Obligaţie de a face. Decizia nr. 2104/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 2104/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 06-12-2013 în dosarul nr. 2104/2013

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ

Dosar nr._

DECIZIA CIVILĂ NR. 2104R

Ședința publică din data de 06.12.2013

CURTEA COMPUSĂ DIN:

PREȘEDINTE - Z. D.

JUDECĂTOR - C. M. S.

JUDECĂTOR - V. A.

GREFIER - D. L.

Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul – reclamant Ș. N., împotriva deciziei civile nr. 470A/03.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații – pârâți Administrația P. Protocolului de Stat R.A., M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, cauza având ca obiect „ acțiune în constatare, obligația de a face și alte cereri”.

Dosarul a fost strigat la ordinea listei de recursuri.

În cauză s-au efectuat două strigări.

La prima strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns recurentul – reclamant personal, lipsind celelalte părți.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;

Recurentul – reclamant solicită lăsarea dosarului la sfârșitul ședinței de judecată, întrucât are avocat și trebuie să se prezinte.

Curtea dispune lăsarea dosarului la a doua strigare.

La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul – reclamant Ș. N. – reprezentat de avocat Hairum D., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, intimata – pârâtă Administrația P. Protocolului de Stat R.A., - reprezentată de consilier juridic T. D. cu delegație, lipsind intimații – pârâți M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reprezentanta recurentului – reclamant solicită, în temeiul art. 305 Cod procedură civilă, suplimentarea probei cu înscrisurile pe care le depune la dosar, însoțite de un opis al înscrisurilor depuse, în dovedirea motivelor de recurs, și comunică copii de pe setul de înscrisuri reprezentantei intimatei – pârâte prezente în sala de ședință.

Referitor la înscrisurile depuse la dosar, respectiv hotărârile RAAPPS, din care rezultă faptul că nu-i sunt opozabile dispozițiile Legii nr.85/1992, întrucât contractul de închiriere a fost încheiat în virtutea funcției de vice-președinte al Consiliului Superior al Agriculturii.

Totodată, arată că, recurentul este om de știință și că funcțiile sporadice deținute la acea vreme nu avut în vedere politicul.

Reprezentanta intimatei – pârâte Administrația P. Protocolului de Stat R.A., arată că a luat cunoștință de înscrisurile depuse și nu solicită termen pentru acest motiv.

Curtea, după deliberare, în temeiul art. 305 Cod procedură civilă, încuviințează proba cu înscrisurile depuse la acest termen de către recurentul – reclamant, urmând a aprecia asupra pertinenței acestor înscrisuri în soluționarea cauzei.

Se va lua act că nu se solicită de către reprezentanta intimatei – pârâte RAAPPS., termen pentru a lua cunoștință de conținutul înscrisurilor depuse la dosar.

Reprezentantele părților prezente în sala de ședință, având cuvântul, arată că nu au de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat.

Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului declarat în cauză.

Recurentul – reclamant Ș. N., prin avocat, solicită admiterea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.6,7 și 9 Cod procedură civilă.

Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.6 Cod procedură civilă, arată că instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut orice ce nu s-a cerut.

Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 129 Cod procedură civilă întrucât nu au fost analizate cele 4(patru) critici aduse sentinței pronunțată de instanța de fond, în totalitatea lor, rezumându-se a analizat doar 2(două) critici din cele 4(patru)care compus motivele de apel.

Instanța de apel nu a respectat principiul disponibilității și nu a respectat dispozițiile art.129 alin.6 Cod procedură civilă și a nume a hotărî asupra obiectului cererii deduse judecății și nu a motivat în fapt și în drept soluția de respingere a recursului din perspectiva celor 4(patru) motive de apel.

A mai arătat că, hotărârea recurată este netemeinică și nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motiv întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.7 Cod procedură civilă.

În urma analizării, instanța a respins apelul, reținând că locuința aflată în litigiu nu face obiectul art.1 din Legea nr.85/1992.

Această concluzie, consideră că vine în contradicție cu argumentele înserate în considerentele hotărârii recurate, în care apreciază că acțiunea nu poate fi admisă din perspectiva art.7 din Legea nr. 85/1992, întrucât este o locuință de protocol, iar în ce privește art.1 din Protocol, excede prin derogare de la lege.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 Copd procedură civilă, arată că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, respectiv a Legii nr.85/1992 și Legea nr.114/1996.

Conform înscrisurilor depuse la dosar, recurentul deține imobilul în litigiu în baza unui contract de închiriere, document care nu poartă nici o mențiune ca ar fi o anexă la un contract de muncă sau întocmit în condiții expres prevăzute de lege față de statutul special pe care recurentul l-ar fi avut în momentul întocmirii lui.

Prin ordinul de repartizare din anul l962, recurentul a dobândit imobilul în litigiu, prin cerere.

Atât în ordinul de repartizare cât și în contractul de închiriere, se face trimitere la profesiunea chiriașului și nu la funcția pe care aceasta ar fi exercitat-o la momentul contractării imobilului.

Intimata – pârâtă RA APPS, prin probatoriul administrat, nu a depus nici un înscris din conținutul căruia să rezulte, că contractul de închiriere, precedat de ordinul de repartizare ar fi fost condiționat sau să fie rezultatul funcției sau calității de vice-președinte al recurentului la Consiliul Superior al Agriculturii.

Atât ordinul de repartizare cât și contractul de închiriere întocmite succesiv până în anul l990, nu a avut în vedere închirierea imobilului pe perioadă determinată fiind încheiate în mod statornic și nu pe perioadă determinată.

Prevederile Legii nr.114/1996, definesc regimul juridic al acelor locuințe calificate ca fiind de protocol.

Contractul de închiriere pentru imobilul în litigiu nu putea atrage incidența Legii nr.5/1997, OUG nr.40/1999, OUG nr.8/2009, Legea nr.112/1996, HG nr.29/1996, întrucât locuințele de protocol pot face obiectul unui contract de închiriere exclusiv pe perioada cât titularul a ocupat anumită funcție și nu mai mult.

Din înscrisurile depuse la dosar, rezultă, că recurentul a avut funcția de vice-președinte al Consiliului Superior al Agriculturii, a fost sporadică (scurtă).

Nici atunci când recurentul a primit funcția de ambasador în Iran, locuința din litigiu nu și-a schimbat regimul juridic, deoarece contractul de închiriere era încheiat anterior.

La dosar nu există nici un document care să ateste întocmirea unui act adițional care să transforme regimul obișnuit al imobilului într-unul cu destinație specială, respectiv locuință de protocol.

Apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu face parte dintr-un imobil compus din 6 apartamente. Toate celelalte 5 apartamente au fost vândute în condițiile Legii nr.85/1992, mai puțin apartamentul în litigiu.

A mai arătat că a depus la dosar o decizie pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în cauze similare, în care au apreciat cu autoritate de lucru judecat că sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.85/1992.

Locuința în litigiu a fost construită din fondurile statului, fiind un bun privat al statului, iar recurentul, prin contractul de închiriere a dobândit vocația de cumpăra în condițiile Legii nr.85/1992 și a Decretului nr.61/1990.

Instanța de apel în mod greșit a reținut că locuința în litigiu era exceptată de la Legea nr.85/1992, întrucât suprafața ar depăși suprafața maximă admisă de lege, întrucât contractul vizează exclusiv apartamentul și nicidecum vreo suprafață de teren asupra căruia titularul nu și-a exercitat niciodată opțiunea sau acordul RA APPS.

Intimata RA APPS, printr-o adresă din 2003, a renunțat a mai include în fișa locativă a contractului de închiriere și suprafața de teren, întrucât face parte din spațiul verde administrat de Primăria Municipiului București, și a mai percepe chirie pentru terenul aferent, în evidențele sale rămânând doar apartamentul așa cum este descris în fișa locativă anexă la contractul de închiriere din anul l962; fără cheltuieli de judecată, rezervându-și dreptul să le solicite pe cale separată.

Reprezentanta intimatei – pârâte R.A. APPS, solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, menținerea deciziei recurate ca fiind temeinică și legală pentru motivele expuse în întâmpinarea depusă la dosar.

Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.

CURTEA

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. 4670/299/24.03.2008, reclamantul Ș. N. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice și Administrația P. Protocolului de Stat R.A. să constate că imobilul apartament situat în București, sector 1, ., parter, apartament nr. 1, nu se încadrează în categoria locuințelor de protocol a locuințelor de serviciu sau de intervenție ce aparțin fondului locativ deținut de Ministerul Finanțelor Publice și administrat de RAAPPS, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamantul a arătat că deține în calitate de chiriaș apartamentul în cauză în baza contractului de închiriere nr. 1340/_ încheiat de Întreprinderea Locativă a Sfatului Popular Raionul 30 Decembrie București, iar raporturile locative au avut ca izvor ordinul de repartizare al Serviciului de Gospodărie Locativă nr. 4662/13.12.1962, acestea fiind prelungite prin încheierea contractelor de închiriere nr._/10.16.1969 – Întreprinderea de Administrație Locativă București și respectiv nr._/01.11.1973-ICRAL Herăstrău.

Ulterior, la data de 03.05.1990 durata locațiunii a fost reglementată prin încheierea contractului nr._ cu ICRAL Herăstrău, iar în prezent beneficiază de folosința legală a imobilului-apartament ca efect implicit a prelungirii de drept operate în virtute dispozițiilor legilor speciale privind protecția chiriașilor.

