Pretenţii. Decizia nr. 754/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 754/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-03-2012 în dosarul nr. 754/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI –SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ, CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.754R
Ședința publică de la 15.03.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE – S. T.
JUDECĂTOR – C. B. T.
JUDECĂTOR – I. R. D.
GREFIER - N. G. S.
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulată de contestatorul reclamant G. A. împotriva sentinței civile nr. 51R/08.02.2011 pronunțată de CURTEA DE APEL BUCUREȘTI –SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 24.02.2012, contestatorul-reclamant a depus la dosarul cauzei chitanța nr._/22.02.2012, cu care face dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 10 lei depunând și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Curtea ia act de îndeplinirea obligației de a depune timbru judiciar și de a face dovada achitării taxei judiciare de timbru de către contestatorul-reclamant G. A. și procedează la anularea acestora.. De asemenea, se mai învederează că, prin motivele contestației formulate în scris, contestatorul-reclamant G. A. a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, din oficiu, invocă excepția inadmisibilității contestației în anulare și având în vedere solicitarea contestatorului-reclamant privind judecarea cauzei în lipsă, urmează să rețină cauza de față în pronunțare asupa excepției invocate.
CURTEA
Prin decizia civilă nr. 51R/08.02.2011, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI –SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ a dispus: „În majoritate:
Admite recursul formulat de recurenții-pârâți S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINAȚELOR PUBLICE și S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA împotriva sentinței civile nr.2084 din 26.10.2010, pronunțată de Tribunalul Ialomița- Secția Civilă, în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul-reclamant G. A..
Modifică în tot sentința recurată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată”.
A arătat următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Ialomița la data de 16.09.2010, sub nr._ reclamantul G. A. a chemat în judecată S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în Municipiul București, solicitând acordarea de despăgubiri civile în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 221/2009 și ale O.U.G. nr. 62/2010, reprezentând prejudiciu moral suferit ca urmare a măsurilor cu caracter politic la care a fost supus.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în luna martie 1944 a fost evacuat împreună cu familia din . aflată pe teritoriul Republicii M.), stabilindu-li-se domiciliul în . T., de unde au fost dislocați la data de 18.06.1951 de către organele de securitate și miliție și strămutați în câmpia Bărăganului, în triunghiul Cacomeanca – Independența – Ceacu, locul devenind . schimbându-și denumirea în . rămase fiind confiscate.
În toată perioada de domiciliu obligatoriu, au fost supuși unei multitudini de restricții – interzicerea părăsirii localității, lipsa apei potabile, lipsa totală a medicamentelor și a asistenței medicale, lipsa alimentelor de orice fel, interzicerea accesului la învățământul profesional, liceal și universitar, interzicerea primirii de vizite ale rudelor, razii pe timpul nopții, percheziții domiciliare ziua, soldate nu de puține ori cu distrugerea micilor cantități de alimente găsite, interzicerea de relații cu locuitorii băștinași din comunele învecinate etc.
Consideră că prin măsura luată, respectiv aceea de stabilire a domiciliului obligatoriu, le-au fost încălcate drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la libertate și siguranță, dreptul la libera circulație, dreptul de proprietate, dreptul de acces la funcțiile publice, dreptul la învățătură, fiind supuși la discriminare etnică și de acces la educație, terorii, torturii fizice și psihice și privați de protecția prevăzută de Constituția de la acea vreme.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009 și ale Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 62/2010.
În dovedirea acțiunii s-au depus înscrisuri.
Pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița a depus întâmpinare arătând că reclamantul nu poate beneficia de despăgubiri întrucât, din interpretarea art. 1 lit. a, acestea se acordă doar pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnărilor politice, iar nu și pentru cel provocat de măsurile administrative cu caracter politic.
Prin sentința civila nr.2084/26.10.2010, pronunțată de Tribunalul Ialomița- Secția Civilă, s-a admis cererea, fiind obligat pârâtul la plata către reclamant a echivalentului în lei la data plății a sumei de 10.000 Euro, reprezentând despăgubiri.
Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit adresei nr. 161/C/21.02.2007 emisă de Ministerul Apărării – Direcția Instanțelor Militare – rezultă că reclamantul G. A., născut la data de 24.07.1938 în M. – URSS, fiul lui I. și I., a fost strămutat la data de 18.06.1951 împreună cu familia sa, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951 din localitatea Teremia M. – Sânnicolau M., fixându-li-se domiciliul obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă, Raionul Călărași, iar prin Decizia M.AI. nr. 6100/27.07.1955 le-au fost ridicate restricțiile domiciliare.
Prin Hotărârea nr. 55 din 10.09.1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului – Lege nr. 118/1990 din județul Călărași s-a reținut că reclamantul s-a născut la data de 24.07.1938, fiind strămutat din . T. în localitatea Ezerul, în perioada 18.06.1951 – 01.09.1955.
În condițiile art. 3 alin. 1 lit. d, combinat cu art. 3 alin. 1 din Decretul – Lege nr. 118/1990, prin aceeași hotărâre i s-a acordat o indemnizație lunară de 833 lei.
Reclamantului i-a fost recunoscută și calitatea de luptător în rezistența anticomunistă în baza O.U.G. nr. 214/1999, prin Decizia nr. 642/09.05.2001.
Față de înscrisurile menționate, în raport de dispozițiile art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, tribunalul a reținut că reclamantul G. A. a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic, recunoscută ca atare de textul de lege menționat.
Potrivit art. 5 alin.(1) lit. a) pct.1 și 2 din Legea nr. 221/2009 „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare în cuantum de până la: 1) 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic; 2) 5.000 de euro pentru soțul/soția și descendenții de gradul I”.
Având în vedere că reclamantul G. A. a suferit un prejudiciu moral ca urmare a strămutării într-o altă localitate, tribunalul a apreciat că acesta beneficiază, în nume propriu, de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.) pct. 1, astfel că, în raport de durata măsurii administrative cu caracter politic luată împotriva sa, având în vedere și limita maximă a despăgubirilor stabilită de legiuitor, s-a apreciat că acesta este îndreptățit să primească despăgubiri în limita sumei de 10.000 euro.
Impotriva acestei sentinte, paratul a formulat in termen legal, calea de atac a recursului (intitulata apel), solicitand modificarea sentinței apelate, în sensul respingerii cererii reclamantului ca nefondata.
S-a considerat sentința civilă nelegală și netemeinică, din următoarele considerente:
În urma analizării materialului probator în cauză, Tribunalul Ialomița apreciază ca prejudiciul moral suferit prin condamnare este atât prejudiciul moral suferit ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare, cât și cel produs prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic, ținând cont că pe de o parte nu exista nici o rațiune pentru care să fie excluse de la acordarea de despăgubiri pentru acest motiv persoanele persecutate din motive politice, în funcție de natura actului prin care s-a realizat, fără a se constata existența unei discriminări, atât timp cât nu se poate nega existenta unui prejudiciu moral si in cazul luării unei masuri administrative.
Astfel, alin.1 lit. a face referire la „acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de prin condamnare „, iar alin.1^1 face referire la „durata pedepsei private de libertate” ,”perioada de timp scursa de la condamnare.”
Rezulta deci ca despăgubirile se acorda doar persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic si sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin acestea.
Persoanele care au fost supuse unor masuri administrative cu caracter politic, beneficiază de despăgubirile prevăzute la lit. b) si constau in echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al masurilor administrative îndreptate împotriva lor, daca acestea nu au fost restituite sau nu au fost obținute despăgubiri in echivalent in condițiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției.
În cazul de fata reclamantul nu a fost condamnat, ci împotriva lui s-a luat o măsura administrativa de strămutare, împrejurare ce conduce potrivit art.5 lit. b) din Legea nr. 221/2009.
Pe de altă parte, au fost invocate prevederile OUG nr.62 /2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronunțate in perioada 06.martie 1945-22.decembrie 1989, si pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al legii nr.247/2005, privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele adiacente, respectiv noul cuprins al art. 5 lit. a) alin .1 „ acordarea de despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum 1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic” acesta reprezentând pragul maxim pana la care se pot acorda despăgubiri.
