Obligaţie de a face. Decizia nr. 1948/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1948/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-12-2014 în dosarul nr. 1948/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1948
Ședința publică de la 19.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M. CONSTATINESCU
JUDECĂTOR - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurentul-reclamant, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.172.A. din 17.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă, P. FLORENȚA și chemata în garanție B. R. DE DEZVOLTARE.
P. are ca obiect – obligația de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă, consilierul juridic, R. I. B., pentru recurentul-reclamant, M. București prin Primarul General, în baza delegației de la dosar, lipsesc, intimata-pârâtă, P. Florența și intimata chemată în garanție, B. R. de Dezvoltare.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Reprezentantul recurentului-reclamant, M. București prin Primarul General, având cuvântul, arată că nu are cereri prealabile de formulat în cauză.
Curtea, văzând că în cauză nu mai sunt cereri prealabile, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recursul declarat.
Având cuvântul, consilierul juridic al recurentului-pârât, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost precizată.
Face referire la dispozițiile art. 256 alin.3 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, unde se prevedere obligația legală în sarcina celor care au teren în folosință, pentru care se stabilește taxa pe teren care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condițiile similare impozitului pe teren.
În opinia sa, obligația pârâtului la plata taxei de concesiune este o obligație legală și nu una convențională, iar neachitarea la termen a acestei taxe, obligă proprietarul apartamentelor la plata majorărilor și penalităților de întârziere stabilite de M. București.
Nu solicită cheltuieli de judecată
Curtea reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 07.02.2012 sub nr._, reclamantul M. BUCUREȘTI, prin Primarul General a chemat în judecată pe pârâtul P. F., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la încheierea contractului de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr.15 din București, . nr.31, ., sector 1 și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 4932/8.03.2013 instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei calității procesuale active, pasive și a prescripției, a respins cererea principala formulată de reclamantul M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, în contradictoriu cu pârâta P. F., ca neîntemeiată, a respins cererea reconvenționala formulata de parata-reclamanta P. F. in contradictoriu cu M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL si BRD GROUPE SOCIETE GENERALE S.A., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că la data de 12.05.1995 a fost încheiat contractul de asociere nr. 44 între Consiliul Local al Municipiului București, pe de o parte și B. R. pentru Dezvoltare S.A., pe de altă parte, având ca obiect terminarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune a blocului XXD tronson I din Ansamblul Electronicii, situat in sector 3 București, având destinația de locuință în scopul valorificării sale în comun prin vânzare în condițiile legislației în vigoare sau prin închirierea părții sale.
Prin art. 10 pct. 4 din contractul de asociere nr. 44/12.05.1995 BRD s-a obligat să achite taxa anuală de 6.319.184 lei/an, suportând și rata anuală a inflației.
La data de 24.07.1997, a fost încheiat actul adițional nr. 1, menționându-se ca, in ceea ce privește terenul, se mențin dispozițiile înscrise în art.10.4 din contractul de asociere prin care acesta se concesionează pe durata existentei construcției.
Ulterior a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr.3123/12.11.1998 între B. R. de Dezvoltare SA și pârâta având ca obiect apartamentul nr. 15 din București, . nr. 31, ., sector 1.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active, invocată de pârâta, a fost apreciată neîntemeiata, având în vedere ca din înscrisurile de la dosar se constata identitate între cel care se pretinde titularul dreptului și reclamant.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, s-a avut în vedere ca reclamanta a justificat calitatea procesuala pasiva a paratului invocând contractul de vânzare cumpărare dintre pârâta si BRD Group Societete Gnereale.
Totodată, s-a apreciat și că excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată, având in vedere ca cererea principala nu este o acțiune in pretenții, instanța fiind investita cu o obligație de a face.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că din actele depuse la dosar rezultă că între Consiliul Local al Municipiului București și B. R. de Dezvoltare a fost încheiat doar un contract de asociere pentru finalizarea lucrărilor de construcții, având ca obiect terminarea execuției lucrărilor de construcție și punerea in funcțiune a blocului XXD, acest contract constituindu-se conform art.1491 și următoarele Cod civil, ca o asociație civilă a viitorilor proprietari, de apartamente, fără ca pârâtul să fie înscris ca asociat în acesta.
Pentru ca taxa de concesiune aferentă pentru apartamentul nr. 15 dobândit în proprietate de pârât să fie datorată, era necesară încheierea contractului de concesiune cu titularul dreptului de proprietate privată asupra terenului aferent, respectiv cu M. București, cu respectarea dispozițiilor legale în materie.
Pârâtul nu este parte a nici unei convenții prin care să-și asume această obligație de plată, care nu îi poate fi astfel opusă, în baza art.973 C.civ, fiind de principu că nimeni nu poate fi obligat prin voința altei persoane, efectele obligatorii ale contractului, înscrise în art.969 Cod civil, vizând numai părțile contractante.
În raport de toate aceste aspecte, constatând atât lipsa consimțământului pârâtului în vederea încheierii unui contract cu reclamantul (contract care să aibă ca obiect folosința terenului aferent locuinței pârâtului), cât și inexistența unui text legal care să prevadă posibilitatea obligării acestuia, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulata de reclamantul M. București prin Primar General.
In ceea ce privește cererea reconvenționala, instanța a constatat ca pretenția dedusă judecații nu are legătura cu cererea principala, parata nefiind parte în contractul nr.41/12.05.1995 a cărui nulitate absoluta parțiala o solicita.
Neîntemeiat a fost apreciat și capătul de cerere referitor la obligarea paratei M. București prin primar General la plata către parata-reclamanta a sumei de 20.000 lei cu titlu de daune morale, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile art. 998-999 și urm. C.civ., nefiind făcuta dovada faptei prejudiciabile, ce vreme ce parata a susținut ca fost chemata in mai multe procese fără a face nici o dovada in acest sens.
Față de aceste considerente, instanța a respins, ca neîntemeiate, atât cererea principală, cât si cererea reconvenționala formulată de pârâta-reclamantă.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul M. București, reprezentat de Primarul General, criticând sentința civilă pentru nelegalitate și netemeinicie, în sensul că în mod greșit instanța a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată, fără să observe că terenul în discuție face parte din domeniul privat al Municipiului București, fiind incidente dispozițiile art.40 alin.2 din Legea nr.50/1991.
În cazul de față, pârâta P. Florența a dobândit dreptul de proprietate asupra unei construcții dintr-o clădire cu mai multe apartamente.
Având în vedere faptul ca terenul este deținut în baza unui drept de concesiune, rezultă că nu poate fi transmisa decât cel mult cu același titlu către dobânditorului succesiv cota indiviza de teren.
Mai mult decât atât, contractului de asociere nr. 44/12.05.1995 încheiat intre CLMB si B. R. De Dezvoltare terenul aferent blocului este concesionat pe toata durata existentei construcției.
Faptul că ulterior, apartamentul în cauza a trecut în proprietatea pârâtei P. Florența în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 3123/1998, nu îl scutește pe noul proprietar de plata unei taxe de concesiune pentru terenul aferent construcției, respectiv de obligativitatea încheierii unui contract de concesiune având ca obiect plata taxe de concesiune pentru terenul aferent apartamentului nr. 15 din București, ., nr. 31, ., sector 1.
Consideră că obligația de a încheia un contract de concesiune deriva din faptul că odată cu transmiterea proprietății, paratei i-a fost transmis si dreptul de concesiune asupra terenului, respectiv și obligația de plata a taxei de concesiune. Aceasta obligație subzista în condițiile în care prin contractul de asociere constructorul se obliga la plata ei.
Totodată, solicită să se observe că asocierea dintre municipalitate si constructor era chiar condiționată, printre altele de plata unei taxe de concesiune.
Intimata chemată în garanție, BRD - GROUPE SOCIETE GENERALE S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr. 172A/17.02.2014 Tribunalul București - Secția V-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul reclamant M. București.
Tribunalul a apreciat că dispozițiile legale invocate de apelant, nu pot constitui temei legal pentru admiterea cererii de chemare în judecată care are ca obiect – obligarea pârâtei să încheie contract de concesiune cu apelantul pentru terenul aferent apartamentului, proprietate personală a pârâtei .
Astfel, în mod corect a constatat prima instanță inexistența unei obligații contractuale a pârâtei, apelantul nefăcând dovada că între părți ar exista un raport juridic în conținutul căruia să intre obligația acesteia de a încheia contractul de concesiune cu privire la terenul pe care se află apartamentul său.
În cauză, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că un raport juridic obligațional în conținutul căruia a intrat obligația de plată a unei taxe denumite de părți de concesiune cu privire la terenul pe care se află blocul XXD, s-a născut între Consiliul Local al Municipiului București și BRD SA, însă nici un înscris nu dovedește transmiterea acestei obligații către pârâta din prezentul litigiu prin încheierea unei delegații sau novații cu schimbarea de debitor.
Dispozițiile art.40 alin.2 și art.41 din Legea nr.50/1991, invocate de apelant, nu se referă la transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, ci la transmiterea dreptului de concesiune, dar transmiterea unui drept care intră în conținutul unui raport juridic nu presupune în mod necesar și transmiterea obligației corelative, în lipsa dovezii referitoare la producerea delegației sau novației cu schimbare de debitor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul M. București prin Primarul General, în temeiul art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, potrivit art.40 alin.2 din Legea nr.50/1991 odată cu dreptul de proprietate asupra construcției se transmite și dreptul de concesiune asupra terenului aferent ce aparține unității administrativ – teritoriale.
Astfel, prin efectul legii, odată cu încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr.15 s-a transmis și obligația de plată a taxei de concesiune, asumată de autor, respectiv BRD în baza contractului de asociere nr.44/12.05.1995.
Astfel, obligația pârâtului la plata taxei de concesiune este o obligație legală și nu una convențională. Dispozițiile legale menționate prevăd o derogare de la principiul libertății contractuale, care rămâne pe deplin aplicabil. Neachitarea la termen a taxei de concesiune obligă proprietarul apartamentelor la plata majorărilor și penalităților de Întârziere stabilite de PMB.
Având in vedere cele expuse, rezulta fără echivoc ca obligația de plata a taxei de
concesiune este o obligație propter rem care are ca izvor legea și, in consecința se transmite odată cu bunul, fără a fi nevoie de nicio formalitate specială sau de o noua convenție a părților in acest sens.
Față de aceste motive, recurentul – reclamant solicită admiterea recursului, desființarea sentinței civile recurată cu consecința admiterii cererii, astfel cum a fost formulată și precizată, ca temeinică și legală.
Intimata B.R.D. a depus la întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că recurenta nu are nici temei legal pentru a solicita plata taxei de concesiune în baza contractului de asociere nr.44/1995.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și în raport de dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, Curtea urmează a constata că, în mod corect instanța de apel a reținut că, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată – obligarea pârâtului la încheierea contractului de concesiune – și față de principiul libertății actelor juridice care guvernează dreptul civil român, principiu consacrat de dispozițiile art.969 alin.1 Cod civil, acțiunea reclamantului este neîntemeiată, întrucât nici o dispoziție legală existentă nu impune obligarea pârâtului de a încheia cu reclamantul un astfel de contract.
În ceea ce privește dispozițiile legale invocate de recurentul reclamant ca temei al acțiunii sale, respectiv art.40 alin.2 și art.41 din Legea nr.50/1991, Curtea constată că textele menționate nu se referă la obligația de a încheia un contract de concesiune sau la transmiterea obligației de plată a taxei de concesiune, ci la transmiterea dreptului de concesiune, fiind o aplicare a principiului accesorium sequitur principale, dreptul de concesiune apărând ca drept accesoriu față de dreptul de proprietate asupra apartamentului.
Însă aceste texte nu reglementează și o transmitere a obligației de plată a taxei de concesiune sau a obligației de încheiere a contractului de concesiune. Or, în condițiile Codului civil transmiterea unui drept care intră în conținutul unui raport juridic nu presupune în mod necesar și transmiterea obligației corelative.
Pe de altă parte, potrivit regulilor dreptului comun, obligația nu poate fi opusă decât celui care s-a obligat, potrivit principiului relativității obligațiilor, iar transmiterea obligațiile civile se face numai prin delegație sau novație prin schimbare de debitor, acte juridice care presupun în mod obligatoriu acordul de voință al noului debitor, conform dispozițiilor art.1131, 1132-1133 Cod civil.
În cauză, raportul juridic obligațional în conținutul căruia a intrat obligația de plată a unei taxe denumite de părți „de concesiune” cu privire la terenul pe care se află blocul XXD s-a născut între M. București și BRD. Recurentul nu a făcut dovada că, la momentul dobândirii de către intimatul parat a dreptului de proprietate asupra apartamentului ar fi operat și o transmitere a acestei obligații către acesta prin încheierea unei delegații sau novații cu schimbarea de debitor.
Or, Curtea apreciază că obligația de plată a taxei de concesiune s-ar transmite odată cu cea de a dreptului de proprietate asupra apartamentului, doar dacă această obligație ar fi o obligație scriptae in rem sau propter in rem, însă, în cauză, obligația de plată a taxei de concesiune nu prezintă caracteristicile unor asemenea obligații.
Curtea nu neagă că ar putea fi analizată răspunderea intimatei pârâte cu despăgubiri către reclamant pentru folosința terenului aferent apartamentului său, însă aceste despăgubiri nu ar reprezenta o taxă de concesiune - concesiune care presupune relații contractuale – și nu s-ar putea datora în baza răspunderii contractuale, ci pe tărâm extracontractual. Cum în cauză însă nu s-a dedus judecății o pretenție de asemenea natură – anume de obligare a pârâtului la plata de despăgubiri pentru folosința terenului, ci s-a solicitat direct obligarea acestuia la încheierea unui contract de concesiune, Curtea nu poate constata decât că nu există o obligație ex lege sau de altă natură a pârâtului de a încheia cu reclamantul contractul de concesiune, astfel cum s-a solicitat în cauză.
Față de cele reținute, Curtea apreciază că nu există motive prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, care să atragă modificarea sau casarea deciziei și nici motive prevăzute de art.306 Cod procedură civilă, astfel încât, în baza art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant, M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, împotriva deciziei civile nr.172A din 17.02.2014, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă, P. FLORENȚA și chemata în garanție B. R. DE DEZVOLTARE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 19.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. C. F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.M.C.
Tehnored.C.S./M.C.
Ex.2/2015
T.B.Secția a V-a Civilă – G.R.
- E.D.
Jud.sector 1 București – S.V.I.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1205/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Revendicare imobiliară. Decizia nr. 577/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