A mai susținut reclamantul că atribuirea locuinței s-a făcut în baza ordinului de repartiție nr. 4662/13.12.1961, moment la care nu deținea funcția de demnitar, calitate care să atragă atribuirea unei locuințe de protocol, iar în contractul cadru de închiriere nr. 1340/20.12.1962 s-a prevăzut că obiectul contractului îl constituie „ atribuirea în locațiune a imobilului apartament cu titlu de folosință statornică” și nicidecum atribuirea apartamentului într-o folosință temporară și condiționată de calitatea locatarului.

Chiar în perioada în care a îndeplinit funcția de ambasador în Iran (1978) regimul juridic al locuinței date în folosință încă din anul 1962 nu s-a modificat în „Locuință de serviciu” sau „ de intervenție” atâta timp cât în acea perioadă nu a primit și nu a solicitat fondului locativ de stat un nou imobil și nici nu a perfectat cu această instituție un nou angajament.

De asemenea, reclamantul a mai precizat că locuința ce i s-a atribuit a fost construită în anul 1962 din fondurile statului și nu se circumscrie reglementărilor juridice restrictive instituite prin HG nr. 90/1996, HG nr. 561/1999 și HG nr. 1000/1999 pentru a fi calificată ca și „ locuință de protocol”.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 111 c.proc.civ., Legea nr. 85/1992, Legea nr. 114/1996 și Decretului lege nr. 61/1990 .

Prin întâmpinarea depusă prin serviciul registratură, la data de 21.04.2008, pârâta Administrația P. Protocolului de Stat R.A. a invocat excepția lipsei de interes. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 5318 /21.04.2008 Judecătoria sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București – Secția Comercială.

La data de 30.06.2008 cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VI – a Comercială sub nr._/3/2008.

La data de 06.10.2008 reclamantul a depus o cerere modificatoare solicitând instanței sa constate că imobilul apartament situat în București, sector 1, ., parter, apartament nr. 1, nu se încadrează în categoria locuințelor de protocol a locuințelor de serviciu sau de intervenție ce aparțin fondului locativ deținut de Ministerul Finanțelor Publice și administrat de RAAPPS si să oblige pârâtele la încheierea unui contract de vânzare – cumpărare cu reclamantul având ca obiect respectivul imobil in temeiul art. 7 din Legea nr. 85/1992 raportat la Decretul – lege nr. 61/1990; să oblige pârâtele, în caz de neîndeplinire a obligației de „a face” la o amendă civilă de 50 lei / zi de întârziere până la executarea obligației din titlul executoriu potrivit art. 580 ind. 2 c.proc.civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă în ședința publică la data de 10.11.2008 pârâta Administrația P. Protocolului de Stat R.A. a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivare, s-a arătat că vânzarea spațiilor aflate în administrarea AAPPS constituie o posibilitate si nu o obligativitate, iar înstrăinarea se poate face doar prin licitație publică deschisă, în condițiile legii. Cu privire la ultimul capăt al acțiunii s-a apreciat că acesta este inadmisibil.

În ședința publică de la 16.02.2009 reclamantul a depus o cerere modificatoare solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a Municipiului București prin Primarul General.

Prin întâmpinarea depusă la data de 16.03.2009 pârâtul M. București, prin Primarul General a invocat excepția necompetenței funcționale a secției comerciale a Tribunalului București, excepția tardivității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei calității procesual pasive.

Prin sentința comercială nr._/29.06.2009 Tribunalul București – Secția a VI – a Comercială a respins excepțiile necompetenței funcționale a secției comerciale a Tribunalului București, tardivității cererii de chemare în judecată și lipsei calității procesual pasive a pârâtei M. București, a admis în parte acțiunea reclamantului și a obligat pârâtele la perfectarea contractului de vânzare – cumpărare pentru imobilul pe care reclamantul îl deține în calitate de chiriaș.

Împotriva acestei soluții pârâtele Municipiului București, prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă ,,Administrația P. Protocolului de Stat"" au declarat apel.

În cadrul motivelor de apel pârâta Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei calității procesual pasive.

Prin decizia comercială nr. 219 din data de 07.05.2010 Curtea de Apel București – secția a VI- a Comercială a anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâta – apelantă Ministerul Finanțelor Publice și a respins ca neîntemeiate apelurile declarate de pârâtele – apelante Municipiului București, prin Primarul General și Regia Autonomă ,,Administrația P. Protocolului de Stat"".

Împotriva acestei soluții a fost exercitată de către pârâte calea de atac a recursului.

Prin decizia nr. 893/01.03.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 01.03.2011 au fost admise recursurile declarate de pârâtele Municipiului București prin Primarul General, Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă ,,Administrația P. Protocolului de Stat"", s-a dispus casarea deciziei recurate și a sentinței comerciale nr._ /29.06.2009 pronunțata de Tribunalul București – Secția a VI – a Comercială cu consecința trimiterii cauzei spre soluționare în primă instanță ca litigiu civil, Judecătoriei Sectorului 1 București.

Pentru a pronunța această soluție Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că obiectul litigiului îl reprezintă obligația de a face, respectiv încheierea unui contract de vânzare – cumpărare între RA-APPS și reclamant pentru imobilul pe care acesta din urmă îl ocupă în calitate de chiriaș. Ca atare, litigiul este unul civil prin raportare la normele juridice aplicabile raporturilor juridice existente între părți.

La data de 23.06.2011 cauza a fost înregistrată pe rolul acestei din urma instanțe sub nr._ , formând obiectul prezentei judecăți.

Prin precizările depuse în ședința publică de la 20.01.2012, la solicitarea instanței, reclamantul a arătat că înțelege să se judece cu S. R., reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și nu cu Ministerul Finanțelor Publice în nume personal.

La același termen de judecată instanța a luat act de renunțarea pârâtei Regia Autonomă ,,Administrația P. Protocolului de Stat"" la excepția lipsei de interes, a respins excepția tardivității invocată de pârâtul M. București prin Primarul General și a unit cu fondul cauzei excepțiile lipsei calității procesual pasive invocate de pârâtele M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

În cauză instanța administrat, la solicitarea părților, proba cu înscrisuri.

Prin sentința civilă nr.2321/10.02.2012 pronunțată de Judecătoria 1 București în dosarul nr._ s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si s-a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M. București prin Primar General.

S-a respins acțiunea formulată de reclamantul Ș. N. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Regia Autonomă ,,Administrația P. Protocolului de Stat"" ca neîntemeiată.

S-a respins acțiunea în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primar General ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a avut in vedere următoarele considerente:

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.

Sub acest aspect, s-a reținut că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, astfel încât instanța este ținută de cadrul procesual trasat de reclamant prin conținutul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată sau precizată pe parcursul judecății.

Demersul juridic cu care reclamantul a învestit instanța, astfel cum a fost calificat și de către Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv obligarea pârâtelor de a încheia un contract de vânzare – cumpărare cu privire la un imobil determinat, presupune ca persoanele chemate în judecată să dețină în patrimoniu dreptul de proprietate asupra acelui imobil, pentru ca transmisiunea să poată avea loc în mod legal.

Prin urmare, în opinia instanței, pentru a determina dacă pârâtele în cauză au calitate procesuală pasivă se impune a stabili regimul juridic al bunului imobil supus litigiului.

H.G. nr. 60/2005 privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome "Administrația P. Protocolului de Stat" în vigoare, cuprinde în Anexa nr. 4 lista bunurilor imobile din domeniul privat al statului, aflate în administrarea Regiei Autonome "Administrația P. Protocolului de Stat", iar la poziția nr. 153 în cadrul acestei anexe este menționat apartamentul nr. 1, cu teren aferent, din ., parter, sector 1, București, cu o suprafață de 1.112,04 m.p. temeiul legal indicat fiind H.G. nr. 39/1996.

Susținerile reclamantului din cadrul concluziilor scrise în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului M. București, prin Primar, referitoare la incidența Legii nr. 299/2008 sunt irelevante, actul normativ indicat privind aprobarea O.G. nr. 18/2008 cu privire la rectificarea bugetului de stat pentru anul 2008.

Față de aceste aspecte instanța a reținut că titularul dreptului de proprietate privată asupra imobilului în litigiu este S. R. reprezentat în litigiile civile de către Ministerul Finanțelor Publice.

Pe fondul cauzei, din înscrisurile depuse la filele 8 – 25 în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București nr._ reiese faptul că reclamantului i-a fost atribuit în locațiune imobilul situat în București, sector 1, ., parter, apartament nr. 1 prin ordinul de repartizare nr. 4662/13.12.1962.

La acea dată reclamantul avea calitatea de vicepreședinte al Consiliului Superior al Agriculturii și în virtutea acestei calități i-a fost repartizat reclamantului imobilul în discuție ca locuință. Urmare a emiterii acestui ordin a fost încheiat de către reclamant cu I.A.S. Raionul 30 Decembrie contractul de închiriere nr.1340/20.12.1962. De asemenea, ulterior au mai fost încheiate, cu privire la același imobil, contractul de închiriere nr._/10.06.1968 între reclamant și I.A.S. nr. 1 (în virtutea calității reclamantului avută în cadrul Consiliului Superior al Agriculturii), contractul de închiriere nr._/01.11.1973 între reclamant și ICRAL Herăstrău și contractul de închiriere nr._/03.05.1990 între reclamant și ICRAL Herăstrău. În acest ultim contract s-a menționat că termenul locațiunii se întinde până la 01.01.1993.

Deși, ulterior datei de 01.01.1993, reclamantul nu a mai încheiat vreun contract de locațiune cu privire la imobil indicat, acesta și-a păstrat calitatea de chiriaș ca urmare a legislației apărute în materie.

