Pretenţii. Decizia nr. 1870/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1870/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 26-10-2012 în dosarul nr. 1870/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1870R
Ședința publică de la 26 octombrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. P.
JUDECĂTOR - D. F. B.
JUDECĂTOR - R. P.
GREFIER - G.-M. V.
**********
Ministerului Public – P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror B. M..
Pe rol soluționarea recursurilor civile formulate de recurenta-reclamantă F. S. (S.) și de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.873/03.05.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect „pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea, având în vedere că atât recurenta-reclamantă, cât și recurentul-pârât au solicitat prin motivele de recurs judecarea cauzei în lipsă, o reține spre soluționare.
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
Cu privire la recursul formulat de recurentul-pârât, solicită admiterea acestuia și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii ca lipsit de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative de stabilire a domiciliului forțat al reclamantei și familiei acesteia.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului T. sub nr._ la data de 16.09.2010 reclamanta F. S. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate că atât subsemnatei cât și defuncților săi părinți de drept li se aplică disp. art. 1 alin. 3 și disp. art. 3 lit. e din legea nr. 221/2009, să se constate că pe cale de consecință se cuvine obligarea pârâtului la acordarea unor despăgubiri morale reprezentând echivalentul în lei la cursul de la data plății efective a sumei de 108.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul moral cauzat subsemnatei F. S. ( S.) născută MERSTORF; suma de 108.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul moral cauzat defunctului meu tată Merstor P. ( P.), suma de 108.000 euro reprezentând despăgubiri morale pentru prejudiciul moral cauzat defunctei mele mame Merstor S. ( S.), prejudiciu moral care ne-a fost cauzat priun luarea măsurii administrative cu caracter politic constând în stabilirea domiciliului obligatoriu timp de 4 ani și 6 luni în localitatea Bordușanii Noi-Fetești din Câmpia Bărăganului; la stabilirea despăgubirilor morale a avut în vedere că valoarea despăgubirilor morale ce ni s-ar cuveni ar fi de 2000 euro pentru fiecare lună de deportare ( de persoană) respectiv 24.000 euro pe an și 108.000 pentru cei 4 ani și 6 luni de deportare; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că prin decizia MAI nr. 200/1951 la data de 18.06.1951 întreaga familie a acesteia a fost deportată în Câmpia Bărăganului în localitatea Bordușanii Noi-Fetești măsură care a fost ridicată prin decizia MAI nr. 6200/20.12.1955.
A arătat că părinții săi dețineau peste 30 jugăre terne arabil și gospodărie țărănească dotată cu utilaje agricole și animale. Erau etnici germani (șvabi) iar gospodăria deținută de ei reprezenta truda câtorva generații.
În cei 4 ani și 6 luni petrecuți în Câmpia Bărăganului familia sa împreună cu celelalte familii cu care împărțeau aceeași soartă au „ridicat” noua așezare Bordușanii Noi o așezare jalnică în plină pustă, fără apă potabilă, și fără condiții propriu-zise de viață civilizată, Prin munca voluntară am edificat „ așezămintele locale” școala, primăria iar fiecare familie în parte a săpat la început bordeie în pământ apoi am edificat case din chirpici. Anii frumoși din viață respectiv de la 13 la aproape 18 ani i-a petrecut în Câmpia Bărăganului în condiții inumane de viață ( vara era o arșiță ți un praf de nedescris iar iarna când erau ninsori abundente veneau vecini pentru a ne deszăpezi. De asistență medicală nici nu putea fi vorba.
Localnicii din așezările din jur ne ocoleau, spunându-li-se de către autorități că suntem periculoși.
La încetarea măsurii administrative reclamanta și familia sa au revenit în localitatea P. Nou, comună ce era formată în majoritate din etnici șvabi, cu tradiții economico-culturale bine stabilite) au găsit casa părintească într-o stare jalnică, fără nimic în ea, inventarul gospodăresc, mobilierul și utilajele fuseseră confiscate de autorități. În plus era ocupată de chiriași, veniți din Dobrogea după cedarea Cadrilaterului. Reclamanta a precizat că umilințele și suferințele nu au încetat nici după ridicarea măsurii dispuse în sensul că sătenii și îndeosebi autoritățile locale ne tratau cu dispreț. La aceasta s-a adăugat starea materială jalnică pe care o aveam întrucât din fmailia înstărită din localitatea am ajuns săraci lipiți.
