Legea 10/2001. Decizia nr. 639/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 639/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 14-04-2014 în dosarul nr. 639/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 639
Ședința publică de la 14.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. A.
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursurilor formulate de recurentul-pârât, M. BUCUREȘTI PRIN P. G., precum și de recurenții reclamanți, B. A., B. G. O., B. O. V., împotriva sentinței civile nr.1530.A. din12.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a civilă în dosarul nr.71._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă, S.C. R. G. INVEST-SA și intimații-pârâți, C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
P. are ca obiect – contestație la legea nr. 10/2001.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 24.03.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 31.03.2014, 07.04.2014, 14.04.2014, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1530/12.09.2013, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea față de pârâtul M. București prin Primar G., astfel cum a fost restrânsă, a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite conform Legii nr.10/2001 la măsuri compensatorii potrivit legii, corespunzător cotei de 45% din terenul identificat, în suprafață totală de 568 mp, și construcțiile ce s-au aflat pe acesta, în prezent demolate, cu luarea în considerare a despăgubirilor primite de către foștii proprietari, în urma exproprierii, a respins capătul al doilea al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanții B. A., B. G. O., B. O. V. și . SA, în contradictoriu cu pârâții M. București prin P. G. și P. G. și a obligat pârâtul la 500 lei cheltuieli de judecată onorariu de avocat și respectiv 1.800 lei onorariu expert.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că reclamanții sunt moștenitorii foștilor proprietari ai imobilului situat în București, Calea Crângași nr. 61, sector 6.
Autorii reclamanților au dobândit cote părți din imobil conform contractului de vânzare - cumpărare din data de 28.02.1946, autentificat și transcris la Tribunalul I.-Secția notariat, fiind deposedați alături de ceilalți coproprietari, în urma aplicării Decretului nr. 74/1980, în a cărui anexă figurează cu teren și construcție, expropriate.
În baza Legii nr. 10/2001 s-a formulat notificare pentru măsuri reparatorii, notificare nesoluționată până la momentul formulării acțiunii.
Conform datelor rezultate în urma efectuării expertizei coroborate cu cele ce rezultă din actele probatorii depuse în sprijinul notificării, imobilul teren are o suprafață de 568 mp, identificarea și determinarea suprafeței respective, realizându-se cu mijloace specifice, moderne, la punctul 6 din cuprinsul raportului de expertiză expertul topograf indicând procedeele de măsurare și reconstituire a fostei proprietăți care determinată grafic, este de 568 mp. iar nu de 616 mp. cum pretind reclamanții, în raport de contractul de vânzare - cumpărare din anul 1946 care nu cuprinde dimensiuni ale laturilor fostei proprietăți ori alte elemente pe baza cărora, să se poată calcula suprafața pretinsă, întocmai.
De altfel, chiar și în cuprinsul acestui contract se specifică faptul că suprafața terenului vândut către autorii reclamanților, era de „circa 616 mp.”, aceasta nefiind determinată prin măsurători exacte și precise, ci doar estimată ca fiind de circa 616 mp.
În aceste condiții, reclamanții nu pot pretinde și nu au dovedit că suprafața reală a terenului cumpărat era de 616 mp., cum pretind în prezenta cauză și oricum, suprafața identificată și reconstituită grafic de către expert, este mai mare decât cea cu care autorii lor figurează în anexa decretului de expropriere și pentru care au plătit impozit.
Cum terenul nu este liber, rezultă că reclamanții, în temeiul Legii nr.10/2001, modificată sunt îndreptățiți a beneficia de măsurile reparatorii prin echivalent, respectiv puncte compensatorii.
Referitor la pretenția acestora de a fi obligat pârâtul să trimită dosarul către comisia specializată în ceea ce privește acordarea acestor măsuri, Tribunalul a respins această obligație prevăzută expres de lege în derularea procedurii speciale, urmând a fi adusă la îndeplinire în măsura parcurgerii tuturor etapelor acesteia.