Astfel, prin art. 1 și 2 ale Legii nr. 17/1994 – prima prorogare legală a contractelor de închiriere – s-a stabilit: „contractele de închiriere, indiferent de proprietar, privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, supuse normării și închirierii conform Legii nr. 5/1973, precum și cele folosite de către așezăminte social-culturale și de învățământ, de partide politice, sindicate și alte organizații neguvernamentale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani, în aceleași condiții. Contractele de închiriere având ca obiect aceleași suprafețe prevăzute în art. 1, existente la 1 ianuarie 1988, precum și cele încheiate și expirate după 1 ianuarie 1988 se reînnoiesc, în aceleași condiții, dacă chiriașul ocupă și în prezent spațiul locativ care a făcut obiectul închirierii”.

Prin art. 1 al O.U.G. nr. 40/1999 s-a prevăzut: „Contractele de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, precum și cele folosite de așezămintele social-culturale și de învățământ, de partide politice, de sindicate și de alte organizații neguvernamentale, legal înregistrate, prelungite sau reînnoite conform Legii nr.17/1994 și aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, se prelungesc de drept pentru o perioadă de 5 ani de la data intrării în vigoare a acesteia, în aceleași condiții, cu excepția nivelului chiriei.

O.U.G. nr. 8/2004 a stabilit în art. 1 alin. 1 că „durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungește de drept pentru o perioadă de 5 ani”.

Conform articolului unic al O.U.G. nr. 44/2009 „durata contractelor de închiriere privind suprafețele locative cu destinația de locuințe, din proprietatea statului sau a unităților administrativ-teritoriale, reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, aprobată prin Legea nr. 219/2004, pentru care a operat tacita relocațiune, în condițiile prevăzute la art. 1.437 din Codul civil, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

În cadrul primul capăt al acțiunii formulate reclamantul solicită instanței să constate că în ceea ce privește imobilul – apartament situat în București, sector 1, ., parter, apartament nr. 1, nu se încadrează în categoria locuințelor de protocol, a locuințelor de serviciu sau de intervenție.

Conform art. 2 din legea nr. 114/1996 a locuinței locuința de serviciu este definită ca locuință destinată funcționarilor publici, angajaților unor instituții sau agenți economici, acordată în condițiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale. Locuință de intervenție reprezintă locuință destinată cazării personalului unităților economice sau bugetare, care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități sau funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unităților economice. Locuință de protocol reprezintă locuință destinată utilizării de către persoanele care sunt alese sau numite în unele funcții ori demnități publice, exclusiv pe durata exercitării acestora.

Primul capăt al cererii reclamantului a fost examinat de către instanță în contextul obiectului litigiului astfel cum a fost calificat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 893/01.03.2011 și în raport de temeiul de drept indicat de reclamant – respectiv Legea nr. 85/1992 raportat la decretul – lege nr. 61/1990.

Legea nr. 85/1992 stabilește în art. 1 că locuințele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere, cu plata integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație și ale prezentei legi.

Sunt exceptate de la prevederile alin.1 locuințele care depășesc suprafețele maxime prevăzute în actele normative în baza cărora s-au executat locuințele din fondurile statului și din fondurile unităților economice și bugetare de stat, precum și cele care prezintă, la data vânzării, finisaje superioare, echivalente unor lucrări de artă sau ornamentale deosebite, sau care beneficiază de dotări speciale, cum ar fi: piscină, saună, seră, cramă, bar-vinotecă, cameră frigorifică sau altele asemenea.

De asemenea, sunt exceptate locuințele de protocol, care au servit sau servesc demnitarilor sau altor persoane alese sau numite în funcții drept locuințe pe durata exercitării funcției, chiar dacă acestea sunt scoase ulterior din evidența locuințelor de protocol.

Prin urmare, pentru ca reclamantul să beneficieze de prevederile acestui act normativ trebuie să aibă calitatea de chiriaș, iar imobilul în cauză trebuie să nu fie exceptat de la prevederile legii.

Pentru a analiza cea de-a doua condiție este necesar a fi examinat regimul juridic al imobilului respectiv.

Astfel, imobilul – apartament nr. 1, cu teren aferent, din ., parter, sector 1, București, cu o suprafață de 1.112,04 m.p., a intrat în administrarea pârâtei Regia Autonomă ,,Administrația P. Protocolului de Stat"" în temeiul H.G. nr. 39/1996. În preambulul acestui act normativ emis de Guvernul României s-au indicat, ca temei al adoptării acestei reglementări, următoarele: „ținând seama de faptul că unele imobile, proprietate publică a statului, au fost preluate nelegal de către Consiliul Local al Municipiului București - în baza unor decizii administrative emise de organe necompetente material - și având în vedere prevederile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, precum și ale Hotărârii Parlamentului României nr. 18/1995, Guvernul României hotărăște (…)”

Articolul 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1996, indicat drept temei al adoptării HG nr. 39/1996, prevede: „sunt, de asemenea, exceptate de la vânzare locuințele care au avut destinația de case de oaspeți, de protocol, precum și cele folosite ca reședințe pentru foștii și actualii demnitari”.

În acest context, instanța a reținut că imobilul în litigiu are un regim juridic special, derogatoriu de la dreptul comun, fiind, ca atare, exceptat și de la dispozițiile legii nr. 85/1992.

În primul rând, este de observat că acest imobil, aflat în domeniul privat al statului român, a fost dat în administrarea pârâtei RAPPS prin H.G. nr. 39/1996, act normativ emis de Guvernul României în aplicarea art. 10 alin. 2 din Legea nr. 112/1996.

În al doilea rând, astfel cum s-a menționat anterior imobilul a fost atribuit reclamantului ca locuință, în anul 1962, în virtutea calității deținute de reclamant la acel moment, anume aceea de vicepreședinte al Consiliului Superior al Agriculturii, deci, în calitatea sa de demnitar. De altfel, chiar reclamantul recunoaște că a mai exercitat demnități publice, având funcția de ambasador în Iran în cursul anului 1978.

Articolul 7 din Legea nr. 85/1992, invocat de reclamant, trebuie interpretat coroborat cu art. 1 din același act normativ, fiind incidente aceleași excepții referitoare la imobilele ce se pot vinde.

În altă ordine de idei, instanța a observat că nu sunt întrunite condițiile impuse de Legea nr. 85/1992 nici în ceea ce privește suprafața imobilului în cauză. În ceea ce privește suprafețele locative ale imobilelor ce intră sub incidența legii nr. 85/1992 sunt incidente dispozițiile decretului – lege nr. 61/1990 la care art. 7 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 face trimitere în mod expres.

Astfel, în anexa nr. 1 a decretului – lege nr. 61/1990 se stabilește că pentru un apartament cu 4 camere, confort sporit, suprafața utilă este de 100 m.p. Or, apartamentul în discuție, conform fișei suprafeței locative închiriate – anexă a contractului de închiriere nr._/03.05.1990, semnată de reclamant, are o suprafață totală locuibilă de 207,13 m.p. și teren aferent (curte) cu o suprafață de 1011,76 m.p. Prin urmare, suprafața apartamentului în discuție depășește cu mult suprafața maximă admisă de lege.

Referitor la al treilea capăt de cerere, instanța a reținut că pentru a fi incidentă instituția amenzii civile conform art. 580 ind. 2 c.proc.civ., este necesar să existe un titlu executoriu ce stabilește în sarcina pârâtelor o obligație de a face, precum și o încheiere de încuviințare a titlului executoriu respectiv, astfel cum a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3 din 17 ianuarie 2011, pronunțată în recurs în interesul legii. Or, în speță, reclamantul nu deține un titlu executoriu în acest sens.

Împotriva sentinței civile mai sus menționate, în termen legal a formulat apel reclamantul Ș. N., cererea de apel fiind înregistrata pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data 26.04.2012 sub același număr de dosar nr._ .

In cadrul motivelor de apel apelantul reclamant a adus sentinței civile apelate următoarele critici:

Raporturile locative în cauza au avut ca izvor ordinul de repartizare al Serviciului de Gospodărie Locativă nr. 4662 din data de 13.12.1962, acestea fiind prelungite prin încheierea contractelor de închiriere nr._/10.16.1969 cu Întreprinderea de Administrație Locativă București și respectiv nr._/01.11.1973 cu ICRAL Herăstrău.

Ulterior, la data de 03.05.1990, durata locațiunii a fost reglementata prin încheierea contractului nr._ cu ICRAL Herăstrău iar in prezent, reclamantul beneficiază de folosința legala a imobilului-apartament ca efect implicit al prelungirii de drept operate in virtutea dispozițiilor legilor speciale privind protecția chiriașilor (OUG 40/1999, Legea 241/2001, OUG 8/2004).

Din prisma dispozițiilor cap. I, art. 2, lit. g, d, e din Legea 114/1996, reactualizată, este reglementata sfera de încadrare precum și regimul juridic al locuințelor, calificându-se în mod expres ca fiind:

- locuințe de protocol, acele imobile destinate utilizării de către persoanele care sunt alese sau numite in unele funcții ori demnități publice, exclusiv pe durata acestora;

- locuințe de serviciu, acele imobile acordate funcționarilor publici, angajaților unor instituții sau agenți economici, acordate în condițiile contractului de munca;

- locuințe de intervenție, ca fiind acele imobile destinate cazării personalului unităților economice si bugetare, care, prin contractul de munca, îndeplinesc activități sau funcții care necesita prezenta permanenta sau in caz de urgenta in cadrul unităților economice."