A mai învederat că antecesorii acesteia și subsemnata nu au beneficiat de nici un fel de măsuri reparatorii din partea Statului R. și nici de măsurile reparatorii dispuse prin Decretul – Lege nr. 118/1990.
Cu privire la daunele morale solicitate doctrina și practica judiciară au statuat că atingerile aduse persane umane prin încălcarea drepturilor sale nepatrimoniale precum și dreptul la libertate individuală, dreptul la viața personală, la liniște, dreptul la cinste și onoare, la demnitate cauzează prejudicii materiale și morale. Prejudiciile sau daunele morale constau mai ales în durerile psihice încercate urmare a restrângerii posibilităților de viață provenite urmare a încălcării drepturilor persoanei în suferințele personale și neajunsurile sociale încercate de victimele defăimărilor, calomniilor și aprecierilor defavorabile precum și orice alte asemenea prejudicii privind viața personală, familială și socială a omului. Problema reparării daunelor morale a fost dintotdeauna dificilă Aceasta atât datorită faptului că suferințele morale nu sunt susceptibile de o reparare propriu-zisă ci numai de o alinare, ușurare cât și a faptului că unele suferințe morale îl însoțesc pe om timp îndelungat și câteodată chiar până la sfârșitul vieții sale. În speța dedusă judecății raportat la cele expuse consider că se impune admiterea capătului de cerere referitor la acordarea daunelor morale solicitate.
În dovedire au fost depuse înscrisuri.
În drept au fost invocate de către reclamantă prev. art. 1 alin. 2 lit. e, art. 5 pct. 1 lit. a și b din Legea nr. 221/2009, art. 998-999 C. civ, art. 1 din PROTOCOLUL ADIȚIONAL la CEDO, art. 2,3,4, 5 din CEDO, art. 274 C.pr.civ., dispozițiile DECLARAȚIEI UNIVERSALE A DREPTURILOR OMULUI.
În probațiune s-a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, testimonială precum și orice alte probe a căror necesitate vor rezultate din dezbateri.
Prin sentința civilă nr. 2709/PI din data de 12.05.2011 Tribunalul T. a admis excepția de necompetență teritorială și în consecință a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de formulată de reclamanta F. S. în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în favoarea Tribunalului București.
Pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 08.08,2011 sub nr. de dosar_
Analizând actele și lucrările dosarului Tribunalul reține că cererea reclamantei este neîntemeiată pentru următoarele considerente
În fapt, se reține că reclamanta impreuna cu familia a fost dislocată, prin Decizia MAI nr.200-1951, în ., unde a avut domiciliu obligatoriu în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955.
În drept, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009 potrivit cu care constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu.
Avand in vedere aceste dispozitii legale, Tribunalul va admite primul capat de cerere astfel cum a fost formulat.
De asemenea, Tribunalul are în vedere dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a, b din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. 4, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
F. de acest dispozitii legale Tribunalul apreciza neantemeiata exceptia lipsei calitatii procesuale active invocata de parat, reclamanta avand calitatea de descendent de gradul I.
Cu toate acestea, tribunalul reține că, prin Decizia nr. 1354/21.10.2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin Decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din_ s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Prin urmare, tribunalul urmează a stabili care este efectul juridic al celor două decizii pronunțate de Curtea Constituțională. Astfel, art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale dispune că „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Pe cale de consecință, efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, atât în forma sa inițială, cât și în cea modificată potrivit O.U.G. nr. 62/2010, își încetează efectele juridice, atât timp cât, deși au trecut cele 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, legiuitorul nu a pus de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Prin urmare, ribunalul urmează a nu se raporta în soluționarea cauzei la respectiva normă juridică.
