Revendicare imobiliară. Decizia nr. 577/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 577/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 19-12-2014 în dosarul nr. 577/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR. 577-A
Ședința publică de la 19.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - F. P.
JUDECĂTOR - C. M. T.
GREFIER - RĂDIȚA I.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra cererilor de apel formulate de apelantul-pârât, MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, precum și de apelanții-reclamanți P. R. I. E. și A. G. (decedat) și continuat de reclamanta P. R. I. E., împotriva sentinței civile nr. 1084/20.05.2013 și a încheierii premergătoare din 07.03.2011, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._/3/2006, în contradictoriu cu intimații-pârâți S.C APOLODOR SA și Ș. E..
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în cauză și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la 05.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când Curtea - având nevoie de timp pentru a delibera și pentru ca părțile să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 12.12.2014, 19.12.2014, când a pronunțat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra apelurilor civile de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1084/20.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2006, s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților . E. și Municipiul București prin Primarul General.
S-a admis în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată, formulată de reclamanții A. G. și P. R. I. în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, . Ș. E..
S-a constatat că imobilul din București, ., sector 2 a fost preluat de stat fără titlu valabil.
S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea imobilului situat în București, ., sectorul 2, formulat de reclamanți în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, . Ș. E..
S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Au fost obligați reclamanții la plata către pârâta Ș. E. a sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de judecată a reținut următoarele:
„Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București — Secția a IV-a civilă la data de 09.10.2006, sub nr._/3/2006, reclamanții A. G., A. N. și A. P. R. I. E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL, S.C. APOLODOR S.A. și SOLTUZU E., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate: nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, preluarea abuzivă, fără titlu valabil, a imobilului situat în București, ., sector 2, cu efect declarativ, retroactiv, de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 2/1952; inexistența dreptului de proprietate al statului și păstrarea calității de coproprietar avută la data deposedării abuzive a autorilor contestatorilor, A. E. și Kirovici I., transmisă și retransmisă succesoral, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 8, art. 10 și art. 11 alin 1 și 2 din Constituția României de la 1948, art. 480-481 Cod civil, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și art. 2 (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005; să oblige pârâții la restituirea în deplină proprietate și posesie către reclamanți a imobilului situat în București, ., sector 2, compus din teren în suprafață de 1669 m.p. și două corpuri de clădire: A ( subsol, parter și etaj ) și B ( parter și etaj ), conform art. 480, art. 481 și art. 973 Cod civil, art. 6 din Legea nr. 213/1998, și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să oblige pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 286/20.02.2007, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis excepția inadmisibilității capătului de cerere privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului, a admis excepția autorității de lucru judecat, a respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a titlului de proprietate al statului ca fiind inadmisibil, a respins în rest acțiunea pentru autoritate de lucru judecat și a obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată către pârâta Soltuzu E. în cuantum de 1.500 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a calificat, mai întâi, cererea și a reținut că primul capăt de cerere cuprinde, în realitate, două solicitări și anume constatarea nulității absolute a titlului de proprietate a statului și analizarea valabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu.
Cu privire la prima solicitare, instanța a reținut că aceasta este inadmisibilă, deoarece titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 2/1952, care nu reprezintă acte juridice ce pot fi sancționate cu nulitatea absolută.
În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, instanța a reținut că, prin sentința civilă nr. 103/31.01.2002, pronunțată în dosarul nr. 4655/2000, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a soluționat o cerere care avea același obiect. Deși cererea nu a fost formulată în mod identic, scopul urmărit de reclamanți în ambele acțiuni a fost acela de a se constata că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la imobilul în litigiu, preluarea lui de către stat fiind abuzivă și, pe cale de consecință, constatându-se preferabilitatea titlului reclamanților, să fie admisă acțiunea în revendicare, in contradictoriu cu pârâții.
În ceea ce privește identitatea de cauză, adică fundamentul raportului juridic dedus judecății, prima instanță a constatat că în ambele cauze cererile reclamanților au fost analizate prin prisma acelorași temeiuri juridice, respectiv Decretul nr. 92/1950, Decretul nr. 2/1952, art. 480, 481 Cod civil, Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 din Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 10/2001.
Prin decizia nr._.02.2008, Curtea de Apel București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți, reținând următoarele:
Cu privire la primul motiv de apel, s-a constatat că, chiar dacă ar fi primită susținerea apelanților, în sensul că instanța a fracționat în mod greșit primul capăt de cerere, acest demers nu a prejudiciat partea, atâta vreme cât apelanții înșiși precizează, în mod expres, că primul capăt de cerere cuprinde trei sintagme sinonime, alternative, folosite în practica judiciară și al căror unic scop este cercetarea valabilității titlului statului.
Raportând aceste susțineri la soluția pronunțată de prima instanță, pe excepția autorității de lucru judecat, s-a constatat, fără putință de tăgadă, că scopul final urmărit prin acest prim capăt de cerere a fost cercetarea valabilității titlului statului, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Or, tocmai această cerere a fost avută în vedere de către prima instanță, care a constatat că, în cadrul primului proces, instanțele au analizat acest aspect și au reținut valabilitatea titlului statului și, prin urmare, apelanții au susținut, în mod eronat, că instanța trebuia să cerceteze această cerere.
În ceea ce privește acțiunea în revendicare propriu-zisă, instanța de fond a reținut, în mod corect, identitatea de obiect și cauză, având în vedere că scopul ambelor acțiuni a fost acela al redobândirii imobilului, ca urmare a valorificării aceluiași drept de proprietate al autorilor reclamanților, prin constatarea preferabilității titlului pe care aceștia l-au exhibat.
Susținerea apelanților, în sensul că se invocă titluri diferite, în primul proces actul de partaj voluntar din 16 iulie 1945, iar în cauza de față ordonanța de adjudecare definitivă nr._ din 13 iulie 1932, jurnal_, emisă de Tribunalul I.— Secția notariat și transcrisă sub nr._ din 13 iulie 1928, nu are relevanță, câtă vreme prima acțiune a fost respinsă pe fond și nu pentru lipsa calității procesuale active.
Faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în considerentele deciziei nr. 420 din 25 ianuarie 2005, că actul de partaj voluntar nu face dovada calității procesuale active, nu schimbă cu nimic situația, deoarece ceea ce intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul hotărârii, iar nu considerentele.
Nemodificând hotărârile instanțelor inferioare, instanța supremă a confirmat soluția fondului, care a intrat, în acest fel, în puterea lucrului judecat.
S-a mai reținut, că, în mod corect, instanța de fond a constatat că există identitate de cauză și prin raportare la temeiurile de drept invocate în ambele dosare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. G., A. N. și P. Ruscandra I. E., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, recurenții-reclamanți arată că decizia recurată este motivată generic, superficial, ceea ce echivalează cu nemotivarea, atâta timp cât instanța de apel nu analizează concret, în fapt și în drept, în limitele caracterului devolutiv al apelului, criticile formulate împotriva sentinței primei instanțe privind greșita fracționare a capătului I din cerere în două capete de cerere; că soluțiile sânt contradictorii și nelegale, întrucât privesc un capăt unic de cerere, și că, greșit, s-a admis excepția autorității de lucru judecat și s-a respins acțiunea, fără analiza concretă a triplei identități, impusă de 1201 Cod civil, de obiect, cauză și parte, între cele două acțiuni.
Prin încălcarea dispozițiilor art. 295 Cod procedură civila, instanța nu a verificat legalitatea și temeinicia sentinței apelate și prin raportare la dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil.
S-a mai arătat că, primul capăt de cerere vizează cercetarea valabilității titlului statului prin raportare la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, iar instanța de apel în mod greșit a refuzat să se pronunțe pe fondul primului motiv de apel; că, cu încălcarea principiului disponibilității și contra voinței exprese a părților, prima instanță nu numai că a fracționat nejustificat primul capăt de cerere, dar a pronunțat soluții nelegale pe fiecare dintre acestea, respectiv pe excepția inadmisibilității acțiunii pe pretinsul capăt de cerere privind „constatarea nulității titlului de proprietate al statului", asupra imobilului în litigiu și pe excepția autorității de lucru judecat privind pretinsul capăt de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului.
Recurenții-reclamanți arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticii privind încălcarea principiului disponibilității și dreptului de apărare de către instanța de fond și nici asupra nelegalității celor două soluții contradictorii privind unul și același capăt de cerere.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.9 Cod procedură civilă, recurenții-reclamanți arată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1201 Cod civil, întrucât între cele două litigii nu există identitate de obiect, deoarece obiectul primei acțiuni nu 1-a constituit constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului și a preluării fără titlu valabil a imobilului, ceea ce s-a solicitat, însă, prin prezenta acțiune.
În primul proces, restituirea proprietății s-a solicitat ca efect al nulității, iar nu prin comparare de titluri, iar acțiunea a fost respinsă pe lipsa calității de proprietari a reclamanților, fie cu motivarea că actul de partaj din 1945 a fost desființat prin preluarea cu titlu a proprietății, fie cu motivarea că acest act de partaj nu constituie titlu de proprietate.
S-a mai arătat că, în cauză nu există nici identitate de cauză, în înțelesul de fapt material sau juridic, ce constituie fundamentul legal al dreptului dedus judecății, „întrucât prima acțiune în revendicare a fost întemeiată pe partajul din 1945, ce nu constituia titlu de proprietate, iar cea de-a doua acțiune se întemeiază pe adevăratul titlu de proprietate al autorilor reclamanților, ordonanța de adjudecare definitivă nr._ din 13 iulie 1932, Jurnal_, emisă de Tribunalul I. - Secția Notariat în dosarul nr._/1928 și transcrisă sub nr._ din 13 iulie 1928.
Se concluzionează că, modul de soluționare a acțiunii în fond și apel, pe excepție, constituie o încălcare evidentă a dreptului de acces efectiv la justiție și la un proces echitabil, contrar art. 20-21 din Constituție și art. 6 (1) din C.E.D.O.
Prin decizia civilă nr. 9656/25.11.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanții A. G., A. N. și A. P. R. I. E.; a casat decizia nr. 120/14.02.2008 a Curții de Apel București - Secția a IV-a Civilă și sentința nr. 286/20.02.2007 a Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București.
Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:
Prima instanță a soluționat pricina pe excepțiile inadmisibilității capătului de cerere privind nulitatea absolută a titlului statului, pe care 1-a respins în consecință și autorității de lucru judecat, respingând în rest acțiunea reclamanților pentru autoritate de lucru judecat.