La momentul atribuirii locuinței și al încheierii contractului de închiriere acesta nu deținea funcția de demnitar, calitate care sa atragă atribuirea unei locuințe de protocol.

Aspectul menționat este pe deplin confirmat de însuși conținutul contractului cadru de închiriere nr.1340/20.12.1962 încheiat cu întreprinderea Locativă a Statului Popular - Raion 30 Decembrie București, al cărui obiect la constituit: "atribuirea în locațiune a imobilului apartament cu titlu de folosința statornica" si nicidecum atribuirea apartamentului într-o folosința temporara si condiționata de calitatea locatarului - deținerea unor funcții sau demnități publice, pentru a fi inclus in categoria locuințelor de protocol.

Chiar și la momentul in care apelantul reclamant a exercitat funcția de ambasador în Iran (1978), regimul juridic al locuinței date în folosința încă din anul 1962 nu s-a modificat în "locuința de serviciu" sau "de intervenție", atât timp cât în acea perioada, acesta nu a primit si nu a solicitat fondului locativ de stat, un nou imobil si nici nu a perfectat cu aceasta instituție un nou angajament cu clauze condiționate de durata limitativa a derulării funcției, de natura sa schimbe regimul juridic al locuinței deja deținute.

Locuința fost construita în anul 1962 din fondurile statului, nu se circumscrie reglementarilor juridice restrictive instituite prin HG 90/1996, HG 561/1999 si HG 1000/1999 pentru a fi calificata ca si "locuința de protocol".

Mai mult decât atât, regimul juridic al noțiunii "locuința de protocol" a fost explicitat prin conținutul normativ al OG 19/2002, unde in art. 1 s-a stipulat ca: "fondul locativ de protocol se constituie din proprietatea publica a statului..."

Argumentațiile expuse sunt confirmate de însăși conținutul legal al HG 533/2002, unde la poziția 185, exista inserata mențiunea conform căruia apartamentul pe care reclamantul îl folosește, face parte din proprietatea privata a statului.

Pe de alta parte, prin întâmpinarea depusa la dosar de însăși intimata A.P.P.S.-R.A. la termenul din 21.04.2008, se menționează in mod expres in alin.7 si 8 de la fila 3 ca „pentru ca un imobil sa fie încadrat in categoria imobilelor de protocol, trebuie să îndeplinească mai multe condiții, condiții ce au fost stabilite prin H.G. nr.561/15.07.1999 astfel cum a fost modificata si completata prin H.G. nr. 1000/06.12.1999".

Făcând uz de dispozițiile Decretului - Lege nr. 61/1990 si ulterior prin Legea nr. 85/1992, apelantul a solicitat expres autorităților vânzarea apartamentului pe care acesta ii ocupa legitim in calitate de chiriaș, dovada fiind repetatele adrese înaintate de către acesta autorităților. In acest sens, solicită a se avea in vedere repetatele adrese înaintate de către reclamant autorităților respectiv: adresa nr. 3069/07.11.1991 către CGMB - ICRAL, adresa nr._/14.05.1996, adresa către A.P.P.S.-R.A. din data de 15.07.1997, memoriu adresat Primului Ministru, etc.

In consecința, față de cele mai sus menționate rezulta ca, nu exista nici o îngrădire legala în vânzarea apartamentului ocupat de către apelantul reclamant Ș. N. in calitate de chiriaș si prin urmare acestuia îi sunt aplicabile pe deplin dispozițiile art. 1, respectiv art. 7 din Legea nr. 85/1990.

O simpla analiza a textelor normative enunțate, releva faptul ca Legea nr. 85/1992 a instituit obligația unităților economice sau bugetare de a vinde locuințele construite din fondurile statului, chiriașilor care dețin locuințe in baza contractelor de închiriere. Mai mult decât atât, vânzarea apartamentelor al căror regim se circumscrie dispozițiilor Legii nr. 85/1992, nu numai ca este obligatorie, dar nu este lăsata de legiuitor la aprecierea conducerii unităților ce administrează locuințe.

Cat privește reținerea de către instanța de fond în sensul ca apartamentul în cauza nu îndeplinește cerințele legale cât privește suprafața utila pentru a putea face obiectul vânzării in baza art. 1 alin. 1 si art.7 din Legea nr. 85/1992 întrucât pentru apartament confort sporit „suprafața utila nu poate depăși 100 mp", iar in cazul apelantului-reclamant potrivit fisa suprafeței locative de închiriat, anexa la contractul de închiriere din data de 03.11.1990 semnata de apelant-reclamant „are o suprafața totala locuibila de 217 mp si teren aferent cu o suprafața de 1011,76 mp", concluzia instanței de fond este pe cat se poate de eronata, întrucât așa cum s-a menținut, apartamentul in litigiu este deținut de apelant-reclamant in folosința statornica încă din anul 1962 potrivit ordinului de repartiție nr. 4662 emis la 13.12.1992 si conform fisei locative anexa la contractul de la acea data, familia Ș. N. era compusa din soț, soție si doi copii, iar suprafața închiriată viza exclusiv construcția, nu si terenul aferent.

Aceasta stare de fapt, se menține întocmai si prin contractul de închiriere nr._ / 10.06.1968 cat si prin contractul nr._/01.11.1973, iar la data de 03.05.1990 se perfectează un nou contract de închiriere cu nr._ si conform fisei locative, spațiul închiriat se compunea exclusiv din construcție, membrii ocupanți fiind formați din soț, soție si fiu.

Fișa de calcul emisa la data de 01.04.1990 cu titlul de anexa la contractul de închiriere nr._ din data de 03.11.1990 nu are nici o mențiune referitoare la curtea si gradina aferente locuinței închiriate prin contract.

In mod cu totul greșit, instanța de fond a respins ultimul capăt de cerere, întemeiat în drept pe disp. art. 580/2 c.pr.civ .

Față de rigorile textului de lege mai sus citat, instanța a luat act ca titlul executoriu pe care îl are în vedere apelantul în procedura executării silite, sunt tocmai capetele 1 si 2 ale acțiunii introductive de instanța.

Pentru toate acestea apelantul reclamant solicita în baza art. 296 c.pr.civ admiterea cererii, schimbarea in parte a hotărârii pronunțate, iar pe fond admiterea acțiunii în integralitatea sa.

Prin decizia civilă nr.470 A/ 03.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă s-a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Ș. N. împotriva sentinței civile nr.2321/10.02.2012 pronunțată de Judecătoria 1 București în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, M. București prin Primar General și RA - Administrația P. Protocolului de Stat R.A. ca nefondat .

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Criticile aduse apelantul reclamant vizează doua aspecte privind locuința la vânzarea căreia s-a solicitat a fi obligați pârâții și anume faptul ca în mod greșit s-a reținut de către prima instanță ca aceasta este inclusa în categoria imobilelor de protocol si respectiv ca suprafața acesteia depășește suprafața maxima prevăzuta prin dispozițiile legii nr.114/1996 cu consecința excluderii locuinței din sfera dispozițiilor art. 1 alin.1 din Legea nr.85/1992 care stabilește posibilitatea vânzării imobilelor construite din fondurile statului în condițiile Decretului-lege nr.61/1990 către titularii contractelor de închiriere.

Astfel potrivit dispozițiilor alin.2 si 3 ale aceluiași text legal sunt exceptate de la prevederile alin.1 locuințele care depășesc suprafețele maxime prevăzute în actele normative în baza cărora s-au executat locuințele din fondurile statului (…) și de asemenea sunt exceptate locuințele de protocol(…) .

Tribunalul, analizând critica adusa cât privește greșita apreciere de către prima instanța ca locuința în cauza este una de protocol exclusa de aplicarea prevederilor legale ale art. 1 alin.1 din Legea nr.85 /1992, reține că imobilul în cauza este unul construit din fondurile statului în jurul anilor 1960 fără însă ca în arhiva SAIFI să se mai regăsească documente privind autorizarea sau planuri ale construcției și a fost predat Sfatului Popular al Capitalei in baza Decretului nr.466/1960.

Chiar daca la momentul încheierii primului contract de închiriere nr.1340/20.12.1962 în baza ordinului de repartizare nr. 4662/13.12.1962 nu se poate afirma ca locuința reprezenta una de serviciu /protocol pusa la dispoziția reclamantului datorita funcției pe care acesta o ocupa - vicepreședinte al Consiliului Superior al Agriculturii, contractul fiind încheiat în baza Decretului nr. 78/1952 fără se face mențiune ca spațiul locativ se închiriază ca locuință de serviciu, este de admis ca respectiva locuința foarte spațioasa prin raportare la norma locativă de 8 mp / persoana menținuta prin dispozițiile Legii nr.10/1968 care abroga Decretul nr. 78/1952 si amplasata într-o zona centrala a capitalei, i-a fost repartizata reclamantului tocmai în considerarea funcției de demnitate publica pe care o ocupa la acel moment, în lipsa unui cadru normativ cu caracter special la data închirierii care sa reglementeze situația locativă particulara a unor astfel de imobile și fără ca pe de alta parte să se menționeze în cuprinsul contractului că se închiriază apartamentul „cu titlu de folosința statornica” astfel cum a susținut reclamantul.

Contractul a fost prelungit prin contractul de închiriere nr._/10.06.1969 încheiat cu Întreprinderea de Administrație Locativă nr. 1 după . Legii nr.10/1968 și contractul de închiriere nr._/01.11.1973 încheiat cu ICRAL Herăstrău ca urmare a adoptării Legii nr. 5/1973.