Constant, instanțele au apreciat ca art.5 (1) lit. a din Legea nr.221/2009 prevede acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare .
Enumerarea cuprinsa la alin.1 al art. 5 reprezintă cadrul general, despăgubirile fiind reglementate separat în funcție de situația in care se găsește persoana care solicita acordarea lor.
Potrivit art.1 si art.3 din Legea nr.221/2009 se face o distincție clară între cele doua noțiuni de condamnare cu caracter politic, respectiv măsura administrativa cu caracter politic . Legea nu menționează in textul sau ca măsura administrativa cu caracter politic este asimilata condamnării cu caracter politic, iar unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie sa distingă.
Insa in considerentele hotărârii, instanța, in motivare, trece peste prevederea clara a legiuitorului care la art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr.221/2009 (în forma inițială) menționează expres (și de stricta interpretare) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin „condamnare prevedere menținută si in OUG nr. 62/2010 art. 1, care modifica art. 5 alin.1 lit. a, „ acordarea de despăgubirii pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare in cuantum de pana la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic in perioada 6.martie 1945 — 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic ;
2.5000 de euro pentru sotul/sotia si descendenții de gradul I „ 3. 2500 de euro pentru descendenții de gradul al II-lea.”
Cu toate acestea instanța face o interpretare extensiva a voinței legiuitorului, apreciind ca acesta a avut în vedere ambele categorii prin sintagma condamnare.
În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, hotărârea instanței nu face referire la probele administrate menite sa contureze dimensiunea prejudiciului moral suferit de reclamant. Astfel, instanța nu a avut în vedere ca reclamantul a beneficiat de prevederile Decretului- lege 118/1990 și OUG 214/1999.
Recurentul a aratat ca trebuie avut în vedere faptul că la 01.07.2010 a intrat în vigoare OUG nr. 62/2010 care la art.1 pct.2 prevede introducerea alin.1^1 după alin.1 al art.5 din legea 221/2010. Acest alineat menționează în mod expres criteriile de acordare a despăgubirilor, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, legiuitorul făcând referire expres la „durata pedepsei privative de libertate „, perioada de timp scursa de la condamnare, si consecințele negative produse in plan fizic, psihic si social”. Așadar, dispozițiile OUG 62/2010 sunt de imediata aplicare si in speța dedusa judecații.
În cazul in care se va trece peste aceste considerente si se va constata ca reclamantul are dreptul la despăgubiri morale pentru măsura administrativa care s-a luat împotriva sa si a părinților săi, trebuie avut în vedere faptul că instanța de fond a stabilit cuantumul daunelor morale la nivelul pragului maxim de_ de euro, fără a tine seama de criteriile prevăzute de art. 5 alin. 1^1 din legea nr. 221 /2009, in baza unei aprecieri rezonabile .
Într-o speța similară C. a acordat reclamantului despăgubiri in cuantum de 4000 de euro pentru măsura administrativa la care a fost supus in perioada 1951-1955. Referitor la daunele morale in general, sub aspectul cuantumului, statuând in echitate, astfel cum este prevăzut in acest principiu prin art.41 din Convenția CEDO, Curtea Europeana a Drepturilor Omului prin jurisprudența sa constanta, în raport de circumstanțele cauzei, s-a adoptat o poziție moderata prin acordarea unor sume rezonabile, cu titlu de reparație morala, în majoritatea cazurilor acestea fiind cuantificate sub nivelul de_ de euro (Cauza C.- 4000 de euro, Cauza Konolos — 3000 de euro), iar în cauzele in care s-au solicitat despăgubiri morale pentru ARESTARE NELEGALA, despăgubirile nu au depășit 3000 de euro (Cauza Rosengren c.Romaniei ,Temesan c. Romaniei-1600 de euro)
În drept, calea de atac a fost întemeiata pe prevederile art.282 Cod de procedura civila, art.5 din Legea nr.221 /2009, art. I si II din OUG nr. 62/2010.
