obiectul dosarului administrativ cu nr._ în cadrul Primăriei Municipiului București nu a fost soluționat până în prezent, Primăria Municipiului București, prin Direcția Juridic, necomunicând nici un motiv pentru care să justifice nesoluționarea în termenul legal a notificării (fila 112 din dosar).
Având în vedere că în cauză nu a operat o prorogare tacită a termenului de soluționare a notificării, unitatea notificată necomunicând reclamanților faptul că ar mai trebui depuse alte acte în vederea soluționării notificării, Tribunalul a constatat că este îndreptățit și obligat să analizeze fondul notificării formulată de reclamanți, în condițiile în care această cerere nu a fost soluționată în termenul prevăzut de lege, reținând că nesoluționarea notificării în termenul imperativ prevăzut de lege reprezintă în fapt un refuz nejustificat de soluționare a acesteia, refuz ce poate fi pe deplin cenzurat de către instanțele de judecată.
Astfel, prin decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În ceea ce privește condițiile de formă, s-a reținut de către Tribunal faptul că reclamantele, respectiv autoarea reclamantului M. A., au formulat notificare prin executor judecătoresc, potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr.10/2001, în termenul prevăzut de lege, respectiv la 27.09.2001 (fila 8).
În ceea ce privește includerea bunurilor imobile a cărui restituire se solicită în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, Tribunalul a reținut că imobilul situat în București, ., sector 5 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 33/1982, în 140 figurând înscriși I. F., I. M., I. R. și G. N. cu teren în suprafață de 187 m.p., construcție în suprafață de 92 m.p. din care suprafața utilă de 78,90 (fila 160 din dosar).
Din cuprinsul adresei cu nr. 3516/09.11.2007 emisă de către S.C. Cotroceni S.A., Tribunalul a reținut că pentru imobil nu au fost plătite despăgubiri la momentul trecerii imobilului în patrimoniul statului (fila 136).
Având în vedere situația juridică expusă, Tribunalul a reținut caracterul abuziv al deposedării autorilor reclamatelor, având în vedere că aceasta s-a făcut prin expropriere, fără plata unor despăgubiri adecvate, fapt ce contravenea dispozițiilor art. 481 C.civ. care prevăd că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru un caz de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.
Tribunalul a avut în vedere faptul că Normele Metodologice de Aplicare a Legii nr.10/2001 adoptate în 2007 prevăd în art. 11.1 că legiuitorul a avut în vedere includerea sub incidența legii a tuturor exproprierilor făcute în perioada de referință a legii, indiferent de calificarea titlului în temeiul cărora acestea s-au efectuat.
Având în vedere aceste prevederi legale care stabilesc practic a priori caracterul abuziv al exproprierilor efectuate în perioada de referința a legii 10/2001, Tribunalul a apreciat că preluarea imobilului ce a aparținut autorilor reclamantului, a fost una abuzivă, fiind aplicabile prevederile art. 2 lit. i și art. 11 din Legea nr.10/2001.
În ceea ce privește restul suprafeței de teren pentru care se pretind despăgubiri, în lipsa vreunei mențiuni în actul de preluare, Tribunalul a reținut că devin incidente dispozițiile art. 2 lit. i din Legea nr.10/2001, intrând în domeniul de aplicare al acestui act normativ și imobilele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.
În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a reclamantelor la măsuri reparatorii, Tribunalul a reținut că în imobilul situat în prezent în ., sector 5, pentru care reclamantele pretind măsuri reparatorii, a fost dobândit de către I. T. și I. N. în baza contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr._/30.07.1923 de către Tribunalul I. – Secția notariat (fila 10– copie de pe originalul existent la Arhivele Naționale, respectiv fila 131).
Din terenul de 5000 m.p. situat la data dobândirii pe fosta M. Lupești, Șoseaua București – B., Cătunul Lupeasca, . autorii reclamantelor au înstrăinat loturi, fiind ulterior înregistrați în evidențele fiscale cu o suprafață mai mică de teren.
Astfel, potrivit adresei cu nr. A/_/3349/11.01.2008 emisă de către Direcția Venituri, Impozite și Taxe Locale Sector 5 imobilul notificat cu suprafața de 300 m.p. teren, 2 apartamente a 20 m.p, respectiv 28 m.p și o magazie de 9 m.p. a fost înscris în evidențele fiscale în anul 1952 pe numele lui N. I., în anul 1966 m.p. pe numele aceleiași persoane, menționându-se suprafața de 385 m.p., în arhiva instituției neexistând documente care să ateste modificarea suprafețelor ce au făcut obiectul înscrierii în evidențele fiscale (fila 146), ci doar declarații de impunere date de către contribuabil și procese verbale de stabilire a impozitului.
Potrivit procesului verbal de stabilire a impozitului succesoral întocmit la data de 04.02.1950 de pe urma defunctei I. T., decedată la data de 08.08.1949, au rămas ca moștenitori legali I. N., soț supraviețuitor, I. N. (căsătorită G.), I. F. și I. M., în calitate de descendenți de gradul 1 (fila 138).
Potrivit certificatului de moștenitor suplimentar nr. 1 din data de 26.01.1962 de pe urma defunctului I. N., decedat la data de 15.10.1961, au rămas ca moștenitori legali: I. R., I. N. (căsătorită G.), I. F. și I. M., în calitate de descendenți de gradul 1 (fila 139).
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 339 din data de 04.04.1988 eliberat de către Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București de pe urma defunctului I. F. (cunoscut și sub numele de I. F., potrivit declarației de notorietate aflată la dosarul cauzei), decedat la data de 19.02.1988, au rămas ca moștenitori legali G. E., una dintre reclamantele din prezenta cauză, în calitate de descendent de gradul 1 (fila 140).
Potrivit certificatului de moștenitor nr. 1300 din data de 04.12.1985 eliberat de către Notariatul de Stat Local al Sectorului 5 București de pe urma defunctei G. N., decedată la data de 06.07.1978, au rămas ca moștenitori legali G. N., soț supraviețuitor, S. A. E., una dintre reclamantele din prezenta cauză, G. P. și M. M., în calitate de descendenți de gradul 1 (fila 140).
Potrivit aceluiași certificat de moștenitor, de pe urma defunctului G. N., decedat la data de 20.03.1985 au rămas ca moștenitori legali G. N., soț supraviețuitor, S. A. E., una dintre reclamantele din prezenta cauză, G. P. și M. M., în calitate de descendenți de gradul 1.
G. P. a decedat la data de 23.10.1996, iar potrivit certificatului de moștenitor nr. 88/25.02.1997 emis de către B.N.P. M. D., de pe urma sa au rămas ca moștenitori legali G. E., soție supraviețuitoare, G. F. și G. A. E., căsătorită M., una dintre reclamantele din prezenta cauză, în calitate de descendenți de gradul 1 (fila 143).
Potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 17/05.07.2011 emis de către B.N.P. R. E. M. de pe urma defunctei M. M. a rămas ca moștenitor legal M. A., în calitate de moștenitor legal, una dintre reclamantele din prezenta cauză (fila 25 din dosar).
Având în vedere actele de proprietate anterior descrise, certificatele de moștenitor anterior menționate precum și prevederile art. 23 și 24 din Legea nr.10/2001 potrivit cărora în absența unor probe contrare existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ de preluare, persoana indicată în respectivul act fiind prezumată proprietar, Tribunalul a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii pentru imobilul ce face obiectul notificării, reclamanta G. E., beneficiind de o cotă de 9/32 (aceasta culegând o cotă de 1/8 de la mama sa, I. T. și o cotă de 5/32 de la tatăl său, I. N.), iar celelalte reclamante persoane fizice împreună de o cotă de 9/32, cotă ce le-a fost transmisă succesiv de la bunici, acestea beneficiind și de prevederile art. 4 al. 4 din Legea nr.10/2001, în condițiile în care ceilalți moștenitori de aceeași clasă nu au formulat notificare.
În ceea ce privește suprafața de teren pentru care reclamantele au dreptul la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001, Tribunalul a făcut aplicarea acelorași dispoziții legale anterior citate, respectiv a dispozițiilor art. 23 și 24.
Astfel, potrivit actului de preluare a imobilului de către stat și a concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză, astfel cum a fost completat cu răspunsul la obiecțiuni, imobilul pentru care reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii este terenul în suprafața de 187 m.p. situat pe ., sector 5, terenul în suprafață de 64 m.p. situat în ., ce apare în actul de preluare de către stat ca fiind proprietatea lui I. N. (în total 251 m.p.) precum și construcția în suprafață de 92 m.p. ce a fost edificatăî pe acesta și care ulterior a fost demolată.
Tribunalul nu a reținut susținerea reclamantelor privitoare la împrejurarea că ar avea dreptul la măsuri reparatorii pentru suprafața terenului de 385 m.p., chiar dacă aceasta apare menționată ca fiind înscrisă pe numele autorilor lor în evidențele fiscale, dată fiind împrejurarea că actele fiscale nu reprezintă acte de proprietate, ele fiind întocmite în baza declarațiilor date de către contribuabil.
Astfel, în absența unor acte care să facă dovada înstrăinărilor pe care autorii reclamantelor le-au făcut din lotul inițial de 5.000 m.p. deținut, urmează a se da eficiență dispozițiilor art. 24 din Legea nr.10/2001, prezumția de proprietate operând doar în ceea ce privește suprafața de teren și construcția menționată în actul de preluare.
Din examinarea înscrisurilor aflate la dosar, respectiv a notei de reconstituire întocmite de către Serviciul cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București (fila 114) dar și a concluziilor raportului de expertiză specialitatea topografie întocmit în cauză, Tribunalul a reținut că imobilul notificat a fost demolat, iar terenul este afectat în totalitate de o construcție tip A cu parter și trei etaje cu destinație de centrală telefonică, spațiu verde aferent construcției, alee și rețele edilitare subterane.
Având în vedere această situație de fapt, Tribunalul a apreciat că restituirea în natură nu este posibilă, astfel că în conformitate art. 7 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, art. 2 al. 1 și art. 16 și urm. din Legea nr.165/2013 a constatat că reclamantele sunt persoane îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul mai sus descris în cotele anterior menționate.
În ceea ce privește modalitatea concretă de stabilire a măsurilor reparatorii, Tribunalul a constatat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 21 și urm. din Legea nr.165/2013, față de încheierea contractului de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 779/22.03.2012 de către B.N.P. F. M. și Asociații, reclamantele persoane fizice urmând a beneficia de 75% din totalul măsurilor reparatorii, iar reclamanta S.C. R. G. Invest S.A. într-o proporție de 25%, cu plafonarea reglementată de art. 24 al. 2 din actul normativ anterior menționat.
Având în vedere controlul de legalitate, cât și de temeinicie exercitat de către instanța de judecată, prin raportare la notificarea formulată, sub aspectul condițiilor ce trebuie întrunite pentru recunoașterea calității reclamantelor de persoane îndreptățite, Tribunalul a dispus obligarea pârâtului M. București, reprezentat prin Primar General să înainteze direct dosarul administrativ aferent notificării cu nr. 3005/2001 către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în vederea îndeplinirii formalităților prevăzute de Capitolul III din Legea nr.165/2013. precum și obligarea Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor la înregistrarea dosarului administrativ aferent notificării mai sus menționate.
În ceea ce privește capătul de cerere privind stabilirea valorii de piață a imobilului, având în vedere soluția anterior pronunțată în ceea ce privește excepția inadmisibilității acestui capăt de cerere, Tribunalul l-a respins ca inadmisibil.
În ceea ce privește cererea reclamantelor de obligare a pârâtului la plata unor daune pentru prejudiciul încercat de către acestea ca urmare a nesoluționării în termenul legal al notificării formulate, Tribunalul a reținut caracterul neîntemeiat al acesteia.
Analizând condițiile răspunderii civile delictuale, prin raportare la situația din cauza de față, Tribunalul a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, existența legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul invocat, culpa, greșeala sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
În ceea ce privește fapta ilicită și săvârșirea acesteia cu vinovăție, Tribunalul a reținut că prin faptă ilicită se înțelege acțiunea sau inacțiunea care are ca rezultat încălcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane, iar în cauza de față reclamanții apreciază că nesoluționarea în termenul legal al notificărilor de către pârâți, constituie o faptă ilicită.
S-a reținut că, potrivit art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 – în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Așadar, termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință: fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. În cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și totodată a făcut precizarea că nu mai deține alte probe, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe numai pe baza acestora, în termen de 60 de zile.
Într-adevăr, în cauza de față, unitatea notificată nu a soluționat notificarea formulată în termenul legal de 60 de zile, termen care urmează însă a se calcula de la data la care reclamantele au depus toate actele de care înțeleg să se folosească și au declarat în mod expres că nu mai dețin alte acte referitoare la pretențiile emise.
Potrivit unui principiu general comun sistemelor juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene persoana vătămată, chiar cu riscul de a suporta ea însăși prejudiciul, trebuie sa facă dovada unei diligente rezonabile în a limita întinderea pagubei (CJCE, hotărârea in cauze conexe C-46/93 si C-48/93).
Tribunalul a constatat că prin decizia nr. XX/12.11.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Așadar, de la momentul publicării acestei decizii, reclamantele erau oricând îndreptățite să formuleze cerere în fața instanței de judecată, prin care să solicite soluționarea pe fond a notificării formulate, iar faptul că nu a formulat-o, stând in pasivitate, nu le îndreptățește să solicite eventuale despăgubiri ca urmare a refuzului autorității de a le soluționa notificarea.
În ceea ce privește acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul S. R., reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, dată fiind soluția pronunțată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestuia, Tribunalul a respins acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală în cauză.
Reținând culpa procesuală a pârâtului Municipiului București, reprezentat prin Primar General, Tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., a admis în parte și cererea reclamantelor de obligare a acestuia la plata în parte a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, respectiv a sumei de 1.000 lei, reprezentând onorariu achitat pentru efectuarea expertizei tehnice specialitatea topografie, respingând ca nefondată cererea de obligare la plata onorariului de 1000 lei, achitat pentru efectuarea expertizei evaluare imobile întrucât instanța nu a luat în considerare la pronunțarea soluției această probă, precum și cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat, din examinarea facturii fiscale nr. 27/01.03.2013 și a chitanței cu același număr (fila 390) rezultând că suma de 300 de lei pretinsă a fost achitată pentru un contract de asistență ce viza un alt imobil decât cel în litigiu, respectiv unul situat în ..
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul M. București prin Primarul General și pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Recurentul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL critică sentința recurată pentru următoarele motive de recurs:
- potrivit art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, termenul de 60 zile in care unitatea deținătoare este obligata să emită dispoziție, începe să curgă de la data depunerii notificării sau de la data depunerii întregului set de acte doveditoare prevăzute de art.22 din lege.
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire in natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
- modalitatea de restituire potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii in condițiile acestei legi conform art.1 alin.1 si alin.2, art.4, art.16 si art.50 din Legea nr.165/2013, M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, in sensul art.1 alin.2, respectarea prin puncte pentru imobilul în litigiu;
- M. București are obligația să înainteze dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, in vederea întocmirii unui aviz de legalitate. Art.16 din titlul VI prevede in mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Naționala pentru Compensarea Imobilelor, iar potrivit dispozițiilor art.16 alin.2 ind.1 din OUG nr.81/2007 instituția recurentă înaintează întreg dosarul către Instituția Prefectului Municipiului București, in vederea întocmirii ordinului de legalitate.
- invocă excepția de prematuritate a cererii față de . Legii nr.165/2013.
- în temeiul art.274 Cod de procedură civilă instanța a obligat instituția recurentă la plata cheltuielilor de judecată in cuantum de 1.000 lei, deși, în opinia recurentului, nu datorează aceste cheltuieli.
Astfel potrivit art.274 alin. 1 Cod de procedură civilă "partea care cade in pretenții va fi obligata la cerere, sa plătească cheltuielile de judecată”.
In ceea ce privește obligația recurentului de a suporta cheltuielile de judecată in cuantum de 1.000 lei, consideră că in cauza nu sunt îndeplinite dispozițiile art.274 alin. 1 Cod de procedură civilă.
Recursul declarat de recurenta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost însușit de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor care și-a însușit și criticile aduse sentinței recurate:
- trimiterea dosarelor de despăgubire trebuia făcută cu respectarea dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, conform cărora dispozițiile emise de către unitatea deținătoare si întreaga documentație aferentă acestora se transmiteau către prefect, pentru centralizare și exercitarea controlului de legalitate.
Chiar dacă Municipiului București avea obligația de a emite dispoziția conform prezentei hotărâri, nu putea fi eludat controlul de legalitate efectuat de prefect, care viza modalitatea efectivă de întocmire a dispoziției de către Primarul General al Municipiului București.
- potrivit noilor dispoziții legale în vigoare, entitățile învestite cu soluționarea notificării au obligația de a soluționa notificarea în termen de 36 de luni de la momentul adoptării Legii nr. 165/2013.
Notificarea va fi soluționată cu respectarea Legii nr. 165/2013.
Ulterior înaintării dosarului de despăgubire, Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor va emite o decizie de validare/invalidare în termen de 60 de luni de la data înregistrării dosarului de despăgubire în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților.
Până atunci Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și implicit Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor nu poate cădea în pretenții, întrucât pârâtul, care poate fi obligat la executarea unei obligații în cadrul unui proces, trebuie să fie titularul unei obligații legale sau convenționale. Or, cum nu exista vreo obligație în acest sens în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanța nu poate obliga o parte ia o prestație imposibil de adus la îndeplinire.
Curtea constată că motivele de recurs invocate de recurenta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor care vizează controlul de legalitate al Prefectului și prematuritatea soluționării acțiunii se regăsesc în motivele de recurs formulate de pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, motiv pentru care ambele recursuri vor fi soluționate odată.
Potrivit dispozițiilor art.312 alin.1 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursurile ca nefondate.
Nu pot fi primite criticile formulate de recurentul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL referitoare la greșita soluționare de fond a contestației formulate de reclamanți. Din moment ce, potrivit dispozițiilor Legii nr.10/2001 deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. 2 și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
O astfel de soluție se impune și pentru că, în îndeplinirea atribuției de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de acordare a măsurii reparatorii prin restituirea în natură a imobilului, judecătorul are a chibzui și asupra eficienței soluției pe care o adoptă, în timp ce retrimiterea cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
Ca urmare, în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct cu privire la notificarea nesoluționată de pârâtă.
În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. 2, că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul legii, nr. XX din 09 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat, să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speță.
Independent de natura termenului de 60 de zile, este evident că, în speță suntem în prezența unui refuz nejustificat de a răspunde notificării, formulate de intimații – reclamanți la data de 27.09.2001, în condițiile în care, la acest moment pârâta nu a soluționat notificarea și, nici nu a depus nici un fel de dovezi în ceea ce privește necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare.
M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL critică prin motivele de recurs sentința recurată, arătând că dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2005 nu mai pot opera în cauză și că după . Legii nr.165/2013 măsurile reparatorii prin echivalent nu mai pot fi acordare decât în sensul dispozițiilor art.1 alin.2, respectiv compensarea prin puncte.
Critica este vădit nefondată, atâta timp cât instanța de fond a prevăzut în mod expres atât în considerentele sentinței, cât și în dispozitiv că reclamantele, ca persoane îndreptățite, beneficiază de măsuri reparatorii în condițiile Legii nr.165/2013.
În ceea ce privește motivul comun al recurenților vizând obligativitatea controlului Prefectului și deci modificarea sentinței în sensul înaintării prezentei hotărâri și a dosarului administrativ către Instituția Prefectului, Curtea reține netemeinicia criticii.
Curtea constată că hotărârea judecătorească prin care s-a reținut calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr.165/2013 nu pot fi cenzurate pe calea avizului de legalitate al prefectului, ci exclusiv în căile de atac prevăzute de lege.
De altfel, rațiunea legii este aceea de a accelera procedura administrativă și obținerea efectivă a despăgubirilor de către persoanele îndreptățite, în acest sens fiind și dispoziția instanței de trimitere a dosarului către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, actualmente Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
În ceea ce privește controlul de legalitate al Prefectului acesta este obligatoriu, așa cum rezultă și din Legea nr.165/2013, în condițiile în care Primăria Municipiului București emite dispoziția de soluționare a notificării din proprie inițiativă și nu când notificarea este soluționată prin hotărâre judecătorească căci, în caz contrar, ar însemna să se accepte ideea că o hotărâre judecătorească poate fi supusă controlului de legalitate în fața unui organ al administrației de stat și nu organelor judecătorești superioare. Fiind neconstituțional să accepți imixtiunea puterii executive asupra puterii judecătorești, Curtea apreciază că în mod legal instanța de fond nu a înaintat prezenta hotărâre și dosarul cauzei Instituției Prefectului.
Nici motivul de recurs, comun ambilor recurenți, vizând prematuritatea acțiunii nu va fi găsit întemeiat.
Prin cererea de chemare în judecată de la data de 27.09.2011, reclamantele au solicitat - față de refuzul nejustificat al pârâtului chemat în judecată de a proceda la soluționarea în cadrul procedurii administrative a notificării nr.3005/27.09.2001, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001- aplicarea Deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii și analiza în fond a cererii de restituire formulate de acesta conform Legii nr. 10/2001. Trebuie observat că acest din urmă act normativ era în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată și că Legea nr. 165/2013 a întrat în vigoare la data de 20.05.2013.
Prin urmare, este incontestabil că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 10/2001, era născut, ca urmare a refuzului nejustificat al persoanei notificate de a răspunde la notificare, în intervalul de timp nerezonabil scurs între data formulării notificării și data sesizării instanței de fond și a interpretării obligatorii date art. 26 din Legea nr. 10/2001 respectiv a art. 6 din Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța supremă, dreptul reclamantului de a se adresa instanței de judecată pentru ca aceasta să soluționeze pe fond notificarea adresată pârâtului, în temeiul Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, Curtea reține că legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii, s-a statuat că: „în raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului”.
S-a stabilit astfel că, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, la notificările cu care a fost legal investită, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate în condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime, respectiv că: „respingerea acțiunii ca inadmisibilă sau prematur introdusă ar contraveni și principiului soluționării cauzei într-un termen rezonabil, consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care România a devenit parte”.
Astfel, la data formulării cererii, Legea nr. 10/2001 stabilea un termenul de 60 de zile de la data înregistrării notificării, pentru răspunsul unității deținătoare.
Or, în cauză, până la data introducerii acțiunii în fața instanței de judecată, notificarea formulată de reclamant nu a fost soluționată de către pârâtă, deși trecuse un interval de timp de circa 10 ani. Pentru o astfel de ipoteză, instanța supremă a statuat cu consecvență că absența răspunsului persoanei juridice deținătoare la notificarea persoanei îndreptățite are valoarea unui refuz de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.10 /2001, refuz ce trebuie cenzurat de instanța de judecată.
De asemenea, Curtea apreciază că Legea nr. 165/2013 nu conține norme de procedură care înlătură normele anterior reglementate prin Legea nr. 10/2001 pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului, în sensul aplicării principiului neretroactivității fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că puterea legiuitoare poate adopta reglementări cu efect retroactiv în materie civilă; preeminența dreptului și noțiunea de proces echitabil exclud însă orice ingerință a puterii legiuitoare într-un proces deja existent în vederea influențării soluționării litigiului de către puterea judiciară, cu excepția cazului în care există motive extrem de importante de interes general (Zielinski, Pradal, Gonzales și alții împotriva Franței, hotărârea din 28 octombrie 1999).
Singurul motiv acceptat până acum de Curte, când intervenția legislativă a corespuns unei „evidente și imperioase justificări a interesului general” a fost „umplerea unui vid juridic”, adică îndreptarea unei situații create printr-o eroare sau lacună a legiuitorului. În aceste cazuri, Curtea a considerat că intervenția a fost previzibilă, era de așteptat și reclamanții nu puteau pretinde că ar fi avut un drept de a beneficia de situația astfel creată (cauza Eeg-Slachthuis Verbis împotriva Belgiei, hotărârea din 10 noiembrie 2005). În același sens, în cauza Gigli Construzioni împotriva Italiei, hotărârea din 1 aprilie 2008), Curtea nu a constatat o încălcare a principiului egalității armelor, reținând că „intervenția legiuitorului avusese ca scop înlăturarea unei erori de tehnică legislativă”.
O asemenea situație excepțională este incidentă în cauză - în contextul în care Fondul „Proprietatea” s-a dovedit a fi nefuncțional - numai în privința abrogării dispozițiilor referitoare la măsurile reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, care au fost înlocuite prin compensarea prin puncte, în condițiile Legii nr. 165/2013, nu însă și în privința celorlalte aspecte reglementate de Legea nr. 10/2001. În acest sens trebuie interpretat, sistematic și rațional, art. 4 din Legea nr. 165/2013.
În plus, termenul stabilit prin Legea nr. 165/2013, începe să curgă de la data de 1 ianuarie 2014, or, sentința recurată a fost pronunțată la data de 15.11.2013.
În al doilea rând, Curtea are în vedere regulile de drept tranzitoriu stabilite de art. 6 noul cod civil și de Legea nr. 71/2011 de punere în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Potrivit art. 6 alin. 2 noul Cod civil (art. 3 din Legea de punere în aplicare): „Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de . legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.”
Textul instituie regula potrivit cu care actele și faptele trecute (facta praeterita) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârșirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de . legii noi - ceea ce se admitea și în trecut, ca regulă stabilită de practica judiciară și de literatura de specialitate și este impus de principiul constituțional al neretroactivității legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după . legii noi, ceea ce constituie un element de noutate și, totodată, o infirmare legislativă a teoriei adoptate anterior, potrivit căreia în baza principiului aplicării imediate a legii noi, legea nouă se aplică, în principiu, și efectelor viitoare ale situațiilor juridice anterior născute sau modificate.
Art. 6 alin. 5 noul Cod civil (art. 5 alin. 1 Legea nr. 71/2011) consacră ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârșite în viitor, cu precizarea că noțiunea de „situație juridică” nu semnifică (și) „efectele juridice viitoare ale situațiilor juridice trecute”, astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Cu alte cuvinte, în privința efectelor viitoare ale situațiilor juridice (acte, fapte) trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluția ultraactivității legii în vigoare la data nașterii situației juridice.
Singurele materii în care legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile menționate, care pot fi privite și ca o expresie a „ultraactivității legii vechi", sunt cele enunțate de art. 6 alin. 6 noul Cod civil (art. 5 alin. 2 Legea nr. 71/2011): „Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după . legii noi", în aceste materii, aplicarea imediată a legii civile noi constituie o exigență impusă de egalitatea dintre cetățeni, ca și de nevoia de previziune și uniformitate a raporturilor juridice în conținutul cărora intră drepturi reale. Este vorba, ca o notă comună, despre situații juridice legale, extracontractuale, în cadrul cărora necesitatea protejării unei previziuni legitime a părților fie nu există, fie are un caracter mai atenuat, ea cedând în orice caz față de exigențele aplicării imediate și unitare a legii civile noi.
Din această perspectivă, se constată că la expirarea termenului prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001, de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 - ca situație juridică -, s-a născut - ca efect al acesteia - dreptul persoanei care a formulat notificarea de a se solicita instanței examinarea acesteia pe fond. Acest drept câștigat instantaneu de notificatoare - corelativ obligației entității notificate care intră în conținutul răspunderii civile, de a se supune hotărârii instanței fără să mai emită o dispoziție, care are titlu de sancțiune, în contextul celor anterior reliefate - nu a fost înlăturat prin nici o dispoziție legală ulterioară.
În situația contrară ar însemna că Legea nr. 165/2013 ar reglementa, în sensul negării (suprimării) dreptului notificatorului de a se adresa instanței la expirarea termenelor sus menționate, efecte pe care situația juridică (în concret, faptul juridic) constând în nesoluționarea notificării le-a produs înainte de . și deci ar fi retroactivă, ceea ce nu poate fi admis întrucât contravine art. 6 alin. 2 noul Cod civil.
În același sens, Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr.830/2008 în sensul că, atunci când o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Mai mult decât atât, art. 33 din Legea nr. 165/2013 - act normativ adoptat în executarea obligațiilor ce decurg din hotărârea pilot pronunțată la 12 octombrie 2010 de Curtea de la Strasbourg în cauza A. împotriva României - interpretat teleologic, nu face decât să reitereze obligația entităților învestite de lege de a soluționa într-un termen rezonabil cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, fixându-le anumite limite în timp maxime, ca măsură adoptată de S. R. în îndeplinirea obligațiilor asumate prin Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Astfel, instanța europeană de contencios al drepturilor omului a arătat că: „232. S. pârât trebuie, așadar, să garanteze prin măsuri legale și administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate al tuturor persoanelor aflate într-o situație similară celei a reclamantelor (...). Aceste obiective ar putea fi atinse, de exemplu, prin modificarea mecanismului de restituire actual, cu privire la care Curtea a constatat anumite lipsuri, și prin implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză. (...) 234. Curtea ia act cu interes de propunerea avansată de Guvern în planul său de acțiune ce vizează stabilirea unor termene constrângătoare pentru toate etapele administrative. O astfel de măsură, cu condiția să fie realistă și dublată de un control jurisdicțional efectiv, ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire".
Tocmai de aceea, acest text de lege nu poate fi interpretat tocmai în defavoarea persoanelor ale căror drepturi Curtea Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului a dispus să fie protejate prin măsuri interne.
Pe de altă parte, Curtea are în vederea faptul că prin decizia nr. 88/27.02.2014 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România sunt constituționale în măsura în care termenele prevăzute la art. 33 din aceeași lege nu se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a legii.
Recurentul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL critică prin ultimul motiv de recurs sentința recurată sub aspectul obligării la plata cheltuielilor de judecată, considerând că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.274 Cod de procedură civilă.
Curtea va respinge și această ultimă critică adusă sentinței recurate, reținând că pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL este în culpă procesuală în sensul că datorită atitudini sale pasive (de nesoluționare a notificării formulate de reclamante) reclamantele – intimate au fost obligate să formuleze prezenta acțiune.
Potrivit dispozițiilor art.274 Cod de procedură civilă, partea care cade în pretenții trebuie să suporte cheltuielile de judecată.
Având în vedere că pârâtul M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL a pierdut procesul, căzând astfel în pretenții, Curtea constată legalitatea măsurii de obligare a acestuia la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamante.
Față de aceste considerente, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate împotriva sentinței instanței de fond, pe care o va menține ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL și de către recurentul-pârât S. R. prin COMISIA NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR, împotriva sentinței civile nr.1916 din 15.11.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți S. A.-E., M. A.-E., M. A., G. E., . SA și cu intimatul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obligă recurenții la 400 lei cheltuieli de judecată față de intimatele S. A.-E., M. A.-E., G. E. și M. A..
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 28.05.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
E. V. I.-A. H.-P. M. G. R.
GREFIER
Ș. P.
Red.I.A.H.P.
Tehdact.R.L.
2 ex./21.07.2014
TB-S.5 – M.C.B.
,
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 954/2014. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 678/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
