Revendicare imobiliară. Decizia nr. 349/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 349/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-12-2013 în dosarul nr. 349/2013
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 349 A
Ședința publică din data de 05.12.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: M. A. M.
JUDECĂTOR: S. G.
GREFIER: M. D.
Pe rol pronunțarea în apelul – după casarea cu trimitere spre rejudecare – declarat de apelanții reclamanți N. M. și N. L., cu domiciliul ales la C.. Av. P. P. N., din București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr.206/18.02.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații pârâți F. D. O., domiciliat în București, ., ., ., F. P. C., domiciliat în București, ., ., ., și intimații chemați în garanție M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6, . sediul în București, st. A. I., nr.32, Corp B, sector 2, cauza având, ca obiect, „revendicare imobiliară”.
Dezbaterile cauzei și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 21.11.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, precum și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 28.11.2013 și, apoi, la data de 05.12.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 sub nr._/300/2007, reclamanta I. L. a chemat în judecată pe pârâții F. I. și F. Taisia solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 situat în imobilul din București, ., sector 2.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit prin sentința civilă nr. 3107/19.02.1998 pronunțată de Judecătoria Sector 2, fiind singura moștenitoare a părinților săi, I. M. și I. A.. Imobilul a fost preluat în baza Decretului nr.92/1950 în mod abuziv, iar apartamentul a fost vândut cu rea credință, deoarece reclamanta notificase . privire la revendicarea imobilului. Astfel, prin compararea titlurilor, cel al reclamantei este preferabil titlului pârâților.
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C.civ, Legea nr. 213/1998. Constituția României, CEDO.
Ca urmare a decesului pârâtului F. I., instanța a luat act de modificarea cadrului procesual pasiv, fiind introduși în cauză în calitate de pârâți numiții F. P. C. și F. D. O., în calitate de moștenitori ai defunctului.
Pârâții F. Taisia, F. P. C. și F. D. O. au formulat întâmpinare, invocând excepția necompetenței materiale a Judecătoriei, excepția lipsei calității procesuale active și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâții F. Taisia, F. P. C. și F. D. O. au formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu F. SA, Consiliul General al Municipiului București și Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la restituirea prețului de circulație al imobilului.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză de expert V. V. a fost stabilită valoarea de circulație a apartamentului revendicat la suma de 661.200 Ron.
Prin sentința civilă nr. 8113/29.09.2008 Judecătoria Sectorului 2 a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureșt.
Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 206/18.02.2009 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta I. L. și a respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanție formulate împotriva chemaților în garanție . București prin Primarul General și M. Economiei și Finanțelor.
Împotriva acestei sentinței a declarat apel reclamanta I. L..
În motivarea apelului, reclamanta I. L. a învederat următoarele critici:
Apelanta a învederat faptul că a formulat notificare către . și către Primăria Municipiului București, solicitând restituirea integrală a imobilului, însă cu toate aceste demersuri, . încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2087/23.12.1996 cu pârâții F. I. și F. Taisia.
Apelanta a arătat că, deși a constatat că Decretul nr. 92/1950 nu constituie un titlu valabil deoarece încalcă dispozițiile Constituției din 1965, prima instanță a dat o greșită aplicare a deciziei nr. 33/2008 a Înaltei curți de Casație și Justiție, deoarece aceasta se referă numai la securitatea actelor juridice încheiate în temeiul legii.
Apelanta a mai arătat că nu se află în nici una din ipotezele de aplicabilitate a Legii nr. 10/2001, deoarece contractul de vânzare-cumpărare al pârâților intimați F. nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar situația acestora este reglementată de dispozițiile Legii nr. 1/2009 și au posibilitatea de a dobândi contravaloarea imobilului la valoarea de circulație, situație în care nu suferă nici un prejudiciu.
Prin decizia civilă nr. 123A/17.02.2010 Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta reclamantă I. L. împotriva sentinței civile nr.206/18.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a civilă în contradictoriu cu intimații pârâți F. Taisia F. P. C., F. D. O. și intimații chemați în garanție . București prin Primarul General și M. Economiei și Finanțelor; a desființat sentința apelată și a trimis cauza la aceeași instanță de fond pentru rejudecarea cauzei.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că tribunalul, prin considerente, s-a pronunțat numai asupra aplicabilității legii speciale în raport de legea generală, adică în raport de prevederile art. 480 Cod civil, fără a analiza preferabilitatea titlurilor părților astfel cum s-a cerut.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții F. Taisia, F. P. C. și F. D. O..