În ceea ce privește aplicarea cu prioritate a Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituția României, tribunalul reține că legiuitorul roman a acordat o atentie deosebita reglementarilor referitoare la reparatiile pentru suferintele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel încât nu se poate reține că dispozițiile naționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului sunt mai puțin favorabile decât cele internaționale
In acest sens, instanța de control constituțional a reținut că, în ceea ce priveste reabilitarea persoanelor condamnate din motive de ordin politic, prin O.U.G. nr. 214/1999, persoanelor care au participat la actiuni de impotrivire cu arme si de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat in Romania li s-a recunoscut calitatea de luptator in rezistenta anticomunista, decizia pentru constatarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista putand fi folosita ca proba in fata institutiilor abilitate, in ceea ce priveste aprecierea caracterului politic al infractiunilor a caror savarsire a atras masura confiscarii bunurilor.
Curtea Constituțională a mai reținut că, în materia acordarii altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, exista o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atat din punct de vedere moral, cat si social, ca urmare a persecutiei politice la care au fost supuse in regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de imbunatatirea legislatiei cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice si etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizatie lunara; scutire de plata impozitelor si a taxelor locale; asistenta medicala si medicamente, in mod gratuit si prioritar, atat in tratament ambulatoriu, cat si pe timpul spitalizarilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport in comun apartinand societatilor cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douasprezece calatorii gratuite, anual, pe calea ferata romana, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; sotul (sotia) celui decedat, din categoria celor disparuti sau exterminati in timpul detentiei, internati abuziv in spitale de psihiatrie, deportati, prizonieri sau carora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum si sotul (sotia) celui decedat dupa iesirea din inchisoare, din spitalul de psihiatrie, dupa intoarcerea din stramutare, din deportare, din prizonierat sau dupa incetarea masurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizatie lunara de 200 lei, neimpozabila, daca ulterior nu s-au recasatorit; restituirea bunurilor sau despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarare de condamnare sau ca efect al masurii administrative, in conditiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul constată că scopul acordarii de despagubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate in perioada comunista este nu atat repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate . cu cea avuta anterior - ceea ce este si imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfactie de ordin moral, prin insesi recunoasterea si condamnarea masurii contrare drepturilor omului. Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decat o obligatie "morala" a statului de a acorda despagubiri persoanelor persecutate in perioada comunista, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (invocată de reclamantă) care a statuat, prin Hotararea din 12 mai 2009 in Cauza Ernewein si altii impotriva Germaniei si prin Hotararea din 2 februarie 2010 in Cauza K. si Iouri Kiladze contra Georgiei, ca dispozitiile Conventiei pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale nu impun statelor membre nicio obligatie specifica de a repara nedreptatile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodata, instanta de la Strasbourg are o jurisprudenta constanta in sensul ca art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie nu garanteaza dreptul de a dobandi un bun (Hotararea din 23 noiembrie 1983 in Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotararea din 9 octombrie 2003 in Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotararea din 18 februarie 2009 in Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de catre stat, aceeasi Curte a stabilit ca nu se poate interpreta ca ar exista vreo obligatie generala a statului de a restitui proprietati care au fost expropriate inainte de ratificarea Conventiei ori ca ar exista posibilitatea impunerii unor restrictii asupra libertatii statelor de a stabili scopul si conditiile oricarei restituiri catre fostii proprietari (Hotararea din 28 septembrie 2004 in Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotararea din 4 martie 2003 in Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilitatii din 13 decembrie 2005 in Cauza Bergauer si altii contra Cehiei).
