Pretenţii. Decizia nr. 1286/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1286/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 11-09-2013 în dosarul nr. 1286/2013
DOSAR NR._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1286
Ședința publică de la 11.09.2013
Curtea constituită din:
P. - I. A. H. P.
JUDECATOR - E. V.
JUDECĂTOR - A. D. T.
GREFIER - Ș. P.
***** *****
MINISTERUL PUBLIC - P. DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI a fost reprezentat de procuror I. E..
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentele-reclamante R. M., H. E. K. și de către recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva sentinței civile nr.2378 din 20.12.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă, în dosarul nr._ .
P. are ca obiect – pretenții – Despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă recurentele-reclamante R. M., H. E. K. și recurentul-pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE – DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că atât recurentele-reclamante cât și recurentul-pârât au solicitat prin motivele de recurs aflate la dosar aplicarea dispozițiilor art.242 al.2 din Codul de procedură civilă, privind judecata în lipsă.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, declară că nu mai are cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, constată dosarul în stare de judecată și acordă cuvântul în combaterea recursurilor.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de recurentele-reclamante, ca nefondat, apreciind că în mod corect instanța de fond a respins cererea acestora pentru acordarea despăgubirilor pentru daune materiale reprezentate de contravaloarea averii confiscate, întrucât din probele administrate în cauză a rezultat că bunurile imobile ce au aparținut părinților reclamantelor-recurente au fost preluate de stat în baza unor legi de expropriere și nu ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic la care aceștia au fost supuși.
În ceea ce privește bunurile mobile confiscate nu au fost administrate probe din care să rezulte că le-ar fi fost confiscate astfel de bunuri și având în vedere și decizia în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, apreciază că Legea nr.221/2009 are în vedere numai imobile la care se referă legile de retrocedare.
Referitor la daunele morale solicitate având în vedere împrejurarea că articolul din Legea nr.221/2009 care acorda aceste despăgubiri a fost declarat neconstituțional, în mod corect instanța de fond a respins și acest capăt de cerere.
În ceea ce privește recursul declarat de către recurentul-pârât S. prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită admiterea acestuia, apreciind că față de împrejurarea că măsura la care au fost supuse recurentele-reclamante și părinții acestora a fost dispusă în baza unei decizii M.A.I. care este menționată expres în Legea nr.221/2009 ca măsură administrativă cu caracter politic, cererea reclamantelor de acordarea despăgubirilor și de constatarea caracterului politic al acestei măsuri apare ca fiind lipsită de interes în condițiile în care legea prevede expres că o astfel de măsură are drept caracter politic.
Curtea reține recursurile în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului T. la data de 21 iulie 2010 sub nr._, reclamantele R. M. și H. E. K. au solicitat să se constate caracterul politic al măsurii administrative privind deportarea lor și a părinților acestora în localitatea Giurgenii Noi – Fetești; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice T. la plata sumei de 2.000.000 lei, echivalentul sumei de 500.000 euro, cu titlul de daune moare pentru prejudiciul cauzat prin deportare; obligarea pârâtului la plata sumei de 2.000.000 lei, echivalentul sumei de 500.000 euro, reprezentând daune materiale pentru prejudiciul cauzat prin confiscarea averii familiei, generat de aceeași măsură administrativă cu caracter politic dispusă de regimul comunist; cu cheltuieli de judecată.
În fapt, în dimineața zilei de Rusalii, 18 iunie 1951, reclamantele și familia acestora au fost obligați să-și împacheteze câteva lucruri și au fost duși la gară de unde au fost îmbarcați într-un vagon de marfă și deportați în B., stabilindu-se domiciliul obligatoriu în localitatea Giurgenii Noi – Fetești.
În motivare, reclamantele au învederat că perioada deportării a fost una destul de grea și de denigrantă pentru persoanele deportate, întrucât au fost lăsați într-un câmp, sub cerul liber, fără casă, fără mâncare și fără apă, fiind efectiv sortiți uitării, și chiar decesului.
La întoarcerea în satul natal, după ridicarea restricției, reclamantele au învederat că și-au găsit proprietatea confiscată, reușind cu greu să intre în posesia unei părți din aceasta, pentru ca ulterior să-și recupereze în întregime proprietatea.
Totodată copiilor le-au fost restricționate dreptul la școlarizare prin legi speciale ale comuniștilor întrucât nu aveau origini sănătoase.
Reclamantele au mai învederat că suferințele fizice și psihice îndurate le-au cauzat un prejudiciu nepatrimonial, greu evaluabil în bani, fiindu-le efectiv alterate sănătatea, atât fizică cât și psihică, precum și atributele persoanei care influențează relațiile sociale – onoare, reputație, fiind efectiv denigrați. Or, repararea integrală de către stat a pagubelor suferite nu este posibilă, întrucât plata unei sume de bani, indiferent care ar fi aceasta, poate aduce persoanelor deportate doar unele alinări sau satisfacții, nicidecum repunerea în situația anterioară.
