Obligaţie de a face. Decizia nr. 2046/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 2046/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-12-2013 în dosarul nr. 2046/2013

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.2046

Ședința publică din 11.12.2013

Curtea constituită din:

Președinte - M. G. R.

Judecător - A. DorisTomescu

Judecător - I. A. H. P.

Grefier - E. C.

- XX -

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții reclamant pârât D. S. și intervenienți în nume propriu T. – D. C., T. – D. G. și T. – D. M. S., precum și de recurentul pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva deciziei civile nr.32 A din 21.01.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți reclamanți D. V., D. M., D. H., R. E. și cu intimata chemată în garanție S.C. Herăstrău N. S.A.

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru obligația de a face, pretenții și evacuare.

La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocatul L. D. în calitate de reprezentant al recurenților reclamant pârât D. S. și intervenienți în nume propriu T. – D. C., T. – D. G. și T. – D. M. S., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București (fila 5) și avocatul B. M. în calitate de reprezentant al intimaților pârâți reclamanți D. V., D. M., D. H., R. E., în baza împuternicirii avocațiale eliberate de Baroul București (fila 12); lipsesc reprezentanții recurentului pârât S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și intimatei chemate în garanție S.C. Herăstrău N. S.A.

Se face referatul cauzei de către grefier, învederându-se faptul că procedura de citare este legal îndeplinită, că recurenții persoane fizice au depus la dosar, prin registratura instanței, întâmpinare la recursul Statului R., iar intimații pârâți reclamanți au depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanta pârâtă și de intervenienți, copii ale acestora fiind comunicate celorlalte părți.

Avocatul recurenților confirmă primirea întâmpinării părții adverse, ca și avocatul intimaților, care adaugă faptul că aceștia nu au formulat întâmpinare la recursul statului, deoarece motivele invocate de acesta, deși le-au fost comunicate, nu îi privesc.

Curtea pune în discuție excepția inadmisibilității recursului declarat de recurenții reclamant pârât și intervenienți în nume propriu, invocată de intimații pârâți reclamanți, prin întâmpinare.

Avocatul intimaților pârâți reclamanți D. V., D. M., D. H., R. E. susține că, deși formal s-a făcut o încadrare a motivelor de recurs în textul de lege, explicațiile date pe larg vizează netemeinicia. Apreciază că prevederile art.304 C. proc. civ. se referă strict la dezvoltarea motivelor, nu la o încadrare formală.

În recurs se formulează o nouă cerere pentru prima oară în recurs, privind obligarea pârâților în solidar cu Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului imobilului. Invocă, în acest sens, dispozițiile art.316 coroborat cu art.294 alin.1 C. proc. civ.

Avocatul recurenților reclamant pârât D. S. și intervenienți în nume propriu T. – D. C., T. – D. G. și T. – D. M. S. solicită respingerea excepției.

Susține că prin motivele de recurs părțile au arătat detaliat nelegalitatea celor două hotărâri pronunțate anterior în cauză.

Tribunalul București a făcut o aplicare greșită a legii, astfel că recursul se încadrează în textul de lege invocat.

În ceea ce privește ce-a de-a doua motivare a excepției, solicită a se observa că pe tot parcursul procesului, încă de la instanța de fond, reclamanții au solicitat ca S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice și pârâții persoane fizice să fie obligați în solidar la plata contravalorii prețului de piață al imobilului, nefiind o cerere nouă în recurs.

Solicită respingerea excepției inadmisibilității, ca nefondate.

După deliberare, Curtea califică excepția nulității recursului, declarat de recurenții reclamant pârât și intervenienți în nume propriu, pentru neîncadrarea motivelor în cazurile prevăzute la art.304 C. proc. civ., ca fiind o excepție a nulității pentru nemotivare și o respinge, având în vedere că, din dezvoltarea motivelor rezultă că acestea pot fi încadrate în dispozițiile art.304 C. proc. civ.

În ceea ce privește nulitatea pentru formularea unei cereri noi direct în recurs, urmează a se aprecia odată cu soluția asupra fondului căii de atac.

Părțile arată că nu au alte cereri de formulat și nu solicită administrarea de noi probe, împrejurare față de care, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Avocatul recurenților reclamant pârât D. S. și intervenienți în nume propriu T. – D. C., T. – D. G. și T. – D. M. S. critică faptul că atât instanța de fond cât și cea de apel au respins cererea reclamantei de a-i obliga pe pârâții persoane fizice să încheie contract de închiriere pentru apartamentul proprietate a acestora, motivând că i s-a oferit reclamantei la schimb un apartament de aceeași mărime (număr de camere) cu cel pe care îl ocupă în prezent. Ambele hotărâri sunt esențial nelegale: reclamanta nu are calitatea de chiriaș în acest apartament și, prin urmare, nu putea fi obligată la un schimb forțat

Solicită, pentru acest motiv, admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond pentru a se dispune obligarea pârâților la încheierea contractului de închiriere.

Un al doilea motiv de recurs este acela că instanțele au refuzat cererea intervenienților T. – D. C., T. – D. G. și T. – D. M. S., considerând că aceștia nu au calitatea să solicite obligarea pârâților la încheierea unui contract de închiriere, fără a ține seama că aceștia au un interes născut și real pentru a formula o atare cerere, având drepturi locative proprii, ca membrii de familie ai reclamantei.

Solicită, pentru acest motiv, casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare la instanța de fond pentru a se dispune obligarea pârâților la încheierea contractului de închiriere cu intervenienții, cu stabilirea chiriei pe care aceștia urmează să o plătească.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, arată că reclamanta a solicitat obligarea în solidar a Statului R., prin Ministerul Finanțelor Publice și a pârâților persoane fizice la plata prețului actual de circulație pentru imobilul al cărui contract de vânzare cumpărare a fost anulat, recunoscându-li-se pârâților reclamanți dreptul de proprietate asupra acestui bun.

Consideră că decizia recurată este esențial nelegală, deoarece nu este culpa reclamantei D. S. pentru anularea contractului de vânzare cumpărare, apartamentul fiind înstrăinat de un proprietar aparent, care în mod public și-a îndeplinit prerogativele de proprietar, vânzând un apartament care nu era al său. Astfel, reclamantei D. S. i s-a creat aparența că a cumpărat de la adevăratul proprietar, așa că nu are vină că a pierdut dreptul de proprietate.

Solicită, așadar, admiterea și a celui de-al treilea motiv de recurs, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se stabili prețul de circulație al apartamentului.

Arată că solicită obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată și depune la dosar chitanța în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat.

Avocatul intimaților pârâți reclamanți D. V., D. M., D. H., R. E. solicită respingerea recursului ca nefondat.

Se invocă pct.9 din art.304 C. proc. civ. și la fiecare dintre cele trei motive de recurs se solicită casarea hotărârii.

Se invocă greșita aplicare a legii, dar nu se arată exact la ce text de lege se face referire, nici la instanța de fond și nici în apel.

Ce-a de-a doua critică referitoare la faptul că reclamanta nu este chiriaș, astfel că nu i se poate impune un schimb de locuință, dorește a observa că nu s-a pus o asemenea problemă, iar, conform art.6 din O.U.G. nr.40/1999 partea a redevenit chiriaș ca urmare a anulării contractului de vânzare cumpărare.

Se invocă acum, pentru prima oară în recurs, faptul că intervenienții au calitate procesuală, dar acest lucru nu a fost contestat, deoarece a fost admisă în principiu cererea de intervenție. Dar Curtea Constituțională s-a pronunțat cu privire la dispozițiile art.6 din O.U.G. nr.40/1999, stabilind că persoanele care locuiesc împreună cu chiriașul nu au drepturi locative proprii.

În ceea ce privește motivul de recurs care se referă la faptul că nu s-a formulat o cerere de obligare a pârâților în solidar la plata prețului imobilului, susține că, dacă s-ar fi formulat o astfel de cerere, ar fi fost respinsă, măcar într-unul dintre ciclurile procesuale, pentru lipsa calității procesuale. Art. 50 alin.3 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.1/2009 prevede că în privința plății valorii actualizate, a prețului de circulație a imobilului, calitate procesuală are S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice.

În măsura în care instanța va aprecia că recursul este admisibil, solicită respingerea acestuia ca nefondat.

Se impune, așadar, respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurenților persoane fizice la plata cheltuielilor de judecată pentru dovedirea cărora depune la dosar chitanța în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu avocat.

Asupra recursului declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, avocatul recurenților persoane fizice solicită respingerea acestuia, ca nefondat, având în vedere că legea specială obligă această instituție la plata prețului actualizat.

Cât privește cel de-al doilea motiv de recurs, și acesta este nefondat, deoarece pârâtul a declarat apel, ce a fost respins, astfel că a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, ca parte căzută în pretenții.

Și avucatul intimaților solicită respingerea recursului declarat de pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

CURTEA

Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 07.07.2008, sub nr._, reclamanta D. S. i-a chemat în judecată pe pârâții Drâmba V., Drâmba H., Drâmba M., R. E. și Ministerul Economiei și Finanțelor, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună (1) obligarea pârâților Drâmba V., Drâmba H., Drâmba M., R. E. să încheie cu reclamanta contract de închiriere pe o perioadă de 5 ani, cu începere de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța în prezenta cauză, pentru apartamentul pe care reclamanta îl ocupă, și stabilirea chiriei lunare; (2) obligarea în solidar a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor și Drâmba V., Drâmba H., Drâmba M., R. E. la plata către reclamanta a îmbunătățirilor și reparațiilor efectuate în același imobil, precum și (3) obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la plata prețului achitat pentru apartamentul în litigiu, actualizat la valoarea de circulație, cu obligarea tuturor pârâților la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a cumpărat apartamentul nr. 5 situat în București, . nr. 5, sector 1 cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 1811/_/02.12.1996 încheiat cu Primăria Municipiului București, achitând prețul de 13 098 542 lei vechi. Devenind proprietară, a efectuat lucrări de reparații și îmbunătățiri la apartamentul sau, în valoare de 360.000 lei, care au sporit valoarea bunului cu încă 360.000 lei. Prin decizia civila nr. 965/A/22.12.2005 a TMB, definitiva și irevocabila, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 181/_/02.12.1996 și, întrucât a fost lipsita de proprietatea sa, a solicitat despăgubirile din petitul acțiunii.