În majoritate, analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de limitele stabilite prin dispozițiile art. 304 si urm. C.pr.civ., Curtea a constatat caracterul fondat al recursului, pentru urmatoarele considerente:
În mod prealabil, Curtea va retine ca este corecta solutia pronuntata cu privire la admisibilitatea actiunii, critica invocata de catre recurentul-parat sub considerentul ca despăgubirile morale se acorda doar in cazul condamnărilor, in speta neexistand o hotărâre de condamnare, ci doar o măsura administrativa impotriva reclamantului.
Astfel, Curtea apreciază că sintagma „prejudiciul moral suferit prin condamnare”, este folosită de legiuitor într-un sens larg, incluzând atât prejudiciul moral suferit ca urmare a unei hotărârii judecătorești de condamnare, cât și cel produs prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic.
Pe de o parte, se apreciază că nu există nicio rațiune pentru care să fie excluse de la acordarea de despăgubiri pentru acest motiv persoanele persecutate din motive politice, în funcție de natura actului prin care s-a realizat, fără a se constata existența unei discriminări, atât timp cât nu se poate nega existența unui prejudiciu moral și în cazul luării unei măsuri administrative cu caracter politic.
Fiind vorba de discriminare politică în ambele situații, nu există vreo rațiune pentru care în cazul condamnării penale printr-o hotărâre să se acorde daune morale, iar când s-a dispus o măsură administrativă, din aceleași motive, să nu fie permisă acordarea daunelor morale.
Pe de altă parte, verificând conținutul dispozițiilor legale cuprinse în art. 5 alin. 1 al Legii, se poate observa la reglementările din cadrul literelor b) și c) că, de fiecare dată când legiuitorul a dorit să se refere la condamnare în sens strict, a menționat expres „prin hotărâre de condamnare”.
O confirmare a acestei interpretări realizate în primă instanță, este dată și de conținutul art. I, pct. 1 din OUG nr. 62/30.06.2010, prin care s-a modificat art. 5 alin. 1 lit. a, sub aspectul cuantumului maxim al despăgubirilor ce pot fi acordate, dar ceea ce este relevant pentru motivarea în speță, este faptul că legiuitorul pornește de la premisa că despăgubirile pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare pot fi acordate „persoanei care a suferit condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic” (pct. 1 al lit. a, modificate).
Ca atare, reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a), pentru a cere despăgubiri pentru prejudiciul moral produs prin luarea unei măsuri administrative cu caracter politic împotriva sa.
Asupra fondului dreptului, analizând motivul de ordine publică invocat, față de caracterul prioritar al aspectului legat de declararea neconstituționalității prevederilor legale menționate:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Potrivit acestor dispoziții, care au format temei al cererii de chemare în judecată, „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 569/2001, cu modificările și completările ulterioare.”
Prin declararea neconstituționalității acestor dispoziții, Curtea Constituțională a constatat, în esență, că legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989, de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens, au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice;
3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi, statul creând cadrul legislativ care să garanteze realizarea dreptului la restituire, indiferent dacă este vorba despre o restituire în natură sau de acordarea unei despăgubiri în caz de imposibilitate a restituirii în natură.
Reglementările adoptate au ținut seama de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 (1996) intitulată „Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste” și nr. 1481 (2006), intitulată „Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”. Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I. nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atâta timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea Constituțională a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată, Curtea Constituțională a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei).
Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecký contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul – lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării” - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
În concluzie, instanța de contencios constituțional a stabilit că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 și 5 din legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. 1 - potrivit cărora „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției” - și al art. 1 alin. 5 din Constituție - potrivit căruia „În România, respectarea [...] legilor este obligatorie” - Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr.221/2009, introduse prin art. I pct.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile primului alineat din același articol, instanța de contencios constituțional a constatat că trimiterile la lit.a) a alin.1 al art.5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin.1 lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 ca fiind neconstituțional.