Astfel, tribunalul reține, din jurisprudența constantă a instanței europene că, în materia reglementarilor privind reabilitarea, restituirea proprietatilor confiscate sau acordarea de compensatii pentru acestea, statele contractante au o larga marja de apreciere in stabilirea masurilor specifice de implementare a politicilor sociale si economice, a conditiilor de acordare a despagubirilor (Hotararea din 23 noiembrie 2000 in Cauza Ex-Regele Greciei si altii contra Greciei). Acordarea de despagubiri pentru daune morale este lăsată la libera apreciere a legiuitorului, care este competent sa stabileasca conditiile si criteriile de acordare a acestui drept. Parlamentul, elaborand politica legislativa a tarii, este in masura sa opteze pentru adoptarea oricarei solutii legislative de acordare a unor masuri reparatorii celor indreptatiti pentru daunele suferite in perioada comunista, dar cu respectarea prevederilor si principiilor Constitutiei
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, Tribunalul reține că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamanta a înțeles să-și organizeze apărarea, dispărând temeiul de drept menționat, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și O.U.G. nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene precum si Decizia 12/19.09.2011 obligatorie, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie in recurs in interesul legii potrivit cu care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial, va respinge cererea privind daunele morale ca neîntemeiată.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea apreciază că pretențiile reclamantului solicitate în temeiul disp. art. 998-999 C.civ. sunt prescriptibile în termenul de 3 ani, conform art. 3 alin. 1 din Decretul 167/1958, iar la calcularea acestui termen, trebuie avute în vedere disp. art. 8 din Decretul 167/1958, conform cărora în cazul acțiunii în raspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel care raspunde de ea.
În speța dedusă judecății, dreptul reclamantului de a solicita daune morale ce i-au fost produse ca urmare a condamnării politice s-a născut la data producerii prejudiciului, însă nu mai târziu de data de 22.12.1989, dată la care regimul comunist a fost îndepărtat și nu au mai existat restricții legale și nici constrângeri politice pentru ca reclamantul să își afirme în fața justiției drepturile sale.
Or, de la acel moment și până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată în mod evident s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă prevăzut de lege.
Totodată, acțiunea în răspundere civilă delictuală exista și înainte de . Legii 221/2009 și constituia o cale efectivă de reparare a pagubei, neexistând impedimente obiective care să obstrucționeze accesul efectiv la o instanță.Prin urmare, tribunalul va admite exceptia prescriptiei si va respinge pretentiile intemeiate pe dreptul comun ca prescrise.
Prin sentința civilă nr. 873/03.05.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a III -a Civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesuale active ca neîntemeiată, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta F. S., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretenții întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, s-a constatat caracterul politic al măsurii stabilirii domiciliului forțat al reclamantului și familiei acestuia, s-a respins cererea privind daunele morale ca neîntemeiată și au fost respinse pretențiile întemeiate pe dispozițiile 998-999 C.civ., ca prescrise.
Reclamanta F. S. ( S.) născută Merstorf, în nume propriu și în calitate de unică succesoare a defuncților săi părinți Merstorf P. (P.), decedat la 04.03.1980 în . T. și Merstorf S. (S.), decedată la 03.04.1991 în Germania, solicită în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, potrivit art. 301 C.pr.civ., 303 pct. 1 și 2 C.pr.civ., art. 304 pct.9 C.pr.civ. raportat la prevederile art. 5 pct. 1, lit. a din Legea nr. 221/2009 și art. 998 – 999 C. civ. art. 3041 C.pr.civ. a declarat recurs împotriva sentinței de fond, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului București, pentru considerentele ce urmează:
Indemnizațiile lunare reglementate de art. 4 și 5 din Decretul Lege nr. 118/1990 constituie în mod exclusiv dreptul de securitate socială acordate în scopul ocrotirii sociale a victimelor regimului totalitar comunist, care datorită persecuțiilor politice, vădit nedrepte, au fost private de libertate, iar ulterior au fost discriminate social și profesional, ceea ce a avut ca efect limitarea și restrângerea majoră a veniturilor materiale ale acestora și ale familiei lor, perioadă îndelungată, în timpul regimului comunist.
În schimb, daunele morale solicitate prin prezenta acțiune privesc atragerea răspunderii Statului R. pentru prejudiciul moral cauzat reclamantei și autorilor săi, ca urmare a atingerilor grave aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale și private.
Rezultă, că natura juridică a daunelor morale solicitate de recurenta – reclamantă este diferită față de natura juridică a drepturilor acordate persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începe de la 6 martie 1944, precum și celor deportate în străinătate, ori constituite în prizonieri, în baza Decretului nr. 118/1990.