Prin întâmpinarea formulată, pârâții Drâmba V., R. E., Drâmba H. și Drâmba M. au solicitat respingerea cererii de chemare în judecat ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă întrucât cei obligați la încheierea contractelor de închiriere sunt proprietarii recunoscuți de justiție, însă pârâților nu li s-a emis decizie ori dispoziție de restituire a imobilului în natura în baza Legii nr.10/2001 și nici nu dețin o hotărâre în acest sens, pe de altă parte, au invocat excepția netimbrării acțiunii (fila 34).

La rândul sau, pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a .. Prin întâmpinare (fila 38) a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât nu poate fi angajată răspunderea sa pentru evicțiune, urmând a răspunde pentru aceasta Municipiul București, în calitate de vânzător. Prin cererea de chemare în garanție a solicitat angajarea răspunderii mandatarei vânzătorului, respectiv a ., pentru restituirea comisionului de 1% încasat din prețul de vânzare a apartamentului.

Prin sentința civilă nr. 8339/12.11.2008, Judecătoria Sector 5 București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Drâmba V., Drâmba H., Drâmba M. și R. E. invocată de aceștia, a respins acțiunea formulată de reclamanta D. S., împotriva acestora, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă și a disjuns cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta D. S. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor având ca obiect obligarea acestuia la plata prețului actualizat și la contravaloarea îmbunătățirilor efectuate la imobilul apartament nr. 1 situat în București, ., nr 5, sector 1, precum și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva chematei în garanție ., pentru restituirea comisionului încasat în urma vânzării, dispunând formarea unui nou dosar, nr._/302/2008.

Împotriva acestei sentințe a fost formulat apel de către reclamanta, apel care a fost respins ca nefondat prin decizia civila nr. 469/2009 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta arătând ca pârâții sunt proprietari ai imobilului potrivit Dispoziției nr._/2009 a Primarului General al Municipiului București .

Prin decizia civila nr. 901R din 14.06.2010 Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția tardivității precizării motivelor de recurs, a admis recursul formulat de recurenta reclamanta împotriva deciziei civile nr. 469/18.03.2009 a Tribunalul București - Secția a V-a Civilă și a modificat decizia apelată, în sensul că a admis apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 8339/12.11.2008 pronunțată de Judecătoria sector 5 și a trimis cauza spre rejudecare la Judecătoria sector 5 București. Prin decizia civila nr. 1051 din 7.10.2009 Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis cererea formulata de pârâți și a completat decizia civilă 469/18.03.2009 a Tribunalului București - Secția a V-a Civilă.

Pentru a dispune astfel Curtea a avut în vedere că în timpul judecării recursului pârâții au devenit proprietarii imobilului, prin emiterea Dispoziției nr._/2009 a Primarului General (fila 18, dosar recurs).

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 la data de 16.07.2010 sub nr._ .

La termenul de judecată din 18.10.2010, reclamanta a depus cerere de introducere în cauza a altor persoane cu aceleași drepturi ca și ale reclamantei având în vedere că în imobil locuiesc efectiv alături de reclamanta și ginerele, fiica și nepoata lor, respectiv D. S., T. D. C., T. D. M. și T. D. G., întemeiata pe dispozițiile art.132 Cod de procedură civilă.

La data de 20.10.2010, pârâții au formulat cerere reconvențională în temeiul art. 119 Cod de procedură civilă prin care solicita evacuarea reclamantei și a intervenienților din imobilul situat în București, . nr. 5, ., pentru lipsa titlului locativ și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții au arătat ca au trecut deja 5 ani de când i-a fost anulat reclamantei contractul de vânzare cumpărare, iar reclamanta împreună cu intervenienții au locuit gratuit în imobil, în condițiile în care atât reclamanta, cât și intervenienții dețin fiecare în proprietate în ., județ Dâmbovița, case de locuit și terenuri, așa cum rezultă din adresa 3281/27.08.2010 eliberată de Primăria comunei Iedera, județ Dâmbovița.

În drept, pârâții invocă art. 480 și urm Cc, art 15 din Legea nr. 10/2001, art.6 din OUG 40/1999.

Prin sentința civilă nr. 9745/12.12.2011 pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sector 5 București a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta D. S. împotriva pârâților DRÂMBA V., DRÂMBA M., DRÂMBA HOARIA, R. E. și S. R. PRIN MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE și în consecință, a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat în valoare de 97.526 Euro, în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanta a îmbunătățirilor evaluate la suma de 18.923 lei; a respins, ca neîntemeiate, celelalte cereri ale reclamantei privind obligarea pârâților persoane fizice la încheierea unui contract de închiriere în condițiile OUG 40/1999, la plata valorii de circulație a apartamentului și la instituirea unui drept de retenție până la efectuarea plăților; a respins, ca neîntemeiata, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva ., cu sediul în București, sector 1, ., pentru restituirea comisionului vânzării; a respins, ca neîntemeiata, cererea de intervenție în interes propriu formulata de T. D. C., T. D. G. ȘI T. D. M. –S.; a admis cererea reconvenționala formulata de parații-reclamanți Drâmba V., Drâmba M., Drâmba H., R. E. împotriva reclamantei-parate și a intervenienților în interes propriu, dispunând evacuarea acestora din imobilul ocupat fără titlu, proprietatea paraților-reclamanți, anume: apartamentul nr. 1, situat în București, ., nr. 5, sector 1; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a onorariilor de expertiza achitate în cauza, în valoare de 1700 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată și a obligat reclamanta-parata la plata către pârâții - reclamanți a cheltuielilor de judecata în valoare de 1000 lei, reprezentând onorariul aparitorului ales.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin notificarea nr. 2987/26.04.2001 înaintată prin executorul judecătoresc D. M., pârâții-reclamanți au solicitat în temeiul art. 21 din Legea nr. 10/2001 Primăriei Municipiului București restituirea în natură a imobilului situat în București, . nr. 5, sector 1. Ulterior introducerii prezentei acțiuni notificarea a fost soluționată favorabil, astfel ca pârâții au redobândit în proprietate și posesie de imobilul menționat, prin dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/14.12.2009 și prin protocolul de predare primire nr._/1.02.2010 întocmit de CGMB-AFI.

În cursul anului 1996, Primăria Municipiului București, prin mandatarul sau . vândut în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995 chiriașului, respectiv reclamantei D. S., imobilul în cauza cu contractul de vânzare cumpărare nr. 1811/_/2.12.1996.

Prin decizia civilă nr. 965A din 22.12.2005, dosar nr. 3055/2005, instanța a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare deținut de D. S., în considerentele deciziei instanța a constatat ca pârâții sunt unicii moștenitori ai fostului proprietar al imobilului naționalizat și că vânzătorul PMB prin mandatarul . prin fraudarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, deci cu rea credință, imobilul.

Invocând dispozițiile Legii 10/2001 reclamanta-parata solicită restituirea valorii de circulație a imobilului sau, în subsidiar, a valorii prețului actualizat al apartamentului.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin 2 și 3 din Legea 10/2001 republicata,cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile sunt scutite de taxe de timbru, iar restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

S-a considerat că reclamantei nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 50¹ din Legea 10/2001, întrucât s-a constatat cu putere de lucru judecat faptul că titlul său de proprietate este nul, nefiind respectate dispozițiile Legii112/1995. D. urmare, prima instanță a apreciat că reclamanta nu are dreptul la despăgubirea prin valoarea de circulație a apartamentului, ci numai la restituirea prețului actualizat, achitat pentru acesta, sens în care s-a avut în vedere raportul de expertiză efectuat în cauza. În consecința, în temeiul de drept evocat instanța a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat, în valoare de 97.526 Euro, în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plații.

În privința îmbunătățirilor, instanța a avut în vedere dispozițiile art. 48 din Legea 10/2001, astfel cum erau în vigoare la data formulării cererii (07.07.2008).

Constatând că cererea reclamantei este nu doar admisibilă în privința despăgubirii pentru îmbunătățirile aduse imobilului, dar și întemeiată prin constatările expertizei, prima instanța a admis-o și a obligat paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a îmbunătățirilor evaluate la suma de 18.923 lei.

În privința cererii de chemare în garanție formulate de paratul Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva ., prima instanță s-a raportat la prevederile art.50 alin 3 din Legea 10/2001 modificată, potrivit cărora restituirea prețului actualizat plătiți de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor legii 112//1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar constituit conform art. 13 alin 1 din Legea 112/1995, modificata.

S-a avut în vedere că intenția legiuitorului a fost aceea de a stabili calitatea de titular al obligației de restituire a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, calitate ce rezulta din legea însăși și care atribuie calitate procesuala pasiva aceleiași instituții în procesele având acest obiect. Or, în condițiile în care textul enunțat nu distinge cu privire la restituirea prețului cu sau fără comisionul încasat de mandatarul vânzării, nici interpretare în sensul pe care legea nu îl creează, dar pe care îl pretinde paratul, nu poate fi cu putința și aceasta pentru ca este incident principiul consacrat, potrivit căruia ubi lex non distinguit, nec nos distinguerre debemus.

Pe de altă parte, a pretinde restituirea comisionului de vânzare încasat de . (chemat în garanție în acțiunea de față) în temeiul Normelor Metodologice pentru aplicarea Legii 112/1995 echivalează cu a eluda hotărârile judecătorești indicate anterior și a pretinde ca titular al obligației de restituire nu este numai Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ci și o alta persoana, indicata de parat, . de drept decât acela statuat prin art. 50 alin 3 din Legea 1/2001 (lege speciala, derogatorie de la prevederile dreptului comun și aplicabila exclusiv situațiilor similare celei enunțate în cauza) ceea ce ar adăuga la lege și ar aduce atingere efectelor obligativității, exclusivității și incontestabilității puterii de lucru judecat ale hotărârilor relevante pronunțate în cauza, fapt care nu poate fi admis.