În consecință, având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 165/2013, Tribunalul a admis în parte acțiunea față de pârâtul M. București prin Primar G., astfel cum a fost restrânsă, a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite conform Legii nr.10/2001 la măsuri compensatorii potrivit legii, corespunzător cotei de 45% din terenul identificat, în suprafață totală de 568 mp, și construcțiile ce s-au aflat pe acesta, în prezent demolate, cu luarea în considerare a despăgubirilor primite de către foștii proprietari, în urma exproprierii, a respins capătul al doilea al cererii de chemare în judecată, a obligat pârâtul la 500 lei cheltuieli de judecată onorariu de avocat și respectiv 1.800 lei onorariu expert.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs recurenții B. A., B. G. O. și B. O. V., criticând-o pe motive de nelegalitate, respectiv în mod greșit tribunalul nu a admis capătul de cerere privitor la obligarea pârâtului M. București să transmită imediat și direct către CNCI dosarul aferent notificării nr.1885/13.11.2001 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată integrale în cuantum de 2.600 lei, deoarece instanța de judecată are plenitudine de competență în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse atât de P. G. al Municipiului București, cât și de Prefectul Municipiului București, astfel că un nou control de legalitate ar fi excesiv și greșit a fost redus cuantumul cheltuielilor de judecată dată fiind culpa procesuală a pârâtului. Recurentul M. București a criticat sentința recurată deoarece prin probatoriul administrat nu s-a făcut dovada preluării bunului de către stat în ceea ce privește suprafața de teren ce constituie diferența dintre suprafața de 568 mp și suprafața de 546 mp și cheltuielile de judecată reprezintă o sumă care nu se justifică nici etic, nici moral și nici legal.
Verificând legalitatea sentinței recurate, Curtea a constatat că recursurile sunt nefondate și le-a respins pentru următoarele considerente:
În analiza criticii de nelegalitate vizând soluționarea capătului de cerere referitor la înaintarea dosarului aferent notificării direct către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, critică invocată de recurenții B. A., B. G. O. și B. O. V. prin recursul declarat, Curtea reține incidența art.16 alin. 21 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că dispozițiile autorităților administrației publice locale vor fi centralizate pe județe, la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de referatul conținând avizul de legalitate al instituției prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate, de către acesta.
Potrivit acestui text de lege, P. Municipiului București nu poate fi obligat la a înainta dispoziția cu propuneri la despăgubiri împreună cu dosarul întocmit direct către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci trebuie să înainteze dispoziția către Prefect, acesta din urmă fiind abilitat să înainteze dispoziția respectivă către Comisie.
Într-adevăr, în cauză s-a pronunțat de către prima instanță o hotărâre judecătorească prin care s-a soluționat pe fond notificarea, însă, la fel de adevărat este și faptul că aceeași instanță a dispus obligarea unității deținătoare la emiterea unei dispoziții administrative în baza acestei hotărâri. Așa fiind nu este vorba doar de o hotărâre judecătorească, ci și de o dispoziție ce urmează a fi emisă de unitatea administrativă.
Textul de lege sus-enunțat face o trimitere clară la dispoziția autorității administrației publice locale, fără a distinge după cum aceasta reprezintă soluționarea notificării de însăși unitatea deținătoare sau aceasta a fost emisă în baza unei hotărâri judecătorești. Ca urmare, cum textul de lege nu distinge, nici instanța fondului nu trebuia să distingă.
Mai mult, din interpretarea teleologică a textului de lege mai sus-enunțat rezultă că legiuitorul a dorit ca toate aceste dispoziții de soluționare a notificării să fie evidențiate într-un centralizator, de natură a oferi date statistice și de a fi înaintate după un criteriu comun, fără a lăsa la îndemâna autorității administrației publice posibilitatea de a oferi discreționar, nici măcar exprimate în unități de timp, situații de avantaj unora dintre notificatori.
Din interpretarea Legilor nr. 10/2001 și nr. 247/2005, rezultă că procedura prealabilă sesizării instanței s-a scindat în două etape, respectiv, unitatea deținătoare emite decizie/dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, iar C. Centrală stabilește valoarea finală a despăgubirilor, pe baza căreia se emite și titlul de despăgubiri.
Rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a acestei legi - prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziții a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. 1 al art.16 din Titlul VII al Legii nr.247/2005 - și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate - în privința cărora s-a prevăzut, în cuprinsul alin. 2, să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Câtă vreme prin dispoziții legale exprese se instituie un anumit mecanism de soluționare a notificărilor și, mai mult, etapele pe care acestea trebuie să le urmeze pentru a căpăta finalitate acest mecanism, judecătorului instanței civile nu-i este permis, potrivit art. 4 Cod civil, să statueze pe cale de norme generale, să creeze dreptul într-o materie în care nu există lacună legislativă. Acesta este chemat doar să tranșeze litigii prin interpretarea legii și aplicarea normei de drept incidente, întrucât dacă ar stabili alte procedee și căi în locul celor stabilite de legiuitor judecătorul și-ar aroga, practic, o funcție normativă.
Mai mult, soluționarea pe fond a notificării de către instanța de judecată nu justifică suprimarea unei proceduri administrative legale pentru a pune în locul ei o alta, creată pe cale jurisprudențială, întrucât astfel nu se asigură o eficacitate a măsurilor dispuse prin hotărârile judecătorești, câtă vreme ele sunt în afara oricărei previziuni și prospecțiuni bugetare.