Se precizează de către recurenta – reclamantă că urmarea recunoașterii responsabilității statului pentru prejudiciul moral cauzat, conform art.1838 și urm. C.civ., este aceea că statul nu-i mai poate opune excepția prescripției dreptului material la acțiune de a solicita repararea prejudiciului moral cauzat recurentei – reclamante și antecesorilor ei.
În speță, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, S. R. a renunțat tacit, în sensul prevăzut de art.1839, alin. 2 C.civ., la dreptul de a invoca prescripția dreptului său la acțiune, de a solicita, în temeiul prevederilor art. 998 – 999 C.civ., coroborate cu art. 52 alin. 2, teza a I-a din Constituția și art. 504 și urm. C.pr.pen., repararea prejudiciului moral suferit de familia recurentei – reclamante, ca urmare a aplicării măsurilor prevăzute de Decizia nr. 200/1951.
Această recunoaștere, realizată după împlinirea termenului de prescripție, conduce, potrivit prevederilor art. 1838 și următoarele C.civ., la pierderea dreptului Statului R. de a-i opune prescripția dreptului la acțiune în vederea reparării prejudiciului moral.
Susține în continuare recurenta – reclamantă că aceste aspecte vizează situația în care calculul termenului de prescripție curge imediat după căderea regimului totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Prevederile Legii nr. 221/2009 au avut ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955 au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic.
Judecătorul cauzei este obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată și să constate dacă aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată, or, că ar exista inegalitate între părțile ce au obținut hotărâre judecătorească până la data de 15.11.2010, față de celelalte, care din cauza tergiversării judecării cauzei și-au pierdut această șansă.
În consecință, după cum chiar Curtea Constituțională a statuat în jurisprudența sa, respectarea principiului egalității în fața legii, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.
Instanța de fond, prin sentința civilă pronunțată a încălcat principiul neretroactivității deoarece la data chemării în judecată a pârâtului, în temeiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența CEDO (cauza Blecic c Croația, paragraf 81).
Principiul neretroactivității legii civile noi consacrat în art. 1 Codul civil, precum și în art. 15 alin. 2 din Constituție este un factor de stabilite a circuitului civil.
În ce privește admiterea excepției de neconstituționalitate a art. 5 alin. 1 lit. a teza a I-a din Legea nr. 221/2009, partea precizează că în speță, pe lângă dispozițiile Legii nr. 221/2009 sunt incidente și prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, art. 2 – art. 5, art. 7 – art. 9, art. 13-art.19, art. 23-25 a Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 3, art. 5, art. 7 (în Anexa 1), Rezoluția APCE nr. 1096 din 1996 și rezoluția APCE nr. 1481 din 2006.
Începând cu data de 15.11.2010 dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept,urmând să-și înceteze efectele juridice începând cu data de 31.12.2010, însă legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica prevederile atacate, astfel că începând cu data de 01.01.2011, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și-au încetat aplicabilitatea.
Faptul că până la această dată legiuitorul nu a operat modificări, nu este imputabil petenților și nu este un temei legal, ca cererile să fie respinse, ci este obligatoriu ca cererile să fie judecate în acord cu prevederile constituționale și internaționale.
Așadar, prin incriminarea în Legea nr. 221/2009, a unor acte normative dinainte de anul 1989, ca având caracter politic, se recunoaște că acestea au fost contrare Constituției din acea vreme precum și DUDO, tratatelor și acordurilor internaționale la care România era și este parte.
Este invocată practica Curții de Apel Oradea (dosar nr._, dosar nr._, dosar nr._, dosar_, dosar nr._, dosar nr._, dosar nr._, dosar nr._ ), soluționate irevocabil, până la data de 06.12.2010, iar în data de 07.02.2010 (inclusiv) ,după data încetării aplicării prevederilor art.5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, în alte dosare, s-a dat câștig de cauză petenților (dosar nr._, dosar nr._ și dosar nr._ ).
Aceste soluționări prin care au fost respinse recursurile declarate de către Ministerul Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice, sunt temeinice și legale, Curtea de Apel Oradea, judecând cauzele prin prisma legislației în vigoare la data înregistrării cererii introductive, chiar dacă între timp o prevedere a acestei legi, a fost declarat neconstituțională.
Se invocă ca temei al acțiunii și Convenția pentru Prevenirea și reprimarea Crimei de Genocid adoptată de Adunarea Generală a O. în anul 1948, intrată în vigoare în 1951, la care România a aderat în 02.11.1950.
Prin acest act normativ, se prevede că atât fapta deportării, ca element component al crimei de genocid, cât și tortura, sunt fapte imprescriptibile, atât din punct de vedere penal, cât și din punct de vedere al dreptului la reparația prejudiciilor materiale și morale cauzate de aceste fapte.
Se invocă de asemenea art. 6 CEDO, având în vedere incoerența legislativă dar și lipsa totală a unei practici judiciare unitare, ce creează încălcări sistematice a dreptului reclamantei și al celorlalți reclamanți din procese similare, la un proces echitabil.
Se solicită de către recurenta – reclamantă a se avea în vedere la soluționarea recursului a prevederilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO, prevederi ce au fost încălcate de către instanță, ce avea obligația de a constata și sancționa încălcările dreptului de proprietate precum și deposedarea abuzivă de bunurile antecesorilor părții.
Este evocată de către recurenta – reclamantă practica neunitară a instanțelor judecătorești care din punctul de vedere al dispozițiilor CEDO, reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 14 privind dreptul la nediscriminare și a art. 6 privind dreptul la un proces echitabil.
Totodată instanța este obligată să țină seama de jurisprudența instanțelor naționale în cauze similare sau identice, soluționate pe baza dreptului comun, atât înaintea, cât și după adoptarea Legii nr. 221/2009 (în acest sens sen. civ. nr. 1609/2006 a Tribunalului București Secția Civilă, modificată prin dec. civ. nr. 148/2008, irevocabilă, a ICCJ pronunțate în cauza O. c S. R., prin care s-au acordat reclamantului 500.000 euro cu titlu de daune pentru condamnare politică abuzivă în perioada 1956 – 1964.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, cu următoarele susțineri:
În mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii dispusă față de reclamantă, astfel că recurentul - pârât invocă excepția lipsei de interes.
Prin art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990 sunt reglementate condițiile acordării unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și a celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, drepturi care nu se pot acorda decât prin recunoașterea caracterului politic al condamnării, respectiv al măsurii administrative dispuse printr-o sentință, respectiv decizie de către autoritățile regimului comunist.
Prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a reținut că există reglementări paralele în legislația internă, pe de o parte Decretul – Lege nr. 118/1990, pe de altă parte, OUG nr. 214/1999. Se susține că persoanele care au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic au putut beneficia de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral, ce nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea caracterului politic al măsurilor privative de libertate, respectiv al măsurilor administrative luate în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, de către regimul totalitar.
Curtea Constituțională a constatat că finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului,principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările adunării parlamentare a Consiliului Europei.
Se solicită în consecință, admiterea recursului, modificarea parțială a sentinței de fond și respingerea capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate față de reclamantă și soțul acesteia, ca lipsit de interes.
În majoritate, Curtea constată:
Recursul declarat de recurenta – reclamantă este nefondat.
Prin decizia nr. 1354/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, s-a stabilit că dispozițiile art. I, pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010, pentru modificare ași completarea Legii nr. 221/2009, sunt neconstituționale, iar prin Decizia nr. 1358/2010 a curții constituționale s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1, lit. a, teza a I-a din Legea nr. 221/2009, sunt neconstituționale.
Efectele art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, au încetat după împlinirea termenului de 45 de zile de la data publicării în Monitorul Oficial a deciziilor instanței de control constituțional, până la data respectivă, fiind suspendate de drept.
Curtea Constituțională a reținut că, în materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, există o . acte normative, cu caracter reparatoriu, pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit, atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice, acte normative care stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară; scutire de plată a impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat; douăsprezece călătorii gratuite anual, pe calea ferată română, la clasa a I-a, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale; soțul (soția) celui decedat din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit; restituirea bunurilor sau despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative în condițiile Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii, este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului.