Recurenții au susținut că reclamanta lliescu L. a decedat la 18.11
Prin decizia civilă nr.5285/20.06.2011 Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală a admis recursul declarat de pârâții F. P. C. și F. D. O., în nume propriu și ca succesori ai recurentei pârâte F. Taisia împotriva deciziei nr. 123A/17.02.2010 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă; pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, constatând faptul că, deși reclamanta lliescu L. a decedat în anul 2009 moștenitorii acesteia nu au fost introduși în cauză, iar instanța de apel la data pronunțării hotărârii din 17.02.2010 a soluționat cauza în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de exercițiu și de folosință.
În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă, sub nr._ .
Prin decizia civilă nr. 198 A/11.05.2012 Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții reclamanți N. M. și N. L. împotriva sentinței civile nr. 206/18.02.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă și a obligat apelanții la plata sumei de 1000 RON către intimații pârâți F. P. C. și F. D. O..
Analizând sentința apelată conform art. 295 alin. 1 C.pr.civ. și analizând actele și lucrările dosarului în raport de dispozițiile legale incidente, Curtea a reținut următoarele:
Situația de fapt a fost în mod corect stabilită de tribunal, acest aspect nefiind criticat prin motivele de apel.
Pentru a respinge acțiunea în revendicare de față, tribunalul a constatat incidența Deciziei în interesul legii nr. 33/200, reținând faptul că, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și că această lege condiționează restituirea în natură de anularea titlului terțului dobânditor. Cum în cauză contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, tribunalul a constatat că cererea de revendicare este nefondată.
Prin apelul formulat se susține greșita aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, faptul că titlul de proprietate al intimaților-pârâți a fost dobândit prin fraudarea legii și că dreptul de proprietate al apelanților a fost recunoscut prin efectul deciziei civile nr. 3107/19.02.1998 rămasă definitivă și irevocabilă, astfel încât apelanții nu mai aveau posibilitatea de a recurge la procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 deoarece dreptul lor de proprietate era recunoscut prin această hotărâre judecătorească.
Prin definiție, acțiunea în revendicare este acea acțiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, prin care tinde la redobândirea posesiei asupra bunului revendicat.
În speța de față, reclamanta I. L. (decedată, apelanții fiind moștenitorii acesteia) a invocat drept titlu de proprietate contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr._/04.12.1936, nr._/31.07.1935 și nr. 9601/1936, prin care autorii săi (I. Alexadrina și M.) au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în București, ., sector 2, unite cu dovedirea transmisiunii dreptului de proprietate pe calea succesiunii legale, conform certificatului de moștenitor nr. 241/15.07.1996 emis de BNP Asociați C. V. și A. D..
Curtea nu a putut admite solicitarea apelanților de a lua în considerație, în procedura de comparare a titlurilor de proprietate, sentința civilă nr. 3107/19.02.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2, rămasă definitivă prin neapelare, prin care pârâtul CLMB a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei I. L. imobilul situat în București, ., sector 2, format din teren în suprafață de 324,40 m.p și construcție, deoarece această hotărâre judecătorească nu are efect constitutiv sau translativ de proprietate și nu este opozabilă intimaților-pârâți.
În al doilea rând, Curtea are în vedere și faptul că sentința civilă nr. 3107/19.02.1998 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, rămasă definitivă prin neapelare, nu este opozabilă intimaților-pârâți, care nu au fost atrași în proces în niciuna din modalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă, respectiv nu a fost pronunțată în contradictoriu cu intimații-pârâți, ci cu CLMB. Astfel, Curtea a avut în vedere faptul că acțiunea în revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. 1022/1998 al Judecătoriei sector 2 a fost introdusă în anul 1998, dată la care proprietari asupra unui apartament din imobilul revendicat erau autorii intimaților-pârâți, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2087 din 23.12.1996.
În ceea ce privește titlul de proprietate al intimaților-pârâți, acesta este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 2087/23.12.1996.
În ceea ce privește critica prin care apelanții-reclamanți susțin greșita aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, Curtea constată că în mod corect tribunalul a constatat aplicabilitatea la speță a acestei decizii de interpretare, deoarece este întemeiată premisa conform căreia imobilul revendicat face parte din domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fiind preluat de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950, iar acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun a fost înregistrată pe rolul instanței ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Reclamanții au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici:
Hotărârea instanței de apel face o greșită adaptare în speță a principiilor care guvernează aplicarea legii în timp și contrazice flagrant hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului.
