Acţiune în constatare. Decizia nr. 1089/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1089/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 30-05-2012 în dosarul nr. 1089/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1089 R
Ședința publică de la 30.05.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE:- M. A.
JUDECĂTOR:- D. Y.
JUDECĂTOR: - P. F.
GREFIER:- F. J.
----------------
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-reclamant L. Ș. și recurenții-pârâți S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de D.G.F.P.M.B. și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DGFP T., împotriva Sentinței civile nr. 2108/28.11.2011 pronunțată în dosar nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, având ca obiect, pretenții și despăgubiri Legea 221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurenții-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFPMB și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de DGFP T., prin consilier juridic G. P., cu delegație de reprezentare la fila 47 dosar, lipsă fiind recurentul-reclamant L. Ș..
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. B..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,părțile prezente declară că nu mai au cereri noi de formulat și nici probe de administrat, motiv pentru care Curtea, apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul-pârât S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DGFPMB și S. R. prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DGFP T., prin consilier juridic, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, hotărârea atacată fiind nelegală și netemeinică, motivat de faptul că deportarea în URSS nu intră sub incidența Legii nr. 221/2009, acțiunea fiind inadmisibilă.
Invocă dispozițiile deciziei RIL nr.12/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și deciziile Curții Constituționale.
Solicită respingerea recursului formulat de reclamantul L. Ș..
Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea recursului formulat de reclamantul L. Ș. ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, având în vedere considerentele legal reținute de instanța de fond după precizarea acțiunii de către reclamant.
Cu privire la recursul formulat de pârâți, solicită admiterea acestuia astfel cum a fost formulat și motivat în scris, apreciind că nu sunt îndeplinite condițiile de fond, considerând că în trebuiau analizate ambele condiții prevăzute în Legea 221/2009.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr._ pe rolul Tribunalului Timis la data de 04.10.2010, reclamantul L. S. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al măsurii administrative luate împotriva mamei sale – L. M. în perioada 15.11._49 în lagărele de munca din URSS, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferi.
Prin sentința civilă nr. 2108 din 28.11.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul L. S. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat și de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București T., și s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative de internare în unități și colonii de muncă și stabilirea de loc de muncă obligatoriu în URSS în perioada 15.11.1945 – 09.07.1949 a defunctei L. M.. Totodată, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, în ce privește capătul doi de cerere prin care s-a solicitat plata daunelor morale și s-a respins ca fiind prescris acest capăt de cerere.
Pentru a hotărî astfel, analizând actele și lucrările dosarului, referitor la despăgubirile solicitate în temeiul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 pentru prejudiciul moral suferit în urma măsurilor ce fac obiectul legii, tribunalul a reținut următoarele:
În privința capătului de cerere în despăgubiri, s-a reținut că nu mai există un temei legal care să permită acordarea lor, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 fiind declarat neconstituționale pe parcursul judecării acțiunii, prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
În motivarea deciziei, Curtea a reținut că există deja o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice (prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001)
Curtea constată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea apreciază că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care – în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" – este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
După ce exemplifică pe larg situațiile în care norma criticată ca neconstituțională (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009) vine să acorde despăgubiri sau drepturi pentru aspecte care făcuseră deja obiectul unor reparații legale prin actele normative anterioare, având în vedere toate aceste considerente, Curtea constată că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Tribunalul a reținut că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor (art. 147 alin. final din Constituție). Oricât de criticabilă ar putea părea decizia aici discutată, tribunalul este dator să aplice legea; or, art. 147 alin.1 din Constituție dispune imperativ că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Norma declarată neconstituțională nu mai poate fi aplicată, nefiind admisă prelungirea efectelor sale după data publicării în Monitorul Oficial al deciziei prin care s-a declarat neconstituționalitatea.
Împotriva sentinței pronunțată de tribunal a declarat recurs reclamantul P. Hans, care a criticat-o arătând că, în prezenta cauză, prin hotărârea pronunțată de instanța, se aduce atingere drepturilor consacrate de Convenție prin art. 6, care garantează dreptul la un proces echitabil, prin art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție, a art. 14 al Convenției, care interzice discriminarea în legătură cu drepturi și libertăți garantate de Convenție și protocoalele adiționale, și prin art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la respectarea bunurilor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție te discriminatorie dacă" nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" ( cauza).
Tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este deci determinat de celeritatea cu care a fost soluționată cererea de către instanțele de judecată, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, durata procesului și finalizarea acestuia depinzând adesea de o . factori precum gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege și alte împrejurări care pot să întârzie soluționarea cauzei.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, respectiv în baza unui criteriu aleatoriu și exterior conduitei persoanei, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că "violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă exista o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite".
Prin urmare, aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale unui proces pendinte și suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr._, ce declanșaseră procedurile judiciare,în temeiul unei legi accesibile și previzibile, poate fi asimilată intervenției legislativului în timpul procesului și ar crea premisele unei discriminări între persoane, care, deși se găsesc în situații obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcție de deținerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.
Articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil, cu componența materială esențială a dreptului de acces la un tribunal independent și imparțial, impune respectarea principiului egalității părților în procesul civil și interzice, în principiu, intervenția legiuitorului, pe parcursul unui litigiu, care ar putea afecta acest principiu.
