Partaj judiciar. Decizia nr. 19/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 19/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-01-2013 în dosarul nr. 19/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.19
Ședința publică de la 10.01.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - E. V.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul reclamant-pârât B. G. și de către recurenta pârâtă-reclamantă B. SEVASTIȚA L., împotriva deciziei civile nr. 337 A din 29.03.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ .
P. are ca obiect - succesiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocatul P. C., în calitate de reprezentant al recurentului reclamant-pârât B. G., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2008, eliberată de Baroul București, atașată la fila 10 din dosarul de fond, recurenta pârâtă-reclamantă B. Sevastița L., asistată de avocatul M. C. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2012, eliberată de Baroul București, atașată la fila 22 dosar.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu mai au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Avocatul recurentei pârâte-reclamante B. Sevastița L. solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei recurate în sensul de a se reține că valoarea apartamentului supus dezbaterii succesorale are o valoare de circulație de 41.750 euro, astfel cum a concluzionat în raportul de expertiză efectuat în apel.
Solicită a se observa faptul că la dosarul cauzei se regăsesc trei expertize tehnice și toate au o marjă de negociere cu privire la prețul apartamentului. Această marjă de negociere este dată de faptul că niciodată, sau în cazuri foarte rare, prețul afișat în anunțurile publicitare nu este cel la care se vinde apartamentul, iar din acest preț se achită și un comision de agenție, motiv pentru care apreciază că hotărârea instanței de apel de a nu considera valabil procentul de marjă de negociere în expertiză nu poate fi conform cu realitatea. Astfel, expertul a concluzionat față de plusuri și minusuri că valoarea de circulație a apartamentului este de 41.750 euro, valoare care trebuia să fie reținută și de către instanța de apel.
Un alt motiv de recurs vizează modalitatea de calcul a sultei și faptul că nu s-a menținut cursul leu/euro dat prin expertiză pentru a avea un calcul fidel al sultei raportat la valoarea de apartament. De asemenea, arată că nu s-a scăzut din sulta la care recurenta a fost obligată și valoarea pasivului succesoral în valoare de 11.250 lei pe care trebuia să îl plătească recurentul B. G., având în vedere faptul că s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței de fond.
În ceea ce privește sulta care trebuie plătită de către recurentul B. G., aceasta este de 71.568 lei raportat la cursul leu/euro și marja de negociere.
Solicită obligarea recurentului B. G. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr. 201 din 2.09.2012, pe care o depune la dosar și taxă judiciară de timbru.
Avocatul recurentului reclamant-pârât B. G. solicită respingerea ca nefondat a recursului declarat de partea adversă.
Cu privire la recursul părții pe care o reprezintă, pune concluzii de admitere astfel cum a fost formulat și motivat, modificarea deciziei recurate în sensul menținerii hotărârii pronunțate de instanța de fond ca temeinică și legală, urmând a se avea în vedere criticile expuse pe larg prin motivele de recurs.
Arată că în apel s-a efectuat o expertiză prin care s-a stabilit o anumită valoare a apartamentului și care a fost contestată de partea pe care o reprezintă, iar instanța de judecată a statuat valoarea pertinentă a apartamentului. În opinia sa, atâta timp cât recurenta nu a formulat obiecțiuni la momentul respectiv cu privire la această valoare, consideră că nu mai poate veni în recurs și să supună atenției această chestiune.
Solicită a se observa faptul, așa cum a mai arătat, că instanța de apel statuează o sumă plătită de cei doi soți pentru apartament în perioada 1987-2004 de 41.162 lei, însă nu arată nu arată în niciun fel cum a ajuns a ajuns la această sumă, ceea ce din punctul său de vedere echivalează cu o nemotivare. La dosar nu există nicio probă din care să rezulte data începerii concubinajului, situație în care solicită a se avea în vedere adeverința emisă de CEC care stabilește cum au fost plătite ratele pentru apartament, rezultând astfel fără nici un dubiu că în perioada căsătoriei și așa zisă a concubinajului, părțile ar fi achitat împreună suma de 38.942 lei și nicidecum suma de 41.160 lei. Presupunând prin absurd o contribuție comună asupra achiziționării apartamentului în sumă de 38.942 lei, reiese o contribuție de 19.471 lei vechi a intimatei la achiziționarea apartamentului bun propriu al defunctului. Consideră că în mod greșit instanța de apel raportează această prezumtivă creanță la valoarea de achiziție a apartamentului în cauză. Atâta timp cât se vorbește de o creanță în bani, nu înțelege de ce instanța de apel își depășește atribuțiile și stabilește fără nici un temei legal ca și contribuție a soției în loc de 19.471 lei vechi cota parte de 20,16 % dintr-un apartament care este bun propriu al defunctului, drept de creanță pe care partea adversă îl pretinde în mod nejustificat.
Un alt motiv de recurs vizează eroarea pe care o face instanța față de valoarea autoturismului, valoare ce în mod eronat a fost menționată la 5.000 lei, atâta timp cât valoarea autoturismului a fost stabilită la suma de 2.500 lei.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
La interpelarea instanței, reprezentanții părților precizează că valoarea de 2.500 lei reprezintă valoarea întregului autoturism.
Avocatul recurentei pârâte-reclamante B. Sevastița L. solicită respingerea recursului formulat de către recurentul B. G., ca nefondat.
Solicită a se avea în vedere faptul că încă de la fond soția supraviețuitoare a arătat că în perioada 1987-1989, până la data căsătoriei, au trăit și au achitat ratele împreună. Deși recurenta de astăzi a arătat că a locuit și gospodărit împreună cu defunctul în perioada concubinajului, recurentul B. G. nu a contestat niciodată faptul că aceștia au plătit rate împreună în perioada menționată și nici nu a dovedit contrariul. Ba mai mult a și recunoscut faptul că avea cunoștință că aceștia au locuit, gospodărit și achitat rate împreună. Din probele administrate în fața instanței de fond, recurenta a demonstrat achitarea ratelor împreună cu defunctul și în timpul perioadei de 1987-1989 și după încheierea căsătoriei, motiv pentru care apreciază că aceasta este îndreptățită la restituirea respectivei sume cu titlu de drept de creanță.
Din motivarea instanței de apel s-a reținut că suma de 41.607 lei o reprezintă un drept de creanță de ½ din valoarea ratelor plătite în perioada 1987-1994, adică 20,16 % din valoarea apartamentului, deci este vorba de creanța pentru valoarea ratelor plătite în perioada căsătoriei și 2 ani înainte de căsătorie și nicidecum doar pentru perioada concubinajului, așa cum încearcă partea adversă să inducă în eroare instanța de recurs. În mod corect instanța a reținut această sumă ca fiind o sumă cuvenită soției supraviețuitoare, iar prin decizia pronunțată face un calcul amănunțit al tuturor sumelor de împărțit și arată modul de calcul, astfel încât nu pot fi reținute susținerile recurentului cu privire la acest aspect.