În privința cererii reclamantei referitoare la instituirea unui drept de retenție asupra imobilului, până la efectuarea plaților de către pârâți, prima instanță a avut în vedere că pârâtul S. R. datorează reclamanților contravaloarea prețului actualizat, precum și contravaloarea îmbunătățirilor, iar nu pârâta-reclamantă. S-a reținut că reclamanta și intervenienții în interes propriu (membrii familiei sale) locuiesc și în prezent în imobilul proprietatea pârâților, astfel că pârâții nu au nici o datorie pecuniară, recunoscută prin prezenta acțiune și în conexiune cu imobilul, față de reclamanta și intervenienți. Or, dreptul de retenție se prezintă ca o garanție în favoarea celui ce deține bunul, până la plata sumelor pe care le-a avansat cu conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea lucrului de către proprietarul acestuia și întrucât nu s-a reținut în sarcina paraților-reclamanți nicio datorie constând în plata valorii îmbunătățirilor către reclamanta, conditia esențială pentru instituirea acestei garanții în favoarea reclamantei - pârâte nu exista.Ca urmare, cererea reclamantei de instituire a unui drept de retenție asupra paratei-reclamante a fost respinsă ca neîntemeiată, considerând că și daca este formulata împotriva paratului Statului R., cererea nu are caracter fondat, deoarece acesta nu este proprietarul imobilului.

Cu privire la solicitarea reclamantei de obligare a pârâților la încheierea unui contract de închiriere în condițiile OUG 40/1999, judecătoria a reținut că după redobândirea imobilului și deschiderea rolului fiscal pârâții-reclamanți au notificat-o pe reclamanta prin notificarea nr. 940/2010, potrivit art.15 alin.1 din Legea nr. 10/2010, în legătura cu punerea la dispoziție a unei locuințe corespunzătoare, fiind vorba de apartamentul nr. 21 situat în București, ., ., ., apartament proprietatea paratei Drâmba M.. Reclamanta s-a prezentat la convocare prin mandatar, a refuzat sa încheie contractul privind apartamentul pus la dispoziție pe considerentul ca nu ar fi corespunzător, așa cum rezulta din procesul verbal încheiat la 1.04.2010.

Având în vedere prevederile art. 15 al.1 Legea nr. 10/2010 și refuzul nejustificat al reclamantei prima instanță a apreciat acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Cât privește cererea reconvenționala a pârâtei-reclamante prin care a solicitat evacuarea reclamantei-pârâte și a intervenienților D. S., T. D. C., T. D. M. și T. D. G. din apartament, s-a constatat că aceștia nu dețin un titlu locativ, după cum nici instanța de judecată nu a recunoscut că posesia de fapt este exercitată în baza unui temei legal. A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a onorariilor de expertiză achitate în cauza, în valoare de 1700 lei, cu titlul de cheltuieli de judecata.

A fost obligat reclamanta-pârâta la plata către pârâții-reclamanți a cheltuielilor de judecata în valoare de 1.000 lei, reprezentând onorariul aparitorului ales.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel atât reclamanta D. S. și intervenienții T. D. C., T. D. G. și T. D. M.-S., cât și pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.

I. În motivarea apelului declarat, reclamanta D. S. și intervenienții T. D. C., T. D. G. și T. D. M.-S., au arătat următoarele:

Prin primul motiv de apel, s-a arătat că instanța de fond, deși a reținut în mod legal și temeinic că au fost efectuate lucrări de reparații, utile și necesare la imobil, în valoare de 18.923 lei, totuși, în mod nelegal și netemeinic, a obligat S. R. și nu pe parații intimați la plata acestor sume, operând o vădita îmbogățire fără justa cauza a intimaților parați.

D. urmare, apelanții solicită obligarea în solidar a celor patru intimați DRÂMBA V., DRÂMBA M., DRÂMBA H. și R. E. la plata sumei de 18.923 lei reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate cu lucrările de reparații a imobilului, și acordarea unui drept de retenție până la achitarea integrală a sumei.

Prin cel de al doilea motiv de apel, este criticată soluția pronunțată asupra capătului de cerere referitor la obligarea intimaților de a încheia cu apelanții, contract de închiriere pe o perioada de cinci ani.

Sub acest aspect, apelanții arată, pe de o parte, că nu se putea dispune schimbul forțat, întrucât nu au avut calitatea de chiriași ai intimaților, iar, pe de altă parte, că nu s-a administrat nici o probă și nu s-a pus în discuție împrejurarea, dacă locuința oferită era corespunzătoare, în sensul dispozițiilor legii, în condițiile în care apelanții constituie trei familii distincte.

II. În motivarea apelului declarat, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a arătat următoarele:

Prin primul motiv de apel consideră că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, stabilind în sarcina sa obligația de restituire a prețului, în temeiul dispozițiilor art.50 alin.(3) din Legea nr. 10/2001, cu încălcarea principiului relativității efectelor contractului.

În dezvoltarea acestui motiv de apel, se arată că nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria Municipiului București, apelantul este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București, astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și următoarele din Cod civil, trebuia sa se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului București, pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Arată apelantul că aceasta dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziție speciala contrară, fiind așadar pe deplin aplicabila intre părțile din prezentul litigiu.

Cu privire la obligarea la plata sporului de valoare adus imobilului în litigiu, apelantul arată că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit modificărilor aduse prin Legea 1/2009, alin. 2 din art. 48 din Legea 10/2001, se instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligația de a restitui contravaloarea îmbunătățirilor, în acest caz persoana îndreptățită fiind fosta proprietară. Apreciază că este firesc ca în speța, contravaloarea îmbunătățirilor sa fie plătită de către beneficiar și nu de către un terț care nu are nici o legătura cu părțile raportului juridic dedus judecații.

În subsidiar, în măsura în care excepția lipsei calității procesuale pasive nu ar fi reținută, arată apelantul că nu se pot acorda despăgubiri la valoarea de piață, deoarece nu este îndeplinita nici o condiție din cele doua prevăzute imperativ de Legea nr. 10/2001: nu exista nici o hotărâre judecătoreasca prin care sa se statueze ca reclamanta ar fi fost de buna credința la încheierea contractului de vânzare cumpărare, iar contractul nu a fost desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În fine, apelantul critică și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, arătând că ca este necesar sa se facă aplicabilitatea art. 1337 C.civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, deoarece nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Prin întâmpinarea formulată la data de 18.09.2012, intimații pârâți reclamanți au solicitat respingerea apelului declarat de reclamanta D. S. și de intervenienții în nume propriu T. D. C., T. D. G., T. D. M.-S., ca nefondat și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la primul motiv de apel se arată că intervenienții nu au calitate procesuala deoarece unicul obiect al cererii de intervenție 1-a constituit obligarea de a le încheia un contract de închiriere pe 5 ani, precum și că nu justifică nici un interes sub acest aspect.

Consideră că temeiul de drept îl constituie art.48 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu este admisibil ca apelanții să schimbe cauza acțiunii, în îmbogățirea fără justa cauza, instituție de drept comun în privința căreia se impune plata taxei de timbru la valoarea pretențiilor. Aceasta susținere apare ca admisibila în apel prin raportare la dispozițiile art.292 alin.l C.proc.civ.

Consideră intimații că nici în formularea acestui motiv de apel nici reclamanta Danciulesu S. nu justifica un interes, de vreme ce respectivul capăt de cerere i-a fost admis în contradictoriu cu persoana juridica neavând relevanta prin prisma interesului personal cine urmează sa o despăgubească.

Totodată, se arată că nu se poate reține o solidaritate, deoarece aceasta trebuie prevăzută expres, ceea ce în cauză nu se poate reține.

Cu privire la al doilea motiv de apel, referitor la obligarea la încheierea unui contract de închiriere pe 5 ani, se arată, în esență că apelanții nu beneficia de un contract de închiriere cu privire la spațiu, sau la o alta locuința corespunzătoare deoarece au refuzat deja locuința corespunzătoare (3 camere pentru 1 persoana, reclamanta) pusa la dispoziție, iar intervenienții pentru ca nu se încadrează în categoria persoanelor cărora li se aplica prevederile O.U.G. nr.40/1999 și a Legii nr. 10/2001, pentru simplul motiv ca aceste acte normative se refera fie la persoanele care aveau calitatea de chiriași în momentul restituirii imobilului fie cei care au fost proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte au fost anulate.

Nu exista în niciunul dintre cele doua acte normative speciale aplicabile în materie, vreo prevedere care sa le confere un drept locativ propriu persoanelor care au fost tolerate în spațiu de către foștii proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995, nefiind aplicabil în speța art. 12 din O.U.G. nr.40/1999.

Mai mult, potrivit art.6 din O.U.G. nr.40/1999, în cazul contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 și anulate, proprietarul recunoscut de justiție va încheia cu persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr. 112/1995 (ceea ce nu este cazul intervenienților) și care o ocupa efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere.

Se mai arată că nu au solicitat intervenienților schimbul obligatoriu ci au oferit exclusiv reclamantei o locuința corespunzătoare, singura care avea calitatea legala de chiriaș, caracterul necorespunzător al locuinței pe care i-au pus-o la dispoziție nefiind invocat și argumentat de reclamanta și intervenienți. Cu privire la cuantumul chiriei, se arată că aceștia ar fi trebuit sa le comunice anterior, în scris faptul ca solicita un cuantum al chiriei calculat potrivit art. 32 raportat la art. 31 și coroborat cu art. 7 din O.U.G. nr.40/1999. Art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999 prevede doar durata contractului ca element obligatoriu, nu și alte elemente (cuantumul chiriei, data și modul de plată etc.), acestea urmând a fi negociate între părți. Potrivit art. 32 alin. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, pentru locuințele proprietate particulară a persoanelor fizice și juridice prevăzute la art. 2-7, chiria se stabilește prin negociere între proprietar și chiriaș cu ocazia încheierii noului contract de închiriere.