Ulterior, după ce reclamantul a fost numit în funcția de ambasador în Iran, locuința a fost transferata de la CPMB la Oficiul Economic Central Carpați - Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor și a fost încheiat un nou contract de închiriere nr.9256/05.11.1988, contractul astfel închiriat făcând trimitere în mod expres la dispozițiile Decretului nr. 263/1979 privind suprafețele închiriate cu destinația de locuință de serviciu.

Ulterior, prin Decizia nr. 1658/31.03.1990 a Ministerului Economiei Naționale s-a reglementat situația imobilelor din fondul locativ de serviciu menționate în anexa la decizie între care figurează și apartamentul în cauza, acesta fiind transferat în administrarea PMB și reclamantul a încheiat un nou contract de închiriere nr._/03.05.1990 în condițiile Legii nr.5/1973.

Instanța de fond, în mod corect ,a reținut că nu a mai existat un alt contract de închiriere ulterior și reclamantul a păstrat calitatea de chiriaș prin efectul legilor care au apărut în mod succesiv și au prorogat efectele respectivului contract de închiriere, respectiv Legea nr.17/1994 urmata de OUG nr.40/1999, OUG nr.8/2004 si OUG nr.44/2009.

Prin HG nr.39/1996 s-a revenit asupra dispoziției anterior menționate și s-a dispus preluarea imobilelor menționate în anexa la hotărâre printre care și apartamentul în cauză în administrarea RA-APPS, în acest sens fiind încheiat proces verbal de predare primire cu ICRAL Herăstrău.

Prin HG nr.940/1996 s-a reglementat situația fondului locativ de protocol și s-a stabilit ca imobilele menționate în anexa la hotărâre între care nu se mai regăsește și cel închiriat reclamantului alcătuiesc respectivul fond și se afla în proprietatea publica a statului potrivit dispozițiilor art. 1 si art. 2 alin.1 din actul normativ.

HG nr.561/1999 vine să reglementeze ulterior criteriile de stabilire a imobilelor cu destinația de reședință oficiala și a celorlalte locuințe de protocol, act normativ ce va fi abrogat prin HG nr.1000/1999 care menține aceeași prevedere în sensul ca imobilul să aparțină categoriei bunurilor proprietate publica a statului și stabilește ca în urma aplicării criteriilor legale, comisia tehnica prevăzută în cuprinsul actului normativ va prezenta spre aprobare lista cuprinzând imobilele cu destinație de reședința oficiala și celelalte locuințe de protocol.

Imediat este adoptata HG nr.854/2000 privind organizarea si funcționarea RA-APPS amendata prin hotărâri de Guvern ulterioare care stabilește ca în portofoliul respectivei instituții se afla atât bunuri aparținând domeniului public destinate asigurării serviciilor publice de interes național de reprezentare si protocol, cât și bunuri aparținând domeniului privat al statului pe care RA_APPS le are în administrare.

Actul normativ are doua anexe cu lista bunurilor ce aparțin domeniului public al statului si respectiv o a doua în care sunt menționate bunurile care trec din domeniul public în cel privat al statului și în aceasta din urma la poziția 256 se regăsește și apartamentul în cauza iar următorul act normativ emis de Guvern, si anume HG nr.533/2002 păstrează pe lista bunurilor aflate în domeniul privat al statului și în administrarea RA-APPS la poziția nr. 185, locuința închiriată reclamantului, aceeași fiind situația juridica la data formulării cererii de chemare în judecata în primul ciclu procesual și la data judecării prezentului apel în de-al doilea ciclu procesual.

In considerarea situației astfel reținute, susținerile apelantului reclamant în sensul ca fiind construita din fondurile statului în anul 1962, locuința nu se circumscrie reglementarilor juridice ale HG nr.561/1999 si HG nr. 1000/1999 sunt parțial corecte.

Prin HG nr.854/2000 act normativ emis in aplicarea HG nr.561/1999 si HG nr. 1000/1999, apartamentul apelantului reclamant nu a fost inclus în lista bunurilor aparținând domeniului public destinate asigurării serviciilor publice de interes național de reprezentare și protocol și a fost trecut din domeniul public în cel privat al statului și în administrarea RA-APPS.

OG nr.19/2002 a stipulat ulterior în mod expres ca fondul de protocol este alcătuit din locuințe proprietatea publica a statului, astfel încât locuința ce face obiectul cauzei de față nu se circumscrie acestei sfere.

Cu toate acestea, locuința nu poate face obiectul art. 1 alin.1 din Legea nr. 85/1992 datorita excluderii stabilite la alin.3 care stabilește ca sunt de asemenea exceptate locuințele de protocol care au servit demnitarilor (…) chiar daca acestea sunt scoase ulterior din evidenta locuințelor de protocol, acesta fiind parcursul real al locuinței de față – fosta locuință de protocol trecuta prin HG nr.561/1999 si HG nr. 1000/1999 în proprietatea privata a statului și scoasă astfel din fondul bunurilor aparținând domeniului public destinate asigurării serviciilor publice de interes național de reprezentare și protocol.

In orice caz, tot ceea ce este relevant ,în speță de față consta în faptul ca apartamentul închiriat apelantului reclamant este o locuință care la data sesizării instanței în primul ciclu procesual 24.03.2008 se afla în domeniul privat al statului și în administrarea RA-APPS, or la data respectiva exista cadru legal special cât privește posibilitatea vânzării acestor imobile stabilit prin dispozițiile OG nr. 19/2002 aprobata cu modificări prin Legea nr. 640/2002 modificata prin OG nr.28/2007 care stabilea la art.11 alin.1 ca imobilele proprietate privata de stat și aflate în administrarea RA-APPS pot fi vândute în condițiile respectivului act normativ prin licitație deschisa conform art. 13, lista imobilelor ce pot fi astfel vândute urmând a fi stabilita prin hotărâre de Guvern conform art. II alin2 lit. g din OG 28/2007.

Ulterior, a fost adoptata OUG nr. 101/2011 care a abrogat dispozițiile Cap.II si III din OG nr.19/2002 și cele ale art. I și I indice 1 din OG nr.28/2007 cât privește vânzarea imobilelor proprietate privată a statului aflate în administrarea RA-APPS si a stabilit posibilitatea vânzării acelorași imobile în condițiile noului act normativ in vigoare la data de 30.11.2011 .

Așada, locuința deținută cu chirie de către apelantul reclamant nu face obiectul Legii nr.85/1992, aceasta fiind supusa reglementarilor legale speciale sus menționate inclusiv sub aspectul posibilității vânzării acestora.

In considerarea tuturor celor astfel reținute, tribunalul a apreciat ca fiind de prisos analizarea criticilor aduse de apelantul reclamant cât privește faptul ca în mod greșit instanța de fond a apreciat ca locuința depășește suprafața maxima prevăzută prin dispozițiile legii nr.114/1996 cu consecința excluderii acesteia din sfera dispozițiilor art. 1 alin.1 din Legea nr.85/1992.

In orice caz si aceasta critica cât privește greșita reținere de către instanța de fond a faptului ca apartamentul în cauza nu îndeplinește cerințele legale cât privește suprafața utila pentru a putea face obiectul vânzării în baza art. 1 alin. 1 si art.7 din Legea nr. 85/1992 întrucât pentru apartament confort sporit „suprafața utila nu poate depăși 100 mp" nu este întemeiată.

La data încheierii primului contract de închiriere nr.1340/20.12.1962, suprafața locativă închiriată depășea cu mult norma locativă de 8 mp / persoana conform dispozițiilor legale la data respectiva astfel cum tribunalul a reținut mai sus si aceasta este excedentara si in prezent potrivit art.1 alin.2 din Legea nr. 85/1992 raportat la anexa 1 a Decretului – lege nr. 61/1990 si respectiv anexa 1 a Legii nr. 114/1996 chiar prin includerea tuturor membrilor familiei reclamantului: soție, fiu, nora si nepot.

De asemenea susținerile apelantului reclamant în sensul ca suprafața închiriată vizează exclusiv construcția, nu și terenul aferent, este contrara realității, întrucât astfel cum rezulta din actele aflate la dosar –filele 74-78 în dosarul de apel, suprafața de teren în suprafață de 1011,76 mp a fost inclusă începând cu data de 12.07.2006 în fișa suprafeței locative și fișa pentru stabilirea chiriei lunare a locuinței deținute –anexele 1 si 2 la contractul de locațiune nr. 5164/03.05.1990

In concluzie în baza art. 296 c.pr.civ tribunalul urmează a respinge apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr.470A/ 03.05.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a III a Civilă a declarat recurs reclamantul Ș. N..

În motivarea recursului recurentul reclamant critică decizia pentru următoarele motive:

In conformitate cu dispozițiile art.304 pct.7 C.p.c., hotărârea recurata este nelegala întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină. cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

In urma analizării hotărârii apelate prin prisma motivelor de apel formulate de Ș. N., instanța respinge apelul în totalitate, reținând cu titlu de argument, doua idei principale: "locuința nu poate face obiectul art.l alin.I din Legea nr.85/I992 datorita excluderii stabilite la alin.3 care stabilește ca sunt de asemenea exceptate locuințele de protocol care au servit demnitarilor ;„ ... apartamentul în cauza nu îndeplinește cerințele legale cât privește suprafața pentru a putea face obiectul vânzării în baza art.1 alin. 1 si art.7 din Legea nr.85/1992 pentru apartament confort sporit, suprafața utila nu poate depăși 100 mp".