În ceea ce privește critica ce vizează faptul că instanța de apel raportează suma achitată cu titlul de rate în perioada căsătoriei cu defunctul, respectiv în perioada 1987-1994, apreciază că este nefondată, deoarece este un calcul matematic și un principiu de calcul, pentru că prețul apartamentului nu mai este la aceeași valoare cu cel de la data dobândirii și atunci numai prin raportare la prețul apartamentului conform evaluărilor făcute de experți se poate aprecia procentul în care s-au achitat rate în acea perioadă, raportat la prețul apartamentului de astăzi. Solicită a se avea în vedere faptul că în cauză este depusă și o expertiză contabilă, prin care expertul a calculat cele trei perioade în care s-au plătit ratele, iar aceste plăți au fost raportate la prețul apartamentului astfel cum a fost evaluat, motiv pentru care apreciază că instanța în mod corect a reținut aceste perioade și a aplicat cota de ½ din valoarea ratelor plătite de soția supraviețuitoare în timpul căsătoriei cu defunctul, iar ratele au fost achitate cu banii câștigați în timpul căsătoriei de cei doi soți.
CURTEA,
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 04.03.2008 sub nr._, reclamantul B. G. a chemat în judecată pe pârâta B. L.-Sevastița, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului B. G., cu ultimul domiciliu în București, sector 2; să constate că masa succesorală se compune din: apartament nr. 76, situat în București, ., ., sectorul 2, autoturism marca Dacia, fabricat în 1980, având nr. de înmatriculare_, sumele de bani aflate în conturi bancare; să constate că moștenitori sunt reclamantul, în calitate de fiu, cu o cotă de 3/4 din masa succesorală și pârâta, în calitate de soție supraviețuitoare, cu o cotă de 1/4 din masa succesorală; să se dispună ieșirea din indiviziune și atribuirea apartamentului către reclamant, cu obligarea acestuia la plata unei sulte corespunzătoare cotei ce i se cuvine soției supraviețuitoare; în privința sumelor din conturile bancare, să dispună partajarea conform cotelor.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, la data de 01.10.2007, a decedat tatăl său, B. G., cu ultimul domiciliu în București, ., ., ., moștenitori cu vocație efectivă la moștenire rămânând reclamantul, în calitate de fiu și pârâta, în calitate de soție supraviețuitoare.
Reclamantul a mai susținut că masa succesorală se compune din bunurile descrise, bunuri proprii ale defunctului, dobândite înainte de încheierea căsătoriei sale cu pârâta, iar actele de proprietate pentru aceste bunuri se află în posesia pârâtei.
A mai arătat reclamantul că, întrucât apartamentul și autoturismul sunt bunuri ce nu pot fi comod partajabile în natură, solicită partajarea prin atribuirea acestor bunuri, în integralitatea lor, către acesta, având în vedere că deține asupra lor o cotă de ¾.
În drept, a invocat art. 650 și urm., 728 și urm. Cod Civil, art. 112, art. 6731 și urm. Cod proc. civ., Legea nr. 319/1944.
Pârâta a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să constate deschisă succesiunea de pe urma defunctului B. G.; să constate că masa succesorală se compune din bunuri comune dobândite de către soți în timpul căsătoriei: apartament situat în București, ., . (apartament ce a constituit domiciliul comun al soților, fiind bun comun al acestora, dobândit de defunct înainte de încheierea căsătoriei, dar la plata ratelor și a ultimei rate de achitare a apartamentului au contribuit soții împreună în timpul căsătoriei) și autoturismul marca Dacia cu număr de înmatriculare_, bun comun, fiind dobândit de pârâta-reclamantă în timpul căsătoriei cu defunctul, conform actului de proprietate; să constate că moștenitori sunt pârâta-reclamantă, în calitate de soție supraviețuitoare, cu o cotă de 5/8, astfel: cota de 1/2 din masa succesorală cu privire la bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei și cota de 1/4 în calitate de soție supraviețuitoare conform Legii 319/1944 privind cota soțului supraviețuitor, și fiul defunctului, rezultat dintr-o căsătorie anterioară, având o cotă de 3/8; să dispună ieșirea din indiviziune asupra bunurilor comune ce formează masa succesorală și să dispună atribuirea apartamentului către pârâta-reclamantă, având în vedere că are o cotă majoră la masa succesorală și dacă se va constata că bunurile succesiunii sunt de o valoare mai mare decât pasivul succesoral, aceasta urmează să plătească o sultă corespunzătoare către reclamantul-pârât; atribuirea autoturismului Dacia către reclamantul-pârât, iar contravaloarea acestuia să se scadă din sulta la care va fi obligată pentru apartament.
În motivare, pârâta-reclamantă a arătat că, la data de 01.10.2007, soțul său a decedat, căsătoria datând de la 26 ianuarie 1990 dar că, încă din anul 1987 au locuit și conviețuit împreună, perioadă în care au contribuit împreună la plata ratelor pentru achitarea apartamentului în care au locuit împreună.
Cu privire la apartamentul ce face obiectul partajării, pârâta-reclamantă a arătat că acesta a fost contractat de către defunct în anul 1976 în baza contractului de construire și în baza unui contract de împrumut încheiat de către defunct (acesta fiind căsătorit cu prima soție) și CEC. Pârâta-reclamantă a arătat că până la data căsătoriei cu acesta, soțul achitase suma 23.041 lei dobânda la CEC, iar diferența a fost plătită de pârâta-reclamantă, împreună cu soțul, începând cu anul 1987, din timpul concubinajului, continuând cu anul căsătoriei,1990, și până la data achitării integrale a creditului în anul 1994, ratele plătite împreună cu defunctul fiind de mai mult de 70% din întreg apartamentul.
Pârâta-reclamantă a mai susținut că în perioada octombrie 1992-septembrie 1993, în care soțul a fost în șomaj, a achitat singură ratele. Totodată, aceasta a mai arătat că defunctul a suferit de diverse boli, iar în perioada anilor 1999 și 2001 a avut nevoie de intervenție chirurgicală, aceasta plătind singură toate cheltuielile necesare spitalizării și intervenției chirurgicale.
De asemenea, pârâta-reclamantă a arătat că a suportat singură cheltuielile de înmormântare, reclamantul-pârât necontribuind cu nimic, suma cheltuielilor de spitalizare și înmormântare ridicându-se la 15.000 RON.
Cu privire la autoturismul marca Dacia, pârâta-reclamantă a arătat că acesta a fost dobândit în timpul căsătoriei, fiind bun comun, conform actului de proprietate autentificat sub nr. 1894 din data de 08.02.1990 de notariatul de Stat Local sector 2, reiterând faptul că este de acord cu atribuirea acestuia către reclamantul-pârât.
În drept, a invocat art. 669, 728 și următoarele Cod civil, legea 319/1944, art. 115, 119 cod procedură civilă.
Reclamantul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenționale, ca fiind neîntemeiată.
În motivare, reclamantul-pârât a arătat apartamentul a fost dobândit de tatăl său înainte de căsătoria cu pârâta-reclamantă și chiar înainte cu mai bine de 10 ani ca acesta să trăiască în concubinaj cu pârâta-reclamantă, fiind astfel un bun propriu al defunctului.
În ceea ce privește autoturismul Dacia, reclamantul-pârât înțelege ca din masa succesorala să facă parte doar cota de 1/2, acesta fiind dobândit în timpul căsătoriei.
