Obligaţie de a face. Decizia nr. 1295/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1295/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 03-09-2012 în dosarul nr. 1295/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1295
Ședința publică de la 3 septembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
JUDECĂTOR - D. A. B.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 947 A din 24.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă M. M..
Cauza are ca obiect – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentul-reclamant M. București prin Primarul General și intimata-pârâtă M. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează lipsa părților și împrejurarea că s-a solicitat judecata în lipsă.
Curtea având în vedere că se solicită judecata în lipsă, constată cauza în stare de judecată și reține dosarul în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2.12.2009, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, reclamantul M. București prin Primarul General a chemat în judecată pe pârâta M. M., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să fie obligată la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr.4, din București, . B. nr.1-3, ..
Prin sentința civilă nr.8513/27.04.2010, Judecătoria sectorului 1 București a respins această cerere ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente:
Prin titlul de proprietate nr. 25/10.11.1994 parata M. M. a dobândit în deplină proprietate apartamentul nr.4 din București, . B., nr. 1-3, ., atribuindu-i-se in folosinta, pe durata existentei constructiei, terenul aferent locuintei in suprafata de 23,33 m.p, reprezentand cota indiviza de 3,82 % din teren.
Pârâta a fost notificata pentru a se prezenta la sediul reclamantului în vederea încheierii contractului de concesiune, prin notificările nr. 646/22.03.2007 si nr. 1763/10.04.2008, însă, potrivit susținerilor reclamantului, nu s-a prezentat, solicitându-se pe calea prezentei cererii obligarea pârâtei la încheierea unui contract de concesiune pentru terenul aferent apartamentului dobandit.
Constată instanța că reclamantul nu a făcut dovada că între părți a fost încheiat un contract de concesiune pentru suprafața de teren în cauză, regimul juridic aplicabil acestui tip de contract fiind, la acel moment, cel special, prevăzut de Legea nr. 219/1998.
Potrivit art. 1 din acest act normativ, regimul de concesionare era aplicabil bunurilor proprietate publică ori privată a statului, județului, orașului sau comunei.
Prin adoptarea O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, a fost abrogată Legea nr. 219/1998, noul act normativ reglementând regimul juridic al contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică. Acest act normativ nu mai prevede posibilitatea ca și un bun proprietate privată a statului să facă obiectul unui contract de concesiune, in plus O.U.G. nr. 54/2006 prevăzând o procedură specială de concesionare, care presupune efectuarea unui studiu de oportunitate, elaborarea unui caiet de sarcini, și respectarea procedurilor de atribuire a contractului de concesiune, prin licitație sau negociere directă.
Instanța a reținut că terenul in cauza este proprietatea privată, împrejurare fata de care cererea formulată de reclamant nu poate fi soluționată prin aplicarea normelor prevăzute de O.U.G. nr. 54/2006, ci ea se circumscrie unei obligații de a face, de natură civilă, prevăzută de art. 1077 C.civ, prin formularea cererii de chemare în judecată urmarind reclamantul sa obtina o contraprestație pentru folosirea terenului de către pârâta, denumirea acesteia ca și taxă de concesiune neputând schimba caracterul civil al convenției.
Or, raporturile civile dintre părți sunt guvernate de principiul libertății contractuale, fiind necesar acordul de voință al acestora în vederea nașterii unui act juridic, in lipsa acestui acord, obligarea unei persoane la a încheia un act juridic bilateral nefiind posibilă decât in situatia in care un text de lege creează o derogare de la principiul enunțat.
Se retine, pe de o parte, ca refuzul pârâtei de a încheia cu reclamantul un contract care să prevadă condițiile în care va fi utilizat terenul în discuție, este evident, notificările reclamantului adresate paratei rămânând fără finalitate.
Pe de alta parte, instanța a avut în vedere că reclamantul a invocat în susținerea cererii sale prevederile art. 40 alin. 2 și art. 41 din Legea nr. 50/1991, potrivit cărora o dată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului, acest drept de concesiune fiind transmis în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcției, texte legale neaplicabile însă în cauză, întrucât între reclamantă și pârât nu poate fi vorba de încheierea unui contract de concesiune tipic, O.U.G. nr. 54/2006 stabilind în mod clar că numai bunurile proprietate publică a statului pot face obiectul contractului de concesiune. În aceste condiții, este evident că dispozițiile Legii nr. 50/1991 nu au fost adaptate noilor modificări legislative în materia concesiunilor.
În raport de aceste aspecte, constatând atât lipsa consimțământului pârâtei în vederea încheierii unui contract cu reclamantul, care să aibă ca obiect folosința terenului aferent locuinței pârâtei, cât și inexistența unui text legal care să prevadă posibilitatea obligării acesteia, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulata de reclamant.
Prin decizia civilă nr.947/A/24.10.2011, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a menținut soluția civilă de mai sus, arătând, la rândul său, următoarele argumente:
Sub un prim aspect, Tribunalul a apreciat că dispozițiile art. art.40 alin.2 și 41 din Legea nr. 50/1991 nu pot constitui temei pentru obligarea pârâtei la încheierea unui contract de concesiune, întrucât nu au caracter de normă derogatorie care să instituie excepții de la principiul libertății de voință a părților la încheierea unui contract, pentru a impune suplinirea consimțământului părții care refuză încheierea unui contract legal impus.
Sub aspectul conținutului normativ, Tribunalul a constatat că dispozițiile art.40 alin. 2 și 41 din Legea nr.50/1991 reglementează transmiterea dreptului de folosință asupra terenului aferent construcțiilor cu mai multe apartamente. Or, transmisiunea cu titlu gratuit a unui drept de concesiune, nu este de natură să nască obligația încheierii unui contract de concesiune.
Prin recursul întemeiat pe dispoziția art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, reclamantul a susținut că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât a reținut în considerentele hotărârii faptul că în cauză dispozițiile art.40 alin.2 și art.41 din Legea nr.50/1991 nu se referă la transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, ci la transmiterea dreptului de concesiune. Potrivit dispozițiilor menționate, cumpărătorul este obligat la plata taxei de concesiune pentru terenul aferent construcției, care aparține municipalității, ceea ce evidențiază calitatea de concesionar al terenului, cu atât mai mult cu cât în contractul de concesiune se prevede că pentru nerespectarea obligațiilor asumate, partea în culpă datorează celeilalte penalități, precum și daune.
Potrivit dispozițiilor Legii nr.50/1991, odată cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, în situația celor realizate în clădiri cu mai multe apartamente, proprietarul dobândește și o cotă parte din dreptul de concesiune asupra terenului aparținând domeniului privat al statului sau unităților administrativ teritoriale, iar din înscrisurile de la dosarul cauzei reiese în mod cert că taxa de concesiune a fost calculată în raport cu suprafața aferentă apartamentului deținut de către intimata pârâtă, taxă la care anual se aplică indicele de inflație.
Recursul este nefondat.
În mod corect, instanțele au interpretat dispozițiile legale la care recurentul pârât face referire în motivarea recursului și, pe cale de consecință, în mod corect au statuat că raporturile civile dintre părțile litigante sunt guvernate de principiul libertății contractuale, reclamanta solicitând, în mod neîntemeiat, ca instanța să oblige pârâta la realizarea unei prestații, la care aceasta din urmă nu s-a obligat. Contractul de concesiune, la care recurentul face referire, este încheiat între alte părți și față de dispozițiile art.969 – 1077 din Codul civil, care reglementează principiul relativității efectelor actului juridic civil, pârâta nu poate fi obligată la plata taxei de concesiune pretinsă.
În mod corect, instanțele au arătat că dispozițiile art.40 și ale art.41 din Legea nr.50/1991 sunt străine cauzei dedusă judecății, întrucât obiectul acestui act normativ îl constituie numai bunurile proprietate publică a statului.
Critica ce vizează modul de calcul al taxei de concesiune este inadmisibilă, fiind invocată omisso medio, direct în recurs.
În temeiul dispoziției art.312 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul reclamant M. București prin Primarul General împotriva deciziei civile nr.947/A/24.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă M. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 3 septembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M. D. A. B.
GREFIER
L. C.
Red.D.M.
Tehnored.B.I.
2 ex/19.09.2012
------------------------------------------------
T.B.-Secția a V-a – E.F.
- E.panaite-J.
Jud.Sector 1 – F.A.P.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 76/2012. Curtea de Apel... | Pretenţii. Decizia nr. 754/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