În fine, se arată că prevederile O.U.G. nr. 40/1999 privind protecția chiriașilor au încetat la data de 08.04.2004, iar ulterior acestei date nu a mai operat nici o prorogare, fíe și tacită, a contractelor de închiriere încheiate cu chiriașii din imobilele preluate în mod abuziv de către stat și restituite adevăraților proprietari.

În acest sens, CEDO a statuat în Cauza R. și S. (02.11.2006) și Burzo (04.03.2008) împotriva României ca reglementarea instituita prin OUG nr.40/1999 încalcă prin efectele sale concrete, dispozițiile art.l din Protocolul adițional nr.l la Convenție, întrucât prelungirea de drept a contractelor de închiriere prevăzuta de acest act normativ și imposibilitatea faptica de a incasa orice chirie, 5 ani la rând, a încălcat cerința justului echilibru în detrimentul proprietarilor, sarcinile sociale decurgând din protecția unei categorii sociale (chiriașii din imobilele naționalizate) fiind repartizate, în mod disproporționat, doar în sarcina proprietarilor. Având în vedere caracterul obligatoriu al acestei jurisprudențe, precum și obligația instanței de a interpreta legislația naționala . cu prevederile constituționale și convenționale privitoare la protecția drepturilor omului (art.20 alin.l din Constituție) și daca acest lucru nu este posibil, chiar de a înlătura, motivat, de la aplicare legea interna contrara acestora (art.20 alin.2 din Constituție), se impune interpretarea OUG nr.40/1999 în sensul în care acest act normativ nu mai instituie o prorogare tacita a contractelor de închiriere, în lipsa unui nou contract intre proprietari și chiriași, ulterior datei de 08.04.2004, nici obligația proprietarului de a încheia noi contracte de închiriere în temeiul acestui act normativ.

Prin deciziile nr.742 din 26 octombrie 2006, nr.314 din 29 martie 2007, nr.357 din 17 aprilie 2007, nr. 61 din 18 septembrie 2007, nr.473 din 6 mai 2008, nr.90 din 20 ianuarie 2009, nr.266 din 24 februarie 2009, Curtea Constituțională a păstrat aceeași jurisprudență în privința art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999, în sensul că legiuitorul a statuat că dreptul de a cere încheierea unui contract de închiriere este, în acest caz, un drept personal recunoscut numai titularilor contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, iar dacă ar fi recunoscut și acelor persoane, care, deși nu au figurat drept cumpărători ai locuinței, au avut totuși calitatea de membri de familie ai celui care a cumpărat respectivul imobil, echilibrul dintre cele două categorii de persoane și dintre drepturile lor constituționale ar fi deteriorat, ajungându-se la situația în care proprietarul recunoscut de justiție nu ar mai putea să se bucure de atributele dreptului său de proprietate.

Curtea a apreciat că statul, chemat să medieze conflictul locativ dintre proprietarul persoană fizică și chiriaș, a procedat corect, asigurându-i primului posibilitatea valorificării atributelor dreptului său de proprietate, îngrijindu-se totodată de protecția celui de-al doilea împotriva unor eventuale abuzuri, prin instituirea unor exigențe rezonabile fără a căror satisfacere chiriașul nu poate fi obligat să elibereze locuința. Se arată că instituirea de regimuri juridice diferite în situații care impun rezolvări diferite nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului egalității în fața legii și a prevederilor art. 16 din Constituție.

Prin decizia civilă nr.32 A/21.01.2013, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a respins excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată, a admis ambele apeluri, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE pe capătul de cerere având ca obiect plata contravalorii îmbunătățirilor, a respins acest capăt de cerere, îndreptat împotriva Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acest capăt de cerere, îndreptat împotriva pârâților-reclamanți D. V., D. M., D. H. și R. E. V., a obligat pârâții-reclamanți D. V., D. M., D. H. și R. E. V. la plata către reclamanta pârâtă D. S. a sumei de 18.923 lei, contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, a obligat pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE la 33.883,44 lei reprezentând prețul actualizat al imobilului, către reclamanta-pârâtă, a instituit în favoarea reclamantei-pârâte D. S. un drept de retenție asupra imobilului - apartamentul nr. 1, situat în București, ., nr. 5, sector 1 până la achitarea contravalorii îmbunătățirilor de către pârâții-reclamanți, a obligat pârâtul S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE la 700 lei cheltuieli de judecată către reclamanta-pârâtă, a compensat în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de reclamanta-pârâtă și pârâții-reclamanți, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a respins cererea apelantei reclamante de obligare a intimaților la cheltuieli de judecată în apel, ca neîntemeiată.

A reținut tribunalul, asupra excepției lipsei de interes a apelantei reclamante-pârâte în formularea apelului, invocată de intimați, caracterul neîntemeiat al acesteia.

Astfel, s-a constatat că apelanta - reclamantă pârâtă urmărește pe calea prezentului apel schimbarea hotărârii primei instanțe atât în privința capătului de cerere referitor la contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului, cu referire la titularul obligației de plată și cu scopul de a putea opune intimaților pârâți reclamanți un drept de retenție asupra imobilului, cât și schimbarea hotărârii în privința capătului de cerere referitor la obligarea intimaților pârâți reclamanți la încheierea unui contract de închiriere, interesul acestora fiind astfel justificat.

Pe de altă parte, problema calității apelanților de fost cumpărător, chiriaș, ori persoană tolerată în imobil, reprezintă o chestiune de fond, de temeinicie a pretențiilor ce fac obiectul apelului, astfel cum se va analiza în cele ce urmează.

Cât privește fondul cauzei, tribunalul, constatând că ambele apeluri vizează capătul de cerere principală având ca obiect obligarea la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse de reclamantă la imobil, atât apelanta reclamantă-pârâtă, cât și apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice susținând că titulari ai acestei obligații sunt intimații pârâți, în calitate de persoane îndreptățite, le-a analizat printr-un considerent comun.

Astfel, s-a reținut că prima instanță a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata acestor sume către apelanta reclamantă, apreciind că, în raport de data introducerii acțiunii, sunt incidente în cauză dispozițiile art. 48 din Legea 10/2001 mai înainte de modificarea adusă prin Legea nr.1/2009.

Sub aspectul aplicării în cauză a legii civile noi, tribunalul a reținut faptul că Legea nr.1/2009, prin care a fost modificat art.48 din Legea nr.10/2001, în sensul că s-a stabilit în sarcina persoanei îndreptățite la restituire obligația de a plăti chiriașului contravaloarea sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile, a intervenit în cursul procesului, mai înainte de pronunțarea în cauză a unei hotărâri definitive.

Potrivit art. 1 din Codul Civil de la 1864 și art.15 alin.2 din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, iar potrivit principiilor generale ale dreptului civil, legea civilă nouă se aplică de îndată ce a fost adoptată, excluzând de la aplicare legea veche, cu excepțiile prevăzute expres, de ultraactivare a legii noi.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, referitor la aplicarea în timp a legii (Decizia nr.12/2011) a stabilit că, din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv al supraviețuirii sau nu a legii vechi, trebuie făcută distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naștere.

S-a reținut că, acțiunile în justiție, aflate în curs de soluționare la data intrării în vigoare a legii noi, sunt asimilabile unor situații juridice legale, în desfășurare, surprinse de legea nouă înaintea definitivării lor și de aceea intrând sub incidența noului act normativ.

Aplicând aceste considerații la cauza de față, tribunalul a apreciat că, la momentul la care prima instanță a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică în forma anterioară nu mai poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese, astfel că sunt aplicabile dispozițiile legale în vigoare la momentul soluționării cauzei, respectiv cele ale art.48 astfel cum a fost acesta modificat prin Legea 1/2009, care a intrat în vigoare la 6 februarie 2009.

În plus, tribunalul a avut în vedere și faptul că restituirea în natură a imobilului către intimații reclamanți s-a dispus prin dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/14.12.2009 și prin protocolul de predare - primire nr._/01.02.2010 întocmit de C.G.M.B. -A.F.I., după . Legii nr.1/2009, așadar, odată cu imobilul, aceștia au preluat și obligația prevăzută de legea aplicabilă la acel moment, referitoare la despăgubirea chiriașilor cu contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului.

De altfel, reclamanta-pârâtă a solicitat în mod expres în fața primei instanțe aplicarea Legii nr.1/2009, la termenul din data de 14.03.2011, când pârâții-reclamanți, reprezentați de avocat, nu s-a opus aplicării legii noi. Totodată, prima instanță a stabilit, prin încheierea interlocutorie de la acea dată (fila 86), incidența art.48 și art.50 alin.3 din Legea nr.10/2001 astfel cum au fost modificate prin Legea nr.1/2009, situație în care, nici față de principiul disponibilității și art.129 alin.6 Cod pr. civilă nu există nicio justificare pentru înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor legii civile noi.

Față de aceste considerente, reținând că potrivit art.48 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.1/2001, obligația de plată către chiriaș a sporului de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile necesare și utile, aparține persoanei interesate, tribunalul a apreciat că pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă pe acest capăt de cerere, ambele apeluri fiind fondate în această privință, hotărârea urmând a fi schimbată în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe acest capăt de cerere, respingerii acestui capăt de cerere îndreptat împotriva pârâtului menționat, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Deși apelanta reclamantă-pârâtă a solicitat obligarea în solidar a pârâților la plata acestor îmbunătățiri, față de textul legal mai sus menționat nu se poate reține existența vreunui raport de solidaritate, urmând ca această pretenție să fie admisă numai împotriva intimaților pârâți-reclamanți D. V., D. M., D. H., R. E. V., cărora li s-a restituit imobilul prin dispoziția Primarului General al Municipiului București nr._/14.12.2009 și prin protocolul de predare - primire nr._/01.02.2010 întocmit de C.G.M.B. -A.F.I.