La termenul din data de 24.06.2008, pârâta-reclamantă a formulat precizări la cererea reconvențională, solicitând să se constate că are un drept de creanță pentru ratele achitate de aceasta în perioada 1987-1990, perioadă în care a trăit în concubinaj cu defunctul și au achitat împreună ratele la apartamentul în cauză.
Pârâta-reclamantă a arătat că, pentru perioada 1987-1990, în care a trăit în concubinaj, pentru ratele achitate împreună cu defunctul în această perioadă, aceasta are un drept de creanță asupra ratelor achitate pentru apartament cât și un drept în constatarea existenței unui drept de proprietate comună pe cote-părți al concubinilor asupra bunurilor dobândite, în raport de contribuția fiecăruia la dobândirea lor, acestea fiind bunuri indivize pentru cota-parte ce a fost achitată pe timpul cât au conviețuit în concubinaj.
Prin încheierea din data de 26.11.2009, instanța a constat deschisă succesiunea defunctului B. G., calitatea de moștenitor a reclamantului-pârât și a pârâtei-reclamante.
În ceea ce privește masa succesorală rămasă de pe urma defunctului, s-a stabilit că se compune din dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București, ., ., ., sector 2, ½ din dreptul de proprietate asupra autoturismului marca Dacia 1300 cu nr. de înmatriculare_ nr. de identificare_, precum și ½ din suma de bani aflată în contul nr. 2511.A01.0._.0297, în cuantum de 5.777,33 lei, iar pasivul este alcătuit din suma de 150.000 lei, reprezentând cheltuieli de înmormântare și cheltuieli făcute cu ultima boală a defunctului. Instanța a mai stabilit că moștenirea rămasă de pe urma defunctului B. G. este culeasă în calitate de moștenitori legali de către reclamantul-pârât, B. G., cu o cotă de ¾, și pârâta-reclamantă, B. Sevastița L., cu o cotă de ¼ și a dispus vânzarea bunului mobil, respectiv autoturismului marca Dacia 1300 cu nr. de înmatriculare_, prin bună învoială.
Prin încheierea din data de 24.02.2010 instanța a dispus îndreptarea încheierii anterior menționate, în sensul că pasivul moștenirii este de 15.000 lei.
Prin sentința civilă nr. 4774/29.04.2010, pronunțată în dosarul nr._, Judecătoria Sectorului 2 București a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul-pârât B. G., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. L.-Sevastița; a admis în parte cererea reconvențională; a dispus ieșirea din indiviziune; a constatat că masa de împărțit se compune din dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în București, ., ., ., sector 2, în valoare de 226.703 lei conform raportului de expertiză întocmit de expert T. I. C., din dreptul de proprietate asupra autoturismului marca Dacia 1300 cu nr. de înmatriculare_ nr. de identificare_, în valoare totală de 2500 lei precum și din suma de 2.888,66 lei; a atribuit pârâtei-reclamante în deplină proprietate imobilul situat în București, ., ., . în valoare de 226.703 lei și suma de 2.888,66 lei; a atribuit reclamantului-pârât în deplină proprietate și posesie autovehiculul cu nr. de înmatriculare_ nr. de identificare_, în valoare totală de 2500 lei; a obligat părțile să suporte pasivul succesoral conform cotelor ce le revin din moștenire, respectiv 3.750 lei pârâta-reclamantă și suma de_ lei reclamantul-pârât; a obligat pe pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a unei sulte în cuantum de 159.380,75 lei, stabilind un termen maxim de plată al sultei de 6 luni de la data soluționării în mod irevocabil a prezentei cauze; a respins capetele de cerere ale pârâtei-reclamante privind dreptul de coproprietate asupra apartamentului și dreptul de creanță asupra ratelor achitate împreună cu defunctul ca neîntemeiate și a obligat pe reclamantul-pârât la plata sumei de 150 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, în ceea ce privește atribuirea autoturismului Dacia marca Dacia 1300 cu nr. de înmatriculare_ nr. de identificare_, în valoare totală de 2500, s-a avut în vedere acordul părților.
În ceea ce privește bunul imobil, acesta a fost atribuit către pârâta-reclamantă, soluția instanței fiind justificată de aspectul locuirii pârâtei-reclamante de mult timp în acest imobil.
În ceea ce privește suma de bani existentă la bancă și folosită de către pârâta-reclamantă, instanța, a atribuit-o în integralitate acesteia, observând că nu mai există în realitate.
Totodată, instanța a obligat părțile să suporte pasivul succesoral conform cotelor succesorale deținute, pârâta-reclamantă fiind obligată, în final la plata către reclamantul-pârât a unei sulte în cuantum de 159.380,75 lei în termen de 6 luni de la data soluționării în mod irevocabil a cauzei.
Împotriva acestei sentințe și împotriva încheierii din data de 26.11.2009 a formulat apel pârâta reclamantă B. Sevastita L. solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii atacate și să se dispună împărțirea apartamentului în cote de 5/8 în favoarea apelantei și cota de 3/8 în favoarea reclamantului parat, urmând ca apelanta să plătească o sulta în valoare de 85.013 lei, potrivit acestei cote de 3/8, din care se va scădea suma de 30.000 lei dreptul de creanță și pasivul succesoral, rezultând ca datorează o sultă către reclamantul-parat în valoare de 55.013 lei RON.
În motivarea apelului s-a invocat că instanța de fond deși a apreciat că nu poate retine apărările formulate ca apartamentul este bun comun pentru valoarea ratelor care au fost achitata în timpul căsătoriei de către defunct cu apelanta iar valoarea ratelor care au fost achitate înainte de încheierea căsătoriei au fost achitate de defunct și acea parte o constituie bun propriu, nu a motivat această soluție, deși apelanta a administrat probele cu martori ci și cu înscrisuri.
A susținut apelanta că a arătat și dovedit că în calitate de soție supraviețuitoare are o cota de 5/8 din moștenire întrucât în perioada 1987-1990, înainte de încheierea căsătoriei, a trăit în concubinaj, a locuit și gospodărit împreuna cu defunctul.
Având în vedere aceasta apărare, și având în vedere faptul ca nu erau căsătoriți or, contractul de vânzare-cumpărare pentru apartament a fost încheiat de defunct înaintea căsătoriei, era firesc ca ratele sa fie achitate - chitanțele sa fie pe numele defunctului. Or, atâta vreme cat a demonstrat ca a gospodărit împreuna și ca a avut venituri mult mai mari decât defunctul, acest drept pe creanță a fost dovedit iar instanța de fond trebuia sa țină seama la stabilirea cotelor de împărțit de dreptul de creanța în valoare de 15.000 lei RON și sa fie scăzut din sulta pe care o datorează reclamantului - pârât.
A mai invocat faptul că apartamentul este bun comun pentru o cota de 70% din valoarea acestuia iar 30% este bun propriu al defunctului întrucât deși a fost dobândit în baza contractului de construire și în baza contractului de împrumut a fost achitat cu credit de la CEC astfel: avans achitat de defunct din surse proprii - 18.015 lei; credit pentru avans - 6000 lei credit + 349 lei dobânda; credit pentru achitarea apartamentului în valoare de 55.000 lei + 22.692 lei dobânda; defunctul a achitat rate în perioada 1977-1986 în valoare de 38.760 lei reprezentând - 46,120% din valoarea totala; în anul 1987 - 1989 apelanta împreuna cu defunctul au trăit în concubinaj și au plătit rate împreuna în valoare de 11.628 lei; în anul 1990, s-a căsătorit cu defunctul și au plătit împreuna rate până la achitarea integrală a apartamentului în valoare de 33.653 lei, rate achitate împreună la apartament în valoare totală de 45.282 lei reprezentând 53,879%.
În ceea ce privește modalitatea de împărțire a cotelor ce se cuvin a solicitat ca acestea să fie calculate astfel: în ceea ce privește valoarea apartamentului achitată de defunct înainte de căsătorie respectiv - 46,120%: reclamantul să primească cota de ¾ iar apelanta cota de ¼ iar în ceea ce privește valoarea apartamentului achitată împreună cu defunctul respectiv - 53,879 %: reclamantul să primească o cotă de ¼ iar apelanta cota de 1/4 cota legală a soției supraviețuitoare + cota de 1/2 ca bun comun - respectiv 3/4 din cota de 53,879%.
De asemenea, s-a susținut că veniturile defunctului erau destul de mici în raport cu veniturile apelantei, iar în perioada căsătoriei până la data decesului soțului pârâtei - reclamante, acesta a fost în șomaj în anul 1990, 1991, 1992, perioada în care trebuia să plătească și pensie alimentară către reclamantul - pârât, să se întrețină lunar, era bolnav, având nevoie de medicamente și tratament destul de costisitor și rate la apartament, cheltuieli pe care le-a suportat singură în această perioadă în care a și achitat acest apartament.
În ceea ce privește renunțarea reclamantului - pârât la împărțirea autoturismului Dacia, a susținut că potrivit art. 697, 698 cod civil ce renunța la succesiune se considera ca nu a fost niciodată erede iar instanța de fond nu a făcut referire în sentința pronunțata cu privire la acest aspect.
Din probele administrate în cauza a rezultat faptul că la data încheierii căsătoriei cu defunctului, apelanta a achiziționat cu banii proprii autoturismul Dacia în valoare de 60.000 lei. Faptul că cest autoturism s-a devalorizat iar apartamentul are o valoare mai mare decât acesta, impunea ca instanța de fond să rețină valoarea cu care a contribuit și cu care a venit la căsătorie, cu banii cu care a plătit autoturismul putea foarte bine să cumpere un apartamentul în anul 1990, data căsătoriei.
Faptul că toate chitanțele sunt pe numele defunctului și că ratele au fost reținute o perioadă din salariu, nu este o dovada certă că pârâta - reclamantă nu ar fi avut venituri și nu a contribuit la achitarea acestor rate. Mai mult, a depus la dosar mai multe chitanțe care atestă că au fost achitate rate și cu chitanța, nu numai din reținerile din salariu, iar instanța de fond nu a reținut acest fapt.
Prin decizia civilă nr.337 A/29.03.2012, Tribunalul București - Secția a V-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă-reclamantă B. Sevastița L., împotriva sentinței civile nr. 4774/29.04.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în contradictoriu cu intimatul-reclamant B. G., a schimbat în parte sentința, a constatat dreptul de creanță asupra a 1/2 din valoarea ratelor plătite în perioada 1987-1994 adică, 20,16% din valoarea apartamentului - de 47.997 euro -, adică 9676 euro, 41.607 lei, a reținut o valoare a masei succesorale de 211.775 lei, a obligat pârâta - reclamantă la plata sultei de 112.225 lei către reclamantul - pârât, calculată prin compensarea obligației de plată a creanței de 41.607 lei, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat la plata sumei de 1.400 lei - cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că indiferent dacă prețul se plătește din veniturile proprii ale unui concubin, ulterior soț, contribuția celuilalt concubin/soț la cheltuielile gospodărești este temei pentru constatarea unui drept de creanță. De îndată ce concubinul/soțul a contribuit cu veniturile proprii la alte cheltuieli comune iar concubinul/soțul care a făcut plați pentru plata unui bun propriu a beneficiat de această contribuție, potrivit teoriei îmbogățirii fără justă cauză, s-a reținut un drept de creanță în favoarea celui care nu a dobândit bunul pe numele său. Defunctul concubin (ulterior soț) și-a mărit patrimoniul cu bunul plătit pe seama micșorării patrimoniului celuilalt concubin (ulterior soț) evitând cheltuieli care s-au făcut cu veniturile acestuia din urmă.
Din probele administrate rezultă și relația de concubinaj – părțile au locuit si au gospodărit împreună din 1987 până la data căsătoriei 26 ianuarie 1990- și existența veniturilor apelantei comparabile cu ale defunctului. Nu au fost primite apărările intimatului cu privire la cuantumul salariului defunctului – suficient pentru plata ratelor. Cât timp cei doi au folosit împreună veniturile nu se poate face operația de alocare a unei sume unei anume cheltuieli. Practic, ambele părți au contribuit cu veniturile proprii la toate cheltuielile, apelanta având dreptul la “recuperarea” cheltuielilor făcute numai în interesul uneia din părți.
Aceeași este soluția asupra motivului privind plata ratelor din preț în timpul căsătoriei. Nu s-a putut reține că bunul a dobândit calitatea de bun comun pentru partea determinată corespunzător valorii plăților dintr-o anumită perioadă. Prima instanța a reținut corect calitatea de bun propriu, dar potrivit disp. art. 129 alin. 4 C.p.civ, judecătorul primei instanțe era obligat să califice cererea privind contribuția la plata ratelor în timpul căsătoriei ca fiind o cerere de constatare a unui drept de creanța și să o admită, pentru motivele reținute mai sus.
Având în vedere disp. art. 295 C.p.civ. si faptul ca prin cererea de apel se solicita modificarea dispozițiilor privind sumele datorate, instanța de apel a calificat astfel cererea privind ratele plătite în timpul căsătoriei si potrivit disp. art. 295 C.p.civ. a schimbat hotărârea în acest sens (determinând schimbarea dispozițiilor privind sumele de bani datorate).
Suma reținută ca fiind corespunzătoare ratelor plătite în perioada 1987-1994 este 41.160 lei (22.425 lei, potrivit adresei de la fila 105 dosar prima instanța plus sumele din chitanțele de la filele 27-30 dosar apel). Aceasta suma reprezintă 40,33% din prețul apartamentului. De aceea, tribunalul a reținut că apelanta are un drept de creanță de 20,16% (40,33: 2) din valoarea apartamentului la data partajului. Valoarea apartamentului a fost reținuta ca fiind 47.997 euro, potrivit raportului de expertiza de la filele 69-74, fără diminuarea de 13% aplicata de expert ca si „marja de negociere si comision agenție” considerata nejustificata de Tribunal.
Față de valoarea apartamentului reținuta în apel – 206.387 lei, valoarea masei partajabile a fost schimbată la suma de 211.775 lei.
Având în vedere ca ¾ din aceasta valoare - 158.831 lei - i se cuvine reclamantului a fost obligată pârâta la plata diferenței pentru întregirea valorii lotului atribuit pârâtului - 153.831 lei – față de atribuirea autoturismului în valoare de 5000 de lei (2500 de lei a fost evaluata cota de ½ din autoturism). Având în vedere ca reclamantul - pârât datorează pârâtei - reclamante suma de 41.607 lei, contravaloarea creanței, potrivit disp. art. 1143-1444 C.Civ. a fost obligată pârâta – reclamantă la plata sumei de 112.225 lei.
Celelalte motive de apel au fost apreciate ca nefiind întemeiate. S-a avut în vedere că renunțarea la includerea unui bun în masa de împărțit (potrivit declarației din încheierea din 12.02.2009) nu echivalează cu declarația de renunțare la moștenire. Din contră, în calitatea sa de moștenitor reclamantul-pârât poate renunța la drepturi ce i s-ar cuveni din masa succesorală.
Bunurile se împart în starea și la valoarea de la data partajului. Faptul că autoturismul a avut o valoare mai mare la data cumpărării este valorificat de apelantă prin constatarea drepturilor de ½ din toate bunurile comune.
Potrivit dispozițiilor art. 274 Cod de procedură civilă, intimatul a fost obligat la suportarea cheltuielile de judecată făcute de apelanta – 1000, onorariu plătit avocatului și 400 de lei jumătate din onorariul plătit pentru efectuarea expertizei (proba administrată în interesul ambelor părți).
Împotriva deciziei civile nr.337 A/29.03.2012 au formulat recurs ambele părți.
Recurentul – reclamant – pârât B. G. critică decizia instanței de apel pentru următoarele motive:
Instanța de apel în mod greșit a interpretat actul de justiție și a aplicat în mod greșit legea și a pronunțat o hotărâre emisă cu aplicarea greșita a legii, suprapunându-se oarece calcule empirice ale căror rezultate se regăsesc în hotărârea atacată, dar al căror raționament nu este întâlnit în motivarea hotărârii.
Astfel, instanța de apel statuează o sumă achitată între anii 1987-1994 de 41.160 lei aceasta suma reprezentând, în opinia instanței, 40,33% din prețul apartamentului, 20,16% fiind procentul eronat pe care instanța îl atribuie intimatei.
Instanța de apel nu arată niciun mod de calcul a acestei sume și a acestui procent, ceea ce din punctul de vedere al recurentului – reclamant echivalează cu o nemotivare a hotărârii. In nicio probă aflata la dosarul instanței nu exista vreo modalitate de calcul din să reiasă aceasta sumă. In aceasta situație recurentului îi este foarte greu să combată o decizie a instanței de apel, atât timp cât nu știe de unde a ajuns la suma respectivă.
La dosar nu există nicio probă din care să reiasă că, concubinajul a intervenit la începutul anului 1987 și contribuția concubinei; instanța de apel face o supoziție nesusținuta de nicio probă.
Face referire la adeverința emisă de CEC, potrivit cu care suma totală plătită este de 102.560lei, din care suma de 18.015 lei în anul 1976, plătită din surse proprii de defunct, suma de 6.000 lei și 349 Iei, plătită din surse proprii de defunct, suma de 35.495 lei și 14.880 lei, plătită în perioada 1977-1989. Astfel în perioada căsătoriei și așa zisa a concubinajului (perioada nedovedită) soții-concubinii ar fi achitat împreună suma de 38.942 lei, nicidecum suma de 41.160 lei.
Recurentul – reclamant - pârât a mai criticat decizia instanței de apel, pentru nemotivare, si pentru o aplicare greșita a legii, cât si a modalității de calcul, apreciind că cifrele relevate de instanța de apel nu se pot regăsi niciunde.
Astfel presupunând, prin absurd, o contribuție comună asupra achiziționării apartamentului în cauză în suma de 38.942 lei, cu toate ca presupunerile instanței de apel sunt nerealiste, reiese o contribuție de 19. 471 lei vechi contribuția intimatei la achiziționarea apartamentului bun propriu al defunctului.
Instanța de apel confundă natura bunului - aceea de bun propriu cu aceea de a fi bun comun. Confundă un prezumtiv drept de creanță cu apartenența la un bun comun, încât dintr-un prezumptiv drept de creanță, însumat la suma de 19.471 lei vechi, raportează această sumă procentual la valoarea de piață din momentul partajului apartamentului și stabilește cote procentuale, atâta timp cât bunul în sine este un bun propriu al defunctului.
Astfel, atâta timp se recunoaște natura bunului ca fiind bun propriu.singura problemă se pune asupra prezumtivei creanțe de 19.471 lei vechi or,
aceasta nu reprezintă decât o potențială creanță, care se raportează la o suma de bani si nu la un bun în întregul lui. Cu alte cuvinte, în loc ca soției să îi fie remisă această sumă din masa succesorală i se acorda 20,16% dintr-un bun propriu al defunctului.
Mai mult, instanța chiar se contrazice în propriul calcul făcând mari erori în calcularea contribuției soției; pentru a ajunge la suma de 19.471 lei după acele calcule ale instanței, instanța se prevalează de faptul că în 1990-1994 perioada căsătoriei au fost achitați 19.505+7.812Iei =27.317 lei, făcând un asemenea calcul, instanței de apel îi scăpa din vedere faptul ca in perioada 1990-1994 a fost o inflație galopantă în România, devalorizarea leului, mergând până la 1000%, altfel spus instanța de apel a stabilit dreptul ei de creanța ca si cum raportul leu-dolar ar fi fost același din 1977 și până în 1994.
Susține recurentul că în toată această perioadă defunctul său tată a avut venituri, așa cum reiese din cartea de munca atașată, cât si din cupoanele ce prezenta ajutorul de șomaj. Printr-un simplu calcul în această perioada tatăl său a achitat lunar în medie suma de 479 lei vechi. O sumă ce era destul de mică raportată la veniturile obținute.
Totodată, solicită să fie înlăturate susținerile nereale pe care pârâta - reclamanta le-a făcut în legătura cu achitarea ratelor la acest apartament în perioada de dinaintea căsătoriei, acestea nefiind susținute de nicio probă.
Mai mult, în perioada 01._94 (data la care apartamentul a fost achitat integral) s-au achitat 27.317 lei vechi iar conform adeverinței emise de Electronica SA (locul de munca al defunctului) în perioada 01.1990 - 1992 defunctului i s-au reținut si virat 10.725. Făcând diferența între cele doua sume, după ce defunctul a rămas fără loc de munca, într-o perioada de doi ani, adică până în 1992- 1994 (anul achitării integrale a apartamentului) acesta a mai achitat suma de 16.592 lei. Recurentul solicită să se observe că la nivelul anului 1993 indemnizația de șomaj lunară a defunctului ( o singura luna) era în valoare de 17.751 lei pentru luna martie sau de 23.349 lei pentru luna mai. In aceste condiții consideră ca defunctul si-a putut achita datoria pentru apartament rămasa doar dintr-o singura indemnizație lunară de șomaj toate susținerile pârâtei, față de lipsa de bani a defunctului în sensul imposibilității lui de a achita ratele, fiind total neadevărate.
Pentru toate acestea, recurentul consideră ca pârâta reclamanta nu a dovedit acel eventual drept de creanța pe care îl pretinde total nejustificat, iar instanța de apel a pronunțat decizia atacata prin aplicarea greșita a legii, instanța de fond nemotivând in niciun fel de unde a regăsit anumite cifre care nu reies din niciun probatoriu.