În drept, au invocat dispozițiile art. 1 alin. 3 și 4, art. 3 și 5 din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul București – Secția a V a Civilă prin sentința civilă nr. 2378 din 20 decembrie 2012 a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative privind deportarea reclamantelor și a părinților Reisz P. și Reisz E., conform Deciziei MAI nr. 200/1951. Au fost respinse celelalte capete de cerere ca nefondate.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că:
Reclamantele împreună cu părinții Riesz P. și Riesz K. au fost deportați din localitatea natală Lenauheim din județul T. în localitatea Giurgenii Noi – Fetești la 18 iunie 1951 în condiții inumane, în prezența unui soldat înarmat în situația în care reclamantele erau copii de 11 și respectiv 14 ani, transportați în trenuri de marfă ca animalele, fără apă și mâncare. Părinții reclamantelor au prestat muncă istovitoare pentru a putea supraviețui și pentru a face față condițiilor impuse de autorități. Deportarea a durat până în luna ianuarie 1955 când vicisitudinile nu au încetat, persecuțiile regimului comunist continuând.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative (…) pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Potrivit art. 3 alin. 1 lit. e din aceeași lege, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe deciziile nr. 200/1951, 239/1952 și 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne. La dosarul cauzei, fila 7 dosar Tribunal T. s-a depus adresa nr. 736 din 26 martie 2010 emisă de Ministerul Apărării Naționale – Direcția Instanțelor Militare, compartimentul arhivă prin care s-a comunicat reclamantelor faptul că deportarea familiei s-a făcut conform Deciziei MAI nr. 200/1951 iar prin Decizia MAI nr. 6200/1955, la 20 decembrie 1955 s-au ridicat restricțiile.
În raport de aceste dispoziții, instanța a admis capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative suferite de reclamante și familia acestora.
În ceea ce privește acordarea de despăgubiri morale, tribunalul a reținut că:
Prin decizia nr. 1354 din 21 octombrie 2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a stabilit că dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sunt neconstituționale, iar, prin decizia nr. 1358/2010 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 s-a reținut că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.
Față de considerentele expuse și deciziile Curții Constituționale care sunt general obligatorii și produc efecte de la data publicării în Monitorul Oficial, tribunalul a reținut că, nemaiexistând cadrul legal în limitele căruia reclamantul să-și întemeieze pretenția, dispărând temeiul de drept menționat, în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, existând reglementări paralele și anume, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare și având în vedere și aspectele deduse din jurisprudența instanței europene, a respins cererea în despăgubiri morale ca nefondată.
În ceea ce privește despăgubirile materiale, potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 rezultă că persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, ceea ce nu este cazul în speță. Din actele depuse la dosar, decizia nr. 104 din 30 ianuarie 1980 și adeverința nr. 19 din 7 ianuarie 1980, filele 79 și 80 dosar fond, a rezultat că bunurile revendicate de reclamante prin prezenta acțiune nu au fost confiscate ca efect al măsurii administrative a dislocării ci au fost expropriate prin Decretul nr. 223/1974 sau ca efect al Legii nr. 59/1974 și al cooperativizării. Față de temeiurile juridice ale actelor de expropriere, reclamantele aveau posibilitatea revendicării proprietăților imobiliare pe calea legilor speciale ale proprietății, respectiv Legea nr. 10 /2001 și Legea nr. 18/1991. În ceea ce privește bunurile mobile, în primul rând, acestea nu au fost dovedite. Pe de altă parte Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizii de speță (decizia nr. 2192 din 23 martie 2012 în dosarul nr._ nepublicată) a statuat în sensul că din condiția impusă de legiuitor prin art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate și anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 247/2005, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al Legii de reparație nr. 10/2001 modificată și completată prin Legea nr. 247/2005 poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009. Numai astfel se justifică trimiterea expresă făcută de legiuitor în cuprinsul normei citate la prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 47/2005.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamantele și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Reclamantele, prin motivele de recurs, arată că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii și o greșită interpretare a probelor propuse și administrate în dosar.
Susțin recurentele că pe de o parte instanța de fond nu a ținut seama de suferințele lor fizice și psihice cauzate de statul comunist, iar pe de altă parte a reținut în mod greșit incidența în cauză a deciziei nr. 1354 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, întrucât acțiunea a fost promovată la data de 21 iulie 2010, înainte de pronunțarea Curții Constituționale, în acest sens fiind și dispozițiile art. 147 alin. 4 din Constituția României.
În opinia recurentelor deciziile Curții Constituționale vizează doar situațiile juridice create după declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, nu și situațiile născute înainte de publicarea în Monitorul Oficial al României a acestor decizii. Mai mult, cererea recurentelor este pe deplin întemeiată și în acord cu dispozițiile și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, deoarece, prin . Legii nr. 221/2009, recurentele au avut o speranță legitimă că vor putea obține drepturile acordate de această lege.