Centralizarea de care textul de lege sus-enunțat vorbește are în intenția legiuitorului un anume scop, de a asigura eficiența dispozițiilor administrațiilor locale, titlurile executorii pe care le-ar obține partea să aibă o garanție de executare, în acest sens oferind o imagine centralizată a mecanismului legal al mijloacelor reparatorii și deci, situarea lor în interiorul bugetului de stat proiectat.
Existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea. De altfel, în cauza P. împotriva României, s-a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.
Transmiterea dosarului prefectului pentru emiterea avizului de legalitate nu vizează, în sine, un control de legalitate a însăși hotărârii judecătorești, legiuitorul nereglementând o astfel de situație. Ca urmare, trebuia avut în vedere un control de legalitate efectuat de prefect și care se referă și la împrejurarea în care dispoziția de acordare a despăgubirilor este emisă în urma rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a acestui drept la despăgubiri. Prefectul are, fără îndoială, obligația controlului dispoziției emise conform hotărârii pronunțate și raportat la datele și împrejurările de fapt și de drept reținute de instanță.
Curtea constată că și după . Legii nr.165/2013 care aduce modificarea Legii nr.10/2001 se menține procedura verificării legalității de către prefect în cazul emiterii dispoziției cu propunere de acordare măsuri compensatorii exprimate în puncte (art.21 alin.3 din Legea nr.165/2013), dispoziții emise de autoritățile publice locale urmând a fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect.
Pentru aceste considerente, Curtea nu a reținut critica recurenților privitoare la înaintarea dosarului către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art.276 Cod de procedură civilă, cererea introductivă de instanță fiind admisă în parte, astfel că instanța a apreciat în ce măsură a obligat la plata cheltuielilor de judecată pârâtul M. București, proporțional cu partea din cerere admisă.
Cu privire la recursul declarat de M. București prin P. G., Curtea a constatat că tribunalul a făcut o corectă aplicare a regulilor probațiunii din materia restituirii proprietăților preluate abuziv de către stat care cunosc derogări de la dreptul comun.
În principal, art.24 din Legea nr.10/2001 instituie prezumția de proprietate care vizează și întinderea dreptului în favoarea celor care apar menționați în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării.
Această prezumție de proprietate a fost coroborată de tribunal cu actul de vânzare – cumpărare cu privilegiu depus în copie la filele 14 -15 din dosarul de fond, din care rezultă că autorii reclamanților au cumpărat o suprafață de teren de „circa 616 mp”.
Autorii reclamanților au fost deposedați în urma aplicării Decretului nr.74/1980 și figurează în anexă cu teren în suprafață de 546 mp și construcție expropriată.
Suprafața obiect al notificării a fost identificată și reconstituită grafic de către expert, ea fiind mai mare decât cea cu care autorii lor au figurat în anexa decretului de expropriere, dar mai mică decât cea pentru care au plătit impozit.
În raportul de expertiză aflat la fila 209 din dosarul de fond expertul a precizat că a identificat terenul în raport de actele de proprietate prezentate de reclamanți și georeferențierea planului cadastral din anul 1970 a permis determinarea dimensiunilor laturilor, suprafeței și vecinătăților și compararea cu actele de proprietate depuse în dosar. Expertul a identificat terenul și a precizat că el este ocupat în totalitate de construcții definitive și elemente de sistematizare, concluziile expertului nefiind contestate de recurentul – pârât, parte în dosarul de fond, astfel că această critică nu a fost reținută de Curte.
Cu privire la critica referitoare la cheltuielile de judecată, Curtea a constatat că recurentul – pârât a fost obligat la 500 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat și 1.800 lei onorariu de expert. Cu privire la onorariul de expert, art.274 alin.2 Cod de procedură civilă arată că judecătorul nu poate micșora plata experților, astfel că în mod corect tribunalul a obligat pârâtul la plata integrală a acestei sume. Onorariul de avocat de 500 lei, acordat de tribunal în condițiile art.276 Cod de procedură civilă, reprezintă o sumă rezonabilă, astfel că nu au fost reținute criticile recurentului privitor la modul de stabilire a cheltuielilor de judecată.
Față de aceste considerente, recursurile declarate au fost respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentul-pârât M. BUCUREȘTI prin P. G., precum și de recurenții - reclamanți B. A., B. G. O. și B. O. V., împotriva sentinței civile nr.1530 A. din 12.09.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. R. G. INVEST SA și intimații-pârâți C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR și P. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 14.04.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.D.A.
Tehdact.R.L.
2 ex./30.04.2014
TB-S.3 – S.Ț.
| ← Actiune in raspundere delictuala. Decizia nr. 607/2014. Curtea... | Legea 10/2001. Decizia nr. 630/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