Astfel, Curtea Constituțională a reținut că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, făcând trimitere în acest sens chiar la jurisprudența CEDO, care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009, în cauza Ernewein și alții c Germania și prin Hotărârea din 2.02.2010 în cauza K. și Iouri Kiladze c G., că dispozițiile Convenției Europene nu impun statelor membre nici o obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Așadar din jurisprudența constantă a instanței europene, Curtea reține că, în materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate, sau acordarea de compensații pentru acestea, statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor.
Așadar deciziile Curții Constituționale fiind general obligatorii, își produc efectele de la data publicării în Monitorul Oficial și ca atare Curtea reține că dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2010 au fost lipsite de efecte juridice și din această perspectivă recursul va fi respins ca nefondat.
Dreptul reclamantului de a solicita daune morale, pentru pagubele aduse ca urmare a condamnării sale politice s-a născut la data producerii prejudiciului însă, astfel cum s-a statuat constant în jurisprudență, nu mai târziu de data de 22.12.1989, dată la care regimul comunist a fost îndepărtat, persoana îndreptățită la despăgubiri având opțiunea de a se adresa instanțelor de judecată, fără restricții legale.
Cum reclamantul și-a întemeiat acțiunea în ce privește acordarea daunelor morale și pe dreptul comun, în mod întemeiat instanța de fond a constatat că pretențiile reclamantului întemeiate pe dispozițiile art. 998 – 999 C.civ. sunt prescrise, fără ca în acest mod să i se îngrădească părții dreptul de acces efectiv la o instanță, în contextul aplicabilității dispozițiilor art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Prin decizia nr. 12/19.09.2011, pronunțată de ICCJ în recurs în interesul legii s-a stabilit în ce privește principiul nediscriminării că acesta poate cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj și de discriminare în care s-ar găsi unele persoane are, o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, controlului de constituționalitate.
Este nefondată critica vizând încălcarea principiului neretroactivității legii în legătură cu care prin decizia nr. 12/2011 pronunțată în recurs în interesul legii s-a statuat că unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă, situația acțiunilor în justiție aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, Dimpotrivă, acestea sunt asimilabile unor situații juridice legale în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.
Se precizează, totodată, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, aceasta nu înseamnă că efectele actului normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu este vorba de un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
În consecință, se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic ca urmare a declarării ei ca neconstituțională.
A fost criticată sentința de fond din perspectiva art. 6 CEDO, în legătură cu care aceeași decizie reține că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului deoarece lipsirea de efecte a actului se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Mai mult, potrivit jurisprudenței CEDO este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte, astfel că nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului de lege invocat și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Invocarea unor decizii pronunțate irevocabil de diferite instanțe de judecată, de către recurentul-reclamant nu atrage admisibilitatea recursului chiar în situații similare câtă vreme practica, în dreptul românesc nu constituie izvor de drept.
Întrucât nu sunt motive de nelegalitate ale sentinței recurate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. 1 C.pr.civ. și art. 304 pct. 9 C.pr.civ. corelat cu art. 3041 C.pr.civ..
Recursul pârâtului S. R. urmează a fi admis cu referire la excepția lipsei de interes invocată în recurs relativ la capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Într-adevăr, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu … dacă au fost întemeiate pe unul din următoarele acte normative: lit. e, deciziile nr. 200/1951 …”.
În cauză, aceste dispoziții legale sunt pe deplin aplicabile însăși reclamanta prin acțiune precizând că prin decizia MAI nr. 200/1951 întreaga sa familie formată din părinți împreună cu reclamanta, au fost dislocați în câmpia Bărăganului, localitatea Bordușanii Noi – Fetești, măsură ridicată prin decizia MAI nr. 6200/1955, la data de 20.12.1955.
Prin urmare, câtă vreme dislocarea și stabilirea domiciliului obligatoriu constituie de drept măsură administrativă cu caracter politic, excepția lipsei de interes este admisibilă în cauză fiind inutilă constatarea, în mod distinct, a caracterului politic al măsurii stabilirii domiciliului forțat al reclamantei și familiei sale.
Urmează ca recursul recurentului-pârât să fie admis, iar sentința de fond modificată parțial, urmând a fi respins ca lipsit de interes capătul de cerere prin care s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative, urmând a fi păstrate celelalte dispoziții ale instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Respinge ca nefondat, recursul declarat recurenta-reclamantă F. S. (S.), împotriva sentinței civile nr.873/03.05.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._ .
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe.
Modifică în parte sentința civilă recurată, în sensul că respinge ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
Menține restul dispozițiilor sentinței civile.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26.10.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. P. R. P.
GREFIER
G. M. V.
Red. A.P.
Tehnored. T.I.
2 ex./22.11.2012
Jud. fond:
T. S.
Cu opinia separată a doamnei judecător D. F. B.
în sensul că respinge ca nefondat recursul pârâtului.
Opinia separată privește doar soluția pronunțată cu privire la recursul pârâtului S. R..
Consider că este nefondat motivul de recurs invocat de recurentul pârât S. R. referitor la soluția pronunțată cu privire la excepția lipsei de interes în ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative luate împotriva membrilor familiei reclamantei.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative: (…) e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne.
În cauză, astfel cum a constatat tribunalul, împotriva reclamantei și a membrilor familiei acesteia a fost luată măsura deportării, fiind fixat domiciliul obligatoriu în ., în baza deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
În consecință, reținând că reclamanta a dovedit că situația de fapt expusă în acțiune se încadrează în prevederile legale invocate, respectiv că măsura administrativă a fost luată în temeiul deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, față de prevederile menționate ale art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, în mod corect prima instanță a admis capătul de cerere formulat în acest sens de reclamantă și a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva reclamantei și a membrilor familiei acesteia.
Împrejurarea că o măsură administrativă este considerată de lege ca având caracter politic nu atrage automat lipsa interesului de a se solicita constatarea caracterului politic al acelei măsurii, întrucât instanța de judecată este cea care verifică în concret dacă situația de fapt invocată se încadrează sau nu în prevederile legale care stabilesc caracterul politic al măsurii administrative.
Astfel, nu se poate nega dreptul reclamantei de a sesiza o instanță de judecată care să se pronunțe cu privire la împrejurarea dacă măsura invocată se încadrează sau nu în prevederile menționate ale Legii nr. 221/2009. Accesul liber la justiție este consacrat, ca drept cetățenesc fundamental, atât prin art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și prin art. 21 din Constituția României, prin art.10 din Declarația universală a drepturilor omului, precum și prin art.14 pct.1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice. Accesul liber la justiție este conceput ca drept al oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, instanța de judecată sesizată fiind obligată să se pronunțe cu privire la dreptul civil invocat de reclamant.
Mai mult, numai instanța de judecată poate stabili în ce măsură situația de fapt concretă expusă de reclamant în acțiune se încadrează sau nu în prevederile legale invocate de acesta.
În consecință, în condițiile în care posibilitatea de a sesiza instanța nu poate fi negată reclamantei iar dreptul invocat de aceasta, respectiv constatarea caracterului politic al măsurii administrative, a fost confirmat de instanță în baza unei legi în vigoare, nu se poate susține lipsa interesului reclamantei de a formula o astfel de cerere, rezultând din faptul că domeniul de aplicare a Legii nr. 221/2009 se suprapune cu al unor acte normative anterioare.
Nu se poate susține că această cerere este lipsită de interes ca urmare a constatării neconstituționalității textului legal care prevedea acordarea daunelor morale având în vedere că, astfel cum s-a arătat în decizia Curții Constituționale, recunoașterea măsurii contrare drepturilor omului are scopul de a oferi o satisfacție de ordin moral, pe lângă măsurile reparatorii deja adoptate prin alte acte normative.
În consecință, reținând că motivul de recurs invocat de recurentul pârât, prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, nu este întemeiat, consider că se impunea respingerea ca nefondat a recursului declarat de această parte.
JUDECĂTOR,
D. F. B.
Red.DFB
Tehnore.DFB
23.11.2012
| ← Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... | Cereri. Decizia nr. 150/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