Este neîntemeiată motivarea instanței de fond potrivit căreia acordarea despăgubirilor pentru bunurile confiscate se putea face doar în baza legilor proprietății, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 18/1991. însăși prevederile Legii nr. 221/2010, precizează în art. 5 lit. b, că aceste despăgubiri se acordă dacă bunurile respective nu au fost restituite în natură sau nu au fost obținute despăgubiri prin echivalent în temeiul altor legi.
Mai mult, pentru dovedirea petitului privind daunele materiale, instanța de judecată a administrat proba cu expertiza de specialitate în domeniile construcții și topografie, după care a pronunțat această hotărâre fără a ține seama de starea de fapt rezultată din probele administrate și de starea de drept corespunzătoare.
Recurentul-pârât, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la rândul său critică hotărârea pentru nelegalitate, respectiv pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
În susținerea acestui motiv de recurs se invocă de către recurent excepția lipsei de interes referitor la capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare și stabilire domiciliu obligatoriu.
Arată recurentul că, în cauza de față, cu privire la reclamante și la părinții acestora a fost dispusă măsura deportării (dislocării), în temeiul deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. Or, acest temei de drept se regăsește printre cele cuprinse în textul de lege suscitat, pe cale de consecință primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al condamnării este lipsit de interes motivat de faptul că respectiva condamnare are caracter politic de drept, prin efectul legii.
Or, atâta timp cât prin lege s-a statuat că anumite măsuri administrative au de drept caracter politic, instanța nu mai poate să constate același lucru, peste prevederile legii.
Față de argumentele prezentate, recurentul solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, să se modifice în parte sentința civilă nr. 2378 din 20 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative de deportare a reclamantelor și a părinților acestora și al respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
Curtea, examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, reține caracterul nefondat al recursului formulat de recurentele – reclamante, pentru următoarele considerente:
Problema de drept care se pune în speță nu este cea a îndreptățirii reclamantelor la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă acest text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control aposteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. 4 al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în fond sentința atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii juridice, întrucât nu suntem în prezenta unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. 4 din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut nici un element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiul constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
În speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamantele nu erau titularele unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul său.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul aposteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Așa cum s-a arătat anterior, aceste aspecte au fost analizate prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 789 din 07 noiembrie 2011.
Potrivit art. 329 Cod de procedură civilă (în prezent art. 3307 alin. 4 Cod de procedură civilă, astfel cum a fost introdus prin art. I pct. 33 din Legea nr.202/2010), dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii anterior menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată.
De asemenea, recursul formulat de reclamante este neîntemeiat și în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru bunurile confiscate.
Astfel:
Potrivit art.5 lit.b din Legea nr.221/2009, persoanele care au făcut obiectul unei condamnări cu caracter politic sau a unor măsuri administrative cu caracter politic pot solicita despăgubiri reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative.
Or, din actele de la dosar, rezultă că imobilul înscris în Cartea Funciară nr._ a localității Lenauheim, nr.topo 494/2-494, compus din casă și teren aferent în suprafață de 1.237 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.223/1974 și nu ca urmare a măsurii administrative a deportării (fila 79 dosar fond). De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.6/2013, în interpretarea și aplicarea acestor dispoziții legale, cu modificările și completările ulterioare, a stabilit că „pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr.10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr.247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație”. Așa fiind, recursul formulat de reclamante va fi respins ca nefondat.
În ceea ce privește recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța reține că:
Potrivit dispozițiilor art.3, „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
În cauza de față, cu privire la reclamante și la părinții acestora a fost dispusă măsura deportării (dislocării), în temeiul deciziei nr.200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Acest temei de drept (deciziile nr. 200/1951 a MAI) se regăsește printre actele normative enumerate la articolul 3 din lege, constituind de drept măsură administrativ-teritorială cu caracter politic.
Instanța de judecată poate constata, conform art.1 alin.3 și 4 din Legea nr.221/2009, caracterul politic al unor măsuri administrativ-teritoriale ce au făcut obiectul altor legi din perioada de referință a legii și care nu sunt expres prevăzute de acesta, ceea ce nu este cazul în speță.
Cum măsura administrativ-teritorială la care au fost supuși părinții reclamantelor și reclamantele înseși constituie de drept condamnare politică, nemaifiind necesară constatarea acestui caracter, Curtea va admite recursul formulat de pârât și va modifica în parte sentința în sensul că va respinge acest capăt de cerere ca lipsit de interes.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentele – reclamante R. M. și H. E. K. împotriva sentinței civile nr. 2378 din 20 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V a Civilă în dosarul nr._, ca nefondat.
Admite recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva aceleiași sentințe.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că respinge capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a deportării reclamantelor și părinților ca lipsit de interes.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 11 septembrie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
I. A. H. P. E. V. A. D. T.
Grefier,
Ș. P.
Red.E.V.
Tehnodact.C.F.
2ex./04.11.2013
T.B.-S.5.-M.S.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 58/2013. Curtea de Apel... | Legea 10/2001. Decizia nr. 1372/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