Pentru petitele privind analizarea valabilității titlului statului și în revendicare, s-a apreciat că în speță operează excepția autorității de lucru judecat în raport de sentința civilă nr._.01.2002 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. 4655/2004, prin care s-a soluționat o cerere având același obiect.
Instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, reținând că, chiar dacă ar fi primită susținerea apelanților, în sensul că instanța a fracționat în mod greșit primul capăt de cerere, acest demers nu i-a prejudiciat, atâta vreme cât apelanții înșiși au precizat, în mod expres, că primul capăt de cerere cuprinde 3 sintagme sinonime, al căror unic scop este cercetarea valabilității titlului statului, precum și că, pentru soluționarea capetelor de cerere privind valabilitatea titlului statului și acțiunea în revendicare propriu-zisă, prima instanță era ținută de hotărârile anterioare, câtă vreme acestea au soluționat pricina prin raportarea expresă la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, de identitatea de obiect și cauză, precum și de scopul ambelor acțiuni, acela al redobândirii imobilului, ca urmare a valorificării aceluiași drept de proprietate al autorilor reclamanților, prin constatarea preferabilității titlului pe care aceștia l-au exhibat.
Prin urmare, instanța de apel a reținut corect că cererea de chemare în judecată a reclamanților are două petite și anume constatarea nevalabilității titlului statului și revendicarea imobilului în litigiu, deoarece, calificarea juridică a acțiunii civile se face în raport de motivarea sa, de către instanța de judecată, în exercitarea rolului ei activ, care poate fi diferită de cea dată de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, și față de care apreciază asupra capetelor de cerere cu care a fost învestită să judece.
Instanța de recurs a constatat că, din motivarea acțiunii introductive de instanță, nu rezultă că reclamanții au învestit instanța cu o cerere în constatarea nulității absolute a titlului statului asupra imobilului în litigiu, respectiv a Decretelor nr. 92/1950 și nr. 2/1952, cum greșit a reținut prima instanță, ci cu capetele de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și în revendicarea aceluiași imobil situat în București, ., sector 2, compus din teren în suprafață de 1669 m.p. și două corpuri de clădire A și B, conform art. 480, 481 și 973 Cod civil, art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998 și art. 1 din primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instanța de apel a reținut, însă, greșit că pentru capetele de cerere privind nevalabilitatea titlului statului și în revendicarea imobilului în litigiu operează excepția autorității de lucru judecată față de sentința nr._.01.2002 pronunțată în dosarul nr. 4655/2002 de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă.
În raport de dispozițiile art. 1201 Cod civil, s-a reținut că, în primul proces, instanța a fost învestită cu o acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 619/01.11.1996, pentru corpul B al imobilului situat în București, ., sectorul 2 și obligarea pârâților 1 și 2 (respectiv Consiliul General al M. București și Primăria M. București, prin Primarul General) să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, ., compus din 2 corpuri de clădire și terenul aferent în suprafață de 1450 m.p. și pe pârâta Soltuzu E., să lase în deplină proprietate și posesie corpul B de clădire și terenul aferent de la aceeași adresă.
Prin urmare, primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu nu s-a constituit în capăt de cerere în primul proces, ce a făcut obiectul dosarului nr. 4655/2000 al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă, astfel că greșit instanțele de fond și apel au reținut că în privința acestui capăt de cerere operează autoritatea de lucru judecat față de sentința civilă nr. 103/31.01.2002 pronunțată în dosarul respectiv.
În ceea ce privește capătul de cerere privind revendicarea imobilului în litigiu, s-a constatat că acesta a făcut obiectul atât al primului proces cât și al procesului de față.
Însă, în primul proces, prima instanță și instanța de apel, prin sentința civilă nr. 103/31.01.2002, pronunțată de Tribunalul București și, respectiv, decizia nr. 461/20.11.2002 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă, au soluționat pricina pe fond, respingând acțiunea reclamanților și respectiv, menținând soluția primei instanțe, însă instanța de recurs a soluționat pricina prin respingerea recursului pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, reținând ca reclamanții, în motivarea acțiunii, au susținut că imobilul revendicat a aparținut autorilor lor în baza actului de partaj voluntar din 16 iulie 1945, transcris la Tribunalul I. - Secția Notariat; că „acest înscris nu este suficient pentru a fi făcută dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în lipsa actului juridic inițial prin care a fost dobândit un atare drept” și că „rezultă că reclamanții nu au făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor lor, deci nu și-au dovedit calitatea procesuală activă”.
Prin urmare, prin decizia pronunțată în recurs, acțiunea a fost respinsă pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, iar celelalte critici privind fondul litigiului nu au mai fost analizate, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului raporturilor juridice dintre părți.
Instanța de recurs a reținut că, deși există identitate de obiect și părți între cele două litigii, nu există identitate de cauză, întrucât, în proces, cauza nu se identifică cu scopul urmărit de părți. Scopul este diferit de cauză, deoarece el se referă la rezultatul urmărit de reclamant prin proces, pe când cauza este faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al dreptului pretins, aceasta fiind rațiunea și justificarea obiectului cerut.
Cauza este diferită și de obiectul acțiunii ce constă în dreptul pretins, iar în cadrul acțiunii in revendicare acesta este dreptul de proprietate, a cărui recunoaștere se urmărește prin proces. Temeiul dreptului pretins, care înseamnă cauza, poate fi calitatea de succesor sau un act translativ de proprietate.
Or, tocmai distincția dintre dreptul cerut (obiectul acțiunii) și cauza acestuia dă posibilitatea ca același drept să poată fi pretins printr-o nouă acțiune, dacă temeiul raportului juridic este altul.
În speță, în privința capătului de cerere în revendicare, s-a reținut că nu există identitate de cauză între cele două procese, deoarece, în primul proces, reclamanții au invocat ca temei al dreptului lor de proprietate actul de partaj din 16 iulie 1945, transcris la Tribunalul I. – Secția Notariat, iar în prezentul litigiu au invocat ca temei legal al dreptului pretins Ordonanța de adjudecare definitivă nr._ din 13 iulie 1932, Jurnalul nr._, emisă de Tribunalul I. – Secția Notariat în dosarul nr._/1928, transcrisă sub nr._ din 13 iunie 1928.
De aceea, greșit au reținut instanțele de fond și apel că, față de sentința civilă nr. 103 din 31 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, operează autoritatea de lucru judecat.
Față de considerentele expuse, constatând că prima instanță și instanța de apel greșit au soluționat pricina fără să intre în cercetarea fondului, potrivit art. 312 alin. 3 C.pr.civ., a fost admis recursul, au fost casate decizia civilă recurată și sentința civilă apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul București, cu ocazia rejudecării urmând a se avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părți.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă sub nr._/3/2006, la data de 14.04.2010.
La data de 26.05.2010, pârâta S.C. APOLODOR S.A. a depus la dosar completare la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii atât din perspectiva apărărilor făcute pe excepții cât și din perspectiva apărărilor făcute pe fondul cauzei si obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-a arătat că, prin cererea formează obiectul prezentului dosar, reclamații au solicitat instanței constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950 și Decretul nr. 2/1952 privind imobilul din București, ., sector 2; constatarea preluării abuzive a imobilului situat în București, ., sector 2; constatarea inexistenței dreptului de proprietate al statului asupra imobilului situat în București . sector 2 si a păstrării calității de coproprietari a reclamanților si obligarea paraților la restituirea in deplina proprietate si posesie către reclamanți a imobilului situat in București, ., sectorul 2.
Pârâta S.C. APOLODOR S.A. a invocat excepția autorității de lucru judecat pentru capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului, excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. Apolodor S.A., Ș. E. și Municipiul București cu privire la capătul de cerere în revendicare, precum și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 și pe dispozițiile art. 480-481 C.civ., având în vedere incidența în cauză a Legii nr. 1/2009 privind modificarea și completarea Legii nr. 10/2001.
De asemenea, pârâta a invocat excepția dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție situate în București, ., sector 2, prin efectul prescripției achizitive de 10 ani, în temeiul dispozițiilor art. 1895 C.civ., precum și excepția dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în baza erorii comune și invincibile.
Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La aceeași dată, pârâta S.C. APOLODOR S.A. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat ca, în cazul în care va fi admisa acțiunea reclamanților, să se dispună obligarea reclamanților la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilului in litigiu prin îmbunătățirile necesare și utile efectuate, pe care le-a estimat la suma de 550.000 lei, valoarea despăgubirilor urmând a fi stabilita la valoarea actualizata a cheltuielilor, pe baza expertizei s-a solicitat a fi administrata in cauza, cu precizarea ca solicitarea ca suma să fie actualizata cu indicele de inflație la data plații efective; acordarea unui drept de retenție pana la plata integrala a sumei ce face obiectul primului capăt de cerere.
De asemenea, pârâta-reclamantă .. a formulat în conformitate cu dispozițiile art. 60 și urm. C.proc.civ., cerere de chemare în garanție a AUTORITĂȚII PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI - A.V.A.S., pentru ca, în cazul în care va fi admisă acțiunea reclamanților, chemata în garanție să fie obligată să plătească societății pârâte contravaloarea imobilului situat București, ., sector 2, format din construcții si teren, la valoarea actuala de circulație a acestuia, pe care o estimam la 12.000.000 lei, suma ce solicită a fi actualizată cu indicele de inflație la data plății efective și să plătească, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C.proc.civ., cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces.
La data de 31.08.2010, pârâta SOLTUZU E. a formulat completare la întâmpinare, cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție.
Prin completarea la întâmpinare, s-a arătat că se solicită, în fond, după casare, respingerea acțiunii pe excepții, iar în măsura in care nu se vor reține aceste excepții, pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată. În subsidiar, numai în măsura în care se va admite acțiunea, s-a solicitat admiterea cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție, cu cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.
Prin încheierea de ședință din data de 06.09.2010, tribunalul a dispus introducerea în cauză în calitate de chemat în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
La data de 08.11.2010, reclamanții-pârâți A. G., A. N., A. P. R. I. au depus la dosar cerere precizatoare-completatoare a acțiunii principale, prin care au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului situat în București ., sectorul 2, cu efect declarativ, retroactiv de la data preluării abuzive prin Decretul nr. 92/1950 si Decretul nr. 2/1952, a inexistentei titlului statului si a păstrării calității de proprietar avută de autorii reclamanților A. E. si Kivovici I. la data deposedării, ca drept vechi, drept câștigat.
Reclamanții au invocat prezumția irefragabilă de adevăr a sentinței civile nr. 349/18.02.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civila in dosarul nr._/3/2007, definitiva prin decizia civila nr. 424/A/2.07.2009 pronunțată de Curtea de Apel - Secția a III-a Civila și pentru Cauze cu Minori și de Familie, irevocabila prin decizia civila nr. 868/12.02.2010 pronunțată de I.C.C.J, care se impune in prezenta cauza ca o chestiune prejudicială, conform art. 1200 pct. 4, art. 1201, art. 1202 C.civ., constatând nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, inexistenta titlului statului cu efect retroactiv și păstrarea calității de proprietar avută la data deposedării;
- constatarea dreptului asupra unui bun in sensul art. 1 Primul Protocol Adițional CEDO si ingerința acestui articol, raportat la „blocul de convenționalitate” precum si art. 11 alin. 2 si art. 20 Constituție, decizia nr. 33/9 iunie 2008 pronunțata de ICCJ, publicata in M.Of. nr. 108 din 23.02.2009, obligatorie conform art. 329 alin. 3 C.proc.civ.
- obligarea pârâtelor la restituirea în deplină proprietate a imobilului situat în București, ., sectorul 2, compus din teren in suprafața de 1669 m.p. si doua corpuri de clădire A si B, în condițiile dreptului comun reprezentat de art. 480-481 C.civ. coroborat cu decizia in interesul legii nr. 33/2008 pronunțata de I.C.C.J.
Reclamanții au solicitat respingerea cererilor reconvenționale, a excepțiilor si apărărilor formulate pe cale de întâmpinare, ca total nefondate, contrare legii invocate, contrare art. 315 C.proc.civ., art. 1202 C.civ., deciziei 33/2008 a Înaltei Curți de Casație si Justiție, art. 494, art. 1895, art. 1897 si art. 1846-1847 C.civ., art. 20 alin. 2 din legea nr. 15/1990, „blocului de convenționalitate CEDO, probelor administrate in cauza.
In drept, au fost invocate dispozițiile art. 132 alin. 1 C.proc.civ., art. 115-118 C.proc.civ.
La data de 10.01.2011, pârâta S.C. APOLODOR S.A., a formulat, în temeiul art. 244 alin.1 pct.1 C.proc.civ., cerere de suspendare a judecății prezentei cauze până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/300/2010, aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București, ce are ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 29/22.01.1997, eliberat de B.N.P. M. D. in dosarul nr. 12/1997.
În motivare, s-a arătat că reclamanții din prezenta cauza, A. P. R. bina, A. G. si A. N. au depus în prezentul dosar, pentru dovedirea calității procesuale active și certificatul de moștenitor nr. 29/22.01.1997 a cărui nulitate absoluta a solicitat a se constata în cauza ce formează obiectul dosarului nr._/300/2010.
Prin încheierea de ședință din data de 17.01.2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecății, reținând că suspendarea prezentei acțiuni în revendicare până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/300/2010 al Judecătoriei Sectorului 2 București nu este oportună, având în vedere vechimea dosarului de față, acțiunea în revendicare fiind introdusă la data de 09.10.2006 (în urmă cu mai mult de 4 ani), iar după parcurgerea mai multor cicluri procesuale, cauza se află în prezent pe rolul Tribunalului București, în vederea rejudecării fondului. Tribunalul a apreciat că soluționarea prezentei cauze s-ar tergiversa în mod nejustificat prin suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă a dosarului nr._/300/2010, în care s-a formulat cererea de constatare a nulității absolute a certificatului de moștenitor, din moment ce acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor nr. 29/22.01.1997 a fost introdusă abia în anul 2010, având fixat primul termen de judecată la data de 15.09.2011, în timp ce prezentul litigiu a fost declanșat în octombrie 2006. În acest sens, s-a avut în vedere faptul că, prin admiterea cererii de suspendare a judecății în baza art. 244 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., s-ar încălca principiul soluționării cauzei într-un termen rezonabil, principiu consacrat atât de dispozițiile art. 21 alin. 3 din Constituția României cât și de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului).
Prin încheierea de ședință din data de 07.03.2011, Tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului.
La același termen de judecată, pârâtele S.C. Apolodor S.A. și Ș. E. a arătat că nu mai susține excepția prematurității acțiunii, iar excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a fost invocată ca apărare de fond.
Totodată, Tribunalul a constatat că excepția uzucapiunii și excepția dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren și construcție în baza erorii comune și invincibile au fost invocate ca apărări de fond.
Prin aceeași încheiere de ședință, tribunalul a încuviințat pentru reclamanții-pârâți și pentru pârâtele-reclamante . Soltuzu E. proba cu înscrisuri, iar pentru pârâtele-reclamante și proba expertiza în specialitatea construcții și proba cu expertiza tehnică în instalații, prorogând discutarea utilității probei cu interogatoriu și a probei testimoniale solicitate, după efectuarea expertizelor încuviințate.
Prin încheierea de ședință din data de 09.01.2012, tribunalul a dispus în baza art. 243 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., suspendarea judecării cauzei, având în vedere că nu au fost indicați în cauză moștenitorii defunctului A. N..
Reclamanții A. G. si A. P. R. I. E. au depus la dosar cerere de repunere a cauzei pe rol, arătând că reclamanta A. P. R. I. E., a preluat pe calea transmiterii succesorale de la defunctul tata A. N., calitatea acestuia de reclamant, anexând certificatul de moștenitor eliberat de BNP M. D. privind succesiunea defunctului A. N., decedat la data de 20.06.2011.
Prin încheierea de ședință din data de 11.02.2013, tribunalul a dispus repunerea cauzei pe rol, constatând că are calitatea de unică moștenitoare a defunctului A. N. reclamanta P. R. I..
Prin încheierea de ședință din data de 13.05.2013, Tribunalul a dispus disjungerea cererilor reconvenționale și a cererilor de chemare în garanție formulate de pârâții . Ș. E. și formarea unui nou dosar.
Analizând materialul probator administrat, tribunalul reține următoarele:
Imobilul situat în București, ., sector 2 (fostă .. 17, potrivit istoricului de adresă poștală comunicat de Primăria M. București - fila 43) a fost dobândit de autorul reclamanților, ing. N. Pissiota, prin ordonanța de adjudecare nr._/13.07.1932, Jurnal nr._ (filele 19-24 dosar nr._/3/2006 al Tribunalului București Secția a IV-a Civilă – primul ciclu procesual).
Potrivit procesului-verbal de carte funciară nr. 9270/16.05.1940 emis de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare București (fila 25), imobilul situat în București, ., format din teren în suprafață de 1612 mp și două corpuri de clădire a fost înscris în cartea funciară, în indiviziune, în cote de câte 1/3 fiecare, pe numele celor 3 moștenitoare ale defunctului N. Pissiota, respectiv: A. D. G. E. (născută Pissiota), D. M. M. (născută Pissiota) și Frunzănescu A. I. (născută Pissiota), calitatea de moștenitori ai defunctului N. Pissiota (decedat la 22.01.1940) rezultând din mențiunile Jurnalului nr. 1582/31.01.1940 emis de Tribunalul I. – Secția Notariat și ale certificatului de calitate de moștenitor nr. 23/10.11.1999 eliberat de BNP M. D. (filele 35-36).
Prin actul de partaj autentificat sub nr._/16.07.1945 de Tribunalul I. – Secția Notariat, încheiat între cele 3 moștenitoare ale defunctului N. Pissiota (E. A., M. D. și I. Pissiota), imobilul situat în București, .. 17 și 17 A (fostă .), compus din teren în suprafață de circa 1450 mp și două corpuri de clădire, a revenit în indiviziune, în cote de câte 1/2 fiecare, moștenitoarelor E. A. și I. (J.) Pissiota, folosința imobilului fiind împărțită între cele două coproprietare pe toată durata stării de indiviziune, potrivit mențiunilor art. 6 din Convenția de partaj.
Ca urmare a încheierii actului de partaj nr._/16.07.1945, s-au efectuat mențiunile corespunzătoare în cartea funciară, imobilul fiind înscris pe numele celor două coproprietare, A. E. și Pissiota I. (J.), astfel cum rezultă din procesul-verbal din data de 04.12.1945 (fila 25 verso).
De pe urma defunctei A. E., decedată la 19.06.1979, au rămas ca moștenitori cei doi fii ai acesteia, reclamanții A. N. și A. G., cu o cotă de 1/2 fiecare, potrivit certificatului de moștenitor nr. 13/16.01.1977 eliberat de BNP M. D. (fila 37).
Conform certificatului de moștenitor nr. 29/22.01.1997 eliberat de BNP M. D. (fila 38), de pe urma defunctei Kivovici (fostă Pissiota, fostă Frunzănescu) I. Z. N. au rămas ca moștenitori reclamanții A. N. și A. G., fiecare cu o cotă de 1/4, precum și B. M.-J., decedată la 02.01.1997, în calitate de nepoată de soră decedată (D. M.), moștenită la rândul său de reclamanta A. P. R. I. E., în calitate de legatar universal, conform certificatului de moștenitor nr. 14/16.01.1997, rectificat potrivit încheierii nr. 8461/4.07.2001 (filele 39-40).
Astfel cum rezultă din istoricul de rol fiscal comunicat de Consiliul Local Sector 2 București, depus în copie la fila 50, conform procesului-verbal pentru impunerea veniturilor din proprietățile clădite înregistrat la organul fiscal sub nr. 191/21.04.1947, calitatea de titulari de rol fiscal al imobilului din .. 17A aparținea I. și lui A. Kivovici, imobilul fiind declarat la adresa din . prin declarația nr. 6556/15.02.1949.
De asemenea, în cuprinsul istoricului de rol fiscal se menționează faptul că, potrivit procesului-verbal nr. 2/25.02.1952, s-a constatat că imobilul din ., proprietatea doamnei I. Kivovici, era ocupat de Raionul de Miliție, fiind naționalizat.
Prin Decretul nr. 2/05.01.1952 (filele 55-56), imobilul situat în București, ., proprietatea doamnei I. Kivovici, a trecut în proprietatea statului prin expropriere, fiind declarat de utilitate publică.
Potrivit situației juridice comunicate de Primăria M. București (fila 57), imobilul din București, ., sector 2 (teren înscris în cartea funciară din anul 1940 cu dosarul nr. 9270) a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950, în a cărui anexă, la poziția 428, este înscris imobilul din . pe numele foștilor proprietari A. G. și E. (aspecte menționate și în cuprinsul adreselor comunicate de Primăria M. București, respectiv S.C. Apolodor S.A. – filele 43 și 48).
Totodată, se menționează faptul că, prin Decizia nr. 1744/1951 emisă de Sfatul Popular al Capitalei, parterul imobilului din . a fost transmis în folosința Ministerului Afacerilor Interne, iar prin Decizia nr. 1498/27.11.1972 emisă de Consiliul Popular al M. București, corpurile de clădire A și B au fost transmise în administrarea Ministerului Construcțiilor Industriale.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. N00619/01.11.1996 (filele 196-201), pârâta Ș. E. a cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, locuința situată în București, ., corp B, sector 2, compusă din 3 camere și dependințe și cota indiviză de 39,73 mp teren aferent.
Pârâta S.C. Apolodor S.A. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului corp A, situat în București, ., sector 2, în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 0035/05.06.1996 (filele 67-68).
Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților . E. și Municipiul București prin Primarul General, Tribunalul reține următoarele:
Legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București prin Primarul General este justificată prin prisma cererii reclamanților de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului din București, ., sector 2, această solicitare urmând a fi analizată, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 213/1998, în contradictoriu cu unitatea administrativ-teritorială în proprietatea căreia a intrat imobilul preluat de stat prin Decretele nr. 92/1950 și nr. 2/1952, având în vedere totodată faptul că, inițial, imobilul s-a aflat în administrarea Consiliului Popular al M. București.
De asemenea, Tribunalul apreciază că au calitate procesuală pasivă în prezenta acțiune, cu privire la ambele capete de cerere, pârâții Municipiul București prin Primarul General, Ș. E. și S.C. Apolodor S.A., constatarea nevalabilității titlului statului impunându-se a fi opozabilă proprietarilor actuali ai imobilului, ale căror titluri de proprietate urmează a fi comparate cu titlul exhibat de reclamanți, în cadrul soluționării capătului de cerere în revendicare.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților de constatare a nevalabilității titlului statului asupra imobilului din București, ., sector 2, formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, prin raportare la situația juridică a imobilului, Tribunalul va constata că statul nu a avut un titlu valabil cu privire la imobilul proprietatea autorilor reclamanților, imobil naționalizat de la E. și G. A. prin Decretul nr. 92/1950, poziția 428, ulterior expropriat prin Decretul nr. 2/1952, fără a exista dovezi în sensul că autorilor reclamanților li s-ar fi achitat despăgubiri.
În acest sens, se constată că, potrivit prevederilor art. 6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului. Așadar, pentru a analiza posibilitatea revendicării unor imobile preluate de stat, instanțele judecătorești trebuie să constate dacă bunurile respective au fost preluate de stat cu sau fără titlu valabil, precum și dacă fac obiectul unor legi speciale de reparație.
Astfel, Tribunalul reține că prevederile Decretului nr. 92/1950, actul normativ în baza căruia s-a efectuat preluarea imobilului în litigiu, contraveneau dispozițiilor Constituției din 1948, art. 8, art. 10 și art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecție specială, cetățenii Republici Populare Române fiind egali în fața legii, iar exproprierile pentru cauză de utilitate publică se făceau pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită prin justiție.
Totodată, prevederile Decretului nr. 92/1950 și ale Decretului nr. 2/1952 erau contrare dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C.civ., potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire”, precum și dispozițiilor tratatelor internaționale la care România era parte, privitoare la proprietate, și anume Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Considerentele sentinței civile nr. 103/2002 a Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, privind titlul de proprietate al statului asupra imobilului în litigiu, nu au putere de lucru judecat în cauza de față, având în vedere că, la momentul respectiv, instanța a analizat valabilitatea titlului statului exclusiv prin raportare la împrejurarea neîncadrării autoarei reclamanților, A. E., în categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, conform art. 1 din Decretul nr. 92/1950, în timp ce, în speță, Tribunalul a examinat valabilitatea titlului statului din altă perspectivă, constatând că Decretul nr. 92/1950 contravenea dispozițiilor constituționale și legale de la acea dată.
În consecință, Tribunalul va constata că imobilul din București, ., sector 2 a fost preluat de stat fără titlu valabil.
În ceea ce privește capătul de cerere în revendicare, coroborând mențiunile din adresele emise de Primăria M. București și S.C. Apolodor S.A. privind situația juridică a imobilului din București, ., sector 2 cu mențiunile din contractul de vânzare-cumpărare nr. N00619/01.11.1996 și certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr. 0035/05.06.1996, depuse în copie la dosar, Tribunalul reține că întreg imobilul fostă proprietate a autorilor reclamanților a fost preluat de stat.
De asemenea, se constată că, în baza Legii nr. 112/1995, corpul de clădire B și terenul aferent acestuia în suprafață de 39,73 mp au fost vândute către pârâta persoană fizică Ș. E., iar corpul de clădire A și terenul aferent în suprafață de 1.454, 27 mp a fost dobândit de pârâta S.C. Apolodor S.A. potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 0035/05.06.1996, în temeiul Legii nr. 15/1990, identitatea dintre terenul și construcțiile menționate în actele de proprietate ale autorilor reclamanților și imobilele dobândite de pârâții Ș. E. și S.C. Apolodor S.A. fiind confirmată prin rapoartele de expertiză construcții și topografie, întocmite în cauză.
De asemenea, din raportul de expertiză construcții întocmit de expertul C. M. rezultă că a fost identificată o suprafață de teren rămasă în proprietatea M. București, reprezentând diferența dintre suprafața totală de teren măsurată de expert (1669 mp) și suprafețele de teren proprietatea pârâților Ș. E., respectiv S.C. Apolodor S.A.
În ceea ce privește susținerea pârâților privind inadmisibilitatea promovării acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.civ., tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât, potrivit procedurii speciale reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamantelor nu le poate fi restituit în natură imobilul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici corpul de clădire și terenul aferent, dobândite de pârâta S.C. Apolodor S.A. în temeiul Legii nr. 15/1990.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcție, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare (în același sens sunt și dispozițiile art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001).
Prin urmare, având în vedere că reclamanții nu ar fi avut posibilitatea restituirii în natură a imobilului urmând procedura Legii nr. 10/2001, întrucât pârâta Ș. E. a cumpărat acest bun cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, fiind respinsă acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. N00619/01.11.1996 prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (sentința civilă nr. 103/31.01.2002, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr. 4655/2000), tribunalul reține că este admisibilă prezenta acțiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.
Pe de altă parte, având în vedere că Legea nr. 10/2001 reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, imobilul revendicat de reclamanți se încadrează în domeniul de aplicare al acestei legi speciale. Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, sunt imobile preluate în mod abuziv de stat imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950.
Or, imobilul corp B și terenul aferent a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 în anul 1996, așadar anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, astfel încât acesta nu se mai afla în deținerea unităților prevăzute de art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, pentru a putea fi valorificat pe calea legii speciale dreptul la restituirea în natură a imobilului.
De asemenea, în ceea ce privește imobilul corp A și terenul aferent, dobândite de pârâta S.C. Apolodor S.A. în baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr. 0035/05.06.1996, se constată că reclamanții nu aveau posibilitatea legală de a obține restituirea în natură, potrivit Legii nr. 10/2001.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. 1 și 2, persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate. Conform art. 29 alin. 3, în acest caz, măsurile reparatorii se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea.
În speță, la nivelul anului 2001, imobilul în litigiu nu era deținut de una din entitățile enumerate de dispozițiile art. 21 alin. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001, pentru a fi aplicabile prevederile art. 25 în sensul emiterii unei decizii sau după caz dispoziții motivate, prin care unitatea deținătoare să se pronunțe asupra cererii de restituire în natură formulată de persoanele îndreptățite.
Așadar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nici statul și nici vreo autoritate a administrației publice centrale sau locale nu aveau calitatea de acționar majoritar, pentru a se putea dispune restituirea în natură în conformitate cu prevederile art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește imobilul teren situat în București, ., sector 2, rămas în proprietatea M. București, potrivit art. 7.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 (art. 7 alin. 5), acesta se încadrează în noțiunea de „teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995”, respectiv teren aferent corpului A de clădire, aparținând S.C. Apolodor S.A. Prin urmare, nici acest teren nu putea fi restituit în natură reclamanților potrivit Legii nr. 10/2001.
În consecință, urmarea de către reclamanți a procedurii speciale instituite de Legea nr. 10/2001 (conform notificărilor depuse în copie la filele 94-104) nu poate avea drept consecință restituirea imobilului prin decizie sau dispoziție motivată, situație în care, întrucât procedura specială nu constituie o cale efectivă pentru restituirea în natură a imobilului în patrimoniul reclamanților, aceștia au deschisă calea acțiunii în revendicare imobiliară de drept comun.
Pe fondul cauzei, procedând la compararea titlurilor părților, Tribunalul constată că atât reclamanții cât și pârâții se prevalează de titluri de proprietate valabile, urmând a se proceda la analiza comparativă a acestora.
În acest sens, Tribunalul va ține cont de criteriile de preferabilitate instituite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, de dispozițiile speciale prevăzute în Legea nr. 10/2001 și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Se are în vedere faptul că noțiunea de bun în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la CEDO poate cuprinde atât un bun actual, cât și o valoare patrimonială, inclusiv un drept de creanță, în bază căruia o persoană poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține beneficiul efectiv al dreptului de proprietate.
În materia acțiunii în revendicare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sensul că o persoană are în patrimoniul său unbun actual dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (Cauza M. A. și alții împotriva României).
Tribunalul constată însă că reclamanților nu le-a fost recunoscut în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu de către instanțele judecătorești sau de către autoritățile administrative, motiv pentru care reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ci numai de un drept cu caracter economic.
În acest sens, se reține că noțiunea de bun care se circumscrie domeniului de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. 1 presupune ca reclamanții să aibă cel puțin o speranță legitimă cu privire la valoarea patrimonială invocată prin acțiunea dedusă judecății, or, în cauza de față, aceștia nu au nici măcar o asemenea speranță. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat în jurisprudența sa că solicitarea de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.
Constatarea preluării abuzive a imobilului prin considerentele prezentei sentințe nu atrage după sine în mod automat un drept la restituirea în natură a bunului, însă conferă dreptul reclamanților la despăgubire, ca urmare a formulării notificărilor în baza Legii nr. 10/2001, dată fiind întrunirea condițiilor cerute de lege pentru a beneficia de măsuri reparatorii, respectiv preluarea abuzivă a bunului, conform art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, precum și calitatea acestora de persoane îndreptățite.
Pe de altă parte, valabilitatea titlului pârâtei Ș. E. a fost confirmată prin sentința civilă nr. 103/31.01.2002, rămasă irevocabilă, de respingere a acțiunii în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care tribunalul consideră că aceasta se poate prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
Totodată, se reține faptul că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi pagube disproporționate, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună-credință să nu suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
De asemenea, Tribunalul constată că, prin sentința civilă nr. 103/ /31.01.2002 a Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă, pârâtei S.C. Apolodor S.A. i s-a constatat dreptul de proprietate asupra imobilului construcție corp A, situat în București, ., sector 2, fiind respins ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate al S.C. Apolodor S.A. asupra terenului de la aceeași adresă, față de înscrisurile depuse la dosar, care fac dovada dreptului de proprietate al S.C. Apolodor S.A. asupra terenului. În consecință, și pârâta S.C. Apolodor S.A. se poate prevala de un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1
În această situație, tribunalul constată că se impune respingerea acțiunii în revendicare promovate de reclamanți, având în vedere siguranța raporturilor juridice, existența în patrimoniul pârâților a unui bun actual și ținând cont totodată de dispozițiile Legii nr. 10/2001, care nu mai acordă posibilitatea restituirii în natură a imobilului.
Având în vedere considerentele expuse, Tribunalul va respinge ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea, fără a se mai impune analizarea apărărilor pârâtei S.C. Apolodor S.A. privind dobândirea dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă, respectiv în baza erorii comune și invincibile. Astfel, din moment ce Tribunalul a constatat valabilitatea și preferabilitatea titlului de proprietate al pârâtei, constând în certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr. 0035/05.06.1996, s-a reținut dobândirea de către pârâtă a dreptului de proprietate în baza titlului menționat, coroborat cu constatările din sentința civilă nr. 103/2002 a Tribunalului București Secția a IV-a Civilă, apărările pârâtei privind dobândirea proprietății prin uzucapiune, respectiv prin eroare comună și invincibilă având caracter subsidiar.
În baza dispozițiilor art. 274 alin. 1 și 276 C.pr.civ., Tribunalul va respinge ca neîntemeiată cererea reclamanților privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu se poate reține culpa procesuală a pârâților cu privire la admiterea primului capăt de cerere privind nevalabilitatea titlului statului.
Totodată, Tribunalul va obliga reclamanții la plata către pârâta Ș. E. a sumei de 2.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat achitat în primul ciclu procesual, la instanța de fond (1.500 lei), precum și onorariul achitat în rejudecare (1.000 lei). Nu vor fi acordate pârâților Ș. E. și S.C. Apolodor S.A. cheltuielile de judecată constând în onorariile de avocat achitate în apel, întrucât, astfel cum s-a reținut în cuprinsul deciziei civile nr. 120/14.02.2008 a Curții de Apel București, intimații nu au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată. De asemenea, se constată că, în faza procesuală a recursului, pârâții Ș. E. și S.C. Apolodor S.A. sunt părți căzute în pretenții, față de admiterea recursului declarat de reclamanți, prin decizia nr. 9656/25.11.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, situație în care pârâții nu sunt îndreptățiți la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
De asemenea, se constată că pârâta S.C. Apolodor S.A. nu a făcut dovada suportării cheltuielilor de judecată în rejudecare, nefiind depusă chitanța care să ateste achitarea onorariului de avocat.
Nu vor fi acordate nici cheltuielile de judecată efectuate în rejudecare de pârâții Ș. E. și S.C. Apolodor S.A., constând în contravaloarea onorariilor de expert, având în vedere că expertizele au fost încuviințate în dovedirea cererilor reconvenționale și a cererilor de chemare în garanție, a căror disjungere a fost dispusă prin încheierea de ședință din data de 13.05.2013”.
1. Împotriva sentinței civile nr.1084/20.05.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._/3/2006 a formulat apel pârâtul Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât în mod greșit instanța a admis în parte acțiunea reclamanților și a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, invocându-se excepția lipsei de interes a acțiunii privitoare la nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, ., sector 2, pentru următoarele argumente:
În articolul 1 alin.1 și 2 din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.247/2005, se prevede în mod expres care imobile au fost preluate cu titlu și care au fost preluate fără titlu.
În legea susmenționată s-au prevăzut și situațiile în care se va dispune acordarea de despăgubiri pentru imobilele în care restituirea în natură este imposibilă.
Se apreciază că atâta timp cât printr-o lege specială s-a statuat că toate imobilele din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanțele nu mai pot constata altceva, decât ceea ce prevede legea.
Mai mult, reclamanții nu au justificat interesul în promovarea unei astfel de acțiuni, față de dispozițiile legii speciale.
În consecință, s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate, iar pe fond respingerea acțiunii ca fiind lipsită de interes.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 alin.ultim C.proc.civ.
În drept, s-au invocat prevederile art.282 – 298 C.proc.civ.
2. Împotriva aceleiași sentințe, dar și împotriva Încheierii premergătoare din data de 07.03.2011 au formulat apel și reclamanții A. G. și P. R. I. E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, astfel:
Instanța de rejudecare în fond a încălcat dispozițiile art. 315 alin. 1 c. pr. Civ., cu privire la problemele de drept dezlegate prin decizia civilă nr. 9656/25.11.2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr._/3/2006 care a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță, prin care s-a constatat admisibilitatea cererii privind analiza nevalabilității titlului statului și respectiv a acțiunii în revendicare după . Legii nr. 10/2001, raportat la decizia dată în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Astfel, deși prin decizia susmenționată de casare s-a reținut că sentința civilă nr. 103/31.01.2002 pronunțată de Tribunalul București –Secția civilă a IV-a civilă în dosarul nr. 4655/2002 nu are autoritate de lucru judecat, întrucât soluția a vizat lipsa de calitate procesuală activă a reclamanților, în rejudecare instanța de fond, dimpotrivă, recunoaște autoritatea de lucru judecat și efectele acesteia, atunci când reține că prin aceasta s-a recunoscut dreptul de proprietate al pârâtelor Soltuzu E. și S.C. Apolodor SA, asupra corpului B, respectiv asupra corpului A, cu terenul aferent acestora.
Or, dacă fondul raporturilor juridice dintre părți privind dreptul de proprietate asupra imobilului nu a fost analizat, acesta urmând a face obiectul analizei fondului prezentei cauze, rezultă că prin raportarea eronată la sentința civilă nr. 103/2002, în realitate, instanța nu a analizat concret fondul, titlurile opuse, eficiența probatorie a dreptului de proprietate, prioritatea și preferabilitatea, și a existenței unui „ bun „ în sensul „ blocului de convenționalitate ” reprezentat de art.1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
În mod greșit, totodată, prin Încheierea interlocutorie din data de 07.03.2011, instanța a respins astfel ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat reiterată cu privire la sentința 103/2002, după cele reținute în decizia de casare, când în mod corect trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Pe fond – în mod greșit Tribunalul București în rejudecare – soluționează primul capăt de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra bunului litigios, încălcând dispozițiile art. 1200 pct. 4 și 1202 C. civ. coroborat cu art. 6.1. CEDO, ignorând prezumția absolută de adevăr a sentinței civile nr. 349/18.02.2008 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V- a civilă în dosarul nr._/3/2007, în acțiunea în constatare formulată de reclamanții A. G., A. N. și A. P. R. I. – în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București – definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 424/A/02.07.2009 pronunțată de C.A.B. –Secția a III-a civilă și decizia civilă nr. 868/12.02.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – care se impune cu caracter absolut în noul litigiu, ca o chestiune prejudicială dintre părți și succesorii lor în drepturi privind constatarea în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998 a nevalabilității titlului statului și inexistența dreptului de proprietate al statului, cu efect declarativ retroactiv de la data preluării și păstrării calității de proprietar asupra imobilului situat în București, ., sector 2, fostă proprietatea autorului reclamanților N. Pisiota, imobilul fiind preluat în mod abuziv în baza Decretului nr. 92/1950 poziția 428 anexa la decret, de la A. E. și A. G., cu încălcarea Constituției de la 1948, a art. 17 D.U.D.O., art.480 c. civ. fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, A. E. fiind casnică, iar soțul său pensionar, fiind așadar exceptați de la naționalizare, cât și prin Decretul 2/1952 de la fiica Kivovici ( Pisiota) I. privind exproprierea etajului I al imobilului, pentru utilitate publică, în condițiile în care, părțile nu ieșiseră din indiviziune și nu se cunoștea decât cota parte ideală de ½ din imobil, actul normativ încălcând aceleași norme legale în vigoare, nefiind publicat în Monitorul Oficial.
Instanța de fond – în cauza arătată - a respins cererea de păstrare a calității de proprietar ca lipsită de interes, în condițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care prevăd deja expres că în situația imobilelor preluate fără titlu valabil, se păstrează calitatea de proprietar avută la data deposedării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii de restituire și față de împrejurarea că au la îndemână acțiuni în realizarea dreptului – soluția fiind irevocabilă prin respingerea recursului M. București, în plus ÎCCJ prin decizia nr. 868/2010, constatând că accesul la procedura administrativă după caz, de una contencioasă, este teoretic și iluzoriu, nefiind în măsură să asigure într-un termen rezonabil, plata unei indemnizații, în măsura în care, restituirea în natură nu este posibilă. Iar raportat la decizia 33/2008, instanța supremă a reținut admisibilitatea acțiunii în revendicare, după . Legii nr. 10/2001, în măsura în care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate și pentru aceleași considerente ale acțiunii în constatare întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală conform art. 1201 c. civ. și art. 166 c. pr. Civ. și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți conform art. 1200 pct.4 și art. 1202 c. civ.
Efectul pozitiv al lucrului judecat se impune în al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis, nu doar în relațiile dintre părți, ci și față de avânzii cauză subdobânditori, respectiv în cauză față de pârâții Soltuzu E. și S.C. Apolodor SA considerați terți în raport de hotărârea invocată, apreciind că aceasta este opozabilă și terților, până la proba contrară, ca fapt juridic, având obligația să o respecte ca situație juridică, până la proba contrară care în cauză nu s-a făcut.
Deși s-au anexat la dosar aceste hotărâri, în rejudecare instanța de fond nu a făcut referire la ele, iar reclamanții au solicitat în mod expres aceasta în cererea precizatoare depusă la dosar, la data de 08.11.2010, încălcându-se dreptul la un proces echitabil, ingerință a art. 6.1 CEDO care implică respectarea puterii de lucru judecat, a drepturilor câștigate în instanță, în mod irevocabil.
Hotărârea cuprinde considerente străine de natura pricinii – acțiune în revendicare prin comparare de titluri conform art. 480 c. civ. – astfel instanța se pronunță asupra a ceea ce nu s-a cerut, îngrădind în mod nepermis și accesul la procedura administrativă și/sau judecătorească prevăzută de Legea nr. 10/2001, statuând nelegal asupra imposibilității de restituire în natură a imobilului în cadrul unei proceduri speciale, substituindu-se instituțiilor administrative competente să soluționeze notificările formulate de către reclamanți în temeiul acestei legi, concluzionând că în temeiul legii speciale susmenționate, nu se poate restitui în natură imobilul, reclamanții având deschisă calea acțiunii în revendicare ( de drept comun – nota red. ), așadar această motivare se impune a fi înlăturată.
Reclamanții au formulat și notificările nr. 2549, 2550 și 2551 din 10.08.2001 adresate A., S.C. APOLODOR SA și Primăriei M. București, dar nu au primit răspuns nici după 13 ani, deși restituirea este posibilă în natură chiar în condițiile Legii nr. 10/2001, procedura este lipsită de orice eficiență, astfel cum s-a statuat și în jurisprudența CEDO – c. V., c. Faimblat, c. Katz/România, iar recent cauza pilot M. A. contra României din 12.10.2010.
Efortul instanței de a se pronunța și de a motiva imposibilitatea restituirii în natură a imobilului pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care nu s-a formulat o contestație împotriva unei decizii sau dispoziții emise în baza acestei legi speciale - depășește limitele învestirii, obiectul și cauza acțiunii, încalcă principiul disponibilității, al dreptului la apărare, respectiv dreptul reclamanților la un proces echitabil.
Reclamanții au susținut în acțiune, neconcordanța Legii nr. 10/2001 cu Convenția, aplicarea cu prioritate a Convenției potrivit art. 20 alin. 2 și art. 11 din Constituție, recunoașterea dreptului asupra unui „ bun „ conform art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, acțiunea fiind admisibilă potrivit deciziei 33/2008 ÎCCJ.
Instanța analizează în raport de prevederile art. 7, 27 – 29 și alte texte din Legea 10/2001, imposibilitatea restituirii în natură a corpului A și corpului B, cu terenul aferent acestora, către reclamanți, chiar și a terenului care se află în detenția precară a M. București, în suprafață de 135 m.p. ( de 75 m.p. – nota red. ), ignorând de altfel și decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 privind neconstituționalitatea sintagmei „ imobile preluate cu titlu valabil „ din art. 29 din lege și care astfel, coroborată cu art.32/4 din Legea nr. 99/1999 privind dreptul la despăgubiri a societăților comerciale privatizate de către instituțiile implicate în privatizare – în aprecierea apelanților reclamanți, rezultă posibilitatea, dimpotrivă – a restituirii în natură a imobilului.
Respingerea acțiunii în revendicare - este o soluție netemeinică și nelegală, cu o motivare contradictorie și străină cauzei, prin referire la Legea nr. 10/2001, lipsită de o motivare concretă a fondului dreptului de proprietate litigios, interpretarea eronată a deciziei nr. 33/2008, precum și a blocului de neconvenționalitate, respectiv a hotărârii pronunțate de CEDO în cauza pilot M. A. c. România, neanalizării titlurilor opuse de pârâți, stabilirea greșită a titularului dreptului de proprietate prin raportare la sentința civilă nr. 103/2002, a titularului unui „ bun „ în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
În urma constatării nevalabilității titlului statului, instanța nu a prevăzut expres și efectele firești, efectul declarativ, retroactiv pe de o parte și de a respecta cele statuate prin sentința civilă nr. 349/18.02.2008 cu putere de lucru judecat privind nevalabilitatea titlului statului, dar și păstrarea calității de proprietar avută la data deposedării, ca drept vechi, drept câștigat – mai mult, trecând la compararea titlurilor, a reținut în mod greșit că părțile se prevalează de titluri valabile de proprietate, pentru ca apoi să aprecieze în mod contradictoriu, că faptul constatării preluării abuzive, nu atrage în mod automat dreptul la restituirea în natură, ci dreptul la despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, că reclamanții nu sunt titularii unui „ bun „ în sensul art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, nici cu privire la cel puțin o „ speranță legitimă „ cu privire la valoarea patrimonială invocată, reținându-se preferabilitatea titlurilor pârâților – prin raportarea greșită la sentința civilă nr. 103/2002 ți art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO.
Instanța a convertit titlul inițial recunoscut în instanță, în vocația la o creanță de despăgubiri pentru reclamanți, ignorând recunoașterea dreptului asupra unui „ bun „ în sensul art. 1 din Protocolul 1 și al „ blocului de convenționalitate”, în sensul de interes patrimonial, speranță legitimă la restituirea posesiei bunului ca unic mijloc procedural în temeiul art. 480 c. civ. la restituirea imobilului în natură, cu respectarea deciziei 33/2008 dată în interesul legii de către ÎCCJ.
Inexistența unui „ bun actual „ al reclamanților, reținut ca argument pentru respingerea acțiunii în revendicare, prin invocarea cauzei pilot M. A. c. România – paragraful 134 și 140 – nu este legal, în condițiile în care, Protocolul 1 adițional CEDO protejează, nu doar bunurile actuale, ci și „ valorile patrimoniale”, inclusiv creanțe, în baza cărora un petent poate pretinde să aibă cel puțin o „ speranță legitimă „ să obțină beneficiul efectiv al unui drept de proprietate.
Hotărârea pilot a fost interpretată deformat, închizând apelanților reclamanți accesul efectiv la o instanță, în sensul art. 6.1 și art. 1 din Protocolul 1, fiind invocate aprecierile din doctrină pe aceste aspecte și jurisprudența CEDO în materie.
Or, titlul de proprietate al reclamanților provenit de la adevăratul proprietar este ordonanța de adjudecare nr._/13.07.1932 și actul de partaj voluntar nr._/16.07.1945, autentificate și transcrise ale autorului N. Pisiota de la care s-a transmis legal prin moștenire până la reclamanți – fiind preferabil titlurilor pârâților constând în contractul de vânzare cumpărare nr._/01.11.1996 al pârâtei Soltuzu E. având ca obiect clădirea B compusă din 3 camere și dependințe, cota parte indiviză de 9,13 din părțile comune și cota de 33,73 teren situat sub construcție și respectiv, certificatul de atestare a dreptului de proprietate . nr. 0035/05.06.1996 asupra terenului în suprafață de 442 m.p. situat sub construcția A și a unei cote indivize nedeterminate din terenul în suprafață de 1052 m.p. – provenite de la un neproprietar, care nu a putut transmite mai multe drepturi decât are conform principiului „ nemo dat quod non habet „ – contrar celor reținute de către prima instanță, care nu analizează dacă titlurile pârâților pot face dovada unui drept valabil de proprietate, a întinderii acestuia, ci doar se raportează în mod greșit la sentința civilă nr. 103/2002 care s-a pronunțat, nu pe fond, ci pe o excepție.
Fostul ICRAL C., devenit S.C. Apolodor S.A., J40/8586/01.07.1991, având sediul social în imobilul în litigiu, a avut întotdeauna calitatea de simplu prestator de servicii privind imobilul, administrator curent, iar nu titular al unui drept de administrare directă, dezmembrământ drept proprietate de stat. Imobilul a figurat în proprietatea și patrimoniul M. București, ce a exercitat dreptul de administrare directă prin RA Imobiliara și ulterior prin DAFI – rezultă așadar calitatea de detentor precar a pârâtei și abuzul aproprierii imobilului.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 bunurile aflate în patrimoniul societăților comerciale sunt proprietatea acestora, cu excepția celor dobândite cu alt titlu, iar bunul în cauză nu se află în patrimoniul societății pârâte, ci în patrimoniul aparent al M. București, care exercita și dreptul real de administrare directă prin RA Imobiliara SA, iar ulterior prin A.F.I. – Consiliul General al Minicipiului București, S.C.Apolodor SA având doar obligații de prestări servicii cu privire la bunul altuia, astfel că nu poate invoca dobândirea proprietății, nici ca efect direct al legii, nici considerând legea „ just titlu „ – condiție a uzucapiunii scurte, fiind incidentă excepția prevăzută de art. 20 alin. 2 teza 2 din Legea nr. 15/1990.
Iar precaritatea nu poate fundamenta uzucapiunea invocată, prestatorului de servicii, ca și locatorului, depozitarului etc., lipsindu-i elementul psihologic –animus domini, el posedând, nu pentru el, ci pentru altul.
Art. 20 alin. 2 din Legea nr. 15/1990 nu convertește dreptul de administrare în drept de proprietate în plus prin dobândirea de acțiuni nu se dobândește proprietatea bunurilor, ci numai vânzarea de active, în condițiile legilor privatizării.
. invoca nici dobândirea prin uzucapiunea scurtă a dreptului de proprietate, neavând un just titlu conform art. 1895 și art. 1897 c. civ. în sensul de act translativ de proprietate și nu a posedat cu bună credință bunul, ci ca detentor precar, pentru Municipiul București care la rândul său este un detentor precar al bunului cu privire la restul de 135 m.p. din totalul de 1.669 m.p., situate în zona corpului B și a unei cote ideale nedeterminate din suprafața de 1.052 m.p., potrivit probelor administrate.
Ingerința dreptului de proprietate al reclamanților s-a produs prin preluarea abuzivă a imobilului, vânzarea lui către pârâta Soltuzu E. în baza Legii nr. 112/1995 de către statul – un non dominus, astfel cum s-a stabilit prin hotărâre judecătorească cu privire la inexistența unui titlu valabil de proprietate asupra imobilului al acestuia, și emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate . nr.0035/05.06.1996 de către Consiliul General al M. București în favoarea S.C. Apolodor SA, unită cu lipsa totalei despăgubiri a reclamanților.
Reclamanții au invocat în mod constant dreptul de proprietate, prin acțiuni în revendicare promovate în instanțe începând cu 01.04.1997, au formulat apoi notificările în baza Legii nr. 10/2001 la care nu au primit nici un răspuns de peste 13 ani, în condițiile în care restituirea în natură era posibilă chiar în baza Legii 10/2001.
Lipsa de efectivitate a Legii nr. 10/2001 a fost menționată în practica judiciară internă, dar și jurisprudența CEDO – cauzele V., Faimblat, Katz c. România, dar și în hotărârea pilot - M. A. din 28.10.2010.
Constarea lipsei efectivității legii speciale privind acordarea măsurilor reparatorii prevăzute și a conflictului cu art. 1 Protocolul 1 adițional la CEDO justifica acordarea priorității Convenției conform art. 11 alin. 2 și art. 20 alin. 2 din Constituția României, respectând dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, aspecte invocate, dar neanalizate de către instanța de fond.
Totodată pârâții au dreptul ala despăgubiri conform art. 32/4 din Legea nr. 99/1999, respectiv art. 50/1 din Legea nr. 10/2001, inclusiv pentru cheltuieli necesare și utile efectuate la imobil.
S-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii în revendicare formulate.
S-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și orice alte probe ce ar rezulta ca fiind necesare pentru soluționarea legală și temeinică a cauzei.
Intimata S.C. Apolodor S.A. a depus o întâmpinare la dosar la data de 06.05.2014, la apelul formulat de pârâtul Municipiul București, prin care au solicitat admiterea acestui apel, cu consecința respingerii ca lipsite de interes a acțiunii, cu privire la capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, fiind temeinică și legală soluția de respingere pe capătul de cerere privind revendicarea, având în vedere prevederile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 și principiul „ electa una via „ – între dreptul comun în materie de revendicare și Legea nr. 10/2001 – având prevalență legea specială.
La data de 06.06.2014, intimata pârâtă Soltuzu E. a depus o întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea apelului reclamanților, iar în situația în care va fi admis, cu consecința admiterii acțiunii în revendicare, să-i fie admisă cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, care să fie obligat să o despăgubească pe pârâtă cu prețul de piață al imobilului de 306.301 lei conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul tehnic C. M..
Întrucât apelantul reclamant A. G. a decedat în timpul procesului la data de18.09.2014, a fost introdusă în cauză moștenitoarea acestuia, fiica, respectiv apelanta reclamantă P. R. I. E., conform certificatului de deces nr.3925/19.09.2014 emis de Primăria Sectorului 1 București și certificatului de moștenitor nr.306/2014 emis de Societatea Notarială „M. D.” (filele 162 și 174).
Apelanților reclamanți le-a fost încuviințată cererea de probe cu înscrisuri privind situația juridică a imobilului, fiind înaintate în acest sens adrese către A.F.I., Direcția Administrare Publică – Municipiul București – Serviciul Arhivă Acte Administrative, Municipiul București – Direcția Patrimoniu.
Primăria M. București – Direcția Administrare Publică a comunicat la dosar întreaga documentație privind eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul S.C. Apolodor S.A. – Hotărârea C.L.M.B. nr.66/16.05.1996 de eliberare a certificatului susmenționat pentru teren total în proprietate 12.724,07 m.p., Raport întocmit în baza Legii nr.15/1990, tabel cu situarea terenurilor, avizele necesare eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate (filele 80 – 94).
Primăria M. București – Direcția de Patrimoniu a comunicat la dosar că din evidențele orașului București din anul 1986 rezultă că imobilul din . A, sector 1, a fost înscris la ICRAL C., actual S.C. Apolodor S.A. cu teren în suprafață de 1670 m.p., din care construcții 442 m.p., care în anul 1940 era înscris în ., în Cartea Funciară nr.9270/1940 pe numele A. G. și E. – fiind naționalizat în baza Decretului nr.92/1950 și pentru care s-a constituit dosarul administrativ în baza Legii nr.10/2001, nr._ la notificarea, inclusiv a apelanților-reclamanți – nesoluționat, actele de transferare a folosinței imobilului de către instituții publice, întreprinderi (filele 96 – 102).
Administrația Fondului Imobiliar a comunicat, în copii, contractul de prestări servicii încheiat între S.C. Apolodor S.A. și Direcția A.F.I. nr.1455/2000 cu actele adiționale, H.C.G.M.B. nr.35/1997 – cu precizarea că toate datele solicitate de instanță cu referire la imobilul din ., sector 2, se află în posesia S.C. Apolodor (filele 113 – 130).
Intimata S.C. Apolodor a depus la dosar documentația cu privire la imobilul în litigiu, înființarea societății în baza Legii nr.15/1990 – prin decizia nr.585/17.07.1991 emisă de Primăria M. București, Raportul C.G.M.B. și tabelul cu amplasamentele terenurilor pentru care s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate – inclusiv pentru cel în litigiu, schițe de amplasament, Încheiere de intabulare, Raport de expertiză tehnică efectuat în dosar nr.4655/2000 al Tribunalului București - Secția a IV-a Civilă (filele 132 – 156).
Apelurile nu sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
1.Cu privire la apelul reclamanților, Curtea constată următoarele:
Critica privind reținerea greșită în rejudecare de către Tribunalul București a autorității de lucru judecat decurgând din sentința civilă nr.103/31.01.2002 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.4655/2002, în contra celor reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia de casare nr.9656/25.11.2009 în cauza pendinte, cu consecința încălcării prevederilor art.315 C.proc.civ. – este parțial întemeiată, întrucât Înalta Curte a statuat că prima instanță și instanța de apel în primul ciclu procesual au reținut greșit autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr.103/2002 susmenționată, cu privire la acțiunea în revendicare formulată de reclamanți și capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului – respinse pe excepția lipsei de calitate procesuală activă, întrucât dreptul de proprietate invocat nu s-a dovedit pe deplin de către reclamanți – doar printr-un proces-verbal de carte funciară, nu și titlul de proprietate – nefiind astfel cercetat fondul acestei acțiuni, iar în litigiul pendinte, reclamanții s-au legitimat activ și cu titlul de proprietate constând în Ordonanța de adjudecare definitivă a imobilului nr._/13.07.1932 și Jurnal nr._ emis de Tribunalul I. – Secția Notariat în dosarul nr._/1928 transcris sub nr._/13.06.1928.
Curtea constată însă, din dosarul atașat nr.4655/2000 în care s-a pronunțat sentința civilă nr.103/31.01.2002 de către Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, că instanța s-a pronunțat și pe fondul cererii pârâtei S.C. Apolodor S.A. și a constatat că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului - construcția Corp A din București, ., sector 2 (aflată pe terenul de la aceeași adresă pentru care – în cauză s-a constatat că pârâta deține certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis de Consiliul General al M. București în baza Legii nr.15/1990, . nr.0035/05.06.1996) – soluția pe această cerere rămânând irevocabilă în urma soluționării apelului și recursului, întrucât sentința s-a casat doar în parte cu privire la acțiunea reclamanților, fiind menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile nr.103/2002.
Curtea constată astfel – contrar opiniei reclamanților – că pârâta S.C. Apolodor S.A. este deținătoarea hotărârii judecătorești irevocabile constând în sentința civilă nr.103/2002 susmenționată, prin care s-a reconstituit în favoarea sa dreptul de proprietate asupra clădirii Corp A emis în procesul de privatizare în baza Legii nr.15/1990 . nr.0035/05.06.1996, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză în specialitatea topografie în litigiu și cum rezultă din întreaga documentație, care a stat la baza emiterii certificatului de atestare solicitată de reclamanți și depusă la dosar de către emitent.
Critica apelanților reclamanți, în sensul că astfel, prin încheierea de ședință din 07.03.2011, în cadrul rejudecării, Tribunalul București ar fi respins în mod greșit ca neîntemeiată excepția de lucru judecat reiterată de către pârâta S.C. Apolodor S.A. pe capătul de cerere de constatare a nevalabilității titlului statului, pe acțiunea în revendicare, în raport de sentința civilă nr.103/2002, întrucât ea trebuia respinsă ca inadmisibilă, fiind deja soluționată cu caracter obligatoriu prin decizia de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în pricina de față – nu poate fi primită, întrucât nu ar fi în măsură să conducă și la o reformare a deciziei apelate, respectiv a admiterii apelului – având în vedere soluția pozitivă în rejudecare pe acest capăt de cerere, care determină ca această critică să fie lipsită practic de interes.
Se constată apoi, că în mod legal și temeinic a reținut – în rejudecare – prima instanță, privitor la capătul de cerere din acțiunea în revendicare – ulterior precizată și completată (după trimiterea în rejudecare), nelegalitatea preluării imobilului compus din cele două corpuri de clădire (A și B) cu terenul aferent situat în București, ., sector 2 – la stat, în temeiul Decretului nr.92/1950 de naționalizare și al Decretului nr.2/1952 de expropriere, fără o justă și prealabilă despăgubire, care contraveneau prevederilor Constituției de la 1948 și art.481 C.civ.
Critica, însă, a reclamanților din apel, în sensul că Tribunalul București nu a avut în vedere, astfel cum au menționat apelanții în precizările și completările de acțiune, sentința civilă nr.349/18.02.2008 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr._/3/2007, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.424/A/2.07.2009 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie și decizia civilă nr.868/12.02.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Civilă și de Proprietate Intelectuală – pronunțate în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București – care se impune cu caracter absolut în cauză, ca și chestiune prejudicială asupra problemei litigioase privind relația dintre părți și succesorii lor în drepturi (S.C. Apolodor și Ș. E.), privind constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul revendicat în temeiul art.6 din Legea nr.213/1998, Decretului nr.92/1950, Decretului nr.2/1952, art.481 C.civ., Constituției din 1948, art.17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și inexistența dreptului de proprietate al statului, cu efect declarativ retroactiv de la data preluării și păstrării calității de proprietar al autorului N. Pisiota asupra imobilului din ., sector 2 – nu poate fi primită.
Curtea constată că prin sentința civilă nr.349/2008 invocată s-a respins ca lipsită de interes cererea de constatare a păstrării calității de proprietar, cu motivarea că dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 prevăd deja expres acest efect – sentința nefiind reformată în apel și recurs.
Or, ulterior, prin Legea nr.1/2009, prevederile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 privind păstrarea calității de proprietar a persoanelor îndreptățite, autori foști proprietari, respectiv a moștenitorilor lor, s-au abrogat.
Curtea reține, în plus, că această sentință s-a pronunțat în contradictoriu doar cu pârâtul Municipiul București, nu și cu ceilalți doi pârâți în litigiul pendinte – S.C. Apolodor S.A. și Ș. E. – în condițiile în care imobilul – cele două clădiri și terenul aferent – erau deja în proprietatea acestora, în proprietatea statului rămânând doar o parte din teren, aflat în continuarea terenului aferent celor două clădiri Corpul A și Corpul B, în suprafață de 75 m.p.
Se constată că într-adevăr, în rejudecare, Tribunalul București nu a avut în vedere hotărârea judecătorească susmenționată, care se impunea ca mijloc de probă, ca prezumție de adevăr statuat în mod irevocabil, cu privire la dispozitivul hotărârii și considerentelor ce o susțin – care va fi avută în vedere în prezenta motivare, care are menirea de a completa, modifica, înlocui motivarea primei instanțe, cu raportare și la soluția ce urmează a se pronunța.
Sub acest aspect, Curtea constată că efectul păstrării dreptului de proprietate al autorului apelanților reclamanți nu poate fi reținut, întrucât s-ar nega realitatea tuturor raporturilor juridice, care au avut loc după preluare, legislația cu privire la imobilele preluate în perioada regimului comunist, decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dar și principiile de drept aplicabile în materie.
Curtea va constata așadar – astfel cum s-a conturat deja într-o practică judiciară internă, dar și în lumina jurisprudenței C.E.D.O. (cauza M. A. ș.a. c.României) – că simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului și necompletată cu obligația de restituire a bunului nu poate constitui baza deținerii de către reclamanți a unui „bun actual”, în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. care să conducă astfel, la restituirea bunului în acțiunea în revendicare pendinte, în care, titlurile de proprietate deținute de pârâți (în speță S.C. Apolodor S.A. și Ș. E.) nu au fost desființate.
Acesta este și sensul deciziei nr.33/2008 pronunțată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție care statuează asupra admisibilității acțiunii în revendicare, după . Legii nr.10/2001 – în măsura în care nu s-ar aduce atingere altui drept de proprietate – așadar, cu respectarea principiului stabilității raporturilor civile.
În mod greșit s-a reținut însă, în considerarea sentinței apelate, astfel cum au apelat și reclamanții, faptul că admisibilitatea acțiunii în revendicare ar fi determinată de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr.10/2001, care, dată fiind situația reclamanților, în baza acestei legi speciale, ar fi deschisă doar calea măsurilor reparatorii constând în despăgubiri.
Într-adevăr, considerentele care țin de aplicabilitatea Legii nr.10/2001 – art.1, 2, 21, 29 și condițiile legii speciale explicitate pe larg, sunt străine de natura pricinii deduse judecății dat de temeiul de drept invocat în acțiune – art.480 C.civ., care este o acțiune în revendicare de drept comun – dar în măsura în care, se face o analiză în baza Legii nr.10/2001, concluzionându-se de plano asupra excluderii totale a imobilului de la restituirea în natură în temeiul legii speciale (fie și parțial), cu toate că acțiunea nu a privit cazul de soluționare a notificării pentru imobil întemeiată pe prevederile Legii nr.10/2001 în cauză.
Curtea constată că, dimpotrivă, reclamanții au deschisă calea procedurii speciale dată de Legea nr.10/2001 în care urmează a-și susține drepturile, potrivit condițiilor și cadrului acestei legi, în raport de soluția pronunțată în cauza pendinte.
În același timp, se constată că, în însăși analiza acțiunii în revendicare de față, în temeiul art.480 C.civ. și compararea drepturilor potrivit titlurilor invocate, nu se poate face abstracție totală de prevederile Legii nr.10/2001, în măsura în care, pârâții – în apărare – invocă drepturi dobândite respectiv protejate de legea specială.
Astfel, Curtea constată că, dacă sentința civilă nr.103/2002, reținută greșit în decizia apelată, nu prezintă autoritate de lucru judecat nici cu privire la cererea titularilor acțiunii în revendicare, privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.112/1995 nr.N_/01.11.1996 cu pârâta-cumpărătoare Ș. E., privind corpul B din imobilul situat în București, ., sector 2, compus din 3 camere și dependințe și cota de 39,73 m.p. teren aferent – întrucât cererea s-a respins pe excepția lipsei de calitate proesuală activă a reclamanților, lipsa unei hotărâri judecătorești de anulare a contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei – cumpărătoare în termenul legal de prescripție a avut drept efect consolidarea titlului său, potrivit art.45 alin.2 din Legea nr.10/2001, republicată, care astfel constituie „bun actual”, în sensul art.1 din protocolul 1 adițional la C.E.D.O., pârâta având și posesia imobilului cumpărat.
Tot astfel, neanularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent clădirii Corpul A din București, ., emis pârâtei S.C. Apolodor S.A. în temeiul Legii nr.15/1990 în procesul de privatizare (în suprafață de 1454,27 m.p.) unită cu deținerea imobilului de către pârâtă are ca efect aprecierea că S.C. Apolodor S.A. cu privire la teren deține de asemenea un „bun actual”, care poate fi opus titlului vechi al autorului reclamanților, pierdut prin neexercitare timp îndelungat și preluarea de către stat, hotărârea din 2008 invocată privind recunoașterea nevalabilității titlului statului, fără stabilirea obligației de restituire, neavând calitatea de „bun actual” în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O.
În plus, astfel cum s-a arătat, S.C. Apolodor S.A. a obținut prin sentința civilă nr.109/2002 a Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr.4655/2000 admiterea cererii sale și constatarea dobândirii dreptului de proprietate – în contradictoriu cu reclamanții (apelanți în cauză, respectiv autorii lor) cu privire la clădirea Corp A situat în București, ., sector 2, aflată pe terenul pentru care era emis certificat de atestare a dreptului de proprietate susmenționat încă din 05.06.1996 – soluție rămasă definitivă și irevocabilă sub acest aspect în apel și recurs, așadar intrând sub autoritate de lucru judecat, constituind astfel, deopotrivă cu terenul, un „bun actual” deținut de pârâtă, care – în compararea drepturilor din titlurile invocate – poate fi opus reclamanților, întrucât el intră sub protecția art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O.
Așadar, în comparația drepturilor din titlurile opuse invocate – conform art.480 C.civ., art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O. și deciziei nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – preferabilitatea a fost acordată în mod legal și temeinic de către Tribunalul București în rejudecare pârâților Ș. E. și S.C. Apolodor S.A., în temeiul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la C.E.D.O. și respectării principiului stabilității raporturilor civile.
Iar privitor la suprafața de teren rămasă între cele două clădiri A și B din terenul aferent acestora aflat în proprietatea cumpărătoarei Ș. E. și pârâtei S.C. Apolodor S.A. în suprafață de 75 m.p. situat în ., sector 2, aflată în proprietatea Statului Român și unității deținătoare, pârâtul Municipiul București, din raportul de expertiză tehnică în specialitatea topografie, în cauză a rezultat că acesta face parte din categoria terenurilor în folosința pârâților – proprietari în cauză, prin asigurarea bunei funcționări a celor două clădiri A și B, cu respectarea funcționalității urbanistice, zonale și care nu comportă restituirea în natură într-o acțiune în revendicare – în contradictoriu cu Municipiul București, incidente, în contra unității deținătoare, pentru acest teren fiind în mod exclusiv prevederile Legii nr.10/2001 privind obligativitatea parcurgerii etapei administrative de soluționare a notificării, având deschisă și calea controlului jurisdicțional ulterior, accesul la o instanță.
Pe cale de consecință, apelul reclamanților va fi respins ca nefondat (respectiv al reclamantei P. R. I. E., moștenitoare și al apelantului reclamant decedat, A. G.), fiind menținută ca temeinică și legală sentința Tribunalului București, pentru considerentele susmenționate, apelanta având – în aceste condiții, deschisă calea reparațiilor prevăzute de Legea nr.10/2001 și condițiile acestei legi speciale și ale noii reglementări dată de Legea nr.165/2013, după caz.
2.Curtea constată că nici apelul formulat de Municipiul București prin Primarul General nu este fondat, privind critica în sensul respingerii cererii privind nevalabilitatea titlului statului ca lipsită de interes, prin raportarea la prevederile speciale din art.2 din Legea nr.10/2001, care menționează expres caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilelor în vechiul regim, în temeiul Decretului nr.92/1950 de naționalizare și a legilor de expropriere (Decretul nr.2/1952) – având în vedere temeiul de drept al acțiunii în revendicare de drept comun – art.480 C.civ. - deduse judecății de către reclamanți, și nu cadrul special al Legii nr.10/2001 – instanțele fiind obligate să respecte, ca și părțile, principiul disponibilității.
Argumentele susmenționate decurg în mod firesc și din sintagma utilizată de art.2 alin.1 din Legea nr.10/2001, republicată „În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege (…)”.
Curtea constată că relațiile obținute la dosar de la instituțiile deținătoare privind situația juridică a imobilului în litigiu nu aduc elemente noi care să determine o analiză în plus a lor care să conducă la reformarea sentinței apelate.
Se reține și faptul că solicitarea în subsidiar, în cazul admiterii apelului reclamantei și admiterii acțiunii în revendicare de către pârâta Ș. E. de a fi admisă cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, care să fie obligat la despăgubiri constând în prețul de piață al imobilului, nu este fondată, având în vedere că la fond s-a disjuns soluționarea acestei cereri, ca și a cererii reconvenționale, iar pricina pendinte are ca obiect doar revendicarea.
Pentru considerentele reținute, potrivit art.296 C.proc.civ., apelurile vor fi respinge ca nefondate.
Va obliga pe apelantă la plata a câte 500 lei fiecărui intimat, onorarii avocat, reduse conform criteriilor prevăzute de art.274 alin.3 C.proc.civ. și asigurarea accesului la justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul-pârât MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6, și de apelanții-reclamanți P. R. I. E. și A. G. (decedat) și continuat de reclamanta, P. R. I. E., cu domiciliul ales la Cav.av.M. V., în București, .-15, ., sector 5, împotriva sentinței civile nr.1084/20.05.2013, și a Încheierii premergătoare din data de 07.03.2011, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV a Civilă în dosarul nr._/3/2006, în contradictoriu cu intimații-pârâți, S.C APOLODOR SA, cu sediul în București, ., sector 2, și Ș. E., domiciliată în București, ., Corp B, sector 2, și în București, ., nr.1, ., ., sector 3.
Obligă pe apelanți la plata către intimații S.C. APOLODOR S.A. și pârâta Ș. E., a cheltuielilor de judecată în apel, constând în onorarii de avocat, a câte 500 lei pentru fiecare intimat-pârât, prin aplicarea reducerilor potrivit art.274 alin.3 C.proc.civ.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 19.12.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
F. P. C. M. T.
GREFIER
RĂDIȚA I.
Red.F.P.
Tehnored.B.I.
6 ex/22.01.2015
----------------------------------------
T.B.- Secția a V-a – S.V.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1948/2014. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1941/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