Tribunalul a înlăturat apărarea acestora în sensul că reclamanta-pârâtă nu ar putea beneficia de dispozițiile art.48, întrucât nu are calitatea de chiriaș, față de împrejurarea că textul legal nu reglementează o atare excepție, după cum chiriașul a devenit sau nu cumpărător.

D. consecință, hotărârea a fost schimbată în sensul obligării intimaților-pârâți reclamanți la plata sumei de 18.923 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor, sumă stabilită de prima instanță în baza probatoriului administrat și care nu a fost criticată pe calea prezentului apel.

Întrucât suma la care au fost obligați intimații se află în strânsă legătură cu imobilul (debitum cum re iunctum), a fost admis și capătul de cerere referitor la instituirea în favoarea apelantei reclamante-pârâte (titularul creanței ce s-a născut în legătura cu imobilul) a unui drept de retenție, care o îndreptățește exclusiv pe aceasta (nu și pe apelanții intervenienți) să refuze eliberarea apartamentului până când debitorii vor plăti suma stabilită, sub acest aspect apelul reclamantei-pârâte fiind fondat.

Cu privire la capătul de cerere referitor la plata prețului de piață al apartamentului, respectiv a prețului actualizat, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat două motive de apel.

Pe de o parte, s-a invocat lipsa calității procesuale pasive, tribunalul apreciind însă ca nefiind fondat acest motiv de apel, în raport de dispozițiile legii speciale – art.50 alin.3 și art.50¹din Legea 10/2001 prin care a fost instituită o excepție de la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, prevăzută de art.1337 și următoarele din Codul Civil de la 1864, în sensul că s-a prevăzut că într-o atare situație, obligația de despăgubire aparține statului, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, tribunalul a constatat că este legală și temeinică aprecierea primei instanțe în sensul că pe acest capăt de cerere este deplin justificată calitatea procesual pasivă a acestui pârât.

Pe fondul acestei pretenții, s-a constatat însă că, deși a reținut în mod corect faptul că în cauză, față de decizia prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare al reclamantei-pârâte, se regăsește ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu eludarea Legii nr.112/1995 și prin urmare nu sunt aplicabile dispozițiile art.50 ind.1 din Legea nr.10/2001, reclamanta-pârâtă fiind îndreptățită doar la plata prețului actualizat, iar nu și la plata prețului de piață al imobilului, totuși, în mod nelegal și netemeinic, prima instanță a obligat pârâtul la plata sumei de 97.526 Euro, ce reprezintă, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, prețul de piață al imobilului.

D. urmare, tribunalul a constatat că apelul declarat de pârât se impune a fi admis, iar hotărârea a fi schimbată și sub acest aspect, urmând ca pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la plata către apelanta reclamantă pârâtă doar prețului actualizat al apartamentului, în cuantum de 33.883,44 lei, așa cum a fost stabilit prin expertiza contabilă efectuată în cauză (fila 207 fond).

Cu privire la motivele de apel formulate de apelanta reclamantă –pârâtă și intervenienți, privind capătul de cerere având ca obiect obligarea intimaților pârâți-reclamanți să încheie un contract de închiriere, tribunalul a constatat caracterul nefondat al acestora.

Astfel, în cauză nu se poate reține aplicabilitatea prevederilor art. 10 alin. 1 din O.U.G. nr. 40/1999 și implicit a sancțiunii prevăzute de art. 11 alin. 1 din același act normativ, invocate de apelanta reclamantă-pârâtă, întrucât textele legale vizează situația prelungirii unui contract de închiriere anterior, ipoteză ce nu se regăsește în cauză, întrucât apelanta este titularul unui contract de vânzare - cumpărare desființat, astfel că nu se poate pune problema prelungirii unui contract de închiriere, ci a încheierii unui contract în sensul dat de art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 40/1999.

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, în cazul contractelor de vânzare - cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, și desființate prin hotărâre judecătorească, proprietarul recunoscut de justiție va încheia cu persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr.112/1995 și care o ocupă efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.

Totodată, potrivit art.15 alin.1 din Legea nr.10/2001, Contractele de închiriere prevăzute la art. 6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 40/1999 se vor încheia pentru o perioadă de 5 ani. În cazul în care chiriașului i se pune la dispoziție o altă locuință corespunzătoare, acesta este obligat să elibereze de îndată locuința ocupată.

Tribunalul a avut în vedere că, după deschiderea rolului fiscal intimații pârâți - reclamanți au notificat-o pe reclamantă, prin notificarea nr. 940/2010, potrivit art. 15 al.1 din Legea nr.10/2001, referitor la punerea la dispoziție a unei locuințe corespunzătoare, respectiv apartamentul nr. 21 situat în București, ., ., ., proprietatea pârâtei Drâmba M.. Apelanta a refuzat sa încheie contractul privind apartamentul pus la dispoziție, sub pretextul că apartamentul nu ar fi corespunzător, iar chiria (în cuantum de 300 euro) prea mare, așa cum rezultă din procesul verbal încheiat la 1.04.2010.

Or, refuzul este nejustificat, în condițiile în care apartamentul pus la dispoziție are trei camere și dependințe, la fel ca și apartamentul cumpărat în temeiul Legii nr.112/1995, cu privire la cuantumul chiriei se aplică dispozițiile art. 32 alin. 1 din O.U.G. nr. 40/1999 și nu s-a făcut dovada că suma pretinsă ar fi fost exorbitantă ori nejustificată în raport de chiriile practicate pe piața liberă, iar cu privire la intervenienți, care nu au calitatea de titulari ai contractului de închiriere și nici de persoane care au cumpărat locuința în baza Legii nr.112/1995, proprietarii nu aveau nicio obligație de asigurare a unei locuințe corespunzătoare.

În acest sens, prin DECIZIA Nr.742 din 26 octombrie 2006, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.6 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe, Curtea Constituțională a stabilit că „persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr.112/1995 se află într-o situație diferită față de acele persoane, care, deși nu au figurat drept cumpărători ai locuinței, au avut totuși calitatea de membri de familie ai celui care a cumpărat respectivul imobil, situații care impun instituirea de regimuri juridice diferite și, evident, rezolvări diferite, ceea ce nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului egalității în fața legii.(…) Dacă dreptul de a cere încheierea unui contract de închiriere ar fi recunoscut și acelor persoane, care, deși nu au figurat drept cumpărători ai locuinței, au avut totuși calitatea de membri de familie ai celui care a cumpărat respectivul imobil, echilibrul dintre cele două categorii de persoane și dintre drepturile lor constituționale ar fi deteriorat, ajungându-se la situația în care proprietarul recunoscut de justiție nu ar mai putea să se bucure de atributele dreptului său de proprietate.”

Față de cele reținute mai sus, s-a constatat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate, atât cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere principală, având ca obiect obligarea la încheierea unui nou contract de închiriere, cât și cu privire la soluția de admitere a cererii reconvenționale, având ca obiect evacuarea apelantei reclamante pârâte și apelanților intervenienți, din imobil.

Cheltuielile de judecată datorate în fond de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au fost recalculate, cu aplicarea art.276 Cod pr. civilă, acesta fiind obligat la 700 lei cheltuieli de judecată către reclamanta pârâtă, reprezentând onorariul expertizei contabile pentru stabilirea prețului actualizat. Totodată, au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată efectuate de reclamanta-pârâtă și pârâții-reclamanți (1000 lei onorariul aferent expertizei construcții, respectiv 1000 lei onorariul avocatului ales al pârâților reclamanți).

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate, cu privire la respingerea capetelor de cerere formulate de reclamanta pârâtă, având ca obiect obligarea la încheierea unui contract de închiriere și plata valorii de circulație a imobilului; respingerea cererii de intervenție în interes propriu; respingerea cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiate.

Totodată, a fost menținută și dispoziția de admitere a cererii reconvenționale și de evacuare a reclamantei-pârâte și a intervenienților, întrucât admiterea acțiunii în evacuare nu este în contradicție cu recunoașterea prin prezenta decizie a dreptului de retenție, care indisponibilizează bunul, până la plata datoriei, fără a putea afecta dreptul de folosință al pârâților reclamanți, asupra acestuia. În speță, cererea de evacuare își are temeiul în lipsa unui titlu locativ al reclamantei-pârâte și interveniențior, iar instituirea dreptului de retenție, reprezintă doar o garanție de executare a creanței, astfel că dispoziția de evacuare să nu poată fi pusă în executare decât după stingerea dreptului de retenție.

În temeiul art.274 Cod pr. civilă, a fost respinsă cererea apelantei reclamante-pârâte privind obligarea intimaților la cheltuieli de judecată în apel, întrucât nu s-a făcut dovada acestora.

Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs reclamanta – pârâtă D. S., recurenții – intervenienți în nume propriu T. – D. C., T. – D. G., T. – D. M. S. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recurenta – reclamantă D. S. și recurenții – intervenienți în nume propriu T. – D. C., T. – D. G., T. – D. M. S. critică decizia instanței de apel ca nelegală, invocând dispozițiile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.

În baza art. 312 C.proc.civ. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul celor ce se vor arata în continuare.

Susțin recurenții că au solicitat printre altele instanței de fond și în motivele de apel, ca intimații persoane fizice să încheie cu ei un contract de închiriere pentru spațiu de locuit pe care îl ocupă în prezent și care este proprietatea intimaților. Intimații au refuzat constant să încheie contractul de închiriere cu recurenții. Instanțele au refuzat încheierea contractului pretinzând ca intimații le-au oferit recurenților la schimb forțat, un spațiu corespunzător în București, .> S-a invocat de instanțele de fond art. 15 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 susținându-se că recurenții au refuzat nejustificat schimbul forțat.

Nelegalitatea deciziei din apel, aplicarea greșită a legii de tribunal constă în aceea ca nu se putea discuta despre un așa-zis schimb forțat, câtă vreme aceștia nu aveau calitatea de chiriași, intimații refuzând încheierea contractului de închiriere. Nu se poate efectua un schimb forțat dacă recurenții nu au calitatea de chiriași.

În consecință, solicită admiterea acestui prim motiv de recurs, casarea deciziei tribunalului cu trimiterea cauzei la instanța de fond pentru ca aceasta să se pronunțe în sensul încheierii contractului de închiriere cu stabilirea chiriei legale și abia ulterior se poate discuta chestiunea schimbului forțat.

Al doilea motiv de recurs se referă la modul nelegal prin care instanțele au înlăturat împrejurarea că T. D. C., T. D. G. și T. D. M.-S. au avut drepturi locative distincte în imobil înainte de cumpărarea acestuia. Calitatea de intervenienți era perfect justificată având în vedere interesul lor născut și real pentru pronunțarea unei hotărâri prin care să beneficieze de un contract de închiriere pentru acest spațiu.

Instanțele au aplicat greșit legea și ca atare recurenții solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru a se pronunța o sentința care să stabilească calitatea lor de chiriași în imobil, urmând a beneficia de contract de închiriere în imobil.

O altă nelegalitate a ambelor hotărâri se referă la suma de bani pe care recurenții trebuia să o primească și la persoanele care trebuie să le-o achite.

Suma de 33.883,44 lei la care se face mențiune în dispozitivul sentinței nu reprezintă prețul actualizat al imobilului, ci reactualizarea sumei în lei achitată de recurenți.

Recurenții susțin că au solicitat și solicită în continuare obligarea în solidar a intimaților persoane fizice și a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice să le achite contravaloarea reprezentând pe piața liberă prezent valoarea imobilului.

Nu se poate reține în sarcina recurenților vreo culpă în împrejurarea că S. R. le-a vândut în mod greșit și nelegal imobilul, iar contractul de vânzare-cumpărare a fost ulterior anulat.

Prejudiciul efectiv suferit de recurenți ca urmare a desființării contractului de vânzare-cumpărare și a pierderii dreptului de proprietate asupra apartamentului, excede prețului actualizat plătit cu ocazia cumpărării și reprezintă contravaloarea actuală de circulație, respectiv valoarea de înlocuire a bunului care a ieșit din patrimoniul recurenților și pentru care obligația de a suporta pierderea bunului revine Statului ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare prin administratorul desemnat în condițiile legii de Stat și exercitarea funcției legislative, dar și prin faptul că, cu rea credință a vândut un bun care nu era în circuitul civil, fiind astfel dator să restituie cumpărătorului toate cheltuielile și despăgubirile cuvenite acestuia.

Noua reglementare (Legea nr. 1/2009) reconsideră poziția față de chiriașii de bună credință care au pierdut dreptul de proprietate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, în sensul că au dreptul de a obține contravaloarea de piața a acestor imobile, indiferent de prețul achitat, așa cum de altfel rezultă și din expunerea de motive a inițiatorului legii devenită Legea nr.1/2009, susținută în primul rând din perspectiva aplicării principiului echității sociale.

În acest context, alăturarea pe care legiuitorul o face între dreptul de a obține prețul de piață a imobilului pentru proprietarii deținători ai contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995, dar desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, apare ca fiind în contradicție, știut fiind faptul ca pe calea nulității absolute se sancționează cu desființarea numai acele acte care s-au încheiat cu nerespectarea dispozițiilor în vigoare la vremea respectivă.

Or, cum este și cazul în speță, dacă contractul ar fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, în mod evident acesta ar fi fost păstrat, iar ceea ce se impută cumpărătoarei, în opinia tribunalului, nu înlătură dreptul acesteia de a obține restituirea prețului de piață al imobilului, cu atât mai mult cu cât culpa acesteia constă în faptul că nu a apreciat corect titlul statului și nu a așteptat încheierea contractului de vânzare-cumpărare după finalizarea cererii de retrocedare depusă de intimați, aspecte care dimpotrivă conturează reaua-credință a statului, care fără să-și verifice titlul a demarat procedura de vânzare a locuinței, creând aparența unui proprietar veritabil, care anterior până la 22. 12.1989 în urma naționalizării și-a exercitat aceste prerogative în mod public, sub nume de proprietar, dispunând de bun prin închiriere către recurenți.

Lipsa de diligență asupra condiției esențiale ca lucrul vândut să fie în circuitul civil, nu poate fi imputată cumpărătoarei, cu atât mai mult cu cât cererea de cumpărare a apartamentului s-a făcut în contextual legislativ de la data respectiv (Legea nr. 112/1995-art. 9 și HG nr. 20/1996, art. 1 alin. 2 în conformitate cu care erau considerate ca fiind preluate cu titlu în proprietatea Statului imobilele cu destinația de locuință în baza Decretului nr. 92/1950).

Verificarea îndeplinirii acestei condiții obliga vânzătorul să cerceteze dacă imobilul pentru care chiriașul și-a exprimat opțiunea de cumpărare în condițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 este în circuitul civil și poate fi dobândit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 112/195 sau intra sub incidența altor legi speciale de reparație cu o reglementare viitoare în condițiile art. 25 din Legea nr. 112/1995.

De vreme ce s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr.1811/_/02.12.1996 (sub imperiul HG nr. 20/23 ianuarie 1996) rezultă că vânzătorul a acceptat oferta făcută de cumpărător (chiriașul), iar lucrul vândut a fost considerat ca fiind în circuitul civil și proprietatea vânzătorului, ambele părți avind deopotrivă drepturi și obligații contractuale ce țin inclusiv de garanția contra evicțiunii.

În consecința, D. S. a fost privată de dreptul de proprietate întrucât S. și-a încălcat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență față de chestiunea de interes general pe care o reprezenta restituirea sau vânzarea unor imobile intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare (paragraful 112 din Hoț. P. c/a României, aceiași hotărâre sesizează incoerenta practicii judiciare în analizarea titlului statului-paragraful 95 și 96).

Acceptarea ofertei de cumpărare a creat o speranță legitimă pentru recurenta D. S. în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, iar privarea ca urmare a invalidării contractului de vânzare-cumpărare poate fi compensate prin obținerea valorii de înlocuire a bunului la prețui de circulație.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 24.03.2009 în cauza T. c/a României a apreciat pozitiv și "se declară mulțumită" (paragr. 42 ) de jurisprudența instanțelor naționale din România, prin faptul că în situația în care în urma pierderii dreptului de proprietate de către foștii chiriași aceștia pot solicita despăgubiri din partea vânzătorului (statul) despăgubiri care nu se rezumă numai la prețul de cumpărare pentru proprietatea pierdută, ci, dimpotrivă, include valoarea de piață actuală a proprietății de care au fost lipsiți.

Ca atare, recurenții solicită admiterea și acestui motiv de recurs casarea deciziei tribunalului și trimiterea cauzei Ia instanța de fond pentru ca să stabilească care este valoarea actuală de circulație pe piața liberă a imobilului urmând ca suma obținută să fie achitată în solidar de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și intimații persoane fizice.

Recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice critică decizia instanței de apel pentru nelegalitate și netemeinicie, fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civ)

Critică hotărârea instanței de apel având în vedere faptul că aceasta în mod greșit a obligat S. R. prin Ministrul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat în cuantum de 33.883,44 lei.

Consideră că, în mod greșit și nelegal, instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligându-l la plata prețului actualizat în cuantum de 33.883,44 lei.

Deși în practica instanțelor și chiar a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens invocă decizia civilă nr. 4929 din 29 oct. 2001 a CSJ), în condițiile anulării contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului, nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ., în forma avută la momentul introducerii acțiunii, întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza și regula îmbogățirii fără justa cauza, fapt ce conduce la concluzia ca restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat, având în vedere în acest sens și dispozițiile art. 970 C.civ.

Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speța Primăria Municipiului București și prin mandatar .), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul.

În cauză se pune problema unui raport juridic de drept privat având la baza un contract, or statul nu poate interveni . raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare.

De asemenea, prevederile art. 50 alin. 3 din Legea nr.10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. . Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, caracter ce rezulta clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), și nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C.civ., în forma avută la momentul la momentul introducerii acțiunii, "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților, indiferent că este vorba de repunerea părților în situația anterioară în urma constatării nulității contractului).

Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG nr.184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor solicitate de reclamanta din prezenta cauza, fără însă ca prin aceasta să se creeze, așa cum s-a arătat, un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu aceasta destinație.

Pentru a retine opinia contrară, în sensul ca ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în astfel de acțiuni în justiție, reținere bazată pe argumente juridice, ar însemna ca prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 C. civ., în forma avuta la momentul introducerii acțiunii. Or, în acest caz novațiunea nu operează fără consimțământul expres al creditorului(art. 1132 C.civ) și, în plus, novațiunea nu se prezuma, voința - animus donandi - de a o face trebuind sa rezulte evident din act (art. 11 C.civ). Legiuitorul a procedat, în alte situații, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novațiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novațiunea.

Nici dispozițiile art. 50 alin.3 din Legea nr.10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să-i acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai larg.

Prin urmare, Primăria Municipiului București are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzătoare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanții.

De asemenea, consideră că în mod greșit instanța de apel a admis acțiunea având în vedere dispozițiile art. 1337 din Codul civil care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț.

Deposedarea cumpărătoarei de apartamentul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este denatură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind plata.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu exista culpa acestei instituții.

Recurentul critică decizia recurată și sub aspectul obligării Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1% din preț.

Solicită instanței să aibă în vedere faptul că S. R. prin

Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, mandatarul statului în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind Primăria Municipiului București care a și încasat comisionul din prețul de vânzare al imobilului.

Se invocă de către recurent prevederilor art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.112/1995, din care rezultă clar că acest comision de 1% a fost reținut de către mandatarul Primăriei Municipiului București, în speță, ..

În concluzie, arătă că debitorii obligației de restituire a comisionului de 1% sunt Municipiul București prin Primarul General și ..

De asemenea, solicită să se observe faptul că instanța de fond a obligat Ministerul Finanțelor Publice la restituirea unei sume care nu a intrat niciodată în patrimoniul sau, provocându-i astfel un prejudiciu.

În ceea ce privește obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 700 lei, consideră că era necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C.civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului București a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, contract încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.