Concluziile finale ale instanței de apel vin în contradicție cu argumentele inserate la fila 10 alin.2 din hotărâre, în care instanța reține în mod expres ca "la momentul încheierii primului contract de închiriere nr.1340/20.12.1962, în baza ordinului de repartizare nr.4662/13.12.1962, nu se poate afirma ca locuința reprezenta una de serviciu/protocol pusă la dispoziția reclamantului datorita funcției pe care acesta o ocupa - vicepreședinte al Consiliului Superior al Agriculturii, contractul fiind încheiat în baza Decretului nr. 78/1952 fără a se face mențiune ca spațiul locativ se închiriază ca locuință de serviciu (. . .)"

Așa cum s-a arătat deja, motivele de apel grupate de recurentul-reclamant pe parcursul a patru critici, a) - d), nu au fost analizate și soluționate de instanță, hotărârea pronunțată mărginindu-se a prelua fără cenzura motivarea hotărârii instanței de fond.

Potrivit dispozițiilor procedurale obligatorii în materie, atât la fond cât și în căile ( instanța are obligația de a analiza și soluționa toate cererile unei părți în limitele obiectului dedus judecații, motivând în fapt și în drept atât soluția de admitere cât și de respingere a cererilor părților.

Data fiind incidenta dispozițiilor art.304 pct.7 C.p.c., recurenta apreciază că hotărârea recurata nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind practic nemotivata, caz în care doctrina cât și în practica judecătoreasca s-a reținut aplicabila sancțiunea nulității,cu consecința casării cauzei cu trimitere spre rejudecare.

Al doilea motiv de recurs este reglementat de dispozițiile art.304 pct.9 C.p.c., hotărârea pronunțata a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii.

Conform înscrisurilor depuse la dosar, recurentul deține imobilul din litigiu în baza unui contract de închiriere, document care nu poarta nici mențiune ca ar fi fost anexa la un contract de munca sau întocmit în condiții expres prevăzute de lege față de statutul special pe care Ș. N. l-ar fi avut la momentul întocmirii lui.

Prin ordinul de repartizare nr.4662/13.12.1962, N. Ș. a dobândit imobilul în litigiu prin cerere, fără ca în prealabil să se fi dispus aceasta repartiție în virtutea funcției sale pe care ar fi deținut-o la data emiterii unei astfel de repartiții.

Atât ordinul de repartizare, cât și contractul de închiriere 1340 întocmit la 20.12.1962, în cuprinsul datelor sale, face trimitere la profesiunea chiriașului si nicidecum la funcția pe care acesta ar fi exercitat-o la momentul contractării imobilului din ., sect.1.

De altfel intimata RA-APPS, prin probatoriul administrat, nu a depus nici un înscris din conținutul căruia să rezulte ca, contractul de închiriere, precedat de ordinul de repartiție ar fi fost condiționat sau ar fi fost rezultatul funcției sau calității de vice-președinte al recurentului la Consiliul Superior al Agriculturii.

Nici actele normative sub efectul cărora a fost încheiat contractul de închiriere nr.1340/1962, așa cum sunt menționate la capitolul 14, nu prevăd în dispozițiile lor mențiuni exprese cu privire la calitatea profesionala pe care trebuie să o îndeplinească o anumita persoana pentru a obține prin închiriere spațiul locativ din litigiu.

Atât hotărârea recurata cât și intimata RA-APPS, prin concluziile finale, fac trimitere la opinia ca imobilul din litigiu ar fi exceptat de la vânzare, deoarece ar face parte din locuințele de protocol.

In condițiile art. 1169 C. civ, orice propunere făcută în fața instanței de judecăți dovedita. Pe parcursul derulării prezentului proces nu a fost depusa vreo dovadă din conținutul căreia să reiasă ca vreodată, începând din anul 1962, apartamentul din . ar fi avut statutul de locuință de protocol, locuința de serviciu sau Iocuința de intervenție.

In acest sens, nu trebuie ignorate dispozițiile Legii nr.114/1996 care, în capitolul Iit. g, d si e, definește regimul juridic al acelor locuințe calificate ca fiind de protocol de serviciu sau de intervenție. Astfel:

Locuințele de protocol sunt acele imobile destinate utilizării de către persoane sunt alese sau numite în unele funcții ori demnități publice, exclusiv pe durata acestora;

Locuințele de serviciu sunt acele imobile acordate funcționarilor publici, angajaților unor instituții sau agenți economici, acordate în condițiile contractului de muncă.

Locuințele de intervenție sunt acele imobile destinate cazării personalului unităților economice și bugetare, care, prin contractul de munca, îndeplinesc activități sau funcții necesita prezenta permanenta sau, în caz de urgenta, în cadrul unităților economice.

Raportând fiecare dintre cele trei categorii de locuințe speciale la situația personală a recurentului-reclamant este ușor de constatat lipsa de corespondență întrucât, atât prin ordinul de repartizare din 1962, cât și prin contractele de închiriere întocmite succesiv ( 1990, nu s-a avut în vedere închirierea imobilului din litigiu pe perioada determinată în virtutea vreunei funcții a chiriașului, a unui anume contract de muncă sau a ( titularului de membru al personalului anumitor unități economice și bugetare, etc.

Atât contractul de închiriere inițial nr.1340/1962 cât și contractele de închiriere ulterioare(_/10.06.1969,_/01.11.1973,_/03.05.1990) au fost încheiate în mod statornic și nu pe perioada determinata, motiv pentru care concluzia instanțelor anterioare conform căreia locuința s-ar încadra în rândul celor exceptate de la vânzare de Legea nr.85/1992 nu subzista și prin urmare, nu poate fi luata în calcul în interpretarea textelor de lege aplicabile în speță.

Dacă, în mod excepțional, locuința s-ar fi încadrat în dispozițiile art. 2 din Legea nr.114/1996, sau într-o alta dispoziție speciala a unei legi precedente, prorogarea legala a contractului de închiriere pentru imobilul din litigiu nu putea atrage incidenta Legii 5/1973, OUG 40/1999, OUG 8/2004, OUG 44/2009, Legea 112/1996, HG 39/1996 întrucât, așa cum s-a menționat deja, locuințele de protocol pot face obiectul unui contract de închiriere exclusiv pe perioada cât titularul a ocupat o anumita funcție și nu mai mult.

Nici atunci când recurentul-reclamant a primit funcția de ambasador în Iran locuința din litigiu nu și-a schimbat regimul juridic, neexistând nicăieri în ansamblul probator vreun document care să ateste întocmirea unui act adițional care să transforme regimul obișnuit al imobilului într-unul cu destinație speciala, respectiv locuința de protocol.

Apartamentul din litigiu face parte dintr-un imobil compus din 6 apartamente. Toate celelalte 5 apartamente au fost vândute în condițiile Legii 85/1992, mai puțin apartamentul 22 - parter, cu toate că Ș. N. și membrii familiei sale au făcut toate demersurile necesare în acest sens.

Relevante în acest sens sunt două hotărâri definitive și irevocabile, respectiv:

Decizia civila nr. 1069 pronunțata de Curtea de Apel București, secția a III-a civila în dosar 5100/2001 prin care a fost admisă acțiunea chiriașului D. V. cu consecința obligării RA-APPS-ului de a încheia contract de vânzare - cumpărare pentru apartamentul nr. 6 situați în București, ., sec.1;

Decizia nr.6138/2005 pronunțata de ICCJ secția civila în dosar_/2004 prin care, de asemeni, a fost validata sentința civila nr. 6163/2003 - Judecătoria Sector 1 București prin care același RA-APPS a fost obligat a vinde reclamantului D. M. imobilul situat în București .. 25, sect. 1.

Ambele hotărâri mai sus menționate, pun în discuție actele normative incidente în astfel de cazuri, respectiv Legea nr.85/1992 și Decretul Lege 61/1990.

Așa cum rezultă din anexa HG 940/1996 locuința de protocol presupune îndeplinirea anumitor condiții așa cum sunt detaliate expres de Legea 114/1996.

Imobilul din litigiu nu se supune normelor speciale privitoare la protocol și în consecință, potrivit art.8 din HG 940/1996, apartamentul din regimul juridic de drept comun întrucât, potrivit tuturor înscrisurilor depuse la dosar închirierea s-a perfectat nu pentru o perioada determinata și nu ca urmare a funcției titular, ci în mod statornic, aspect pe care atât instanța de fond cât și instanța de apel refuza să-l comenteze, practic îl ignora.

In atare situație, la momentul în care reclamantul - chiriaș a formulat cerere de cumpărare a imobilului din litigiu, actele normative în vigoare erau Decretul - Lege 61/1990 și Legea 85/1992.

Prin urmare, în mod greșit instanțele anterioare se raportează la actele în vigoare la data introducerii acțiunii, în condițiile în care promovarea acesteia a fost determinata de refuzul autorităților de a soluționa cererile repetate ale recurentului de cumpărare a apartamentului pe care îl folosește, în condițiile actelor normative și în cazul celorlalte cinci apartamente existente la aceeași adresa.

Pe de alta parte, art.1 alin. 3 din Legea 85/1992 prevede: "de asemenea, sunt de la vânzare locuințele de protocol care au servit sau servesc demnitarilor sau altor alese sau numite în funcții drept locuințe pe durata exercitării funcției, chiar dacă au fost scoase ulterior din evidenta locuințelor de protocol."