Potrivit prevederilor art.147 alin.1 din Constituție, dispozițiile din legile constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, legiuitorul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Urmare a epuizării termenului menționat de textul constituțional, fără ca dispozițiile cenzurate să fie puse în acord cu legea fundamentală, se constată că dispozițiile art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 și-au încetat efectele, ceea ce duce la lipsirea de suport legal a cererii introductive de instanță. Textul declarat neconstituțional era cel care reglementa dreptul subiectiv civil și pretins în litigiul pendinte, iar încetarea efectelor acestei dispoziții legale are drept consecință, lipsirea cererii reclamantelor de temei de drept substanțial.
În ipoteza particulară prevăzută de art.147 din Constituție, Curtea reține că abrogarea, explicită sau implicită, a unei norme juridice nu echivalează ca efect juridic, cu încetarea efectelor unei norme juridice ca urmare a declarării neconstituționalității lor. Aceasta întrucât în prima situație este vorba de un conflict de legi în timp, abrogarea provenind de la legiuitor, iar problema ridicată ține de aplicarea legii materiale în timp, în timp ce declararea neconstituționalității unei prevederi legale duce la încetarea efectelor acesteia, nu provine de la legiuitor și nu poate da naștere conflictului de legi în timp, norma încetând pur și simplu să mai existe.
Astfel, Curtea reține că, dacă s-ar considera că instanța este ținută de temeiul de drept în vigoare la data formulării acțiunii și este în drept a ignora declararea neconstituționalității acestuia pe parcursul judecății, s-ar goli de conținut însăși procedura controlului de constituționalitate.
O atare concluzie este cu atât mai clară pentru ipoteza în care neconstituționalitatea este invocată pe parcursul unui proces pendinte, astfel cum art.29 din Legea nr. 47/1992 o permite în mod expres, în orice fază a procesului. Or, dacă declararea neconstituționalității nu ar avea nici un efect pentru un proces pornit (și în care s-a pronunțat o hotărâre nedefinitivă), atunci nu și-ar mai avea rostul nici posibilitatea invocării excepției în aceste condiții, și nici nu s-ar prevedea suspendarea judecății litigiului (în vechea reglementare) sau o cale de atac extraordinară, de retractare, pentru cazul admiterii excepției (după modificările aduse prin Legea nr. 177/2010 Legii nr.47/1992 și Codului de Procedură Civilă, în art.322).
De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la întinderea efectelor deciziilor prin care se constată neconstituționalitatea unor dispoziții legale (exemplificativ, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999).
Cât privește posibilitatea reclamantului de a invoca în beneficiul său dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, mai precis ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, Curtea consideră că nu se poate reține existența unei „speranțe legitime” a reclamantului la obținerea unor compensații pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin.1 lit. a, ulterior declarate neconstituționale, care ar fi devenit ulterior iluzorie.
Analizând acest aspect, Curtea are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conținutului noțiunii de „speranță legitimă”, în sensul că aceasta este legată de modul în care o cerere de chemare în judecată poate fi soluționată în raport de dreptul intern; o asemenea speranță trebuie să aibă o bază suficientă în acea lege, respectiv să fie susținută de temei rezonabil justificat într-o normă de drept cu o bază legală solidă.
În atare situație, dreptul la despăgubiri nu se naște automat (ex lege), ci este supus condiției de a formula o cerere și de a fi admisă această cerere de autoritatea judiciară competentă; petentul nu poate astfel să se aștepte ca dreptul său la despăgubiri să se materializeze fără urmarea cu succes a procedurii judiciare - care presupune trecerea unei perioade de timp - în cursul căreia autoritățile trebuie să verifice dacă petentul îndeplinește condițiile pentru acordarea despăgubirilor. Or, nu se poate reține că un act legislativ, care, la scurt timp după emiterea lui, a fost contestat ca fiind contrar principiilor constituționale (cărora trebuia să se subordoneze și care erau în egală măsură în vigoare la data formulării acțiunii în pretenții), și a fost și găsit ulterior neconstituțional pe acest motiv, poate reprezenta o bază legală solidă în sensul menționat mai sus, respectiv în sensul jurisprudenței Curții europene.
Curtea EDO a menționat aceste considerații în hotărârea din Cauza Slavov contra Bulgariei, unde s-a reținut că dispoziția legală referitoare la obținerea compensațiilor nu a fost anulată ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor (după cum s-a arătat, situația nefiind identică cu ipoteza abrogării), astfel încât nu se poate invoca nici existența unei proceduri neechitabile, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia. În consecință, nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.
În cauza menționată (Cauza Slavov contra Bulgariei), instanța de contencios european a reținut că art.1 din Protocolul 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor și proporției în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetățenilor săi de un regim totalitar anterior, iar pe de altă parte, este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți.
Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Curtea constată că soluția adoptată de prima instanță este fondată pe dispoziții legale ce au fost constatate de instanța de contencios constituțional, ca fiind contrare legii fundamentale.
Pe cale de consecință, ținând seama de principiul ierarhiei actelor normative, respectivele dispoziții ale Legii nr.221/2009 nu pot fi considerate ca unele apte a justifica menținerea hotărârii primei instanțe, impunându-se respingerea acțiunii.
Față de considerarea ca fondat a acestui motiv de ordine publică, nu se mai impune analizarea celorlalte critici ale căii de atac, astfel ca în temeiul art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis în majoritate recursul, dispunând modificarea în tot a sentinței fondului, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
Opinia separată a unuia dintre judecători a fost în sensul respingerii recursului, ca nefundat, pentru următoarele considerente:
Apreciind că potrivit art. 147 alin (4) din Constituție de la data publicării, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, Curtea urmează să rețină că atât legislația în vigoare cât și practica judiciară existentă la acea dată, îl îndreptățeau pe reclamant să spere la recunoașterea dreptului său la despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în perioada dictaturii comuniste.
Faptul că prin decizia Curții Constituționale s-a schimbat cadrul legislativ în cursul soluționării cauzei nu poate avea ca efect soluția respingerii ca neîntemeiată a unei acțiuni introdusă anterior datei pronunțării deciziei instanței de contencios constituțional.
Soluția contrară prin care s-ar respinge acțiunea ar nesocoti regulile de aplicare a legii în timp prin care o prevedere legală abrogată poate produce efecte doar pentru viitor și, totodată, ar fi în contradicție cu regulile aplicabile deciziei interpretative a Curții Constituționale.
Prin respingerea acțiunii s-ar nesocoti și principiul speranței legitime pe care reclamantul a avut-o la data sesizării instanței prin luarea în considerare a cadrului legislativ în vigoare la acea dată și a practicii judiciare elaborată în aplicarea acestuia.
Astfel, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a drepturilor Omului a reținut că: „Curtea reafirma imediat ca Convenția nu impune statelor contractante nici o obligație specifica de a repara nedreptățile sau prejudiciile cauzate înainte de a ratifica Convenția (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [GC], nr._/98, paragraful 35, CEDO 2004-IX).
Cu toate acestea, daca statele decid mai întâi sa adopte legi pentru a despăgubi victimele nedreptăților comise in trecut, acestea trebuie sa fie puse in practica cu o claritate si o coerenta rezonabila pentru a evita pe cat posibil insecuritatea juridica si incertitudinea pentru subiecții de drept interesați. In aceasta privință trebuie subliniat ca incertitudinea, indiferent daca este legislativa, administrativa sau jurisdicțională, este un factor important care trebuie luat in calcul pentru a aprecia conduita statului (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [GC], nr._/96, paragraful 151, CEDO 2004-V si P. împotriva României, nr._/00, paragraful 92, CEDO 2005-... (extrase)).”
Chiar dacă jurisprudența instanțelor judecătorești este radical modificată ca urmare a deciziei instanței de contencios constituțional, această împrejurare nu este un argument suficient pentru a justifica efectele de ignorare a siguranței circuitului civil ce se vor crea.
Tot instanța CEDO a reținut în acest sens, referindu-se la rolul instanței supreme dar într-un raționament aplicabil mutatis mutandis și instanței de contencios constituțional, dat fiind rolul comun de instanțe supreme destinate să asigure legalitatea și caracterul unitar al practicii judiciare la nivelul instanțelor inferioare că:
„Aceasta practica, ce s-a dezvoltat in cadrul celei mai înalte autorități judiciare din tara, este in sine contrara principiului siguranței publice, care este implicita in ansamblul articolelor Convenției si care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr._/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). In loc sa-si îndeplinească rolul sau stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului in sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr._/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII si Pădurari citat anterior, paragraful 98, si, a contrario, Pérez Arias împotriva Spaniei, nr._/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).”
Văzând totodată dispozițiile constituționale ale art. 20 în conformitate cu care:
1)Dispozițiile constituționale privind drepturile si libertățile cetățenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declarația Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Daca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului in care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Curtea apreciază că este necesar a se da întâietate principiilor fundamentale de drept stabilite în jurisprudența CEDO față de dispozițiile deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curții Constituționale a României.
Împotriva deciziei de admitere a recursului si modificare a sentinței in sensul respingerii cererii de chemare in judecata ca neintemeiata, contestatorul G. Anatoliea a formulat contestatie in anulare, invocând art. 497, alin. (2), pct.2 din codul de procedură civilă și arătând următoarele:
În fapt, prin cererea de chemare în judecată, am solicitat ca pârâtul, S. Român, să fie obligat la plata drepturilor ce mi se cuvin cu titlu de daune morale, în conformitate cu dispozițiile din Legea nr. 221 din 2 iunie 2009 și Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62 din 30 iunie 2010.
Prin sentința civilă nr. 2084 F pronunțată în ședință publică la data de 26.10.2010, Tribunalul Ialomița a admis acțiunea și a obligat S. Român să îmi plătească despăgubiri_ euro, echivalentul în lei a sumei de la data plății efective.
Împotriva acestei sentințe, pârâtul, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița, a declarat recurs prin care solicită respingerea cererii ca nefondată, reiterând, de fapt, aceleași motive din întâmpinarea depusă la prima instanță. În argumentarea sa pentru respingerea acțiunii, D.G.F.P.I vorbește numai despre condamnările cu caracter politic, prin omisiune trecând cu vederea faptul că OUG nr. 62/2010 modifică numai litera a) de la art.5 alineatul (1) al Legii nr. 221/2009, păstrându-se în forma inițială începutul acestui articol: „Art.5.- (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:”. Dacă legiuitorul ar fi dorit ca drepturile să se acorde numai persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic, ar fi eliminat din art. 5.-(1) sintagma „sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”.
În practicaua deciziei civile nr. 51 R / 08.02.2011 se menționează faptul că am depus întâmpinare, la data de 02.02.2011, în trei exemplare dar la care instanța de recurs nu face nici o referire în considerente.
Potrivit Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 din 1996 și 1481 din 2006, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viată, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Și în considerentele Deciziei nr. 1360 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, la pact. 4.3, se face referire la acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, printre care și despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 41 din Convenția CEDO, prin jurisprudența sa constantă, în raport de circumstanțele cauzei, a acordat cu titlu de reparație morală diverse sume de bani: cauza C. contra României - 2010, cauza Konolos contra României -2008, cauza Rosengren contra României - 2010, cauza T. contra României 2008.
În această situație, mă consider îndreptățit să beneficiez de aceste drepturi, fapt pentru care vă rog să admiteți contestația în anulare formulată.
Consider corectă și legală sentința civilă pronunțată de prima instanță. De asemenea, opinia separată a doamnei judecător M. C., corectă și legală, este în sensul respingerii recursului.
În drept, Legea nr. 221/2009 cu modificările și completările aduse pin O.U.G. nr. 62/2010, Convenția CEDO.
În temeiul prevederilor art. 405 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, solicita judecarea cauzei în lipsa.
Nu s-a depus întâmpinare.
Analizând asupra contestației în anulare de față, Curtea reține următoarele:
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac ce se poate exercita asupra hotărârilor judecătoresti irevocabile, în cazurile strict si limitativ prevăzute de lege(art. 317-318 C.proc.cuiv.). Textul legal invocat de contestator, art. 497 Cod de procedură civilă, nu are legătură cu contestatia in anulare, referindu-se la proceduri de executare silită.
Restrângerea legală a contestării se bazează pe ratiunea respectării autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești irevocabile si respectiv pe principiul securității juridice.