În plus, învederează instanței că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod proc.civ. și neexistând temei legal este neîntemeiată obligarea și la plata cheltuielilor de judecată.

Având în vedere motivele expuse mai sus, recurentul – pârât solicită instanței de recurs să admită recursul, așa cum a fost formulat, să modifice în parte decizia civilă atacată, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice și respingerii acțiunii, în principal, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În drept, art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Legea nr.10/2001 și Legea nr. 1/2009.

Intimații - pârâți Drâmba V., R. E., Drâmba H. și Drâmba M. au formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenții D. S. și de intervenienții în nume propriu T. – D. C., T. – D. G. și T. – D. M. S., solicitând respingerea acestui recurs ca nefondat.

Se arată că recurenții doar invocă aplicarea greșită a legii fără a indica ce prescripție legală ar fi fost încălcată de către instanță sub

acest aspect, ignorând și împrejurarea că, atât intimații, cât și

cele două instanțe care au judecat anterior cauza pe fond nu

au menționat vreodată schimbul obligatoriu, ci punerea la

dispoziție a unei locuințe corespunzătoare, așa cum prevede

art.15 alin.1 din Legea nr.10/2001.

Învederează intimații că nu au solicitat recurentei-reclamante și nici intervenienților schimbul obligatoriu ci i-au oferit, exclusiv reclamantei, o locuință corespunzătoare, singura care avea calitatea legală de chiriaș (aceasta a redevenit în baza art.6 din O.U.G. nr.40/1999 chiriaș după anularea irevocabilă a contractului sau de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995) la momentul la care au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului.

În plus, recurenții nu arată nici care ar fi prescripția legală ce le-ar condiționa mutarea într-o altă locuință corespunzătoare de calitatea de chiriași pe care nu o au, așa încât nici nu poate fi vorba despre aplicarea greșită a unei legi care, nu numai că nu este invocată în mod expres de către recurenți, ea nici nu există.

Contrar susținerilor recurenților, aceștia nu pot beneficia de un contract de închiriere cu privire la spațiu, sau la o altă locuință corespunzătoare deoarece D. S. a refuzat deja locuința corespunzătoare (3 camere pentru o persoană) pusă la dispoziție, iar intervenienții pentru că nu se încadrează în categoria persoanelor cărora li se aplică prevederile O.U.G. nr.40/1999 și ale Legii nr.10/2001, așa cum în mod legal și temeinic au reținut instanțele de fond și apel.

Cu privire la motivul de recurs prin care se contestă nelegalitatea respingerii cererii intervenienților de obligare a intimaților la a le încheia un contract de închiriere pe 5 ani, se solicită respingerea acestuia, constatând legalitatea soluției și a considerentelor instanței de apel, precum și concordanța acestora cu argumentele invocate de intimați.

Contrar afirmațiilor recurenților intervenienți, prevederile O.U.G. nr.40/1999 și ale Legii nr. 10/2001 nu le sunt aplicabile pentru simplul motiv ca aceste acte normative se refera fie la persoanele care aveau calitatea de chiriași în momentul restituirii imobilului fie cei care au fost proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995 și ale căror contracte au fost anulate. Nu există în niciunul dintre cele două acte normative speciale aplicabile în materie, vreo prevedere care să le confere un drept locativ propriu persoanelor care au fost tolerate în spațiu de către foștii proprietari în temeiul Legii nr.112/1995, nefiind aplicabile în speță art.11 și 12 din O.U.G. nr.40/1999.

Mai mult decât atât, potrivit art.6 din O.U.G. nr.40/1999, în cazul contractelor de vânzare încheiate în baza Legii nr.112/1995 și anulate, proprietarul recunoscut de justiție va încheia cu persoanele care au cumpărat locuința în baza Legii nr. 112/1995 (ceea ce nu este cazul intervenienților) și care o ocupa efectiv, la cererea acestora, un contract de închiriere. În concluzie, în prezenta cauză li se solicită intimaților încheierea unui contract de închiriere de către persoane care nu îndeplinesc cele două condiții cumulative impuse de legea specială, deoarece singura care ar fi avut dreptul legal la încheierea unui contract de închiriere nu mai locuiește în imobilul în discuție de peste 10 ani și a refuzat deja în mod nejustificat un schimb obligatoriu (este vorba despre recurenta D. S.).

Argumentul cu care își susțin intervenienții critica pe acest aspect este complet ilogic. Aceștia susțin că nu au fost niciodată chiriașii intimaților și, în consecință, nu li se poate opune schimbul obligatoriu, ignorând finalitatea logică a acestui raționament, în sensul că în atare circumstanță nici nu au calitatea impusă de legea specială de a putea solicita și beneficia de un contract de închiriere pe o perioadă de 5 ani.

Mai arata intervenienții că ei au avut drepturi locative distincte asupra imobilului înainte ca acesta să fi fost cumpărat de D. S., însă nu menționează din ce prevedere legală ar rezulta relevanța în materie a unei atare susțineri și în ce consta nelegalitatea soluției instanței de respingere a cererii, invocând doar argumentul calității și interesului procesual ce nu are legătura cu soluționarea pe fond a cererii de intervenție ci, cel mult, cu admiterea în principiu, în condițiile în care cererea de intervenție a fost admisă în principiu, dar respinsa pe fond.

Prin deciziile nr.742 din 26 octombrie 2006, nr.314 din 29 martie 2007, nr.357 din 17 aprilie 2007, nr. 61 din 18 septembrie 2007, nr.473 din 6 mai 2008, nr.90 din 20 ianuarie 2009, nr.266 din 24 februarie 2009 ale Curții Constituțională, referitoare la excepția de neconstituționalitate a art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999, s-a statuat că dreptul de a cere încheierea unui contract de închiriere este, în acest caz, un drept personal recunoscut numai titularilor contractelor de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, iar dacă ar fi recunoscut și acelor persoane, care, deși nu au figurat drept cumpărători ai locuinței, au avut totuși calitatea de membri de familie ai celui care a cumpărat respectivul imobil, echilibrul dintre cele două categorii de persoane și dintre drepturile lor constituționale ar fi deteriorat, ajungându-se la situația în care proprietarul recunoscut de justiție nu ar mai putea să se bucure de atributele dreptului său de proprietate. Curtea a apreciat că statul, chemat sa medieze conflictul locativ dintre proprietarul persoană fizică și chiriaș, a procedat corect, asigurându-i primului posibilitatea valorificării atributelor dreptului său de proprietate, îngrijindu-se totodată de protecția celui de-al doilea împotriva unor eventuale abuzuri, prin instituirea unor exigențe rezonabile fără a căror satisfacere chiriașul nu poate fi obligat să elibereze locuința. Instituirea de regimuri juridice diferite în situații care impun rezolvări diferite nu poate fi apreciată drept o încălcare a principiului egalității în fața legii și a prevederilor art. 16 din Constituție.

Al treilea motiv de recurs este unul inadmisibil în ceea ce îi privește pe intimați, nu doar sub aspectul încadrării formale în prescripțiile art.304 pct.9 C.proc.civ., ci și sub aspectul obiectului criticii ce privește modul în care instanța de apel a soluționat atât cuantumul pretenției, cât și persoanele care trebuie să le-o achite, pretinzând, în absența oricărei prevederi legale de drept subiectiv și de drept procesual, direct în recurs, obligarea intimaților, în solidar cu S. R., la plata valorii de circulație a imobilului, deși, prin acțiunea introductivă ea a fost formulată doar în contradictoriu cu S. R., inadmisibilitate întemeiată pe prevederile art.316 coroborat cu art.294 alin.1 Cod de procedură civilă.

Dacă Curtea va trece peste excepția inadmisibilității acestui motiv de recurs, în privința pretenției ca intimații să fie obligați în solidar cu S. R. la plata către recurenta-reclamantă D. S. a valorii de circulație a imobilului, urmează să respingă acest motiv ca nefondat, deoarece potrivit.50 alin.3 din Legea nr. 10/2001 restituirea prețului actualizat și a prețului de piața al imobilelor se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În consecință, sub acest aspect calitate procesuală pasivă are doar S. R., nu și intimații persoane fizice, iar despre vreo solidaritate nici nu poate fi vorba atât din pricina inexistenței unei atare obligații în sarcina acestora, cât și din pricina faptului ca, regula în privința obligațiilor cu subiecți multipli este ca obligațiile sunt conjuncte, solidaritatea reprezentând excepția care este de stricta aplicare și interpretare, iar în speța poate fi invocata doar o ipotetica solidaritate legala ce ar fi trebuit cuprinsa într-o norma speciala și care, în realitate nu exista.

În drept: art. 304, art.312 și art.274 C.proc.civ., art. 15 alin.1 din Legea nr. 10/2010.

Recurenta D. S. și recurenții – intervenienți în nume propriu T. – D. C., T. – D. G., T. – D. M. S. au formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentul – pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, obligarea Statului R. prin intermediul reprezentantului legal al acestuia Ministerul Finanțelor Publice Ia plata către ei a prețului actualizat de piață al apartamentului este o măsură legală și temeinică.

În motivare, se arată că în mod nelegal și netemeinic recurentul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocă în speță dispozițiile din Codul civil ignorând cu rea credință dispozițiile art. 50 și următoarele din Legea nr.10/2001.

Legea nr.10/2001, așa cum s-a statuat încă de acum 20 de ani este o lege speciala cu caracter derogatoriu de la întreg dreptul comun. În litigiile care decurg din retrocedarea imobilelor către foștii proprietari se aplica dispozițiile Legii nr.10/2001 și nu dispozițiile Codului civil.

Ca atare legea derogatorie stabilește în mod expres ca prețul actual se restituie persoanelor care au pierdut calitatea de proprietari ai imobilelor de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nu de alte instituții.

Cu privire la cheltuielile de judecată, este de reținut ca recurentul a promovat și apel în cauză, apel care a fost respins și ca atare partea care a căzut în pretenții urmează sa achite cheltuielile de judecata.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:

În ce privește recursul declarat de recurenta reclamantă și de recurenții intervenienți împreună, trebuie observat că prima critică vizând nelegalitatea deciziei recurate prin prisma aplicării dispozițiilor legale referitoare la schimbul de locuință, este nefondată. Sub aspectul solicitării recurenților de obligare a intimatei la încheierea unui contract de închiriere, Curtea constată că tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale (art. 15 din Legea 10/2001 raportat la art. 6 și art. 32 din OUG nr. 40/1999), reținând că față de situația de fapt, anume oferta de închiriere făcută de intimată și refuzată de recurenți pe motiv că locuința oferită spre închiriere nu este corespunzătoare raportat la condițiile de locuit din apartamentul redobândit de intimată, în sarcina acesteia din urmă prevederile legale nu mai prevedeau vreo obligație suplimetară sub aspectul încheierii contractului de închiriere pentru imobil.

Critica prin care se susține de către aceiași recurenți că instanțele de fond au ignorat existența drepturilor locative proprii pe care intervenienții le aveau cât privește imobilul din care s-a solicitat evacuarea, Curtea o constată, de asemenea, nefondată, în condițiile în care în cuprinsul deciziei recurată se analizează distinct acest aspect și se reține corect de către tribunal că prin raportare la prevederile legale aplicabile (OUG nr. 40/1999 și Legea nr. 10/2001) rezultă că nu pot pretinde drepturi cu privire la asigurarea unui spațiu locativ corespunzător decât titularii contractelor de vânzare cumpărare desființate, nu și alte persoane, chiar în condițiile în care au beneficiat de drepturi locative ca membri de familie ai titularului de contract. O astfel de interpretare a prevederilor legale este în concordanță și cu jurisprudența Curții Constituționale la care s-a făcut referire și în decizia recurată.

Și în ce privește cea de-a treia critică, referitoare la soluția vizând obligația de plată a prețului actualizat, soluție apreciată de recurenți ca nelegală atât prin prisma refuzului acordării valorii de piață a imobilului, cât și din cea a persoanelor obligate la plata sumelor cu aceste titlu, Curtea constată că este nefondată, tribunalul făcând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ale Legii nr. 10/2201, raportat de elementele de fapt și de drept de care dispunea în cauză.

Astfel, în ce privește primul aspect, pentru a fi îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, trebuia îndeplinită condiția ca încheierea contractului de vânzare cumpărare desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă să fi fost realizată cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Or, este de observat că prin hotărârile pronunțate în cauza ce a avut ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare încheiat de recurenta reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a reținut că nulitatea contractului de vânzare încheiat în baza dispozițiilor Legii nr. 112/1995 intervine dat fiind că nu s-au respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, imobilul fiind vândut anterior soluționării cererii de restituire formulată de proprietarul deposedat abuziv, iar pe de altă parte că sancțiunea nulității nu poate fi înlăturată ca urmare a bunei credințe a cumpărătorilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare, în condițiile în care recurenții reclamanți din prezenta cauză nu au făcut demersuri pentru a afla situația juridică a imobilului (decizia civilă nr. 235/06.02.2007 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV a Civilă - filele 22 și urm. din dosarul Judecătoriei Sectorului 5 București).

Ca atare, întrucât hotărârile judecătorești prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare se bucură de putere de lucru judecat inclusiv în ce privește considerentele, acestea având caracter decisiv susținând în întregime soluția pronunțată, astfel că aspectele dezlegate vizând nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare cumpărare nu mai pot fi repuse în discuție, Curtea constată că ipoteza prevăzută de art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2010 se verifică în cauză.

Așa fiind, în mod corect s-a constatat de către instanțele de fond că, întrucât contractul de vânzare cumpărare desființat a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, recurenta reclamantă nu este îndreptățită decât la restituirea prețului actualizat, potrivit art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001.

Mai mult, Curtea nu poate să rețină ca având vreun temei nici susținerile recurenților potrivit cu care o corectă aplicare la speță a prevederilor Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței CEDO ar fi presupus acordarea valorii de piață drept despăgubire justă și proporțională pentru pierderea imobilului.

Astfel, este de observat că reclamanții nu dispun de un „bun” în sensul pe care jurisprudența CEDO l-a consacrat în materia apărării proprietății, în cauzele întemeiate pe prevederile art. 1 alin. 1 din Protocolul 1 la Convenție, în condițiile în care contractul de vânzare cumpărare încheiat, în temeiul Legii nr. 112/1995, cu privire la imobil a fost anulat irevocabil de instanțele de judecată.

Ca atare, principiile și regulile statuate în jurisprudența relevantă a Curții de la Strasbourg, cu trimitere în special la Cauza R. contra României, cauză în care reclamantei îi fusese recunoscută validitatea contractului de vânzare cumpărare printr-o hotărâre irevocabilă, astfel că aceasta, considerată cumpărător de bună credință, spre deosebire de recurenții din prezenta cauză, putea invoca în favoarea sa un bun) nu pot fi luate în considerare pentru a justifica acordarea unei despăgubiri la nivelul valorii de circulație a imobilului pentru pierderea proprietății acestuia.

În ce privește cel de-al doilea aspect, referitor la debitorul obligației de plată a prețului actualizat, Curtea constată că solicitarea recurenților de obligare și a intimaților persoane fizice la plată, alături de Statului român a fost formulată pentru prima oară în recurs, fiind deci inadmisibilă, în raport de regula instituită de 294 alin. 1 rap. la art. 316 C.pr.civ.

Cât privește recursul declarat de S. român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată, de asemenea, netemeinicia criticilor pe care acesta le aduce deciziei pronunțate în apel.

Astfel, cât privește susținerile recurentului vizând calitatea procesuală pasivă și aplicarea în cauză a dispozițiilor dreptului comun privind evicțiunea, urmează a fi examinat împreună, dat fiind că argumentele privind lipsa temeiniciei acestora sunt comune.

Este de observat că tribunalul a dat eficiență cu prioritate prevederilor speciale ale art. 50 alin.3 raportate la cele ale art. 50 alin. 2 din Legea nr.10/2001, conform cărora plata sumelor privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, se face de către Ministerul Economiei si Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Astfel, s-a reținut că obligația recurentului de restituire a prețului actualizat derivă din lege, împrejurare ce conferă acestei părți legitimare procesuală pasivă.

Într-adevăr, observă Curtea că, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorului, care în speță este Municipiul București. Însă, pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au o situație specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. 1 din acest act normativ. De asemenea, faptul că unitățile deținătoare au acționat ca mandatari ai statului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu au intrat în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor constituit prin disp. art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Tocmai de aceea, prin art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că restituirea prețului în situațiile prevăzute de alin. 2 și 2^1, se face de către MEF din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.

Așa fiind, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în acțiunea în restituirea prețului actualizat, întemeiată pe prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001 rezultă cu claritate din împrejurarea că acesta a încasat sumele de bani rezultate din vânzarea imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, sume de bani ce s-au constituit la dispoziția MEF în fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestei legi.

Ca atare, se poate concluziona că Legea nr. 10/2001 a instituit un debitor unic pentru cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 ale căror titluri de proprietate au fost desființate în mod irevocabil, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, reglementându-se astfel un caz special de răspundere pentru evicțiune, sub aspectul restituirii prețului plătit, care derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 și urm. din C.civ.

Nici critica vizând comisionul de 1% la care face referire art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/2005 nu este fondată, soluția instanțelor fiind legală în raport de faptul că prevederile legale speciale ce au constituit temeiul obligării la restituirea prețului actualizat către recurenta reclamantă nu fac nicio distincție referitor la sumele încasate de mandatarul vânzătorului cu titlu de comision.

În ce privește critica recurentului vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în condițiile în care nu s-a reținut în sarcina sa că a dat dovadă de rea credință, neglijență ori că se face vinovat de declanșarea procesului, Curtea constată caracterul neîntemeiat al susținerilor acestuia.

Astfel, câtă vreme dispoziția instanței de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată s-a fundamentat, corect, pe dispozițiile art. 274 C.pr.civ ce statuează că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, sunt fără relevanță aspectele invocate de recurent în susținerea criticii. Obligația de a plăti cheltuielile efectuate de partea care a câștigat procesul decurge din culpa procesuală a recurentului, culpă dovedită, potrivit reglementării art. 274 C.pr.civ, prin chiar soluția pronunțată prin care s-a considerat că acțiunea pornită de reclamantă împotriva recurentului pârât este întemeiată.

În consecință, ținând seama de cele arătate, Curtea constată că ambele recursuri sunt nefondate, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., le va respinge.

În baza dispozițiilor art. 274 C.pr.civ., Curtea va obliga recurenții D. S., T. – D. C., T. – D. G., T. – D. M. S., recursul declarat de S. R. vizând doar soluția pronunțată cu privire la obligația de plată a prețului actualizat, la plata către intimata D. M. a sumei de 1500 de lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de recurenta – reclamantă – pârâtă D. S. și recurenții – intervenienți în nume propriu T. – D. C., T. – D. G., T. – D. M. S. și de recurentul – pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.32 A/21.01.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimații – pârâți – reclamanți D. V., D. H. și R. E. V. și cu intimatul – chemat în garanție ..

Obligă recurenții D. S., T. – D. C., T. – D. G., T. – D. M. S. la 1.500 lei cheltuieli de judecată către intimata D. M..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi, 11.12.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

M. G. R. A.-D. T. I.-A. H.-P.

GREFIER

E. C.

Red.M.G.R.

Tehdact.R.L./M.G.R.

2 ex./16.01.2014

TB-S.5 – G.R.; E.D.

Jud.S.5 – I.C.

← Partaj judiciar. Decizia nr. 18/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Obligaţie de a face. Decizia nr. 2104/2013. Curtea de Apel... →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 181/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Conflict de competenţă. Sentința nr. 92/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 349/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Partaj judiciar. Decizia nr. 18/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Obligaţie de a face. Decizia nr. 2104/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea nr.7/1996, Art.52 alin.2. Decizia nr. 729/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 809/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Revendicare imobiliară. Decizia nr. 192/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI