Obligaţie de a face. Decizia nr. 111/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 111/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-03-2012 în dosarul nr. 111/2012
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.111 A
Ședința publică de la 12 martie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea apelurilor formulate de apelanții-pârâți M. C. ȘI PATRIMONIULUI NAȚIONAL, precum și de M. NAȚIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI, împotriva sentinței civile nr. 1644 din 07.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant M. C. PRIN PRIMAR.
Cauza are ca obiect – obligația de a face.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 5 martie 2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte integrantă din prezenta decizie; pentru a da posibilitate părților să depună note scrise și în vederea deliberării, Curtea a amânat pronunțarea cauzei la data de 12 martie 2012, când a decis următoarele:
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III - a Civilă sub nr._, reclamantul M. C. a chemat în judecată pe pârâții M. C., cultelor și Patrimoniului Național și M. Național de Artă al României, solicitând instanței obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și posesie un număr de 202 bucăți schițe și desene în creion, peniță și laviu, dintre care 29 bucăți mari, iar restul mici, având drept autor pe pictorul N. G..
În motivarea cererii s-a arătat că în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1958/6.11.1939, Primăria C. a cumpărat de la G. N. G., fiul pictorului N. G., bunurile revendicate, astfel cum au fost identificate în anexa la contract.
După vânzare, aceste schițe și desene au rămas în depozit la fostul Muzeu T. S., iar în anul 1950 cu ocazia înființării Muzeului Național de Artă al României au fost preluate de către acesta, actualmente fiind înregistrate în patrimoniul Secției de Artă Grafică a acestuia.
Fiind proprietar de drept, reclamantul, prin adresa nr.707/15.01.2002 a solicitat pârâtului să îi restituie operele pe care le deține în calitate de detentor precar, întrucât acestea aparțin domeniului privat al Municipiului C..
Prin adresa nr.341/21.02.2002 pârâtul a recunoscut că operele revendicate provin de la M. T. S. și se află înregistrat în patrimoniul Secției de Artă Grafică și că, în calitatea lui de administrator, nu poate dispune de bunurile pe care le administrează, îndrumând reclamantul să se adreseze instanței de judecată.
Reclamantul a susținut că a chemat în judecată și pe pârâtul M. C., Cultelor și Patrimoniului Național pentru opozabilitatea hotărârii ce se va pronunța, având în vedere că în conformitate cu prevederile art.80 din Legea nr.182/2000, bunurile culturale mobile aflate în custodia unor instituții publice, vor fi restituite la cererea scrisă a persoanelor juridice care l-au depus în custodie, cu avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, comisie fără personalitate juridică, care funcționează în cadrul pârâtului, în subordinea căruia se află și M. Național de Artă al României.
În drept reclamanta a invocat dispozițiile art. 480 C.civ. și art. 80 din Legea nr.182/2000.
Pârâtul M. Național de Artă al României a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată pentru următoarele excepții și apărări.
Astfel, a invocat excepția autorității de lucru judecat, întrucât între părți s-a mai judecat aceeași cauză și cu același obiect, pronunțându-se sentința civilă nr.995/27.06.2002, care însă nu a fost pusă în executare în termenul general de prescripție, în cauză fiind incidente dispozițiile art.1201 C.civ., coroborat cu art.166 Cod procedură civilă.
Pârâtul susține că nu poate fi primit punctul de vedere al reclamantei potrivit căruia, dacă a intervenit prescripția dreptului de a solicita executarea unei hotărâri judecătorești, se poate formula o nouă acțiune în justiție, întrucât dacă s-ar împărtăși un asemenea punct de vedere, s-ar nega dispozițiile speciale referitoare la prescripția dreptului de a solicita executarea silită, ajungându-se în situația ca cel rămas în pasivitate să poată ocoli legea, formulând o nouă cerere de chemare în judecată.
O asemenea susținere, în opinia pârâtului, ar conduce la periclitarea circuitului civil și a ordinii constituționale, reclamanta, care este autoritate publică, neputându-se apăra invocând necunoașterea legii.
S-a invocat și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, acțiunea având un fine de neprimire prevăzut imperativ de dispozițiile speciale ale art.80 alin.2 din Legea nr.182/2000. În acest sens, s-a arătat că reclamanta, anterior datei de 6 septembrie 1940, niciodată nu a avut posesia bunurilor revendicate, aspect esențial în cauza de față.
S-a invocat și excepția prescripției speciale a bunurilor mișcătoare, fiind aplicabile dispozițiile art.1909 alin.2 C.civ., dat fiind că după data de 6.11.1939, data cumpărării, reclamanta nu a fost în posesia bunurilor.
Pe fond, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată întrucât este lipsită de fundament juridic.
Pârâtul M. C., Cultelor și Patrimoniului Național a depus, de asemenea, întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, în raport de art.1 din Decretul nr.167/1958, termenul împlinindu-se în cursul anului 2003, raportat la data intrării în vigoare a Legii nr.182/2000, și chiar dacă s-ar reține ca temei de drept art.480 C.civ., se revendică bunuri mobile și prin urmare, dreptul la acțiune s-a stins.
De asemenea, s-a invocat și excepția autorității de lucru judecat în raport de aceeași sentință civilă, nr.995/27.06.2002, rămasă irevocabilă, pronunțată de Tribunalul București, precum și faptul că reclamanta nu poate formula o nouă cerere, câtă vreme însuși dreptul material la acțiune s-a prescris.
În continuare, pârâtul a invocat excepția prematurității cererii, întrucât reclamantul nu a notificat pe pârât conform art.1079 C.civ., deși cererea este susținută de două temeiuri de drept distincte, ce presupun proceduri diferite.
A invocat și excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport de dispozițiile art.6 alin.3 din Legea nr.182/2000, din economia cărora rezultă că legiuitorul nu a înțeles că M. C., Cultelor și Patrimoniului Național reprezintă Statul Român în raporturile juridice litigioase ce s-ar putea naște între acesta și diferite persoane fizice sau juridice, pârâtul fiind o instituție a Administrației Publice Centrale de specialitate, și nu deținător de bunuri culturale mobile.
Pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât pârâtul nu are calitatea de deținător de bunuri culturale mobile, neputând să restituie ceea ce nu a deținut și nu deține în posesie.
În combaterea excepțiilor invocate de către cei doi pârâți, reclamantul a depus la dosar hotărârile judecătorești pronunțate în toate stadiile procesuale în litigiul care a avut loc între părți și, de asemenea, note scrise.
Prin sentința civilă nr. 936/1.07.2009, tribunalul a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, a admis excepția autorității de lucru judecat și pe cale de consecință, a respins acțiunea pentru autoritate de lucru judecat.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâți în raport de . Legii nr.182/2000, apreciind că acțiunea trebuia formulată în termenul general de prescripție și introdusă cel mai târziu în anul 2003, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că, prin această lege specială sub incidența căreia se află bunurile revendicate de reclamant, nu se prevede nici un termen special înăuntrul căruia trebuiau revendicate bunurile din patrimoniul cultural național, care să aibă ca punct de plecare . legii.
Or, câtă vreme prin această lege specială nu s-a prevăzut un termen de prescripție, tribunalul a apreciat că devin incidente dispozițiile de drept comun cu privire la termenul de prescripție al acțiunii în revendicare mobiliară, respectiv imprescriptibilitatea acestei acțiuni, în condițiile în care a fost preluat de către stat, așa cum a susținut reclamanta, și pârâtul M. Național de Artă al României a stăpânit bunurile pentru altul, nu pentru sine.
În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, tribunalul a constatat că între aceleași părți din prezenta cauză s-a mai desfășurat un litigiu soluționat irevocabil prin sentința civilă nr.995/27.06.2002 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr.1217/2002, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 2177/8.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul M. C., pârâții fiind obligați să îi lase în deplină proprietate și posesie bunurile care fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.
Reclamantul nu a pus în executare în termenul de prescripție, sentința civilă prin care a câștigat acțiunea în revendicare, prin sentința civilă nr.2149/2008 a Judecătoriei Sectorului 1 București, constatându-se intervenită prescripția executării silite raportat la sentința civilă nr.995/27.06.2002 a Tribunalului București Secția a III - a Civilă, motiv pentru care a apreciat că poate formula o nouă acțiune în revendicare, prin care să solicite de la aceeași pârâți lăsarea în deplină proprietate și posesie a bunurilor menționate în cerere.
Tribunalul a apreciat că în cauză sunt incidente dispozițiile art.1201 C.civ., fiind îndeplinită tripla identitate de elemente față de acțiunea inițială, respectiv părți, obiect și cauză, iar hotărârea sus menționată se află în puterea lucrului judecat, conform dispozițiilor invocate, coroborate cu dispozițiile art.166 C.pr.civ..
Tribunalul a avut în vedere și dispozițiile art.405 C.pr.civ., în actuala reglementare, potrivit cărora, prin împlinirea termenului de prescripție orice titlu executoriu își pierde puterea executorie, text care nu mai prevede însă și pierderea puterii de lucru judecat, iar autoritatea de lucru judecat este o parte a puterii de lucru judecat.
Prin urmare, dacă în prezent, o hotărâre nu-și mai pierde puterea de lucru judecat, tribunalul a apreciat că nu își pierde nici autoritatea de lucru judecat, ce reprezintă acel efect al puterii lucrului judecat, care este exclusivitatea.
Exclusivitatea presupune ca un nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, să nu mai fie cu putință, astfel că, cu privire la cea de a doua cerere de chemare în judecată, va fi respinsă pentru acest motiv.
Tribunalul a apreciat că pasivitatea creditorului în executarea hotărârii în termenul legal de prescripție nu poate atrage pentru acesta consecința posibilității formulării unei noi acțiuni, chiar dacă se află în termenul de prescripție al dreptului la acțiune, în caz contrar, încălcându-se normele imperative ce reglementează autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri. A interpreta în acest fel susținerea reclamantului, ar însemna ca ori de câte ori o parte nemulțumită de o hotărâre judecătorească să rămână în pasivitate cu privire la executarea ei și după ce hotărârea își pierde puterea executorie să formuleze o nouă acțiune în speranța de a obține măsuri mai favorabile, în condițiile în care, în mod evident dreptul la acțiune nu ar fi prescris.
Prin decizia civilă nr. 299A/27.04.2010, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul – reclamant M. C. prin Primar, împotriva hotărârii arătate mai sus, a fost desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București, decizie care a rămas irevocabilă, prin respingerea recursurilor declarate de pârâții M. Național de Artă al României și M. C. și Patrimoniului Național, prin decizia nr. 1653/24.02.2011, a Înaltei Curții de Casație și Justiție.
Instanța de control judiciar a considerat că în mod greșit a fost admisă excepția autorității de lucru judecat, întrucât sentința anterioară și-a pierdut executorialitatea, dar dreptul de proprietate este încă în ființă și poate fi valorificat, iar dreptul material la acțiune nu s-a prescris, motiv pentru care se poate formula o nouă cerere de chemare în judecată, care să aibă ca obiect, o nouă pretenție de restituire a bunurilor, partea care a câștigat anterior procesul, invocând puterea de lucru judecat, a hotărârii anterioare, în a doua judecată, tinde numai la obținerea unui nou titlu executoriu, pentru satisfacerea efectivă a dreptului său.
Instanța supremă a reținut, în plus, că a considerat că subzistă puterea de lucru judecat a unei hotărâri irevocabile anterioare, cu consecința paralizării unei noi acțiuni, introdusă de persoana căreia i s-a recunoscut dreptul pretins, în condițiile în care această hotărâre este lipsită de executorialitate, prin efectul prescripției dreptului de a cere executarea silită, dar în ipoteza în care dreptul material la acțiune nu s-a prescris, ar echivala cu lăsarea fără substanță a dreptului de acces la un tribunal, garantat de art.6 din Convenție.
Astfel, pentru ipoteza în care, dreptul material la acțiune este imprescriptibil, sau mai lung decât termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită, trebuie să i se recunoască părții interesate posibilitatea de a introduce o nouă acțiune, în valorificarea aceluiași drept, în vederea constituirii unui nou titlu, fără a i se opune excepția autorității de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunțată anterior.
Ambele instanțe de control judiciar, au stabilit că în noua judecată a cererii având ca obiect o nouă pretenție de restituire a bunurilor, se poate pune în discuție numai situația de fapt intervenită ulterior pronunțării primei sentințe, anume dreptul reclamantului și posesia pârâților, urmând a fi verificate din perspectiva unor cauze care au intervenit ulterior primei sentințe (cauzele anterioare fiind verificate în primul proces soluționat prin sentința civilă nr. 995/27.06.2002 a Tribunalului București – Secția a III – a Civilă, și cu privire la care hotărârea anterioară are puterea prevăzută de art. 1201 C.civ..
În acest al doilea proces, hotărârea anterioară poate fi folosită doar ca mijloc de probă, existând posibilitatea administrării și a altor mijloace de probă, ce pot conduce la stabilirea unei situații de fapt diferită și la o nouă evaluare judiciară.
Cauza trimisă spre rejudecare a fost înregistrată sub același număr unic_, pe rolul Tribunalului București – Secția a III-a Civilă.
În rejudecare, pârâtul Muzeu Național de Artă al României a depus la dosar, întâmpinare, prin care au fost invocate excepțiile inadmisibilității acțiunii în revendicare și a lipsei calității procesuale active, respinse de instanță în ședința publică de la acest termen de judecată pentru considerentele expuse în practicaua acestei hotărâri.
Prin sentința civilă nr.1644/07.10.2011, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, rejudecând cauza, a respins excepțiile privind prematuritatea cererii de chemare în judecată și lipsa calității procesuale pasive a pârâtului M. C. și Patrimoniului Național, a admis acțiunea formulată de reclamant și a obligat pârâții să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie un număr de 202 bucăți, schițe și desene în creion, peniță și laviu, dintre care 29 bucăți mari, iar restul mici, având ca autor pe pictorul N. G., bunuri ce au făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr.1958/06.11.1939, autentificat de Judecătoria Mixtă C., județ Prahova, astfel cum au fost identificate prin contract.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că instanțele de control au dezlegat problema referitoare la efectele juridice pe care le produce sentința civilă nr. 995/27.06.2002 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, și au reținut, cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare, faptul că în cauza dedusă judecății se va verifica doar, în ce măsură, situația de fapt și de drept reținută în hotărârea irevocabilă a cărei executare s-a prescris, s-a modificat de la data pronunțării acesteia.
În privința situației de fapt intervenită ulterior pronunțării acestei sentințe sau a unor probe din care să rezulte intervenirea unor cauze ulterioare acestei hotărâri, care să influențeze situația dreptului reclamantului sau posesia pârâților, tribunalul a reținut că ambele părți au învederat faptul că aceasta a rămas neschimbată și că nu mai dețin alte probe pe care să le administreze în cauză.
Tribunalul a mai reținut că în primul ciclu procesual, prin întâmpinările depuse de pârâți, au fost invocate și dezbătute și excepțiile prematurității cererii și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C. și Patrimoniului Național, fiind unite cu fondul la termenul din 6.03.2009, dar care nu au mai fost soluționate, fiind de prisos o astfel de măsură, în raport de admiterea excepției autorității de lucru judecat.
În această situația a considerat că se impune soluționarea și a acestor două excepții, anterior pronunțării unei soluții pe fondul cererii.
În consecință, analizând excepția prematurității cererii invocată de pârâtul M. C. și Patrimoniului Național, pentru faptul că reclamantul nu a notificat această instituție în conformitate cu dispozițiile art.1079 C.civ., dat fiind că cererea a fost fundamentată pe două temeiuri de drept, respectiv dreptul comun – art. 480 C.civ. și Legea specială nr. 182/2000, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, cererea în revendicare formulată de reclamant nefiind condiționată de punerea în întârziere a debitorului în conformitate cu art.1079 C.civ.. O astfel de formalitate prealabilă poate fi avută în vedere eventual la acordarea cheltuielilor de judecată, în cazul în care în speță s-ar aplica ipoteza prevăzută de art. 275 C.pr.civ..
Tribunalul a avut în vedere condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, apreciind că excepția prematurității poate fi invocată atunci când lipsește condiția ca dreptul să fie actual, și nu atunci când debitorul nu a fost pus în întârziere printr-o notificare, cum a susținut pârâtul, această condiție nefiind prevăzută nici de dreptul comun – dispozițiile art. 480 C.civ.- și nici de reglementările speciale conținute de Legea nr.182/2000.
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. C. și Patrimoniului Național, tribunalul a considerat că această chestiune a fost lămurită tot prin sentința civilă nr. 995/27.06.2002, în care această instituție a figurat în calitate de pârât, iar cu ocazia exercitării căilor de atac împotriva acestei hotărâri, instanțele de control judiciar au reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului M. C. și Patrimoniului Național în raport de dispozițiile art. 80 din Legea nr.182/2000, Comisia Națională a Muzeelor, entitate fără personalitate juridică și al cărei aviz este necesar la restituire, aflându-se în cadrul ministerului în subordinea căruia se află și M. Național de Artă.
În orice caz, față de problemele de drept lămurite în această cauză, de instanțele de control judiciar în privința autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 995/26.07.2002, tribunalul a considerat că în mod corect reclamantul a chemat în judecată și pe pârâtul M. C. și Patrimoniului Național, cel puțin pentru opozabilitatea acestei hotărâri, care se află într-o strânsă legătură cu sentința civilă pronunțată în anul 2002 și pentru a cărei executare se va aplica procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr.182/2000.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că ambele părți din prezenta cauză au declarat că situația de fapt existentă la data pronunțării primei sentințe este neschimbată, în sensul neintervenirii vreunei cauze legale care să aducă atingere dreptului de proprietate al reclamantului recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și nici în ceea ce privește posesia exercitată de pârâtul M. Național de Artă în calitate de deținător, custode al bunurilor revendicate, instanțele de control judiciar stabilind în mod expres împrejurarea că în primul proces au fost verificate sub aspectul legalității cauzele anterioare pronunțării hotărârii din anul 2002, cu consecința reținerii ca întemeiată a acțiunii în revendicare formulată de același reclamant cu cel din prezenta cauză.
S-a considerat de tribunal că, această hotărâre, rămasă irevocabilă, se bucură de puterea de lucru judecat, cu efectele de exclusivitate, incontestabilitate, obligativitate și executorialitate.
Tribunalul a reținut că hotărârea anterioară a recunoscut în favoarea reclamantului dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile revendicate și prin prezenta cerere, reclamantul putându-se prevala de dreptul de proprietate recunoscut anterior, iar scopul formulării acestei cereri este doar acela de obținere a unui nou titlu executoriu pentru satisfacerea efectivă a dreptului său, având în vedere că sentința civilă nr. 995/27.06.2002 și-a pierdut numai executorialitatea.
În consecință, tribunalul a apreciat că pârâtul era dator să invoce doar cauze legale care să fi intervenit ulterior rămânerii irevocabile a primei hotărâri, întrucât atât calitatea procesuală activă a reclamantului, cât și admisibilitatea cererii, după . Legii nr.182/2000, cu referire la dispozițiile art. 80, actual art. 99 din lege, au fost în mod irevocabil stabilite prin decizia nr. 2177/8.03.2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, pronunțată în primul proces de revendicare.
Față de aspectul pozitiv al puterii de lucru judecat, pentru partea care a câștigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut într-o nouă judecată, ceea ce înseamnă că cele statuate de o instanță să nu poată fi contrazise într-o judecată ulterioară, și având în vedere că atât părțile participante la judecată, cât și bunurile revendicate au aceeași situație juridică cu aceea stabilită în primul proces, tribunalul a reținut că cererea reclamantului este întemeiată, reclamantul fiind proprietarul bunurilor mobile culturale revendicate, iar pârâtul M. Național de Artă al României având doar calitatea de administrator, fără a invoca vreun titlu valabil de transmitere a proprietății asupra bunurilor mobile culturale revendicate, cu atât mai mult cu cât în procesul anterior s-a stabilit că în cauză pârâtul nu poate invoca nici prescripția achizitivă, neavând asupra bunurilor o posesie utilă, ci fiind un simplu detentor precar.
Pârâtul, și în prezent, nu are decât calitatea de administrator de domeniu mobil public și nu poate dispune de bunurile pe care le administrează doar în baza legii, retrocedarea urmând a se dispune conform Legii nr.182/2000. Bunurile revendicate au fost lăsate doar în deținerea provizorie a pârâtului, neputând echivala, așadar, cu o preluare.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel pârâtul M. C. și Patrimoniului Național și pârâtul M. Național de Artă al României, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel dezvoltate în scris de apelantul – pârât M. Național de Artă al României s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii în revendicare formulată de reclamant față de dispozițiile imperative ale Legii nr.182/2000, care reglementează în art.99 restituirea la cerere doar a bunurilor culturale mobile depuse în custodia unor instituții publice după data de 31.12.1947, nu și a celor care sunt în proprietatea publică a Statului român dinaintea acestei date, cum este și cazul bunurilor mobile revendicate prin acțiune, preluate de stat la data de 06.11.1939.
În continuare, s-a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, făcând trimitere la procesul ce a purtat anterior între părți, deoarece în procesul precedent reclamantul care a pretins aceleași drepturi, printr-o acțiune identică, era Consiliul Local C., pe când, în cauza de față, reclamantul este M. C. prin Primar.
În opinia recurentului – pârât, entitatea cumpărătoare a bunurilor mobile revendicate prin acțiune a dispărut în negura timpurilor, iar reclamantul a apărut ca o entitate nouă care nu este succesoarea în drepturi și obligații a instituției de dinaintea momentului istoric de la 06.09.1940.
S-a mai susținut de apelantul – pârât că instanța de fond a refuzat, practic, să judece cauza în fond după casare și s-a limitat doar la afirmații și trimiteri din celălalt dosar, în care a figurat altă parte în calitate de reclamantă, în loc să pună în vedere reclamantei faptul că nu poate folosi două temeiuri juridice, unul din dreptul comun și altul din legea specială (art.480 cod civil și Legea nr.182/2000), deoarece dacă apelează la dreptul comun, acțiunea este prescrisă, deoarece nu trebuia așteptată legea specială.
Apelul declarat de apelantul – pârât M. C. și Patrimoniului Național nu a fost motivat, situație în care va fi analizat de instanța de control judiciar în conformitate cu dispozițiile art.292 alin.ultim. Cod procedură civilă, prin raportare la apărarea făcută de acest pârât în fața instanței de fond.
Reclamantul M. C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelurilor declarate de pârâți ca neîntemeiate.
În motivare a susținut că în mod corect instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, apreciind că această problemă a fost lămurită irevocabil prin hotărârile judecătorești pronunțate în cauză în primul ciclu procesual.
Cu privire la nedovedirea calității procesuale active, reclamantul a susținut că M. C. este o persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, în conformitate cu prevederile art.21 din Legea nr.215/2001 și are calitate procesuală activă în cauză.
Pe fondul cauzei s-a susținut că în mod corect tribunalul și instanțele de control judiciar din primul ciclu procesual au reținut că dreptul său de proprietate este încă în ființă și poate fi valorificat, bunurile mobile culturale revendicate având aceeași situație juridică cu cea stabilită în primul proces, iar pârâtul neputând invoca prescripția achizitivă, deoarece este un simplu detentor precar.
Analizând sentința instanței de fond în raport de criticile dezvoltate în scris de apelantul - pârât M. Național de Artă al României și de cele invocate la prima instanță de apelantul pârât M. C. și Patrimoniului Național, care stabilesc limitele devoluțiunii cauzei în prezenta cale ordinară de atac, Curtea va reține că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Prin primul motiv de apel dezvoltat în scris de apelantul pârât M. Național de Artă al României s-a reiterat excepția inadmisibilității acțiunii în raport de dispozițiile art.99 din Legea nr.182/2000, care interzic expres revendicarea bunurilor culturale mobile preluate înainte de 06.09.1940 și față de probele administrate în cauză care au dovedit că bunurile mobile culturale revendicate de reclamant prin acțiune au fost preluate anterior acestei date.
Deși această excepție a fost invocată și la prima instanță, iar prin sentința apelată instanța de fond a respins excepția pentru motivele arătate expres în considerente, apelantul - pârât nu formulează prin motivele de apel critici concrete de nelegalitate sau netemeinicie a dezlegării pe care prima instanță a dat-o excepției, ci se limitează la reiterarea acesteia, pentru aceleași motive.
Tribunalul a reținut în motivarea soluției de respingere a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii că, aceeași excepție, fundamentată pe aceleași motive de fapt și de drept, a fost invocată de apelantul pârât M. Național de Artă al României și în primul proces (finalizat prin pronunțarea unei hotărâri de admitere a acțiunii, dar a cărei executare s-a prescris), iar instanțele au respins-o irevocabil.
În condițiile în care prin hotărârile pronunțate în prezenta cauză în primul ciclu procesual s-a reținut, cu putere obligatorie pentru judecătorul fondului, conform art.315 Cod Procedură Civilă, faptul că deși nu există autoritate de lucru judecat în cauză „în noua judecată se poate pune în discuție numai situația de fapt intervenită ulterior pronunțării primei sentințe, anume dreptul reclamantului și posesia pârâților trebuie verificată din perspectiva unor cauze care au intervenit ulterior primei sentințe (cauzele anterioare fiind verificate în primul proces și privitor la care hotărârea anterioară are puterea prevăzută de art. 1201 Cod Civil), instanțade fond a apreciat corect că nu poate da o altă dezlegare excepției, decât cea dată în procesul anterior, deoarece motivele invocate în susținerea acesteia erau aceleași, iar acțiunea avea același temei juridic, respectiv dispozițiile art. 480 Cod Civil și Legea nr. 182/2000.
Susținerile apelantului pârât făcute prin apărător cu ocazia dezbaterilor asupra apelurilor, în sensul că motivele invocate în susținerea excepției ar fi fost diferite, în sensul că în primul proces a susținut inadmisibilitatea acțiunii în raport de art. 80 alin. 2 din Legea nr. 182/2001, iar în procesul de față a invocat inadmisibilitatea, dar în raport de dispozițiile art. 99 alin. 2 din aceiași lege, vor fi înlăturate de instanța de apel, reținându-se că prin dispozițiile art.99 alin. 2 din Legea nr. 182/2000 republicată, sunt reluate dispozițiile art.80 alin. 2 din aceiași lege, forma în vigoare înainte de republicare.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, apelantul pârât a susținut că instanța de fond a greșit atunci când a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului M. C. prin Primar, motivat de faptul că a fost dezlegată cu putere de lucru în primul proces, deoarece în procesul precedent reclamantul care a pretins aceleași drepturi, printr-o acțiune identică, era Consiliul Local C., pe când, în cauza de față, reclamantul este M. C. prin Primar.
Critica este nefondată, în raport de considerentele deciziei civile nr.2177/08.03.2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul ce a purtat anterior între părți.
În aceste considerente, argumentându-se soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului din acea cauză – Consiliul Local al Municipiului C., s-a reținut că bunurile revendicate prin acțiune aparțin de fapt unității administrativ teritoriale, respectiv Municipiului C. – reclamant în prezenta cauză, fiind evident faptul că acțiunea în instanță nu fost promovată de Consiliul Local C. în nume propriu, semnarea cererii de către primar având semnificația angajării persoanei juridice (respectiv M. C.) căreia îi aparține patrimoniul din care fac parte și bunurile revendicate.
În aceste condiții, în mod corect tribunalul a apreciat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată în prezenta cauză, nu poate primi altă dezlegare, în condițiile în care, în susținerea acesteia au fost invocate aceleași motive, respectiv faptul că bunurile revendicate prin acțiune nu aparțin reclamantului. Cât timp, în procesul anterior instanța a reținut, cu putere de lucru judecat, că bunurile revendicate prin acțiune aparțin municipalității, excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât nu putea fi primită de instanță.
S-a mai susținut de apelantul – pârât că instanța de fond a refuzat, practic, să judece cauza în fond după casare și s-a limitat doar la afirmații și trimiteri din celălalt dosar.
Și această critică este nefondată, în raport de dispozițiile art.315 Cod Procedură Civilă și de considerentele sentinței apelate.
Prin hotărârile pronunțate în primul ciclu procesual, s-a reținut, cu putere obligatorie pentru instanța de rejudecare, faptul că ,,în noua judecată se poate pune în discuție numai situația de fapt intervenită ulterior pronunțării primei sentințe, anume dreptul reclamantului și posesia pârâților trebuie verificată din perspectiva unor cauze care au intervenit ulterior primei sentințe (cauzele anterioare fiind verificate în primul proces și privitor la care hotărârea anterioară are puterea prevăzută de art. 1201 Cod Civil )”.
Față de aceste indicații obligatorii și de declarațiile exprese ale părților, reținute în considerentele sentinței, în sensul că, situația de fapt existentă la data pronunțării primei sentințe este neschimbată, în sensul neintervenirii vreunei cauze legale care să aducă atingere dreptului de proprietate al reclamantului recunoscut prin hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și nici în ceea ce privește posesia exercitată de pârâtul M. Național de Artă al României, instanța de fond nu putea da o altă dezlegare problemelor de drept ridicate și în primul proces.
Faptul că în prezenta acțiune figura ca reclamant M. C., iar în procesual anterior titularul acțiunii era Consiliul Local C. nu poate constitui motiv de nelegalitate a hotărârii instanței de fond, care să poată fi invocat de apelantul pârât, singura parte care ar fi putut fi lezată într-o astfel de situație (dacă ar fi reală) fiind reclamanta și nu pârâtul.
Apelul declarat de apelantul pârât M. C. și Patrimoniului Național nu a fost motivat, situație în care va fi analizat de instanța de apel, în raport de susținerile făcute de acest pârât la fond, în conformitate cu dispozițiile art.292 alin. ultim Cod Procedură Civilă.
În fața instanței de fond acest pârât a invocat excepțiile privind prescripția dreptului material la acțiune, prematuritatea acțiunii și lipsa calității sale procesuale pasive.
Excepția prescripției dreptului material al reclamantului la acțiune a fost respinsă de instanța de fond, în primul ciclu procesual, iar în apel, pârâtul nu a criticat această soluție, situație în care a intrat în puterea lucrului judecat, cum s-a reținut și în decizia de casare.
Excepția prematurității acțiunii, argumentată de apelantul pârât prin faptul că nu a fost notificat de reclamant, a fost în mod corect respinsă de tribunal, în condițiile în care acțiunea era întemeiată în drept și pe dispozițiile art. 480 Cod Civil, iar dreptul comun nu prevede obligativitatea unei astfel de notificări.
În plus, Curtea observă că în procesul ce a purtat anterior între părți, aceiași acțiune (având același obiect și cauză) acțiunea a fost calificată ca fiind acțiune în revendicare de drept comun imprescriptibilă, iar din cererile formulate în prezenta cauză de pârâți este evident refuzul acestora de restituire a bunurilor.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului pârât M. C. și Patrimoniului Național a fost invocată, cu aceiași motivare și în procesul anterior, prin hotărârile pronunțate, instanțele apreciind, cu putere de lucru judecat că este neîntemeiată în raport de art.80 din Legea nr.182/2000 (reglementarea în vigoare la data formulării ambelor acțiuni), situație în care tribunalul nu putea da o altă dezlegare excepției.
În consecință, apreciind că sentința instanței de fond de fond este legală și temeinică, Curtea va dispune, în baza art.296 Cod Procedură Civilă respingerea apelurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate apelurile formulate de apelanții – pârâți M. C. ȘI PATRIMONIULUI NAȚIONAL, cu sediul în București, ., sector 1 și de apelantul – pârât M. NAȚIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI, cu sediul în București, Calea V. nr.49 – 53, sector 1, împotriva sentinței civile nr.1644/07.10.2011, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul – reclamant M. C. prin PRIMAR, cu sediul în C., ., județ Prahova.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 12.03.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehdact.R.L.
5 ex./05.04.2012
TB-S.3 – I.L.M.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1660/2012. Curtea de Apel... | Uzucapiune. Decizia nr. 696/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