Or, în speță de față s-a arătat ca locuința pe care o ocupa recurentul –reclamant calitate de chiriaș, nu constituie locuința de protocol, de serviciu sau de intervenție întrucât nu exista nici o dovada ca imobilul din litigiu ar fi avut vreodată un asemenea regim juridic sau ca repartiția ei s-ar fi realizat exclusiv în virtutea funcției pe care ar fi deținut-o Ș. N. la nivelul anilor 1962, 1969, 1973, 1990 etc.

In atare situație, susținerile instanței de apel în sensul ca intimata-pârâtă nu poate fi obligată să vândă locuința în discuție nu pot fi primite întrucât, art. 1 din Legea nr.85/1992 stipulează ca dreptul de cumpărare a locuințelor - ce fac obiectul legii - aparține titulari lor contractului de închiriere.

Art. 7 alin. 1 din aceeași lege a instituit obligația unităților economice sau bugetare de a vinde locuințele construite din fondurile statului chiriașilor care dețin locuințe în baza contractelor de închiriere.

Pe de alta parte,vânzarea apartamentelor ce fac obiectul legilor speciale mai sus citate, este obligatorie și nu este lăsată de legiuitor la aprecierea conducerii unităților ce administrează locuințele."Obligația instituita de lege pentru toate unitățile economice sau bugetare de a înstrăina locuințele aflate în patrimoniul acestora, dacă sunt îndeplinite condițiile legii speciale, limitează legal principiul autonomiei de voința și, ca atare, instanțele judecătorești au dreptul de a cenzura refuzul îndeplinirii obligației de a vinde, în raport de prevederile art. 1073-1077 și art. 970 alin. 2 C. civ. și, în consecință, sunt îndrituite să pronunțe hotărâri pentru obligarea la îndeplinirea îndatoririi legale prin încheierea contractului de vânzare – cumpărare.

Și în speță de față, ca în multe altele, nu are loc "o substituire a vreunei părți în manifestarea consimțământului la vânzare, ci stabilirea executării unei obligații de a pentru a se asigura executarea obligației de a face impusa printr-o dispoziție legală."

De asemeni, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (decizia nr._ 26.10.2007), Curtea de Apel București secția a IV - a civila a statuat ca "pentru a fi aplicabile dispozițiile Legii 85/1992 la cumpărarea imobilului este necesar ca acesta să fie inclus în categoria celor care formează obiectul prezentei legi, deci să fie imobil construit din fondurile statului sau ale unității economice."

Cu alte cuvinte, cauza cererii de chemare în judecată trebuie să facă dovada vocației petentului la încheierea unui contract de vânzare - cumpărare cu respectarea condițiilor impuse de art. 7 din Legea 85/1992. Or, în speța de față, s-a dovedit ca imobilul din litigiu a fost construit din fondurile statului, că este bun privat al statului, iar recurentul-reclamant, prin contract de închiriere a dobândit vocația de a cumpăra în condițiile Legii nr.85/1992 și a Decretului – Lege nr.61/1990.

Faptul că, de la data exercitării dreptului la cumpărare al imobilului în litigiu și până în prezent au apărut o . alte acte normative care încearcă să suprime dreptul recurentului chiriaș de a se prevala de dispozițiile Legii nr.85/1992 nu au nici o relevanță întrucât, principiului tempus regit actum actele normative în vigoare la data exercitării opțiunii chiriașului de a cumpăra sunt prioritare, aspect reținut cu autoritate de lucru judecat decizia ICCJ care impune soluționarea cauzei din perspectiva actelor normative mai sus citate.

Totodată, nu trebuie ignorate apărările RA-APPS care, prin întâmpinările depuse la dosar, recunoaște privitor la primul capăt de cerere al recurentului-reclamant, ca imobilul litigiu nu face obiectul locuințelor de protocol.

Cu alte cuvinte, față de probatoriul administrat și actele normative incidente în cauză instanța de recurs urmează a constata că nu exista nici un impediment legal în măsura să excludă vânzare imobilului din litigiu către chiriașul titular, respectiv recurentul - reclamant membrii familiei sale.

Un alt motiv pentru care hotărârea recurata este criticabila pentru soluția de respingere, a acțiunii recurentului-reclamant, vizează prevederile art.1 din Legea 85/1992, raportat Decretul - Lege 61/1990 potrivit cărora "locuințele care depășesc suprafețele maxime prevăzute în actele normative în baza cărora s-au executat locuințele din fondurile statului și din fondurile unităților economice și bugetare de stat, precum și cele care prezintă, la data vânzării, finisaje superioare, echivalente unor lucrări de artă sau ornamente deosebite sau care beneficiază de dotări speciale cum ar fi: piscina, sauna, sera, crama, bar vinoteca, carne frigorifica sau alte asemenea."

Pornind de la textul de lege mai sus citat, hotărârea instanței de apel, preluând considerentele instanței de fond, menționează ca "în anexa 1 a Decretului-Lege_ se stabilește ca pentru un apartament cu 4 camere, confort sporit, suprafața utilă este de 100 mp. Or, apartamentul în discuție. conform fișei suprafeței locative închiriate anexa a contractului de închiriere_/3.05.1990 semnata de reclamant, are o suprafață totala locuibila de 207,13 mp si teren aferent curte (cu o suprafață de 1O11,76 mp). Prin urmare, suprafața apartamentului în discuție depășește cu mult suprafața maxima admisa de lege."

Atât contractul de închiriere din 1962, cât și toate cele care au urmat până în 1990 au avut în vedere atât nevoile personale ale titularului cât și ale membrilor familiei sale.

Recapitulând conținutul fișei locative se poate observa ca familia Ș. a fost compusa în timp din recurent, soția și copiii acestora, plus părinții și socrii. In prezent, conform ultimelor date, pe lângă Ș. N. și familia sa, în imobil locuiesc cu drepturi depline fiul acestuia, Ș. N. cu soția sa. Cu alte cuvinte, doua familii.

In ceea ce privește obiectul contractului de închiriere, pornind de la ordinul de repartizare 4662/1962 și până în prezent, acesta s-a rezumat exclusiv la apartamentul nr. 1 parter, ., sector 1, București și nimic altceva, concluzia instanțelor anterioare referitoare la o suprafața aferenta (curte) de 1011,76 rup, reprezentând o eroare evidenta.

Se face trimitere la anexa nr.1 a contractului de închiriere nr._/03.05.1990, în care la poziția 26 este trecuta "suprafața curte" cu precizarea ca aceasta ar fi fost semnata de recurentul-reclamant N. Ș.. Nimic mai neadevărat întrucât ceea ce semnează acesta este cu totul altceva, respectiv "convenția de cazare si membrii familiei care locuiesc împreună" cu acesta la 12.07.2006. Cu alte cuvinte, aceasta convenție nu face parte integranta din anexa 1 așa cum nu face parte integranta nici din contractul de închiriere.

De altfel, problema spațiului închiriat pentru care se percepe chirie face obiectul unui dosar în curs de soluționare,respectiv dosar nr._/299/2010 (Judecătoria Sector 1 București), în prezent în curs de soluționare la Tribunalul București, motiv pentru care au fost întocmite două rapoarte de expertiză omologate de instanța: un raport de expertiză topo și un raport de expertiză contabilă.

In concluziile finale, raportul de expertiza topo menționează ca terenul aferent imobilului din ., sector 1 are, potrivit documentației folosite un regim juridic incert, cu o dimensiune reala de 5878 mp din care 602 mp sunt construiți, iar 680,09 mp reprezintă zona verde aferenta blocului din . sect. 1 conform situației istorice furnizata de planurile topografice emise de Serviciul cadastru din cadrul Primăriei Municipiului București.

Cu alte cuvinte, zona verde, conform documentației HG 834/1991 întocmită pentru imobilul din . este de 4718.23 mp ceea ce înseamnă că, dacă s-ar face o repartiție pe cele 6 apartamente componente, ar rezulta o suprafață de 786,33 mp. Or, față de cele mai sus menționate instanța urmează a reține că: în speța de față, atât contractul de închiriere inițial cât și cele ulterioare întocmite vizează exclusiv apartamentul și nicidecum vreo suprafață de teren asupra căruia titularul chiriaș nu și-a exercitat niciodată opțiunea sau acordul, RA – APPS hotărând în mod unilateral includerea acestuia în spațiul locativ închiriat. De altfel, Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr._/05.06.2012, a reținut în considerentele sale acest aspect (dosar_/299/2010); de asemeni, expertiza contabila efectuata în cauza a reținut același lucru, respectiv ca toate obligațiile contractuale datorate de apelantul-reclamant în calitate de chiriaș vizează plățile chiriei aferente construcției și nicidecum terenului aferent în suprafață de 1011,76 mp pe care apelantul-reclamant nu l-a folosit niciodată, mai ales ca reprezintă spațiu verde aflat în administrarea domeniului public conform adresei nr.3000 emisa de Primăria Municipiului București la 01.04.2011 și nu a făcut vreodată obiectul vreunei ieșiri din indiviziune astfel încât să poată fi atribuit cu titlu de folosința lui sau familiei sale.

Pe de alta parte, susținerile din hotărârea apelata în sensul ca apartamentul nu poate fi înstrăinat întrucât suprafața locativă este mai mare decât cea maximala cuprinsa în actele normative ce au reglementat regimul juridic de drept comun al locuințelor construite din fondurile statului este absolut eronata, întrucât potrivit art. 2 din Decretul - Lege_ prin locuința se înțelege suprafața locativă care cuprinde una sau mai multe camere, baie, bucătărie sau alte dependințe, formând o unitate de sine stătătoare, determinata ca atare prin construcția sa, suprafețele utile cuprinse în anexa 1 la actul normativ menționat de instanța de fond având rol doar în stabilirea prețului de vânzare a apartamentului.