In ultimul rând, recurentul învederează eroarea pe care o face instanța față de valoarea autoturismului, valoare ce în mod eronat a fost menționata la 5000 lei, de fapt valoarea autoturismului fiind stabilita la suma de 2.500 lei.
Pentru toate acestea, recurentul solicită admiterea recursului și schimbarea deciziei atacate în tot, în sensul menținerii sentinței pronunțate în fond.
Recurenta – pârâtă – reclamantă B. L.-Sevastița a solicitat modificarea deciziei si să se retină că valoarea apartamentului supus dezbaterii succesorale are o valoare de circulație de 41.750 euro, astfel cum a concluzionat expertul în raportul de expertiza efectuat la apel.
În motivarea recursului său, aceasta a arătat că în ceea ce privește valoarea apartamentului, instanța de apel a reținut o valoare exagerat de mare în raport de concluziile raportului de expertiză efectuat la fond, de prețul de piața al apartamentului și de caracteristicile apartamentului.
Astfel, cu ocazia depunerii raportului de expertiză, B. G. a formulat obiecțiuni prin care a arătat că se aplica întotdeauna o diminuare față de prețul cerut de potențialii vânzători de apartamente, dar apreciază acesta că nu poate fi de 13 % cât s-a stabilit în expertiza ci mai mic, de 5% din valoare.
Susține recurenta că prețul de piață pentru un apartament similar este sub prețul mediu si chiar sub prețul final prezentat de expert în raportul de expertiză și că a depus la dosar si câteva oferte de pe site-urile agențiilor imobiliare care au oferte la vânzare cu apartamente similare la preturi in jurul valorii de 36.000 euro.
Instanța a respins această obiecțiune cu motivarea că ține de fondul cauzei iar la pronunțarea hotărârii a apreciat că nu se va ține seama de nici un procent pentru diminuarea valorii apartamentelor din oferte, reținând că valoarea de circulație prezentată de expert este rezultată din oferte si nicidecum în tranzacții.
Arată că procentul pe care experții îl aplica la valoarea finală în raportul de expertiza este dat de valoarea de circulație.
Or, având în vedere faptul că valoarea de circulație reprezintă prețul la care se vând în mod obișnuit imobilele, ce are în vedere semnificația de preț plătit efectiv si consemnat ca atare în contracte autentice de vânzare cumpărare, acesta nu poate fi raportat la ofertele de preț ale agențiilor publicitare imobiliara sau a rubricilor de vânzări din anunțul de mica publicitate sau internet. In plus, conform standardelor internaționale de evaluare, valoarea de piața este suma estimata, la data evaluării între un comparator hotărât si un vânzător hotărât iar principiile evaluării imobiliare trebuie să țină seama de trendul pieței imobiliare. În practica evaluării se consideră aplicarea unei marje de negociere de minim 5% în condițiile unei piețe imobiliare stabile, iar comisionul agențiilor imobiliare este de aproximativ 3% pentru fiecare parte a contractului, rezulta 6% comision de agenție.
Afirmația intimatului că a găsit pe internet comision al unor agenții imobiliare de 0% rămâne doar o simpla afirmație, pentru că este de notorietate ca atunci când agențiile imobiliare sunt implicate în vânzarea unui apartament nu fac în nici un caz nici munca voluntară.
Prin hotărârea pronunțată instanța de apel a reținut valoarea apartamentului fără a ține seama de concluziile expertului, iar faptul că această valoare a fost reținută doar cu ocazia pronunțării deciziei, nu i-a dat posibilitatea de a combate și a argumenta în favoarea apelantei că aceasta decizie nu este corectă și că nu se poate aplica.
Arată că în cauză, instanța a dispus efectuarea unei noi expertize tocmai pentru că avea nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt pe care nu le putea afla decât cu părerea unor specialiști.
Faptul că instanța nu a ținut cont de părerea specialistului expert chemat în cauză să lămurească valoarea de circulație, arată că în aceste condiții instanța nu a ținut cont deloc de expertiză, contrar art. 201 din Codul de procedură civilă.
In ceea ce privește procentul cu care s-a diminuat valoarea medie a apartamentului, acesta se aplica întotdeauna de către toți experții și în toate expertizele.
La dosar sunt 3 expertize, una efectuata la fond unde a fost aplicată o marja de negociere si comision de agenție de 5% si consideră ca acest procent mai mic a fost influențat de piața imobiliară foarte crescută, este cunoscut că în anul 2008 piața imobiliară explodase practic, si se vindea orice fel de bun era scos pe piața si la preturi exagerate, si in acest caz marja de negociere era mai mica si data de condițiile pieței, în anul 2011 martie, a efectuat o expertiza extrajudiciară pentru a dovedi ca preturile de piața au scăzut foarte mult odată cu criza economica, iar marja de negociere si comision de agenție, respectiv prețul a fost micșorat cu un procent de 10%, iar in expertiza efectuata în apel unde expertul a aplicat o diminuare de 13% reprezentând marja de negociere si comision de agenție, având în vedere declinul pieței imobiliare, criza economica si faptul ca apartamentele vechi se vând mai greu si cu preturi mai mici. Consideră recurenta că această diminuare se aplica întotdeauna si ținând cont de piața imobiliară, de bunele practici care se aplica pe piața si de notorietatea de pe piața imobiliara în ceea ce privește negocierea prețului.
In ceea ce privește expertiza efectuata în cauză, prețul reprezentând valoarea de circulație a fost dat de expert ca fiind 41.750 euro luându-se în calcul în afară de diminuarea de 13% si mai multe plusuri, cum sunt accesul la mijloace de transport în comun, la aprovizionare cu diverse bunuri, microzona cu dotări social-urbane, posibilitate parcare lângă locuința, microzona spatii verzi, parcuri, grup sanitar cu aerisire directă, lucrări de izolație termică, balcon mare, închis cu geam termopan.
Așa fiind, expertul a concluzionat față de plusuri si minusuri, ca valoarea de circulație a apartamentului este de 41.750 euro, așa trebuia reținut si de către instanța de apel.
Un alt motiv al recursului îl vizează modalitatea de calcul al sultei, și faptul că nu s-a menținut cursul leu/euro dat prin expertiza pentru a avea un calcul fidel al sultei raportat la valoare apartament. De asemenea, nu s-a scăzut din sulta la care a fost obligata recurenta să plătească în apel și valoarea pasivului succesoral pe care trebuie să-l plătească B. G. in valoare de 11.250 lei, având în vedere faptul ca s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței pronunțată la fond.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Analizând legalitatea deciziei civile recurate prin raportare la criticile cu care a fost legal investită, Curtea, reține următoarele:
În ceea ce privește recursul formulat de recurenta pârâtă reclamantă B. Sevastița L..
Referitor la critica vizând aplicarea greșită în cauză a prevederilor art. 201 din Codul de procedură civilă.
Critica este fondată.
Astfel, așa cum rezultă din actele de procedură realizate în cauză, în apel, instanța investită cu soluționarea apelului formulat de această parte, a dispus, la termenul de judecată din data de 26.05.2011, încuviințarea probei cu expertiză de specialitate având ca obiectiv stabilirea valorii de circulație a imobilului la data de 26.05.2011.
La dosarul cauzei a fost atașat la data de 21.11.2011, raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul D. P., care a procedat la evaluarea imobilului supus partajului, prin folosirea a două metode, respectiv: metoda costului standard și metoda comparației.
În aplicarea primei metode, expertul a concluzionat că valoarea imobilului este de 41.751 Euro iar în aplicarea celei de-a doua, concluzia a fost aceea că valoarea imobilului este de 47.997 Euro, concluzia finală a expertizei fiind aceea că valoarea imobilului litigios este de 41.750 Euro.
Curtea reține totodată că reclamantul pârât a formulat obiecțiuni la acest raport de expertiză, care au vizat pe de o parte supraevaluarea imobilului, prin raportare la cererea și oferta de pe piață liberă iar pe de altă parte, aplicarea unui procent de corecție de 13%, dedus din folosirea celei de-a două metode folosite de expert pentru evaluarea finală, coeficient care reprezenta marja de corecție, acesta susținând o greșită aplicare a unui procent de 13% iar nu a unuia mai mic, de 5-7%. Instanța de apel, prin încheierea din data de 26.01.2012 a respins obiecțiunea nr. 1 formulată de intimat ca nefondată iar referitor la obiecțiunea nr. 2 a reținut că aceasta vizează executarea unor calcule, or, aceasta reprezintă un aspect ce ține de fondul cauzei.
Prin decizia civilă recurată, referitor la evaluarea imobilului, instanța de apel a reținut că nu se impune a fi avută în vedere marja de negociere, stabilită în expertiza de specialitate, pe care a apreciat-o ca fiind nejustificată.
Curtea are în vedere că o atare constatare realizată în apel nu a fost deloc justificată, tribunalul omițând a preciza care sunt considerentele pentru care a apreciat că o atare marjă de corecție, a cărei aplicare, de altfel, nu fusese contestată în integralitate de către intimat (acesta contestând exclusiv procentul aplicat) este nejustificată, deși instanța era obligată în considerarea dispozițiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 Cod procedură civilă, să prezinte motivele pentru care s-a oprit la o atare concluzie.
Mai mult, în cauză, expertiza nu concluzionase referitor la valoarea imobilului, prin formularea mai multor variante, ci, procedase la folosirea mai multor metode de specialitate și emisese o singură concluzie referitoare la valoarea imobilului.
Or, instanța de apel, nu a precizat considerentele pentru care nu a reținut aceste concluzii ale unei probe a cărei utilitate și concludență o stabilise anterior prin încheierea anterior menționată și nici cele în raport de care a apreciat că se impune valorificarea unei anumite metode de calcul respectiv cele care au justificat, înlăturarea opiniei de specialitate exprimată de expert referitoare la aplicarea coeficienților de corecție impuși de specificul metodelor folosite în determinarea prețului de piață al imobilului supus partajului .
Din această perspectivă considerentele instanței de apel sunt și contradictorii, câtă vreme pe de o parte, nu se omologhează concluzia finală a expertizei referitoare la valoarea imobilului supus partajului dar în același timp se face referire la raportul de expertiză, în susținerea soluției adoptate.
Curtea reține că potrivit dispozițiilor art.261 alin.1 pct.5 din Codul de procedură civilă, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, motivele de fapt și de drept care au formatconvingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.
Curtea urmează să aibă în vedere faptul că legiuitorul a avut în vedere la adoptarea acestui text de lege interesul unei bune administrări a justiției, cât și posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient asupra modului de desfășurare a procesului civil în fazele procesuale anterioare.
În referire la pricina de față, se reține că față de cuprinsul motivării hotărârii instanței de apel, Curtea nu deduce care au fost în concret considerentele care au condus instanța la stabilirea acestei situații și nici pentru care motive s-au înlăturat datele care conduceau la o altă concluzie, în ceea ce privește valoarea imobilului supus partajului, în condițiile în care, pe de o parte, concluzia finală a expertului, fusese contestată, obiecțiunea nr. 1 la expertiză fiind apreciată de aceeași instanță ca nefondată iar reclamantul pârât achiesase la aprecierea expertului că se impunea luarea în considerare a unui coeficient de corectare a rezultatului comparării ofertelor de vânzare, iar pe de altă parte, elementele de comparație avute în vedere de expertiză vizau doar oferte de vânzare iar nu contracte de vânzare cumpărare, vătămarea adusă recurentei prin modul de soluționare a cauzei fiind evidentă.
În același sens, în cauza Hadjianastassiou vs. G., Curtea europeană a statuat că judecătorul trebuie să indice cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază deciziile.
În consecință, Curtea constată că decizia atacată cu recurs nu cuprinde premisele de fapt care au condus instanța la soluția litigiului cuprinsă în dispozitiv.
Totodată, Curtea are în vedere faptul că lipsa motivării, în forma și limitele circumscrise de textul de lege susmenționat, a fost privită în jurisprudența instanțelor naționale ca fiind echivalentă necercetării fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cum dispozițiile art. 261 alin.1 din codul de procedură civilă au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, urmează a se înlătura consecințele acestei încălcări prin desființarea deciziei recurate, prin raportare la această critică analizată.
Tot astfel, analizând cele de-al doilea argument, formulat de recurenta pârâtă reclamantă, în susținerea acestei critici, Curtea reține că într-adevăr, în cuprinsul deciziei recurate nu se regăsesc datele esențiale în raport de care să se poată verifica, în calea de atac extraordinară a recursului, modalitatea în care s-a procedat la stabilirea sultei.
Astfel, în cuprinsul deciziei recurate nu este precizată nici modalitatea în care instanța de apel a procedat la convertirea sumelor stabilite în euro, ca reprezentând valoarea imobilului supus partajului și nici raționamentul în raport de care s-a constatat că valoarea masei partajabile este de 211.775 lei, în condițiile în care criticile formulate în apel nu au vizat și suma de 2.888,66 lei, apreciată de instanța de fond ca fiind parte componentă a masei partajabile și în același timp nu fusese contestată evaluarea autoturismului, inclus în masa partajabilă, realizată în primă instanță.
Referitor la recursul formulat de recurentul reclamant pârât:
În ceea ce privește critica în sensul că nu au fost administrate probe care să susțină statuarea instanței de apel referitoare la intervenirea concubinajului între reclamantă și defunct începând cu anul 1987 și la reținerea contribuției reclamantei la plata ratelor apartamentului supus partajului, prin raportare la posibilitățile financiare ale defunctului la data plătii ratelor.
Curtea reține sub acest aspect că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor. În mod incontestabil, primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C.pr.civ. și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 C.pr.civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
În actuala reglementare, motivele de recurs nu includ și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume, reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză.
În acest sens, Curtea reține că anterior modificării prevederilor art. 304 Codul de procedură civilă, prin dispozițiile Legii nr. 219/2005, acest text de lege consacra în art. 304 pct. 10 și 11 posibilitatea modificării unei hotărâri judecătorești dacă se constata că instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii sau daca hotărârea se întemeia pe o greșeala grava de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor. Prevederile art. 304 pct. 10 și 11 au fost însă abrogate în mod expres prin prevederile cuprinse în art. 1 pct. 49 din Legea nr. 219/2005 și respectiv în art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000 aprobata prin Legea nr. 219/2005.
Verificând conținutul concret al cererii de recurs cu care a fost sesizată, Curtea constată că prin această critică, recurentul prezintă nemulțumirile sale referitoare la modul de apreciere și interpretare a probatoriului de către instanța de apel, sub aspectul reținerii unei relații de concubinaj între pârâta reclamantă și defunct în perioada 1987- data căsătoriei acestora și a contribuției pârâtei reclamante la plata ratelor la apartamentul dobândit de defunct, anterior concubinajului și căsătoriei, începând cu anul 1987.
Or, în raport de considerentele anterior evocate, critica recurentului relativă la modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat valoarea probatorie a mijloacelor de dovadă administrate în cauză și a stabilit situația de fapt în cauză, nu poate face obiectul analizei, în cadrul recursului.
Referitor la celelalte critici, Curtea apreciază că, în raport de situația de fapt stabilită în cauză, în urma evaluării probelor administrate, în mod corect a reținut instanța de apel, îndreptățirea pârâtei reclamante la restituirea prestației proprii a acesteia la dobândirea bunului propriu al defunctului.
Astfel, în cauză, în urma analizării probelor, s-a constatat contribuția pârâtei reclamante la achiziționarea locuinței bun propriu al defunctului, stabilindu-se că s-a făcut dovada unor venituri egale ale concubinilor și gospodărirea lor în comun, precum și investirea veniturilor lor, în acest bun, atât în perioada concubinajului cât și în timpul căsătoriei, în perioada 1987- 1994.
În raport de această stare de fapt, care scapă controlului de legalitate în recurs, pârâta reclamantă este îndreptățită la restituirea contribuției proprii la achiziționarea imobilului supus partajului, în baza dreptului de creanță pe care l-a generat o astfel de situație. Fiind de principiu că nu se pot aplica bunurilor dobândite într-o perioadă de concubinaj prezumția legală de bun comun, ce operează numai între soți, acesta era îndrituită la recunoașterea în favoarea sa, a unui drept de creanță proporțional plusului de valoare rezultat al contribuției proprii.
Tot astfel, bunul fiind dobândit de defunct anterior încheierii căsătoriei, plata ratelor contractate de acesta, prin utilizarea unor sume de bani, bunuri comune, în timpul căsătoriei, nu era de natură a determina schimbarea naturii juridice a acestui imobil.
Așa cum s-a decis în practica instanței supreme (Dec. civilă nr. 1292/1975), valoarea ratelor achitate în timpul căsătoriei de către soți, pentru apartamentul proprietatea personală a unuia dintre ei, se actualizează în raport cu valoarea apartamentului la data partajului, soluție impusă de necesitatea realizării deplinei egalități a soților asupra patrimoniului comun și a drepturilor moștenitorilor în cazul partajului, urmare a decesului unuia dintre ei dar și de creșterea în timp a valorii apartamentului pentru care soții au făcut investițiile împreună. A aplica soluția contrară ar însemna că acesta profită numai soțului proprietar al bunului și s-ar înfrânge principiul echității partajului. Aplicarea aceluiași raționament se impune și ceea ce privește perioada în care foștii soți, au conviețuit, fiind concubini, în condițiile în care, acestea au gospodărit împreună și au contribuit egal la plata ratelor bunului propriu al defunctului, relația acestora de concubinaj fiind urmată de încheierea căsătoriei.
Deși recurentul critică în recurs modul de stabilire a dreptului de creanță, Curtea, reține că în cauză instanța de apel a făcut o aplicare judicioasă a regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză, stabilind acest drept de creanță în raport de valoarea actuală a bunului propriu al celuilalt soț, diminuarea patrimoniului pârâtei reclamante trebuind a fi raportată la valoarea sumelor plătite cu titlul de rate și dobânzi, cu luarea în considerare a puterii de cumpărare din acel moment, în caz contrar ajungându-se la dezavantajarea părții care a contribuit la sporirea patrimoniului titularului dreptului de proprietate asupra bunului.
În ceea ce privește critica vizând nemotivarea deciziei în referire la sumele apreciate ca fiind contribuție comună a pârâtei reclamante și a defunctului, la dobândirea apartamentului.
Verificând cuprinsul deciziei civile recurate, Curtea reține că instanța de apel s-a raportat la înscrisurile administrate în cauză, concluzia finală a instanței fiind aceea că din coroborarea acestor probe rezultă o contribuție comună a reclamantei și a defunctului, la dobândirea apartamentului, în perioada 1987-1994.
Curtea are în vedere totodată că, în cadrul aceste statuări, instanța de apel s-a raportat la întreaga perioadă de timp în care pârâta reclamantă și defunctul au conviețuit, atât în calitate de concubini cât și de soți.
Astfel în apel s-a statuat că probatoriul administrat în cauză, conduce la concluzia că reclamanta și defunctul au avut o relație de concubinaj în perioada 1987 până la data căsătoriei - 26.01.1990, că reclamanta a obținut în această perioada de timp venituri comparabile cu cele ale defunctului, cei doi folosind împreună veniturile obținute, în așa fel încât ambele părți au contribuit cu venituri proprii la toate cheltuielile, așadar inclusiv la plata ratelor aferente bunului propriu al defunctului, în perioada conviețuirii.
Prin urmare nu pot fi reținute susținerile din recurs referitoare la nemotivarea acestei statuări a instanței de apel.
Curtea reține însă că, așa cum susține și recurentul, în cuprinsul deciziei nu este motivată în nici un fel statuarea referitoare la cuantumul sumelor efectiv achitate în perioada conviețuirii și procentul stabilit de aceeași instanță în ceea ce privește contribuția comună a celor doi foști soți la dobândirea imobilului, în cuprinsul hotărârii neregăsindu-se, așa cum s-a arătat anterior, în analiza primului recurs, elementele esențiale necesare verificării legalității deciziei recurate în ceea ce privește stabilirea sultei datorate de pârâta reclamantă.
Tot astfel, așa cum arată și recurentul, în mod eronat și cu aplicarea greșita a prevederilor art. 295 alin.1 din Codul de procedură civilă, s-a reținut în apel că valoarea autoturismului, este de 5.000 lei, câtă vreme evaluarea acestui bun s-a realizat de comun acord de cele două părți, fiind stabilită la suma de 2.500 lei, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 08.04.2012, iar în apel, nu se contestase această evaluare, vătămarea adusă recurentului fiind evidentă.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere și caracterul interdependent al pretențiilor formulate de ambele părți, în temeiul art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 304 pct. 7 și 5 din Codul de procedură civilă Curtea, va admite recursurile, va casa decizia civilă recurată și va trimite caza spre rejudecare aceleiași instanțe - Tribunalul București.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile formulate de recurentul – reclamant – pârât B. G. și de recurenta – pârâtă – reclamantă B. SEVASTIȚA L., împotriva deciziei civile nr.337 A/29.03.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă.
Casează decizia civilă recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe – Tribunalul București.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 10.01.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M.-A. E. V. M. I.
N.-G.
GREFIER
M. C.
Red.M.I.
Tehdact.B.I./M.I.
2 ex./5.02.2013
TB-S.5 – L.E. P.; F.lazăr
Jud.S.2 – C.-N.I.
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 1089/2012. Curtea de Apel... | Cereri. Decizia nr. 1179/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