Raportat la data inițierii litigiului, considerentele cuprinse în majoritatea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului statuau că prevederile Legii nr. 10/2001 reprezintă o ingerință în dreptul de acces liber la justiție, că partea vătămată în drept are posibilitatea de a alege modul de exercitare a dreptului precum și faptul că revendicarea privește un bun în sensul Convenției, chiar dacă acesta nu a existat sau nu există în materialitatea sa la momentul promovării acțiunii.
Instanța face o greșită aplicare a principiilor ce guvernează aplicarea și opozabilitatea hotărârilor judecătorești.
Situația în care se aflau reclamanții la data apariției Legii nr. 10/2001 nu făcea obiectul reglementării acesteia, bunul fiind restituit integral.
Intimații-pârâți au invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că a fost semnat în numele recurenților de către un avocat care nu are delegație la dosar.
Excepția nulității recursului, în condițiile art. 3021 alin. 1 lit. d) C. proc. civ. nu a fost găsită întemeiată.
În dosarul de apel este depusă împuternicire avocațială prin care avocatul P. P. N. a fost mandatat de către M. N. pentru „fotocopiere înscrisuri și lucrare Dosar nr._/3/08”. Dreptul recunoscut avocatului de a „lucra” dosarul semnifică posibilitatea acestuia de a săvârși acte de procedură în legătură cu dosarul respectiv, deci, inclusiv dreptul acestuia de a-l asista pe mandant.
Cât privește fondul procesului, s-a constatat că decizia instanței de apel a fost pronunțată la 11 mai 2012, într-un moment în care producea efecte hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului dată în cauza A. împotriva României în care s-a arătat că reclamanții pot fi considerați titulari ai unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, dacă dețin „o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului” (par.140, cauza A. împotriva României).
S-a reținut că, având o hotărâre prin care s-a dispus restituirea bunului, reclamantul din acțiunea în revendicare are un „bun” în sensul Convenției.
Prin decizia nr. 3014/30.05.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I-a Civilă a respins excepția nulității recursului, a admis recursul declarat de reclamanții N. M. și N. L. împotriva deciziei civile nr. 198A/11 mai 2012 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
În rejudecarea apelului declarat de către reclamanți, Curtea de Apel reține următoarele considerente:
În analiza comparativă a titlurilor, părțile se prevalează de următoarele dovezi:
Reclamanții au invocat în favoarea lor, ca titlu de proprietate, contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 4001/04.12.1936 și nr._/31.07.1935 și nr. 9601/1936, prin care autorii acestora, numiții I. A. și I. M. au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului situat în ., sector 2, aceștia dovedind și transmisiunea dreptului de proprietate în conformitate cu certificatul de moștenitor nr. 241/1996.
De asemenea, în favoarea lor aceștia s-au prevalat și de sentința civilă nr. 3107/19.02.1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București și rămasă definitivă și irevocabilă, prin care CLMB a fost obligat să lase reclamantei I. L., autoarea apelanților din acest dosar, imobilul situat în ., sector 2, compus din teren în suprafață de 324,40 mp și construcție.
Cu privire la această hotărâre, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că având o hotărâre de restituire a bunului, reiese că reclamantul din acțiunea în revendicare are un „bun” în sensul Convenției, arătând că, în fapt, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a impus ca hotărârea prin care s-a dispus restituirea bunului să fi fost pronunțată în contradictoriu cu pârâții din procesul de revendicare.
Titlul de proprietate de care se prevalează pârâtul este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. 2087/231.1996.
În ceea ce privește acest titlu de proprietate, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a fost analizată și stabilită în mod irevocabil, respingându-se cererea de constatare a nulității absolute a acestui act încheiat în baza Legii nr.112/1995. Prin decizia nr. 13/2002 pronunțată de Tribunalul București, rămasă irevocabilă prin nerecurare, a fost respinsă această acțiune, reținându-se faptul că la data încheierii acestui contract, au fost respectate condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 și de HG nr. 20/1996.
Acțiunea în revendicare, și ca atare, analiza comparativă a titlurilor părților trebuie efectuată luând în considerare cele statuate în mod obligatoriu de către Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul de a ne raporta la cauza A. contra României în care s-a arătat că reclamanții pot fi considerați titulari ai unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, dacă dețin o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care prin dispozitivul ei să fi dispus în mod expres restituirea bunului.
În acest sens, Curtea de Apel constată că în Hotărârea nr. 12/2010 pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României s-a reținut că, ținând cont de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (paragraful 140 din hotărâre).
În paragraful 142 al acestei hotărâri, s-a apreciat de către Curte că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. I, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În paragraful 145 al hotărârii s-a reținut că și simpla constatare a naționalizării abuzive a imobilului, deși nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, ea dă dreptul la despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat, reiese că, în fapt, condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar erau întrunite.
Curtea a concluzionat, potrivit paragrafului 146, că reclamantele sunt cel puțin beneficiarele unui drept de a fi despăgubite, arătând că având în vedere hotărârile judecătorești interne, această creanță constituie un „interes patrimonial” suficient de bine stabilit în dreptul intern și care ține de noțiunea de „bun” la care se referă art. 1 din Protocolul nr. I.
Potrivit paragrafului 164 din hotărâre, art. 1 din Protocolul I nu garantează un drept de a dobândi bunul, el nu le impune statelor contractante nici o restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.
Raportând această hotărâre la prezenta cauză dedusă judecății, Curtea de apel constată că, în mod cert, având o hotărâre irevocabilă prin care s-a dispus restituirea bunului, reclamanții din acțiunea în revendicare au un „bun” în sensul Convenției, urmând a se stabili dacă reclamanților li se poate restitui în natură imobilul în cauză sau în lipsa unei posibilități de restituire vor avea dreptul la acordarea unei despăgubiri.
În acest sens, Curtea reține că prin decizia nr. 33/09.06.2008 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut că „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României)” .
În această decizie s-a mai reținut că „din cauza inconsecvenței și a deficiențelor legislative, precum și a eventualelor litigii anterior soluționare, nu este exclus ca într-o astfel de acțiune în revendicare, ambele părți să se poată prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în același timp, a principiului securității raporturilor juridice. În atare situație, soluția ar avea efectul privării uneia dintre părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna că nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular”.
Aplicând această decizie speței de față dedusă judecății, Curtea constată că, analizând care dintre titlurile exhibate de către părți sunt preferabile, trebuie să se dea preferabilitate titlului intimaților-pârâți, în virtutea respectării principiului securității raporturilor juridice. Respectând acest principiu, instanța nu va putea admite astfel cererea de restituire în natură a imobilului, cât timp pârâții dețin o hotărâre irevocabilă prin care li s-a confirmat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat, neputând dispune o eventuală restituire în natură decât cu încălcarea acestui principiu.
Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că: „privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești”.
Așa cum s-a reținut în hotărârea pronunțată în Cauza A. contra României, pentru privări de proprietate, așa cum este și cazul reclamantelor, legislația prevede, în lipsa unei posibilități de restituire, acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piață pe care bunul naționalizat ar avea-o astăzi.
În acest sens, Curtea face trimitere la jurisprudența referitoare la încălcările dreptului la respectarea bunurilor persoanelor îndreptățite să primească o reparație pentru imobilele a căror restituire nu mai este posibilă, urmând a se vedea în acest sens Cauzele S., M. împotriva României, V. și Katz împotriva României.
Față de aceste considerente, conchizând, având în vedere cele reținute, în sensul că reclamanții au în mod evident, indiscutabil dreptul la obținerea de despăgubiri pentru imobilul în cauză, pe care îl pot valorifica pe calea unei acțiuni separate constatând că restituirea în natură a acestuia nu este posibilă, raportat atât la Cauza A., cât și la Decizia nr. 33/2008, urmează a se respinge apelul declarat de către reclamanți ca nefondat, conform art. 296 Cod procedură civilă.
Potrivit dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, apelanții vor fi obligați la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimații F. D. O. și F. P. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți N. M. și N. L., cu domiciliul ales la C.. Av. P. P. N. din București, ., ., ., sector 3, împotriva sentinței civile nr.206/18.02.2009 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți F. D. O., domiciliat în București, ., ., ., F. P. C., domiciliat în București, ., ., ., și intimații chemați în garanție Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, ., sector 5, M. București prin Primarul General, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr.291-293, sector 6 și . sediul în București, st. A. I., nr. 32, Corp B, sector 2.
Obligă pe apelanți la 1500 lei cheltuieli de judecată către intimații F. D. O. și F. P. C..
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.12.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. A. M. S. G.
GREFIER
M. D.
Red. SG
Tehnored. GC – 9 ex
18.12.2013
Jud. fond A. V.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 92/2013. Curtea de Apel... | Partaj judiciar. Decizia nr. 18/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