În speță contestatorul atacă o decizie pronuntată în recurs -ce reprezenta calea de atac ce a fost exercitata si solutionată împotriva hotărârii primei instanțe de fond(Tribunalul București) instanță ce s-a pronuntat la data de 26.10.2010, prin sentința sus-mentionată, modificata in recurs conform art. 312 alin. 3 C.proc.civ. în sensul respingerii cererii de chemare in judecata.
Or, în motivarea contestatiei în anulare de față se susține o greșită judecată data de instanța de recurs(erori de judecata), apreciindu-se intemeiată opinia separata a judecătorului din recurs a cărui opinie potrivit art. 258 C.proc.civ nu produce efecte asupra părților, situația acestora fiind cea data cu majoritate in recurs.
Asemenea critică a deciziei de recurs dată cu majoritate nu face parte legal din motivele de contestatie in anulare permise de lege. Așadar, indiferent care ar fi fost opinia completului de față asupra problemelor de fond din procesul care s-a soluționat irevocabil prin decizia de recurs contestata, cu majoritate, instanța de față nu este indreptățită legal să desființeze decizia de recurs, ea nefiind o instanță supranationala, ci o instanță interna supusă dispozițiilor legale care reglementeaza calea extraordinara a contestatiei in anulare pentru situații strict si limitativ prevăzute de lege..
Textul art. 318 alin. 1 teza I Cod proc.civ. se referă la erori materiale nu la erori de judecată a cauzei în aprecierea probatoriului sau a problemelor de drept. Nu se incadreaza dispozițiilor sale(teza a doua) nici neexaminarea de către instanța de recurs in considerentele deciziei a celor invocate de intimat prin intâmpinare, cum susține contestatorul. Pentru omisiuni, este reglementată contestatia in anulare la dispoziția părții recurente ale cărei motive de recurs s-ar fi omis in soluționarea recursului.
Numai dacă instanța de recurs realizeaza o eroare materiala sau omite să răspundă un motiv de recurs se poate retine justetea demarării contestatiei în anulare, nu și dacă, la apărările intimatului reclamant, instanța de recurs a răspuns cu motivări apreciate ca neîntemeiate sau insuficiente de contestator.
Contestatorul, susținând că situația aplicării deciziei Curții Constituționale in timp este alta, susține că instanța de recurs a săvârsit o eroare de judecată, nu o eroare materială care ar viza simple preluări de date, nu evaluări ale lor. Or, o eroare de judecată nu constituie motiv legal de contestatie in anulare devreme ce nu se încadrează motivelor de exercitare a unei căi extraordinare de atac.
Aceasta pentru că hotărârea judecătorească irevocabilă a trecut în autoritatea de lucru judecat. Ea nu poate fi pur și simplu desfiintată, prin contestație în anulare, ori de câte ori o parte se arată nemultumită de considerentele ei în sensul că aceste considerente nu sunt întemeiate sau legale. Aceasta deoarece instanța învestită cu o contestatie în anulare are un rol strict restrâns de lege la cazurile de contestatie în anulare prevăzute de art. 317-318 C.proc.civ., ci nu reprezintă o instanță supranatională.
Art. 317 C.proc.civ.prevede: „ Hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, pentru motivele arătate mai jos, numai dacă aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului:
1. când procedura de chemare a părții, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele legii;
2. când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.
Cu toate acestea, contestația poate fi primită pentru motivele mai sus-arătate, în cazul când aceste motive au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanța le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond.”
Art.318 C.proc.civ. prevede: „ Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.”
În consecință, potrivit celor mentionate, Curtea nu este îndreptățită legal să desființeze decizia din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul reclamant G. A. împotriva sentinței civile nr. 51R/08.02.2011 pronunțată de CURTEA DE APEL BUCUREȘTI –SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și S. ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE IALOMIȚA, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 15.03.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
S. T. C. B. T. I. R.
D.
GREFIER
N. G. S.
Red. TCB
Tehnored. .> 2 ex. / ………………..
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1295/2012. Curtea de Apel... | Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Decizia nr.... → |
|---|