In cauza este dovedit faptul ca apartamentul din litigiu reprezintă o singura unitate locativa, determinat în acest sens constructiv, încadrându-se în prevederea legala aplicabila, respectiv Legea 85/1992 și Decretul - Lege 61/1990.

De altfel, legea nu poate fi aplicata discreționar în sensul ca unii pot cumpăra și alții nu, din moment ce s-a probat ca imobilul din litigiu nu este nici locuința de protocol sau alt gen de locuință exceptata de legiuitor de la vânzare, iar recurentul-chiriaș îndeplinește toate condițiile pentru a deveni proprietar în spiritul Legii 85/1992 raportat la Decretul - Lege 61/1990.

Pentru toate considerentele mai sus expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond admiterea acțiunii.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.7 și 9 din Codul de Procedură Civilă.

În dovedirea susținerilor, nu a solicitat încuviințarea niciunui mijloc de probă.

Analizând recursul declarat din prisma criticilor formulate care se subsumează motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art.304 pct.7 și 9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea învederează că este nefondat recursul declarat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv prevăzut de art. 304 pct.7 din Codul de Procedură Civilă, este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Hotărârea judecătorească trebuie sã cuprindã motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlãturat cererile pãrților. În acest sens, sunt dispozițiile imperative ale art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar excepțiile sunt de strictã interpretare și aplicare [spre exemplu, nu se motiveazã hotãrârea datã asupra strãmutãrii – art. 40 alin. (4) C. proc. civ. – sau hotãrârea prin care se pronunțã divorțul, dacã ambele pãrți o cer – art. 617 alin. (2) C. proc. civ.].

Dispozițiile art. 304 pct.7 din codul de procedură civilă sunt menționate trei ipotezele și anume:

a) hotãrârea atacatã nu cuprinde motivele pe care se sprijinã, în sensul cã acestea lipsesc cu desãvârșire sau existã o motivare, dar ea este insuficientã, nu rãspunde tuturor cererilor sau, dupã caz, criticilor aduse hotãrârii de primã instanțã;

b) motivele hotãrârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatatã în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilã ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contrã, îl contrazic;

c) hotãrârea cuprinde motive strãine de natura pricinii, ceea ce echivaleazã

practic cu o nemotivare.

Din analiza considerentelor deciziei recurate, instanța de control judiciar constată că Tribunalul București a prezentat și detaliat argumentele avute în vedere la pronunțarea soluției în calea de atac a apelului, motiv pentru care se constată că nu este incident acest motiv de recurs.

Nemulțumirea părții cu privire la argumentele expuse de către instanța de apel nu echivalează cu o nemotivare a deciziei pronunțate din perspectiva dispozițiilor art.304 pct.7 din Codul de Procedură Civilă.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.9 din Codul de Procedură Civilă, Curtea învederează că este nefondat, pentru următoarele considerente:

În primul rând, Curtea învederează că trebuie lămurit regimul juridic al imobilului ocupat de către recurentul-reclamant.

Astfel, instanța de recurs constată că nu este contestată de către niciuna dintre părți, fiind reținută în mod corect de către instanțele de fond împrejurarea că imobilul în cauza este unul construit din fondurile statului în jurul anilor 1960, fără însă ca în arhiva SAIFI să se mai regăsească documente privind autorizarea sau planuri ale construcției și a fost predat Sfatului Popular al Capitalei in baza Decretului nr.466/1960.

Ulterior, după ce recurentul-reclamant a fost numit în funcția de ambasador în Iran, locuința a fost transferată de la CPMB la Oficiul Economic Central Carpați - Întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor și a fost încheiat un nou contract de închiriere nr.9256/05.11.1988, contractul astfel închiriat făcând trimitere, în mod expres, la dispozițiile Decretului nr. 263/1979 privind suprafețele închiriate cu destinația de locuință de serviciu. Această trimitere are drept consecință stabilirea naturii juridice a imobilul închiriat de către recurent, prin manifestarea de voință a locatorului și este contestată de către recurent.

Însă, natura juridică a imobilului de locuință de serviciu, a fost menținută ulterior, prin Decizia nr. 1658/31.03.1990 a Ministerului Economiei Naționale prin care s-a reglementat situația imobilelor din fondul locativ de serviciu menționate în anexa la decizie între care figurează și apartamentul în cauza, acesta fiind transferat în administrarea PMB. Din acest motiv, recurentul a încheiat un nou contract de închiriere nr._/03.05.1990 în condițiile Legii nr.5/1973.

Curtea învederează că cele două acte administrative nu au fost contestate de către recurent, motiv pentru care se bucură de prezumția de validitate și legalitate și produc efectele juridice pentru care au fost emise.

Pe cale de consecință, imobilul ocupat de către recurent a fost considerat de către locator începând cu anul 1979 ca fiind o locuință de serviciu, motiv pentru care a fost și inclusă în anexa la Decizia nr.1658/1950 a Ministerului Economiei Naționale, însă dreptul de administrare îi revenea Municipiului București, prin Primar.

Având în vedere actele administrative menționate, instanța de recurs va înlătura susținerile recurentului-reclamant cu privire la împrejurarea că imobilul ocupat nu este locuință de serviciu.

În al doilea rând, este necesar să se identifice legea aplicabilă pentru soluționarea obiectului cererii de chemare în judecată (obligarea intimatei la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare, în funcție de momentul formulării cererii de chemare în judecată), având în vedere regimul juridic al imobilului de locuință de serviciu, așa cum a fost stabilit de către instanțele de fond și menținut de către instanța de recurs.

În acest sens, se constată că a fost adoptată HG nr.39/1996 prin care s-a dispus preluarea imobilelor menționate în anexa la hotărâre printre care și apartamentul în cauză în administrarea RA-APPS, în acest sens fiind încheiat procesul-verbal de predare primire cu ICRAL Herăstrău.

Apoi, este adoptată HG nr.854/2000 privind organizarea si funcționarea RA-APPS amendata prin hotărâri de Guvern ulterioare, care stabilește ca în portofoliul respectivei instituții se află atât bunuri aparținând domeniului public destinate asigurării serviciilor publice de interes național de reprezentare si protocol, cât și bunuri aparținând domeniului privat al statului pe care RA_APPS le are în administrare.

Actul normativ are două anexe cu lista bunurilor ce aparțin domeniului public al statului si respectiv o a doua în care sunt menționate bunurile care trec din domeniul public în cel privat al statului și în aceasta din urma la poziția 256 se regăsește și apartamentul în cauză, iar următorul act normativ emis de Guvern, și anume HG nr.533/2002 păstrează pe lista bunurilor aflate în domeniul privat al statului și în administrarea RA-APPS la poziția nr. 185, locuința închiriată recurentului-reclamant aceeași fiind situația juridică la data formulării cererii de chemare în judecată în primul ciclu procesual.

In orice caz, tot ceea ce este relevant, constă în faptul că apartamentul închiriat recurentului este o locuință care la data sesizării instanței respectiv, 24.03.2008 se afla în domeniul privat al statului și în administrarea RA-APPS, or la data respectiva exista cadru legal special cât privește posibilitatea vânzării acestor imobile stabilit prin dispozițiile OG nr. 19/2002 aprobata cu modificări prin Legea nr. 640/2002 modificata prin OG nr.28/2007 care stabilea la art.11 alin.1 ca imobilele proprietate privată de stat și aflate în administrarea RA-APPS pot fi vândute în condițiile respectivului act normativ prin licitație deschisa conform art. 13, lista imobilelor ce pot fi astfel vândute urmând a fi stabilita prin hotărâre de Guvern conform art. II alin2 lit. g din OG 28/2007.

Ulterior, a fost adoptată OUG nr. 101/2011 care a abrogat dispozițiile Cap.II si III din OG nr.19/2002 și cele ale art. I și I indice 1 din OG nr.28/2007 cât privește vânzarea imobilelor proprietate privată a statului aflate în administrarea RA-APPS si a stabilit posibilitatea vânzării acelorași imobile în condițiile noului act normativ in vigoare la data de 30.11.2011.

Pe cale de consecință, având în vedere împrejurarea că, la data formulării cererii de chemare în judecată, exista o dispoziție legală, care prevedea posibilitatea vânzării imobilului ocupat de către recurent numai prin licitație deschisă, se va înlătura susținerea, din cuprinsul motivelor de recurs, referitoare la posibilitatea vânzării în condițiile Legii nr.85/1992.

Pe cale de consecință, având în vedere că nu este întemeiată niciuna dintre criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs formulate, în conformitate cu dispozițiile art. 312 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ș. N. împotriva deciziei civile nr.470 A/ 03.05.2013 pronunțate de Tribunalul București Secția a III a Civilă în contradictoriu cu intimații – pârâți Administrația P. Protocolului de Stat R.A., M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul – reclamant Ș. N., împotriva deciziei civile nr. 470A/03.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a civilă în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimații – pârâți Administrația P. Protocolului de Stat R.A., M. București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, azi, 06.12.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

Z. D. C. M. S. A. V.

GREFIER,

D. L.

RED.DZ

Tehnored.MȘ/ 2 ex./ 30.12.2013

← Obligaţie de a face. Decizia nr. 2046/2013. Curtea de Apel...		Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... →

Obligaţie de a face. Decizia nr. 2104/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligaţie de a face. Decizia nr. 2104/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI