Legea 10/2001. Decizia nr. 721/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 721/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2014 în dosarul nr. 721/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 721 R
Ședința publică de la 09.04.2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - A. C. B.
JUDECĂTOR - M. S. C.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER: - F. J.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-reclamant T. I. și recurentul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva Sentinței civile nr. 429/01.03.2013 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant S.C. R. G. INVEST S.A. și intimații-pârâți A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI și STATUL ROMÂN PRIN C. CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR, având ca obiect, Legea nr. 10/2001, obligația de a face și pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurentul-reclamant T. I. prin apărător, avocat Toia P., cu împuternicire avocațială nr._ – fila 39 dosar, lipsă fiind recurentul-pârât M. București prin Primarul General, intimatul-reclamant S.C. R. G. Invest S.A. și intimații-pârâți A. pentru Valorificarea Activelor Statului și Statul Român prin C. Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, părțile prezente declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul-reclamant T. I. prin apărător, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării Municipiului București să emită dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii, motivată, pentru construcția ridicată de 80 m2 și demolată după preluare, iar pentru terenul în suprafață de 300 m2 să fie obligată A.A.A.S. să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii, în raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001.
La solicitarea instanței, apărătorul recurentului-reclamant T. I. arată că, faptul că terenul se află în incinta Semănătoarea, acest aspect rezultând și din raportul de expertiză efectuat în cauză, iar la dosar se află atașat și actul de preluare abuzivă a terenului. De asemenea, precizează că S.C. Semănătoarea s-a privatizat în anul 1999, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește recursul formulat de M. București prin Primarul general, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă sub nr._, la data de 21.11.2012, reclamanții T. I. și . SA au solicitat în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General, Primarul General și Statul Român prin C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună în conformitate cu Legea nr.10/2001, soluționarea pe fond a notificării transmise prin B. A. P. sub nr. 1905/31.07.2001 privind imobilul situat în București, ., sector 6, compus din 260 mp teren și 80 mp construcție demolată, în sensul de a constata calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, stabilite potrivit valorii de piață de la momentul soluționării, precum și imposibilitatea restituirii în natură; obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să transmită imediat și direct către CCSD dosarul nr._ aferent notificării nr. 1905/31.07.2001 însoțit de hotărârea judecătorească ce se va pronunța în prezenta cauză; obligarea pârâtului Statul Român prin C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) să înregistreze dosarul transmis de M. București prin Primarul General; obligarea pârâtului M. București în solidar cu Primarul, la plata unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului cert, actual, creat datorită refuzului nejustificat de a soluționa notificarea prin emiterea unei dispoziții, despăgubire care se va determina prin expertiză tehnică și care se compune din: prejudiciu efectiv reprezentat de diferența între valoarea de piață a imobilului la data la care trebuia soluționată notificarea, respectiv 04.12.2008 și valoarea de piață actuală la momentul soluționării pe fond; câștigul nerealizat reprezentând dobânda legală aplicată la suma menționată la pct. a) calculată de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD; obligarea Municipiului București în solidar cu Primarul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul proces.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin notificarea cu nr.1905/2001 transmisă prin B. A. P. au solicitat „despăgubiri bănești” (măsuri reparatorii prin echivalent) pentru imobilul din București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție demolată.
Atât notificarea cât și actele menționate în aceasta au fost înaintate Primăriei Municipiului București, formând dosarul nr._, nesoluționat până în prezent.
Prin actul sub semnătură privată intitulat „Chitanță”, încheiat la data de 24.01,1949, părinții reclamantului, soții T. N. și T. Feodosia au cumpărat terenul în suprafață de 300 mp situat în București, ., sector 6 (fost Fundătura Gradinei). Pe acest teren, autorii reclamatului au construit, fără autorizație, o casă de locuit și două anexe gospodărești.
Începând cu anul 1952, T. N. a fost înscris în evidențele fiscale cu un imobil situat în ., compus din teren în suprafață de 300 mp și construcție, în baza proceselor verbale de impunere, înregistrările fiind reactualizate periodic, până în anul 1984, așa cum rezultă din adresa nr. 106-7-_/02.08.2007 emisă de Primăria Sectorului 6, Serviciul Public pentru finanțe publice locale.
Prin decretul nr. 311/1984, imobilul compus din teren și construcție a fost expropriat, astfel cum rezultă din anexa 3 a decretului, unde la poziția 43 figurează T. I. și T. Feodosia.
S.C. ORIZONT S.A. comunică prin adresa nr. 1304/04.10.2007, faptul că imobilul a fost expropriat în baza Decretului nr. 311/1984, fiind evaluat la suma de 58.750 lei vechi, avându-se în vedere doar construcția nu și terenul, suma atribuită fiind ridicată de către reclamant și T. Feodosia.
Construcția expropriată și demolată era compusă din 4 camere și dependințe, cu o suprafață construită de 75,85 mp și utilă de 57,74 mp, avea fundație de beton și pereți din cărămida, starea sa fiind satisfăcătoare, după cum se menționează în fișa imobilului și releveu.
Reclamantul T. I. a dobândit cota de ½ din dreptul de proprietate asupra imobilului prin certificatul de moștenitor nr. 970/1980, emis urmare dezbaterii succesiunii defunctului tată T. N. (decedat la 23.07.1979).
Prin notificarea nr. 1905/31.07.2001 a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul expropriat, depunând la dosar ca actele doveditoare și certificatul de moștenitor nr. 970/1980, urmând ca acordarea despăgubirilor să fie dispusă în limitele dreptului de proprietate al reclamantului, respectiv ½ din valoarea stabilită pentru întreg imobilul.
Potrivit Decretului de expropriere, preluarea imobilului s-a făcut în vederea dezvoltării și modernizării întreprinderii de mașini agricole „Semănătoarea”, construcția fiind demolată iar terenul regăsindu-se chiar în incinta întreprinderii, după cum se poate observa prin suprapunerea planurilor cadastrale, în această situație fiind imposibilă restituirea în natură.
În conformitate cu dispozițiile Legii 10/2001, la data de 03.10.2006 s-au depus la dosar toate documentele pe care le-a anexat în original sau, după caz, în copie legalizată, prin care a făcut dovada calității de proprietar al imobilului la momentul preluării abuzive, situația juridică a imobilului, situația juridică a despăgubirilor, situația urbanistică, solicitând expres pârâtului emiterea Dispoziției în sensul art. 25 alin. 1 din Legea nr.10/2001.
Pârâtul M. București a refuzat să respecte termenul imperativ de 60 de zile de la data solicitării emiterii dispoziției prevăzut de art. 25 alin 1 și 26 din Legea 10 /2001 și a pct. 25 din H.G. 250/2007, și nu a emis dispoziția în termenul de 60 de zile de la data depunerii adresei noastre de solicitare și a declarației reclamanților că nu mai au alte acte de depus, respectiv de la data de 03.12.2008.
Pârâtul avea obligația înlăuntrul acestui termen să îi fi informat cu privire la situația în care, fundamentarea și emiterea dispoziției cu privire la imobilul în discuție, ar fi fost condiționate de depunerea și a altor probe, iar lipsa unei asemenea solicitări, reprezintă o confirmare a faptului că dosarul este complet, iar în termenul de 60 de zile pârâta era obligată să emită decizia/dispoziția motivată.
Urmare a numeroaselor solicitări, în data de 17.09.2009, prin adresa nr._/_, A. Națională pentru restituirea proprietății le-a solicitat depunerea la dosar, în copie legalizată, a chitanței sub semnătura privată sin 24.01.1949, act ce a fost depus prin adresa nr._/14.12.2009.
Prin adresa nr._/23.06.2010, pârâta PMB Direcția Juridic, C. și Legislație, a solicitat în completare certificatul de moștenitor al defunctei T. Feodosia și declarație de notorietate cu privire la identitatea acesteia. Mandatarul reclamantului a depus declarația solicitată la data de 13.10.2010, cu precizarea ca certificatul de moștenitor nu este necesar întrucât notificarea nu are în vedere și dreptul de proprietate al defunctei.
Sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului pretins de către persoane îndreptățite la restituire, s-a datorat atitudinii culpabile a primarului care, învestit cu notificare în anul 2001 și cu cererea de emitere a dispoziției formulată la 03.10.2008, nu a procedat la soluționarea acesteia, nesocotind flagrant dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001. Fiind în culpă cu nesoluționarea notificării pe o perioadă care depășește cu mult durata oricărui termen rezonabil, primarul se afla oricum în întârziere de drept, înaintea învestirii instanței (potrivit art. 1079 alin. (1) pct. 3 din vechiul cod civil în vigoare la aceea dată, există o asemenea situație când obligația trebuia îndeplinită într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă). Lipsa de diligentă a primarului ca reprezentant al unității deținătoare creează un raport de solidaritate între unitate și primar, solidaritate care era fundamentată pe dispozițiile art. 1000 alin.3 din vechiul Cod civil, instituție preluată prin dispozițiile art. 1373 din Codul Civil actual, precum și în baza art.16 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ.
M. București încalcă și dreptul la un proces echitabil, privind soluționarea în termen rezonabil a notificării, principiu consacrat prin art. 6, paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale la care România a devenit parte.
Într-un astfel de caz, lipsa oricărui răspuns din partea Municipiului București echivalează cu refuzul restituirii imobilului sau acordarea de despăgubiri, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că „nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci dimpotrivă, însăși Constituția prevede la art, 21 alin(2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
În acest context, se impune ca instanța de judecată să evoce fondul în condițiile prevăzute de art. 297 alin 1 C.proc.civ. și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri, pronunțând o hotărâre care să țină loc de dispoziție, și nu doar să oblige pârâtul la emiterea dispoziției, în acest ultim caz fiind obligați să ne reîntoarcem în faza aceleiași proceduri care ne-a trimis în fața instanței judecătorești. Acest punct de vedere l-a exprimat ÎCCJ- Secțiile Unite, prin Decizia XX/19 martie 2007, prin care a fost admis recursul în interesul legii, privind aplicarea dispozițiilor art.26 alin 3 din Legea 10/2001.
În conformitate cu dispozițiile art. 10 din legea specială, restituirea în natura este o măsură reparatorie prevalentă față de măsurile reparatorii prin echivalent. Atunci când este imposibil ca imobilul să fie restituit în natură, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, astfel cum este stipulat de art. 1 alin 2 din Legea nr. 10/2001, constând fie în compensare cu alte bunuri sau servicii, fie în despăgubiri cu acordul persoanei îndreptățite. Cuantumul măsurilor reparatorii se va stabili în funcție de valoarea de piață a imobilului la momentul soluționării notificării, potrivit standardelor internaționale de evaluare, conform art. 10 și 11 din Legea 10/2001, și a H.G. nr.250/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001.
Cu privire la obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 și 22 cap. V titlul VII din Legea 247/2005 s-a arătat că din formularea respectivelor norme rezultă că dispozițiile autorităților publice locale „se centralizează la nivelul Prefecturilor”, acest lucru implicând obligația respectivelor autorități de a transmite respectivele dispoziții, însoțite de actele doveditoare, către Prefectură. In absența unui termen care să fie prevăzut de legea specială, se aplică termenul general de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Instanța civilă este competentă conform art. 17 C.proc.civ., deoarece obligația de transmitere a notificării către autoritatea administrativă superioară reprezintă o obligație accesorie obligației principale, respectiv aceea de a soluționa notificarea. Art. 17 instituie ceea ce se cheamă prorogare legală de competență, în cazul nostru instanța civilă având competența să judece un capăt de cerere care în mod normal ar intra în competența instanței de contencios administrativ. Un astfel de capăt de cerere prezintă de altfel și o legătură de conexitate cu capătul de cerere privind soluționarea pe fond a notificării (art. 164 C.proc.civ.).
Argumente cu privire la necesitatea transmiterii dosarului direct către CCSD, evitarea procedurii de transmitere a dosarului către Prefectură: controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea fi exercitat de către prefect deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv; nu este admisibil și s-ar afecta cu consecințe deosebit de grave securitatea juridică dacă prefectul ar putea reforma, prin mijloace care ar decurge din interpretarea eronată a legi, o hotărâre judecătorească care se bucură de autoritate de lucru judecat. Un control al prefectului asupra legalității unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitive, ar reprezenta o gravă imixtiune care ar rupe principiul separației puterilor în stat; omisiunea statului de a crea proceduri administrative clare și eficiente cu privire la soluționarea notificărilor este culpa exclusivă a acestuia, instanțele de judecată având plenitudinea de competență de a înlătura de la aplicare acele norme care ar conduce la prelungirea procedurilor administrative dincolo de limitele unui termen rezonabil sau care ar produce încălcări ale ordinii și securității juridice.
Reclamanta are interesul legitim de a obține o hotărâre opozabilă autorității care devine competentă în faza administrativă superioară deoarece, conform art. 16 Cap. V, Titlul, VII din Legea nr. 247/2005, CCSD va analiza dispoziția cu privire la legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Or, în cauză o asemenea analiză nu este posibilă întrucât notificarea va fi soluționată în fond de instanță, iar pârâta le-ar putea opune lipsa opozabilității hotărârii judecătorești care constată existența dreptului lor. De asemenea, pârâta, tot din cauză de lipsă de opozabilitate, ar putea refuza primirea dosarului de la primărie pe motiv că potrivit dispozițiilor Legii nr. 247/2005 obligația de a transmite dosarul către CCSD aparține Prefecturii, nu Primăriei, aspect ce este necesar, măcar preventiv, pentru a obține o hotărâre care să aibă efecte obligatorii și pentru CCSD.
Aceleași argumente referitoare la încălcarea ordinii și securității juridice sunt valabile și pentru CCSD în situația în care acesta, invocând inopozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, va aprecia asupra legalității respingerii cererii de restituire în natură, tinzând în această manieră să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească căzută în puterea lucrului judecat, în condițiile în care reclamanta este deja victimă a tergiversărilor produse de autoritățile statului român și deja dreptul acestuia este afectat de durata nerezonabilă a procedurilor administrative de restituire.
În practică, s-a constatat că nici una din cele două legi, Legea 10/2001 și Legea 247/2005, nu permit în prezent, într-un mod susceptibil, să se ajungă la acordarea efectivă a unei despăgubiri persoanei îndreptățite și că nici una din cele două legi - Legea 10/2001 și dispozițiile Legii 247/2005, nu iau în calcul prejudiciul suferit din cauza nesoluționării în termen a notificării care generează un prejudiciu prin lipsirea reclamanților pe o perioadă îndelungată de timp de exercițiul concret al dreptului de folosință a imobilului notificat.
Potrivit art. 1381 pct. 1 C.civ „Orice prejudiciu dă dreptul la reparație” și în baza art. 1385 pct. 1 C.civ. „Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel". Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și de cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului (art.1385, alin.3 C.civ).
Potrivit art.10 și 11 din Legea nr.10/2001, valoarea de piață a imobilului raportat la care se stabilește cuantumul măsurilor reparatorii se face potrivit Standardelor Internaționale de Evaluare, astfel că prejudiciul reclamantului este reprezentat, pe de o parte, de diferența între valoarea la care imobilul ar fi fost evaluat la data la care ar fi trebuit soluționată notificarea și data prezentei acțiuni (ca dată la care se soluționează notificarea), precum și de lipsa de folosință a acestei sume reprezentată de dobânda legală în cuantumul ce va fi determinat prin expertiză, aplicată la diferența de mai sus.
Prejudiciul este consecința directă a neîndeplinirii obligației de a soluționa notificarea, fapt ce a produs întârzierea, care are ca efect imediat prelungirea termenului în care dreptul de creanță ar fi ajuns concret și efectiv prin transmiterea dispoziției și dosarului autorității administrative competente care va emite titlul la despăgubire cu întârzierea cauzată de unitatea deținătoare. Un prejudiciu este cert atunci când existenta lui este sigura, neîndoielnica si totodată, poate fi evaluat in prezent. Sunt certe toate prejudiciile actuale, dar si prejudiciile viitoare si sigure. Prin prejudiciu actual se înțelege acela care s-a produs in totalitate până la data când se cere repararea lui. Prejudiciile viitoare si sigure sunt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur că se vor produce, putând fi evaluate în prezent, pe baza de elemente îndestulătoare. Astfel, se poate determina că prejudiciul ce poate fi reclamat în justiție reprezentat de dobânda legală aplicată la suma menționată la pct.a) al capătului 4 de cerere de la momentul soluționării prezentei cereri și până la momentul transmiterii dosarului către CCSD; este limitat în timp de două repere: momentul când trebuia soluționată notificarea; momentul până la care CCSD va fi sesizată prin transmiterea dosarului împreună cu hotărârea care soluționează definitiv și irevocabil fondul notificării.
Acest interval de timp este determinabil, urmând a fi calculat de executorul judecătoresc pe zile, cu prilejul executării silite, conform dispozitivului hotărârii ce se va executa.
În ceea ce privește calitatea procesuală a reclamantei S.C. R. G. Invest S.A., s-a solicitat a se constata că aceasta este dovedită prin contractul de cesiune nr. 2248/ 08.11.2011, prin care T. I. i-a cesionat 27% din drepturile sale la măsuri reparatorii prin echivalent privind imobilul din București, ., sectorul 6, obiect al dosarului nr._.
In drept, au fost invocate dispozițiile Legii 10/2001, Decizia 33/2008 a ICCJ, Decizia XX a ÎCCJ, art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, art. 25, art.6 din CEDO, art. 16 cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 1073 din vechiul Cod civil, art. 1523 alin. 2 lit. a, art. 1373 C.civ. și celelalte acte normative menționate în cuprinsul cererii.
In dovedirea cererii, au fost depuse la dosar notificarea nr. 1905/31.07.2001 depusă prin B. „A. P.”; chitanță sub semnătură privată din data de 24.01.1949; sentința civilă nr. 1489/1986; Adresa nr. 106-7-_/02.08.2007 emisă de Primăria Sectorului 6, Serviciul Public pentru finanțe publice locale, privind istoricul de rol; Adresa nr. 1304/04.10.2007 emisă de S.C ORIZONT S.A., cu privire la situația despăgubirilor; Decretul Consiliului de Stat nr. 311/1984, cu anexa nr.3; Fișa tehnica (ITI) și planuri de situație; Certificat de moștenitor nr. 970/1980 emis de pe urma defunctului T. N.; Declarații autentice nr. 1398/23.09.2010 și nr.185/09.01.1986; Cerere emitere dispoziție nr._/03.10.2008 și completare dosar; Cereri pentru solicitarea soluționării notificării, adresate PMB; Adresa nr._/_/17.09.2009 emisă de ANPR; Adresele nr._/14.05.2009, nr._/16.02.2010, nr._/23.06.2010, nr. DA/_/_/03.06.2011; Contract de mandat nr. 2249/08.11.2011; Contract de cesiune nr. 2248/ 08.11.2011.
Pârâta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamantului din cuprinsul capătului 3 de cerere; excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2 și 4; excepția prematurității capătului 3 de cerere; excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului.
În motivare, s-a arătat cu privire la excepția lipsei competenței materiale a Tribunalului București cu privire la capătul 3 de cerere formulat de reclamant, că solicitarea nu are corespondent în dispozițiile legii speciale, după cum la acest moment, acesta nu a demarat în concret procedura instituită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a se putea prevala de aceasta, procedura ulterioara celei ce intră în competențele instanței civile, potrivit Legii nr. 10/2001, și a pretinde a priori sancționarea acesteia.
Examinarea legalității și temeiniciei deciziilor emise de C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor ca și cenzurarea, din toate punctele de vedere, a etapelor ce se derulează pentru executarea unei asemenea dispoziții emise în baza Legii nr. 10/2001, cu propunerea de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, legiuitorul a stabilit-o în competențele instanței de contencios administrativ, anume, a Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul, sau a Curții de Apel București, dacă reclamantul nu are reședința în România și nici reprezentant cu domiciliul în România (Cap. 6 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 - art. 19 și art. 20).
Solicitarea reclamantului de obligare directă a entității investite la plata despăgubirilor, potrivit dispozițiilor legale, cu soluționarea notificării, trebuie sa fie precedată de explicitarea raportului juridic obligațional în care o atare entitate are calitate procesuală pasivă și justificarea priorității acestei prezumtive construcții juridice, față de dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, care conține dispoziții explicite chiar cu privire la modalitatea concretă de realizare a dreptului recunoscut în favoarea recurentului la stabilirea și plata unor despăgubiri (ceea ce constituie obiectul acțiunii), astfel cum au fost concepute și edictate de legiuitor în contextul actului normativ menționat, aplicabil după epuizarea procedurii Legii nr. 10/2001.
Înlăturarea unor dispoziții legale din dreptul intern nu poate avea loc decât în contextul priorității blocului de convenționalitate (Convenția, unită cu jurisprudența Curții de la Stras sens în care sunt și dispozițiile art. 11 și art. 20 din Constituția României (sau a priorității dreptului comunitar, ceea ce nu este cazul în speța de față), după cum, anumite pretenții concrete ar putea fi formulate, invocându-se direct Convenția și jurisprudența creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul național (absența căilor de recurs interne și a dreptului la un recurs efectiv - art. 13 din Convenție), în domeniul drepturilor sau intereselor legitime pentru proteguirea cărora, un resortisant al unui stat membru al Convenției, solicită antrenarea mecanismului judiciar național.
Prin Titlul VII, intitulat „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv”, din Legea nr. 247/2005, au fost reglementate atât sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001, cât și înființarea unei entități, respectiv C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu atribuții în privința emiterii deciziilor conținând titlurile de despăgubire, fiind stabilită și instanța competentă a soluționa contestațiile împotriva deciziilor adoptate de către această comisie.
Potrivit art. 20 alin. 1 Cap. VI Titlul VII din actul normativ amintit „competența de soluționare revine Secției de C. Administrativ și Fiscal a Curții de Apel în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul”.
În același context, s-au menționat și prevederile art. 3 pct.1 C.proc.civ., potrivit cărora curțile de apel judecă, în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrative privind actele autorităților și instituțiilor centrale.
Potrivit art. 13 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, se constituie C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca organ de specialitate a administrației publice centrale.
Potrivit art. 13 alin. 5 din H.G nr. 34/2009 C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, constituită prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, funcționează în subordinea Ministerului Finanțelor Publice.
Având în vedere cele menționate mai sus, s-a apreciat că cererile având ca obiect obligarea Comisiei Centrale la stabilirea cuantumului sunt de competenta Curții de Apel, urmând a fi soluționate potrivit prevederilor Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, act normativ la care face referire art. 19 Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la lipsa calității procesuale pasive cu privire la capetele de cerere 1, 2, și 4 formulate de reclamant, s-a precizat că în speța dedusă judecății, reclamantul a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001, notificarea nr. 1905/2001, prin care a solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul situat în București, ., sector 6.
Primăria Municipiului București, în calitate de entitate notificată, nu a soluționat printr-o dispoziție motivată notificarea reclamantului în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, unitatea deținătoare a bunului imobil solicitat prin notificare, sau entitatea învestită cu soluționarea notificării, după caz, are obligația de a emite o decizie/dispoziție prin care soluționează notificarea formulată în temeiul acestui act normativ reparatoriu, Odată cu emiterea deciziei/dispoziției de către unitatea deținătoare/entitatea învestită cu soluționarea notificării, procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 se încheie.
Prin urmare, competența de soluționare a notificării revine Primăriei Municipiului București, C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor neavând competențe în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Cu privire la constatarea calității reclamantului de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pârâta a precizat că numai în cadrul procedurii administrative prevăzută de Legea nr. 10/2001 se stabilește calitatea persoanelor îndreptățite precum și dreptul la măsuri reparatorii numai de către entitatea învestită cu soluționarea notificării sau de către unitatea deținătoare a imobilului notificat, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nefiindu-i stabilite atribuții în acest sens.
Cu privire la măsurile reparatorii ce se stabilesc, potrivit Legii nr. 10/2001 s-a învederat că potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, republicată, prin Titlurile I și VII ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent.
Astfel, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, măsurile reparatorii prin echivalent constau în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
în privința măsurilor reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, subliniem faptul că acestea se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității învestite cu soluționarea notificării.
În cazul de față procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu a fost finalizată.
Astfel, că pentru a fi urmată procedura administrativă prevăzută de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, trebuie să fie finalizată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin emiterea unei dispoziții de către entitatea notificată, în speță, Primăria Municipiului București.
Referitor ia excepția prematurității cu privire la capătul 3 de cerere formulat de reclamant, s-a precizat că în cuprinsul art. 13 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente se arată că "P. analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă (...), se constituie (...) C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, denumită în continuare C. Centrală, care are, în principal, următoarele atribuții: dispune emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titluri de despăgubire; ia alte măsuri, necesare aplicării prezentei legi”.
În acest context, Legea nr. 247/2005, în cuprinsul Titlului I, modifică și completează Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar în cuprinsul Titlului VII, reglementează Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Totodată, s-a menționat că în cuprinsul art. 1 alin. 1 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 se arată că „prezenta lege reglementează sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001...”.
Prin urmare, acesta este cadrul normativ în virtutea căruia C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor își exercită atribuțiile mai-sus amintite.
Această din urmă procedură administrativă (cea prevăzută la Cap. V Titlul VII din Legea nr. 247/2005) vizează analizarea, sub aspectul legalității respingerii cererii de restituire în natură și sub aspectul cuantumului pretențiilor de restituire în echivalenta dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 și soluționate, fie printr-o dispoziție ce conține oferta de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emise înainte de . Legii nr. 247/2005, fie printr-o decizie/dispoziție de propunere privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, emisă ulterior intrării în vigoare a actului normativ amintit.
Adoptarea Legii nr. 247/2005 nu este lipsită de semnificație, întrucât, adoptarea acestui act normativ a scindat procedura stabilirii măsurilor reparatorii prin echivalent (cu referire la despăgubiri) în două etape distincte, egal obligatorii: cea prevăzuta de Legea nr. 10/2001 al cărei punct final (în cazul în care s-a stabilit calitatea de persoană îndreptățită și au fost excluse celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege - regula restituirii în natură și celelalte subsidiare și alternative, prin echivalent - compensare cu alte bunuri sau servicii), îl reprezintă decizia sau dispoziția motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor, emisă în procedura administrativă ori în cea judiciară; procedura derulată sub imperiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 de stabilire și plată, în condițiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de despăgubire (dat fiind ca efectele O.U.G. nr. 81/2007 sunt în prezent suspendate pentru o perioada de 2 ani prin O.U.G. nr. 62/2010), cu efect pentru despăgubirile de până în 500.000 lei, dacă persoana îndreptățită optează pentru încasarea unei sume în numerar, în aceasta limită.
Procedura administrativă reglementată în Titlul VII din Legea nr. 247/2005 este derulată îndată ce procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează prin emiterea dispoziției ori deciziei motivate, însă nu înainte de transmiterea acestora, însoțite fiind de întreaga documentație ce a constituit dosarul administrativ de la baza emiterii acestora, conform dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VII.
În acest context, s-a învederat că procedurile de transmitere Secretariatului Comisiei Centrale a dosarelor de către entitățile învestite cu soluționarea notificărilor în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, însoțite de întreaga documentație ce a stat la baza adoptării lor, sunt prevăzute în cuprinsul art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Nu intră în atributul instanței să stabilească valoarea echivalentă a imobilului nerestituit în natură, ci, potrivit reglementării cuprinse în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prin care a fost modificata Legea nr. 10/2001, C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor este cea care stabilește cuantumul formei de despăgubire, la pronunțarea unității deținătoare imobilului, care emite o dispoziție în acest sens, pe care o înaintează Secretariatului Comisiei.
Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 - Titlul VII a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și totodată a fost înființată o entitate competentă, respectiv C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda in temeiul acestui act normativ, motiv pentru care apreciem că nici o altă entitate/instanță judecătorească nu se poate substitui acestor atribuții stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit.
Nu în ultimul rând, s-a precizat că însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că este dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege iar sub aspectele practice pe care le-ar presupune o apreciere asupra oportunității vreunei măsuri reparatorii, Curtea nu numai că nu s-ar putea pronunța, dar în principiu, n-ar putea, desigur, să completeze sau să schimbe măsurile legislative existente, devenind astfel „legiuitor pozitiv”, (cauza Broniowschi contra Poloniei).
Referitor la excepția inadmisibilității solicitării de stabilire a cuantumului despăgubirilor s-a arătat că având în vedere că reclamantul solicită stabilirea, în baza unei expertize de specialitate, întinderea despăgubirilor pentru acele părți din imobil ce nu pot Fi restituite în natură, învederând că, potrivit Titlului VII al Legii nr.247/2005, evaluarea pretențiilor de restituire în echivalent având ca obiect imobile demolate, înstrăinate sau alte imobile a căror restituire în natură nu este posibilă, va fi atributul evaluatorilor autorizați, desemnați în mod aleatoriu de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. Așadar, după . acestui act normativ (Legea nr.247/2005), contravaloarea pretențiilor de restituire în echivalent nu va mai fi stabilită în cursul procedurii administrative prevăzute de legea nr. 10/2001, ci după parcurgerea procedurii reglementate în cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Pretențiile de restituire în echivalent, respectiv stabilirea contravalorii acestora se realizează în cadrul procedurii administrative prevăzute de Titlul VII din Legea nr.247/2005 (deci existența și întinderea drepturilor la restituire este cea recunoscută în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001).
Prin adoptarea Legii nr.247/2005 a fost reglementată o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură și totodată a fost înființată o entitate competentă, respectiv C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se vor acorda în temeiul acestui act normativ (Titlul VII din Legea nr. 247/2005). Prin urmare, semnalăm onoratei instanțe că nici o altă entitate/instanță judecătorească nu se poate substitui acestor atribuții stabilite în sarcina Comisiei Centrale prin actul normativ amintit.
În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, art. 115-119 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007.
Reclamanții T. I. și S.C. R. G. Invest S.A., au depus la dosar precizări, prin care au arătat că înțeleg să rectifice eroarea materială din petitul 1 al cererii de chemare în judecată, în sensul că obiectul notificării este „imobilul situat în București, ., sector 6, compus din 300 mp teren și 80 mp. construcție demolată”.
Reclamanții au menționat că din eroare, în cererea de chemare în judecată au descris imobilul ca fiind compus din teren cu suprafață de 260 mp și construcție de 80 mp, deși în motivarea acțiunii suprafața terenului este cea corectă.
Prin încheierea de ședință din data de 29.06.2012, tribunalul a respins ca nefondată excepția necompetenței materiale a Tribunalului București privind solicitarea reclamantului din cuprinsul capătului 3 de cerere; excepția lipsei calității procesuale pasive a CCSD pe capetele de cerere 1, 2 și 4; excepția prematurității capătului 3 de cerere; excepția inadmisibilității stabilirii valorii de circulație a terenului și excepția lipsei capacității de folosință a Primarului General.
La data de 20.09.2012, reclamanții T. I. și S.C. R. G. Invest S.A. au depus la dosar cerere de introducere în cauză a Autorității P. Valorificarea Activelor Statului (A.), în calitate de unitate deținătoare a terenului situat în București, fost ., entitate competentă să soluționeze notificarea, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Pârâtul M. București prin Primarul General, a comunicat instanței de judecată copia dosarului administrativ_, dosar în care se regăsește Raportul întocmit de C. de analiză a notificărilor în baza Legii 10/2001. În cuprinsul acestui Raport se menționează propunerea Comisie în sensul declinării competenței în soluționarea notificării cu privire la terenul fost în ., sector 6, în favoarea A..
Astfel, prin această mențiune, pârâtul M. București, a arătat entitatea competentă pentru soluționarea notificării, titularul dreptului în sensul art. 64 C.proc.civ., fapt pentru care această comunicare are efectele unui act juridic de procedură, care trebuie să-și producă efectele.
Prin urmare această comunicare a titularului obligației de soluționare a notificării, are valoarea actului juridic de arătare a titularului dreptului, urmând a fi introdus în judecată în calitate de pârât.
În temeiul art. 27 alin 2 și 3 din Legea 10/2001, M. București prin Primarul General, avea obligația să comunice notificatorului toate datele privind persoana fizică sau juridică deținătoare a imobilului solicitat, toate actele de transfer al dreptului de proprietate sau a dreptului de administrare, situație în care reclamantul ar fi putut notifica unitatea deținătoare sau a actului de administrare.
Aceste date trebuiau transmise reclamantului petent în termenul de 60 de zile de la formularea notificării.
Această obligație a fost încălcată de pârât, care și în acest caz, trebuie să stea în proces ca persoană (entitate) obligată să răspundă notificării cu care a fost investită.
Având această culpă procesuală urmând a se păstra în judecată acest pârât, care este obligată la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta A. pentru Valorificarea Activelor Statului - A.V.A.S, a depus la dosar întâmpinare la cererea de introducere in cauza a A. formulată de reclamantul T. I., prin care solicita soluționarea notificării formulata de acesta in temeiul Legii nr. 10/2001, in calitate de unitate deținătoare a terenului situat in București .. 8, sector 6, în conformitate cu dispozițiile aii. 115 si urm. C.proc.civ., a invocat excepții si apărări de fond prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind netemeinica si nelegala fata de A..
Astfel, pe cale de excepție, a invocat și solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a A., față de obiectul acțiunii, motivata astfel: cu privire la capătul de cerere din acțiune privind soluționarea notificării formulata de reclamant in temeiul Legii nr. 10/2001, in calitate de unitate deținătoare a imobilului - teren revendicat, situat in București .. 8, sector 6.
„Imobilele, terenuri si construcții, preluate in mod abuziv, indiferent de destinație... vor fi restituite persoanei îndreptățite in natura, prin decizie sau după caz, prin dispoziție motivata a organelor de conducere ale unității deținătoare”.
Conform dispozițiilor art. 20, alin. 2 din Legea nr. 15/1990 bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, astfel încât orice litigiu cu privire la drepturile si obligațiile ce se nasc in legătura cu aceste bunuri privesc exclusiv pe titularul dreptului de proprietate.
In acest sens, este fără echivoc ca art. 21 din Legea nr. 10/2001/R, instituie obligația pentru persoana îndreptățită la restituire ca notificarea să fie adresata unității deținătoare a imobilelor supuse regimului juridic reglementat de aceasta lege.
Astfel, in cadrul activității sale si in exercitarea atribuțiilor ce-i revin in procesul de privatizare a societăților comerciale la care statul este acționar, A. nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acționar in numele statului.
Așa cum rezulta din actele cauzei, unitatea deținătoare a imobilului in sensul dispozițiilor art. 21 din lege nu este A. si nu are drept de proprietate asupra imobilului revendicat in cauza.
Așadar, fata de prevederile legale menționate s-a solicitat a se constata ca A. nu are nicio obligație legala de a soluționa o notificare in condițiile dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001/R.
Pe fondul cauzei, s-a considerat ca acțiunea este netemeinica si nelegala si solicitam respingerea acesteia fata de A..
Așadar este obligatoriu ca notificarea sa se comunice instituției publice implicata in privatizare, numai conform dispozițiilor art. 29 (3) din lege, pentru propunerea de acordare de despăgubiri in condițiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, privind regimul de stabilire si plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv.
Pe aceste aspecte s-a învederat ca A. nu a fost notificata/investita legal cu soluționarea notificării reclamantului privind imobilul-teren revendicat, in condițiile art.29 din Legea nr. 10/2001/R, din actele cauzei rezultând ca a fost notificata de către reclamant numai Primăria Municipiului București, conform art. 21 din Legea nr.10/2001/R.
Până în prezent, Primăria Municipiului București, nu a declinat notificarea in vederea soluționării acesteia, potrivit competentei A., asupra imobilului - teren revendicat.
Așadar, se poate constata nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 din lege, fata de A., deoarece A. nu a fost notificata legal si acțiunea este inadmisibila deoarece nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001/R.
Potrivit dispozițiilor art. 20, alin. 2 din Legea nr. 15/1990 bunurile din patrimoniul societăților comerciale aparțin acestora, astfel incat orice litigiu cu privire la drepturile si obligațiile ce se nasc in legătura cu aceste bunuri privesc exclusiv pe titularul dreptului de proprietate.
Astfel, in cadrul activității sale si in exercitarea atribuțiilor ce-i revin in procesul de privatizare a societăților comerciale la care statul este acționar, A. nu are calitatea de proprietar al bunurilor din patrimoniul acestora, ci doar de acționar in numele statului.
In cauza nu se dovedește ca imobilul este evidențiat in patrimoniul unei societăți comerciale privatizate de A., si nici situația juridica a imobilului revendicat (imobil care se afla sau nu in patrimoniul Primăriei Municipiului București si deținătoarea imobilului, in sensul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicata).
In raport de obiectul cauzei si fata de prevederile legale invocate, se poate constatata ca acțiunea nu este întemeiata fata de A. si nu se poate retine nicio obligație legala fata de A., in prezenta cauza.
In concluzie, pentru motivele mai sus invocate, s-a solicitat admiterea excepției invocate, scoaterea A. din cauza, iar pe fondul cauzei respingerea acțiunii ca neîntemeiata si nelegala fata de A..
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 - 118 C.proc.civ., Legea nr. 10/2001/R si celelalte prevederi legale menționate in întâmpinare.
Prin încheierea de ședință din data de 19.10.2012, tribunalul a încuviințat pentru reclamanți proba cu înscrisuri solicitată; a încuviințat pentru reclamanți proba cu expertiza tehnică topografică, pentru identificarea terenului în litigiu în funcție de actul de proprietate (o chitanță de mână, aflată la fila 7 din dosar), de înscrisul de la Primăria Sectorului 6 București - Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale, aflat la fila 8 din dosar și datele din actele de preluare, filele 9-10 din dosar, conform Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, respectiv să se precizeze dacă terenul este afectat de utilități publice sau poate fi restituit în natură; s-a pus în vedere avocatului reclamanților să depună la dosar, în scris, o precizare a acțiunii în sensul că renunță la capătul nr. 4 din cerere cu privire la prejudiciul material.
Prin sentința civilă nr. 429/01.03.2013 Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte, așa cum a fost precizată, cererea reclamanților T. I. și . SA, în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primarul General; Statul Român prin C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD) și A. P. Valorificarea Activelor Statului (A.), a constatat calitatea reclamantului T. I. de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, stabilite potrivit valorii de piață a imobilului situat în București, ., sector 6, compus din teren în suprafață de 300 mp. și construcție în suprafață de 80 mp demolată, valoare calculată conform standardelor internaționale de evaluare la momentul soluționării notificării nr. 1905/31.07.2001, a obligat M. București prin Primarul General să soluționeze notificarea nr. 1905/31.07.2001, acordând reclamantului T. I. măsuri reparatorii în sensul celor menționate mai sus, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S., în prezenta cauză ca neîntemeiată, a respins capetele 2, 3 și 4 din cerere ca neîntemeiate și a obligat M. București la cheltuieli de judecată în cuantum de 1700 lei către reclamant (onorariul de expert și onorariul de avocat).
P. a hotărî astfel, tribunalul a reținut că T. N., tatăl reclamantului T. I., a dobândit printr-un înscris sub semnătură privată intitulat chitanță la 24.01.1949, un teren în suprafață de 300 mp și prin sentința civilă nr. 1489/20.03.1986 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr. 2351/1986 dreptul de proprietate asupra unei construcții situată pe acest teren în București . sector 6 compusa din 2 camere cu hol și bucătărie.
Potrivit evidențelor fiscale comunicate de Serviciul Public pentru Finanțe Publice Locale al Primăriei Sectorului 6 București, începând cu anul 1952, T. N. a fost înscris în evidențele fiscale cu imobilul teren și construcție, achitând impozitele și taxele datorate Statului.
În urma decesului său, conform certificatului de moștenitor nr. 970/1980 a fost înscris în evidențele fiscale T. I., iar din anul 1984 și T. T. până la data de 14.09.1984 când T. I. a solicitat scăderea de la plată a impozitului întrucât imobilul situat în .. 8, a fost demolat, în urma aplicării decretului de expropriere nr. 311/1984.
Rezultă din adresa emisă de . nr. 1304/04.10.2007 că pentru teren nu s-au primit despăgubiri, iar pentru construcție s-a achitat suma de 57.937 lei lui T. I. și T. Feodosia.
După apariția Legii nr. 10/2001, reclamantul din prezenta cauză a declanșat procedura prevăzută de acest act normativ, solicitând acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul ce nu mai poate fi restituit în natură, înaintând notificarea nr. 1905/31.07.2001 și formându-se dosarul_/2001.
Notificarea nu a fost soluționată, pretinzându-se de către entitatea investită în acest sens că nu s-ar fi depus chitanța prin care autorul reclamantului a dobândit terenul, în copie legalizată, deși în lipsa unor dovezi concludente, potrivit Normelor de Aplicare Unitară a Legii 10/2001, urmează să se aibă în vedere suprafețele construite precum și terenurile libere, așa cum acestea sunt prevăzute în actele de preluare ale imobilului potrivit art. 23 pct. 1 și art. 24 din HG 250/2007.
Tribunalul a mai constatat că în urma decesului mamei sale, T. Feodosia, T. I. este și moștenitorul acesteia.
Din cuprinsul dosarului întocmit de M. București, C. de Aplicare a Legii 10/2001, rezultă că, în prezent, terenul ce formează obiectul prezentei cauze, se află în incinta fostei Întreprinderi de Mașini Agricole „Semănătoarea” București, care a fost privatizată și s-a propus declinarea soluționării notificării în favoarea A., conform art. 29 pct. 3 din Legea 10/2001 așa cum a fost modificată prin Lega 247/2005.
Tribunalul, având în vedere înscrisurile depuse la doar și cererile și susținerile părților, precum și Decizia XX/2007 a ICCJ, a constatat că imobilul teren și construcție situat în . sector 6, a fost preluat în mod abuziv de către Stat, că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent potrivit art. 4 din Legea 10/2001.
Deoarece în prezent construcția a fost în întregime demolată, pentru această construcție reclamantul și mama sa primind despăgubiri, iar in cuprinsul raportului de expertiză rezultând că terenul este ocupat în întregime de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea, conf. art. 11 pct. 3 și 4 din Legea 10/2001, reclamantul are dreptul la măsurile reparatorii prin echivalent constând în valoarea de piață a imobilului calculată conf. standardelor internaționale de evaluare la momentul soluționării notificării nr. 1905/31.07.2001.
Cu privire la despăgubirile deja încasate pentru clădirea demolată, s-au avut în vedere dispozițiile art. 11 pct. 7 din HG 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare unitară a Legii 10/2001, în sensul că valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru construcție, din valoarea corespunzătoare a părții din imobilul expropriat care nu se poate restitui în natură.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a A. în prezenta cauză, Tribunalul a constatat că potrivit art. 29 din Legea 10/2001, pentru terenurile evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate, aceste despăgubiri se vor acorda prin dispoziție motivată a organului de conducere al instituției publice implicate în privatizare, dar numai după emiterea Dispoziției Primarului General prin care acesta, care a fost investit cu notificare, fie o va soluționa pe fond, așa cum a dispus instanța, fie o va declina în favoarea A..
Cu privire la capetele 2, 3 și 4 din cerere, acestea urmează să fie respinse ca neîntemeiate, întrucât M. București prin Primarul General, nu poate transmite imediat și direct către C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, dosarul nr._ aferent notificării nr. 1905/31.07.2001 însoțit de hotărârea judecătorească pronunțată, existând posibilitatea declinării soluționării notificării către A., iar Statul Român prin CCSD are obligația legală de a înregistra dosarul, dar la momentul soluționării notificării.
Nici capătul 4 din cererea reclamantului nu a fost reținut de către tribunal, deoarece din anul 2001 și până în anul 2008, înscrisurile solicitate de către M. București – C. de Aplicare a Legii nr. 10/2001, strict necesare soluționării, conform normelor metodologice de aplicare unitară a legii, nu au fost depuse.
Existând culpa reclamantului în nesoluționarea în termen a notificării, nu pot fi admise despăgubiri pentru repararea prejudiciului apreciat de către reclamant ca fiind cert, deoarece răspunderea civilă delictuală presupune culpa exclusivă a persoanei care va fi obligată la repararea acestui prejudiciu.
Ca urmare a admiterii acțiunii și a căderii în pretenții a Municipiului București prin Primarul General, care ar fi avut posibilitatea fie să respingă notificarea ca urmare a lipsei dovezilor solicitate, fie să o decline în favoarea A. sau să o soluționeze pe fond, se va admite cererea reclamantului, în temeiul dispozițiile art. 274 C. pr. civ. și va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de expert topografic și onorariul de avocat.
Cu privire la reclamanta . SA, conform contractului de cesiune a cotei părți de 27% din drepturile la măsurile reparatorii prin echivalent, sau după caz, din dreptul la restituirea în natură a imobilului sus menționat, tribunalul a constatat că în persoana acestei societăți nu poate fi apreciată calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit Legii 10/2001, aceasta având doar posibilitatea să solicite de la reclamant respectarea contractului de cesiune la care acesta s-a obligat la momentul încasării despăgubirilor.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs:
- pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând modificarea sentinței civile recurate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiata.
În motivarea recursului s-a arătat în esență, că potrivit actelor depuse la dosarul de notificare, imobilul situat in București, ., sector 6 a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.311/1984, cu plata de despăgubiri.
Conform actelor existente la dosar și a planurilor imobilului a rezultat că imobilul in litigiu nu mai poate fi restituit în natura si urmează să se emită dispoziție cu propunere de acordare de masuri reparatorii in echivalent in condițiile Legii nr.247/2005.
Potrivit Legii nr.165/2013 nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr.247/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligata sa emită dispoziție cu propunere de acordare a masurilor reparatorii in condițiile acestei legi.
Conform art.1 al. 1 și al. 2, art. 4, art.16 si art. 50 din Legea nr. 165/2013 M. București urmează sa fie obligat sa emită dispoziția, în sensul art.1 al. 2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul in litigiu.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecata, constând în onorariu avocat si onorarii de expertiza, recurentul pârât a arătat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având in vedere ca la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata sta culpa procesuala a parții, or in cazul de fata nu se poate retine culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiza a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării. S-a solicitat ca în cazul în care se va respinge această motivare, să se facă aplicarea dispozițiilor art. 274 al. 3. c.pr.civ.
- reclamantul T. I., solicitândschimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării M. București prin Primarul General și A. pentru Administrarea Activelor Statului (AAAS) ca, după emiterea dispozițiilor privind construcția demolată, respectiv suprafața de 300 mp teren, să transmită dosarul administrativ către C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor (CCSD).
În motivarea recursului, după expunerea istoricului cauzei, s-a arătat în esență, că în ceea ce privește continuarea procedurii administrative, față de faptul ca notificarea este soluționata pe fond de către instanța de judecata, nu se mai impune controlul de legalitate al Prefectului, dosarul administrativ putând fi înaintat direct la CCSD.
Instanța de fond a admis in parte cererea de chemare in judecata, astfel cum a fost precizată, limitându-se doar la constatarea calității de persoana îndreptățita la masuri reparatorii a reclamantului cu privire la imobilul (teren si construcție) din ., sector 6 si obligând M. București la soluționarea notificării, deși tribunalul a soluționat pe fond notificarea, recunoscându-i dreptul la despăgubiri.
Tribunalul a respins cererea de obligare a Municipiului București și AAAS la înaintarea dosarului administrativ către CCSD, motivat de faptul ca exista posibilitatea declinării dosarului la AAAS, aspect criticat în prezentul recurs. Având in vedere ca terenul ce face obiectul notificării se afla în incinta întreprinderii "Semănătoarea" - aflata in portofoliul A.V.A.S. (actual AAAS), recurentul reclamant a solicitat introducerea in cauza a acestei instituții, ca fiind competenta în soluționarea notificării - cu privire la teren. In aceste condiții, AAAS a luat cunoștință de întregul dosar și de solicitarea reclamantului, precum și de faptul că, potrivit dispozițiilor Legii 10/2001 au competenta de a soluționa notificarea.
Introducerea in cauza a AAAS a fost determinate de dorința de a avea o hotărâre opozabila acestei entități, pe aspectul soluționării notificării, astfel încât nu se impune emiterea de către M. București a dispoziției de declinare, act ce ar tergiversa inutil finalizarea procedurii administrative.
În opinia recurentului reclamant, odată ce notificarea este soluționata in fond de către Tribunal, o dispoziție emisa de M. București, privind declinarea soluționării notificării referitoare la suprafața de teren preluata, către AAAS, apare ca neîntemeiata, tergiversarea fiind inutila și prejudiciabila. Mai mult, Tribunalul a respins excepția calității procesual pasive a AAAS, ca neîntemeiata, recunoscând astfel competenta acestei entități în emiterea dispoziției referitoare la terenul notificat.
Se precizează că în condițiile in care la dosarul cauzei au fost depuse toate înscrisurile doveditoare, necesare soluționării notificării și constatării imposibilității de restituire în natură, instanța soluționând pe fond notificarea, putea obliga pe cele două entități ca, după emiterea dispozițiilor privind acordarea măsurilor reparatorii pentru construcția demolată (PMB) și pentru teren (AAAS) să înainteze dosarul cu dispozițiile emise în baza hotărârii judecătorești direct la CCSD.
Obligația de transmitere a dosarului este prevăzuta de dispozițiile art. 16 alin. 1, 2, 21 si 22 Cap. V, titlul VII din Legea 247/2005, dar se refera la dispozițiile autorităților publice locale, emise ca în procedura administrativă. În situația de față, notificarea fiind soluționata pe fond de instanța de judecata, controlul de legalitate exercitat de un judecător este superior celui ce ar putea ii exercitat de către prefect, deoarece are loc cu respectarea tuturor garanțiilor prevăzute de lege pentru ocrotirea dreptului la un proces corect și echitabil: accesul liber la justiție, imparțialitatea magistratului, contradictorialitatea, egalitatea de tratament, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv.
În recurs au formulat întâmpinare A. pentru Administrarea Activelor Statului și C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, solicitând respingerea recursului reclamantului, ca nefondat.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază în unanimitate, că recursul pârâtului M. Bucureștieste fondat, urmând a fi admis, de asemenea recursul reclamant este considerat în majoritate, ca fondat, urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
În unanimitate, asupra recursului pârâtului M. București:
Se susține în cadrul recursului, că în conformitate cu actele existente la dosar și a planurilor imobilului situat in București, ., sector 6, trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.311/1984, acesta nu mai poate fi restituit în natură.
Curtea observă că anterior acestei concluzii pe fondul dreptului, se impune distincția la care face referire și recursul reclamantului, între entitățile obligate la soluționarea notificării.
Imobilul în cauză a fost compus din teren în suprafață de 300 mp. și construcție în suprafață de 80 mp demolată.
Conform concluziilor expertizei efectuate în primă instanță de expert N. C. (filele 273 și urm. dosar fond), terenul în discuție este ocupat în întregime de . care această unitate a întocmit documentația conform prevederilor HGR nr. 834/1991 în scopul dobândirii certificatului de atestate a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor.
Sub acest aspect este importantă lămurirea datei de privatizare a societății comerciale Semănătoarea SA, precum și a aspectului privind includerea sau nu a terenului în ceea ce a făcut obiectul privatizării.
Distincția interesează prin raportare la data intrării în vigoare a Legii 10/2001, pentru a se determina astfel dispozițiile aplicabile speței, respectiv entitatea obligată la soluționarea notificării asupra terenului, prin aplicarea dispozițiilor art. 21 sau ale art. 29 din lege, ce deosebesc după aflarea sau nu în patrimoniul societăților privatizate a imobilelor solicitate a fi restituite.
Procedând la obligarea M. București prin Primarul General să soluționeze în totalitate notificarea nr. 1905/31.07.2001, prima instanță s-a pronunțat cu ignorarea dispozițiilor legale mai sus menționate, care stabilesc alternativa de soluționare, în raport de datele speței, între unitatea deținătoare a imobilului și instituția publică care a efectuat privatizarea.
Aceste probatorii se impun a fi completate asupra fondului dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 300 mp situat în ., sector 6 București, astfel că soluționarea acestui capăt al notificării (privind terenul) se impune a fi reluată de către prima instanță.
În ceea ce privește construcția în suprafață de 80 mp demolată în întregime, aflată în compunerea imobilului trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 311/1984, Curtea constată că în mod corect prima instanță a obligat M. București prin Primarul General să soluționeze notificarea, conform art. 11 pct. 3 și 4 din Legea 10/2001, reclamantul având dreptul la măsurile reparatorii prin echivalent constând în valoarea de piață a imobilului calculată conform standardelor internaționale de evaluare la momentul soluționării notificării nr. 1905/31.07.2001 și prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru construcție.
Această parte din hotărârea primei instanțe urmează a fi menținută, neexistând motive de nelegalitate care să o afecteze.
Într-un alt motiv de recurs, se invocă faptul că potrivit Legii nr. 165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2007, astfel că unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată sa emită dispoziție cu propunere de acordare a masurilor reparatorii, în condițiile acestei legii.
Într-adevăr, conform dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Legea nr. 165/16.05.2013, în situația în care nu mai este posibilă restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă, este compensarea prin puncte prevăzută în capitolul III.
Prin art. 4 din Legea nr. 165/2013, se prevede că dispozițiile acestei legi se aplică cererilor formulate și depuse în termen legal, la entitățile investite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a legii, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii pilot din 12 octombrie 2010.
Curtea apreciază că în speță, instanța de fond a respectat prevederile legale existente la data pronunțării soluției.
Nu se poate considera că noile dispoziții legale impun modificarea hotărârii aflate în analiză. Recurentul - pârât M. București a fost obligat să emită dispoziție cu propunere de acordare a „măsurilor reparatorii în echivalent”, fără a fi specificată categoria acestora. Față de vechea reglementare, sintagma este reluată și în Legea nr. 165/2013, care în art. 1 alin. 2 preciza expres la data pronunțării instanței de fond, că singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă, este compensarea prin puncte, prevăzută la capitolul III. Or, acesta din urmă reglementează procedura administrativă ce urmează emiterii dispoziției cu propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent și care evident că în prezent, nu poate fi dispusă și executată, decât în modalitatea de compensare prin puncte, modalitate ce a rămas a fi stabilită de către C. Națională conform art. 21 din Legea nr. 165/2013.
Ca atare, dispoziția primei instanțe – în forma în care a fost elaborată, cu privire la obligația emiterii dispoziției conținând propunere de acordare a masurilor reparatorii – corespunde și noilor prevederi legale, cuprinse în Legea nr. 165/2013.
În ceea ce privește critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Curtea reține că prima instanță a aplicat corect dispozițiile art. 247 alin. 2 Cod procedură civilă, pârâtul M. București fiind în culpă procesuală prin nesoluționarea notificării timp de aproximativ 11 ani, în condițiile în care nu a solicitat reclamantului completarea dosarului administrativ, cu acte doveditoare ale dreptului de proprietate în discuție.
Asupra incidenței dispozițiilor art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, se reține că instanța de judecată are posibilitatea de a mări sau micșora cuantumul cheltuielilor de judecată, însă aceasta este o opțiune și nu o obligație, care a fost corect apreciată la datele speței și natura cheltuielii constând în onorariu avocațial și onorariu de expert.
Față de aceste considerente, Curtea în baza dispozițiilor art. 312 alin. 3 Cod procedură civilă, va înlătura aceste din urmă critici, găsind întemeiate doar considerentele care interesează fondul dreptului asupra terenului în discuție, astfel cum s-a specificat. Ca atare, recursul va fi admis, cu consecința casării în parte și trimitere spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
În majoritate, asupra recursului reclamantului:
Singurul motiv de recurs conține critica referitoare la respingerea solicitării de obligare a pârâtului la transmiterea directă a dosarului administrativ vizând notificarea, către C. Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor (în prezent C. Națională pentru Compensarea Imobilelor).
Într-adevăr, prin art. 21 alin.3 din Legea nr.165/2013, în vigoare la data soluționării prezentului recurs, se reglementează obligația autorităților administrației publice locale de a transmite dispozițiile emise potrivit Legii nr. 10/2001 către Secretariatul Comisiei Naționale, după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
Curtea consideră că obligația de parcurgere a etapei acestui control, pentru obținerea unui aviz de legalitate de la instituția prefectului, există doar în cazul în care soluționarea notificărilor se realizează exclusiv în faza administrativă, fiind specific derulării procedurii administrative între instituțiile statului, pentru soluționarea notificării.
În cazul în care dispozițiile sunt emise pe baza unei hotărâri judecătorești, nu se impune efectuarea acestui control de legalitate al prefectului.
Pe de o parte, legalitatea unei hotărâri judecătorești poate fi verificată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege. Contrar, ar însemna să se accepte intervenția puterii executive în realizarea actului de justiție, așadar în exercitarea puterii judecătorești, cu încălcarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituție. Se reține că un atare control de legalitate al prefectului asupra unei hotărâri judecătorești, este inadmisibil inclusiv prin raportare la atribuțiile acestui reprezentant al autorității publice locale, descrise în cadrul constituțional (art. 123 din Constituția revizuită) și legal (Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului și Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).
Pe de altă parte, o nouă analizare a condițiilor prevăzute de art. 3-4 și 7 din Legea nr. 10/2001, de către prefect, în calitate de organ al administrației publice, în condițiile în care instanța de judecată a statuat în mod definitiv și irevocabil asupra calității de persoană îndreptățită și asupra posibilității de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, ar reprezenta atât o încălcare a principiului securității raporturilor juridice, cât și o nesocotire a dreptului părții la un proces echitabil (ce include faza de executare a hotărârilor judecătorești), ambele consacrate de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Concluzionând, Curtea reține că în procedura specială de reparație în discuție, prefectul poate realiza propriul control de legalitate, doar asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, așadar asupra dispozițiilor entităților investite cu soluționarea notificărilor emise în faza administrativă, nu și asupra hotărârilor judecătorești prin care a fost soluționată pe fond notificarea persoanelor îndreptățite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, astfel cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. XX/19.03.2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Cum această soluție (asupra capătului al doilea de cerere) este diferită de cea a primei instanțe, Curtea va face aplicarea dispozițiilor art. 312 Cod pr. civilă, în sensul modificării în parte a sentinței recurate, în sensul de a obliga pârâtul M. București să înainteze către C. Națională pentru Compensarea Imobilelor (CNCI) dosarul aferent notificării nr. 1905/2001 referitoare la construcția demolată (soluție a primei instanțe ce a fost păstrată) împreună cu hotărârea judecătorească din prezenta cauză.
Vor fi menținute restului dispozițiilor hotărârii atacate, pentru considerentele deja expuse.
P. ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În unanimitate:
Admite recursul declarat de recurentul pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr. 429/01.03.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu, recurentul-reclamant T. I., intimatul-reclamant S.C. R. G. INVEST S.A. și intimații-pârâți A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI și STATUL ROMÂN prin C. CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR.
Casează în parte sentința recurată și trimite cauza la aceeași instanță spre rejudecarea notificării privind terenul în suprafață de 300 mp situat în ., sector 6 București.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. C. B. M. S. C. F. P.
GREFIER
F. J.
În majoritate:
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant T. I. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu recurentul pârât M. BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, intimatul-reclamant S.C. R. G. INVEST S.A. și intimații-pârâți A. P. ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI și STATUL ROMÂN prin C. CENTRALĂ DE STABILIRE A DESPĂGUBIRILOR.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că admite și capătul al doilea de cerere.
Obligă pârâtul M. București să transmită către CNCI dosarul aferent notificării nr. 1905/2001 referitoare la construcția demolată, împreună cu hotărârea judecătorească.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 09.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. C. B. M. S. C.
GREFIER
F. J.
Cu opinia separată a judecătorului F. P.,
în sensul respingerii ca nefondat a recursului reclamantului
Opinia separată privește recursul declarat de reclamantul T. I..
Potrivit conținutului cererii de recurs, reclamantul critică respingerea capătului de cerere de obligare a Municipiului București și a Autorității pentru Administrarea Activelor Statului să transmită dispozițiile emise privind acordarea de măsuri reparatorii direct Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor.
În motivarea acestei critici se arată că obligația de transmitere a dosarului este prevăzută de art.16 alin.1,2 și 22 capitolul V, titlul VII din Legea nr.247/2005 dar se referea la dispozițiile autorităților publice locale emise în procedura administrativă. În speță notificarea a fost soluționată pe fond de instanța de judecată, controlul de legalitate exercitat de judecător fiind superior celui exercitat de către prefect.
Critica este nefondată pentru următoarele argumente:
Dispozițiile art.16 alin.21 din titlul VII al Legii nr.247/2005, în vigoare la data pronunțării sentinței de fond, reglementau obligația entităților emitente de dispoziții pe Legea nr.10/2001 să înainteze deciziile emise pe această lege către prefect, care, la rândul său, era ținut să le înainteze către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate.
Un text asemănător a fost adoptat în Legea nr.165/2013, respectiv art.21(3) în care se arată că dispozițiile autorităților administrative publice, emise potrivit Legii nr.10/2001 se transmit Secretariatului Comisiei Naționale, după exercitarea controlului de legalitate de către prefect, text care este aplicabil în speță, în baza art.4 din Legea nr.165/2013.
Se observă din modul de reglementare a art.21(3) din Legea nr.165/2013 că exercitarea controlului de legalitate se face asupra dispozițiilor emise de către autoritățile publice locale, asupra cărora instanțele nu a efectuat nici un control de legalitate.
Afirmația recurenților că instanțele ar fi exercitat un control de legalitate este deci greșită pentru că, în speță, nu s-a exercitat de către instanță un control asupra vreunei dispoziții.
În plus pentru că un asemenea capăt de cerere să fie admis era necesar ca recurenții să posede dreptul de creanță de a pretinde pârâților transmiterea direct a dispoziției către Secretariatul Comisiei Naționale. În speță, recurenții nu au un asemenea drept.
P. toate aceste argumente apreciez că recursul este nefondat.
JUDECĂTOR
F. P.
RED.FP
Tehnored.MȘ/ 2 ex./ 11.07.2014
| ← Pretenţii. Decizia nr. 678/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 607/2014. Curtea... → |
|---|