Reclamantul s-a aflat în situația de a fi promovat acțiunea în 4 octombrie 2010, anterior intervenirii deciziei Curții Constituționale, motiv pentru care îi sunt aplicabile dispozițiile legale de la momentul investirii instanței, această decizie neputând retroactiva, fără a afecta, în principiu, garantarea art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, art. 14 al Convenției și a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de către instanța națională, prima chemată să aplice Convenția.
În acest sens, conform art. 147 alin. 4 din Constituție, "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale constituie o aplicare a principiului neretroactivității,o garanție fundamentală a drepturilor constituționale, de natură a asigura securitatea juridică și încrederea în sistemul de drept, contribuind, în acest fel, la consolidarea statului de drept.
Pe cale de consecință, efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 nu pot viza decât situațiile juridice ce se vor naște după ce dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr._ au fost declarate ca neconstituționale.
Recursul nu este fondat.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată că recurentul-reclamant a solicitat să se constate că măsura administrativă luată împotriva mamei sale – L. M. în perioada 15.11._49 în lagărele de munca din URSS, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată că, măsura deportării este o măsură administrativă abuzivă, caracterizată ca atare de dispozițiile art. 1 alin. 2 lit. a din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și de art. 3 lit. e din OUG nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România.
Nefiind menționată în mod expres de art. 3 din Legea nr. 221/2009, această măsură administrativă abuzivă nu are un caracter politic de drept, ci el trebuie să fie constatat de instanță, în baza criteriilor oferite tot de lege, respectiv de art. 4 alin. 2 din lege.
Or, acest din urmă text legal face trimitere la dispozițiile art. 1 alin. 3 din lege, care fac trimitere la dispozițiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 (aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare), prevederi legale care definesc caracterul politic al unei măsuri administrative abuzive prin prisma scopului avut în vedere la săvârșirea unei infracțiuni sau a unei alte fapte ce a atras luarea unei măsuri de organele fostei miliții sau securități împotriva făptuitorului.
Din aceste dispoziții legale reiese că trebuie stabilit de către instanță, pentru a se putea constata caracterul politic potrivit Legii nr. 221/2009, faptul că reclamantul a urmărit, la săvârșirea unei fapte ce a atras luarea împotriva sa a măsurii abuzive a deportării, unul din scopurile menționate de art. 2 alin. 1 din OUG nr. 214/1999, respectiv împotrivirea prin orice fel de acte sau acțiuni față de regimul comunist instaurat în România începând cu martie 1945.
Că acesta este scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 221/2009 reiese chiar din titlul actului normativ, potrivit căruia legiuitorul recunoaște caracterul politic al acelor condamnărilor și măsuri administrative asimilate acestora „pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989”, adică după instaurarea regimului comunist în România.
Or, măsurile de deportare în URSS, care au fost dispuse înainte de instaurarea regimului comunist, nu se datorează regimului comunist.
Faptul că, prin adoptarea Legii nr. 221/2009, legiuitorul român a dorit să acorde măsuri reparatorii doar persoanelor ce au suferit condamnări sau măsuri administrative cu caracter politic aplicate de regimul comunist, reiese din perioada la care se face referire prin însuși titlul legii și din dispozițiile art. 1, care reglementează domeniul de aplicare. De asemenea, din Expunerea de motive (www.cdep./proiecte/...) referitoare la Proiectul Legii nr. 221/2009, Curtea reține următoarele aspecte, avute în vedere de legiuitor la adoptarea acestui act normativ: „În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, considerăm că pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, să nu fie suficiente în raport de suferința deosebită resimțită de către persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist, fiind deci necesar să se prevadă explicit competența instanțelor judecătorești de a acorda despăgubiri suplimentare”. De asemenea, prin Avizul Consiliului Legislativ (www.cdep./proiecte/...) se avizează favorabil Proiectul de lege, reținându-se că acesta are ca „obiect de reglementare stabilirea drept condamnare politică sau, după caz, drept măsuri administrative asimilate acestora, a condamnărilor dispuse prin hotărâri judecătorești definitive, precum și a măsurilor administrative luate de organele fostei miliții sau securități, pronunțate, respectiv luate, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru faptele anume prevăzute în proiect, dacă acestea au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945”.
În consecință, făcând o interpretare sistematică și gramaticală a întregului act normativ, instanța constată că măsurile de deportare în străinătate luate după data de 23 august 1944 și anterior datei de 6 martie 1945 nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
În numeroase cauze (cauza M. A. și alții vs. România, cauza M. vs. România etc.) Curtea E.D.O. a statuat în sensul că Statele membre au o anumită marjă de apreciere în adoptarea unei legislații speciale având ca obiect înlăturarea nedreptăților comise de regimul comunist, fapt ce se explică prin aceea că opțiunea legiuitorului de a legifera într-un anumit fel reprezintă un atribut al suveranității Statului R..
În cauză, s-au solicitat și despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 de către reclamantul L. S. pentru mama sa – L. M. în perioada 15.11._49 în lagărele de munca din URSS, dar cererea formulată nu se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, formulat de recurentul-reclamant L. Ș. împotriva sentinței civile nr. 2108/28.11.2011 pronunțată în dosarul nr._ de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Admite recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe civile.
Modifică sentința recurată în sensul că, respinge constatarea caracterului politic al măsurii administrative, ca neîntemeiat.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 30.05.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. A. D. Y. P. F.
GREFIER,
F. J.
Red. MA
Tehnored. PS/MȘ 2 ex.
13.07.2012
Jud. fond: L. I. F.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 222/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Partaj judiciar. Decizia nr. 19/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
