Pretenţii. Decizia nr. 1688/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1688/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-10-2013 în dosarul nr. 1688/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A III A CIVILĂ
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1688
Ședința publică de la 28 octombrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE –D. A. B.
JUDECĂTOR - I. B.
JUDECĂTOR - DOINIȚA M.
GREFIER - L. C.
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții-reclamanți M. I. și D. R., împotriva deciziei civile nr.382 A din 11.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL .
Cauza are ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat Vignoli R., în calitate de reprezentant al recurenților-reclamanți M. I. și D. R., în baza împuternicirii avocațiale nr._/2013, emisă de Baroul București, pe care o depune la dosar, lipsind intimatul-pârât M. București prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează împrejurarea că recurenții-reclamanți au depus la dosar, prin registratura instanței, chitanța CEC în sumă de 50 lei reprezentând dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit de instanță prin rezoluția administrativă și timbrul judiciar în valoare de 0,15 lei.
Apărătorul recurenților-reclamanți arată că nu mai are cereri de formulat și probe de solicitat.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și probe de solicitat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în susținerea motivelor de recurs.
Apărătorul recurenților-reclamanți, susținând oral motivele de recurs, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat, casarea deciziei civile atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Apreciază că hotărârea pronunțată de instanța de apel este lovită de nulitate absolută întrucât nu a pus în discuția părților cererea de repunere în termenul de prescripție formulată de reclamanți și nici excepția prescripției dreptului reclamanților de a solicita diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data evicțiunii. Acest fapt este de natură a produce recurenților o vătămare în sensul art.105 alin.2 din Codul de procedură civilă, întrucât aceștia nu au putut să-și formuleze apărările și observațiile în legătură cu excepția reținută în pronunțare de către instanța de fond și menținută de instanța de apel.
De asemenea, hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât menține încălcarea normelor de procedură civilă, fiind aplicabile dispozițiile prevăzute de art.304 pct.5 din codul de procedură civilă și nu există o motivare în legătură cu întreruperea prescripției, deși prin cererea de apel s-a invocat faptul că decizia civilă nr.1327 din 20.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._ a întrerupt cursul prescripției conform art.16 din Decretul 167/1958, fiind incidente dispozițiile prevăzute de art.304 pct.7 din Codul de procedură civilă.
Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii în ceea ce privește punerea în discuție a excepției prescripției, în sensul în care considerentele hotărârii rețin că sunt reale susținerile privind neinvocarea excepției, iar ulterior reține că excepția a fost pusă în discuție prin concluziile pe fond expuse asupra cererii; a aplicat în mod greșit legea nesocotind faptul că decizia civilă nr. 1327 din 20.10.2011 atrage după sine aplicarea dispozițiilor prevăzute de art.16 din Decretul 167/1958.
În concluzie, arată că prin omisiunea instanței de a pune în discuția părților susținerea cererii de repunere în termenul de prescripție cât și excepția prescripției, s-a încălcat dreptul la apărare al reclamanților și a fost înlăturată posibilitatea acestora de a renunța în mod expres la cererea de repunere în termenul de prescripție, având în vedere că, reclamanții, în concluziile pe fond au renunțat în mod tacit la această cerere.
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la data de 08.11.2010, sub nr._, pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, reclamanții M. I. și D. R. au chemat în judecată pe pârâtul M. București prin Primarul General, solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună repunerea reclamanților în termenul general de prescripție, în temeiul art.19 din Decretul nr.167/1958, cu privire la dreptul de a solicita despăgubiri pentru imobilul situat în București, ..12-14, ., ., obligarea pârâtului la plata prețului plătit de reclamanți pentru cumpărarea acestui imobil și la plata unor daune interese ce constau în diferența de preț și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data la care reclamanții au fost evinși, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au susținut că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă au fost evinși de dreptul de proprietate asupra imobilului menționat în petitul acțiunii, cumpărat în baza Legii nr.112/1995, situație în care sunt îndreptățiți, conform dispozițiilor art.1337 și urm. C.civ., la acordarea de despăgubiri. Termenul de prescripție de 3 ani, în care trebuia formulată acțiunea, nu a fost depășit ca urmare a pasivității lor, ci pentru că au așteptat . Legii nr.1/2009 și comunicarea sentinței civile nr.5315/2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr._, prin care s-a soluționat o acțiune având ca obiect aceleași pretenții.
La termenul de judecată din data de 9.05.2012, reclamanții au depus la dosar cerere de precizare a acțiunii, prin care au învederat instanței că renunță la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata prețului primit în schimbul cumpărării imobilului, cerere asupra căreia au revenit ulterior, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 05.09.2012.
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din 05.09.2012, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtului pe capătul de cerere privind plata prețului imobilului, reținând că prin decizia nr.1327/20.10.2011, irevocabilă, instanța a apreciat că sunt aplicabile dispoz.art.50 alin.2 ind.1 din Legea nr.10/2001, potrivit cărora legitimarea procesuală aparține, într-o astfel de cerere, Ministerului Finanțelor Publice și nu Municipiului București prin Primarul General.
Prin sentința civilă nr.7876/10.10.2012, Judecătoria Sectorului 5 București a respins cererea de repunere în termenul de prescripție formulată de reclamanți și, pe cale de consecință, a respins capătul de cerere din acțiune privind diferența dintre prețul plătit de reclamanți și sporul de valoare la data evicțiunii, ca prescris.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr.619/30.09.1996 Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. AVL Berceni S.A., a vândut reclamanților, în baza Legii nr.112/1995, apartamentul nr.6 situat în București, ..12-14, ., prețul fiind de 934,931 ron.
Prin decizia civilă nr.725/21.11.2006, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr._/2/2005, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului mai sus menționat, iar prin decizia civilă nr.1327/20.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr._, irevocabilă, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat să plătească reclamanților suma de 934,931 ron cu titlu de preț contractual.
Instanța a apreciat că, potrivit dispozițiilor Decretului nr.167/1958, acțiunea prin care reclamanții solicită despăgubiri pentru imobilul de care au fost evinși, putea fi formulată legal în termen de 3 ani de la data la care s-a produs evicțiunea, respectiv de la 21.11.2006, când a fost desființat contractul de vânzare-cumpărare nr.619/30.09.1996, prin decizia civilă nr.725/2006 a Curții de Apel București.
Constatând că termenul de prescripție prevăzut de lege s-a împlinit la data de 21.11.2009, iar din dovezile administrate în cauză nu au rezultat existența unor motive temeinice care să-i fi împiedicat pe reclamanți să formuleze acțiunea în acest termen, instanța a dispus respingerea cererii de repunere în termen formulată de aceștia și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă.
Instanța a apreciat că simpla speculație sau dorința de adoptare a unei legi speciale, invocată de reclamanți prin acțiune, nu este o piedică relativă pentru o persoană în a introduce o acțiune, cu atât mai mult cu cât aceasta avea posibilitatea să acționeze în baza altor dispoziții legale în vigoare la momentul producerii evicțiunii.
Împotriva sentinței instanței de fond au declarat apel reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de apel au susținut că sentința primei instanțe este lovită de nulitate absolută, deoarece instanța a omis să pună în discuția părților cererea de repunere în termenul de prescripție formulată de reclamanți și excepția prescripției dreptului reclamanților de a solicita diferența dintre prețul plătit și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data evicțiunii.
În continuare, au susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art.2512 din Noul Cod Civil, care reglementează excepția prescripției ca o excepție de ordine privată, ceea ce înseamnă că ea putea fi invocată legal doar de pârât, nu și de instanță, din oficiu.
În ceea ce privește prescripția, apelanții au susținut că aceasta nu a operat în cauză, termenul de prescripție prevăzut de lege fiind întrerupt, conform dispozițiilor Noului cod civil ori acelor corelative prevăzute în Decretul nr.167/1958, prin promovarea de către reclamanți a acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr._, care a fost admisă de instanța de judecată.
La momentul când s-a dat cuvântul pe fond, reclamanții au apreciat că nu se mai impune discutarea cererii de repunere în termenul de prescripție pentru capătul 2 de cerere din acțiune, având în vedere decizia civilă nr.1327/20.10.2011.
Prin decizia civilă nr.382/11.04.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în primul rând, că cererea de repunere în termen formulată de reclamanți și, pe cale de consecință, prescripția dreptului material la acțiune se impunea a fi soluționate în cauză în raport de dispozițiile Decretului nr.167/1958, deoarece acțiunea a fost introdusă la data de 08.11.2010, anterior intrării în vigoare a Noului Cod Civil, ale cărui dispoziții se aplică, conform legii de punere în aplicare a codului, doar acțiunilor formulate ulterior intrării sale în vigoare.
Susținerile apelanților, în sensul că instanța de fond nu le-ar fi pus în discuție, separat, excepția dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind daunele interese, deși reale, au fost considerate de tribunal ca nefiind un motiv de anulare sau schimbare a sentinței primei instanțe, deoarece, în speță, nu exista obligația instanței de a pune în discuție această excepție, atâta timp cât prin acțiune reclamanții solicitaseră repunerea în termenul general de prescripție. Ca urmare a respingerii cererii de repunere în termenul de prescripție, instanța de fond a admis excepția prescripției, excepție pusă în discuția părților prin concluziile pe fond expuse asupra acțiunii, nefiind obligatorie invocarea sa separată de pârâți sau de către instanță.
Cu privire la capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata prețului plătit pentru imobil, tribunalul a apreciat că a fost în mod corect soluționat de prima instanță, în considerarea prevederilor art.50 alin.2 ind.1 din Legea nr.10/2001, precum și a deciziei nr.1327/20.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel București, în care s-a reținut că obligația de a restitui acest preț aparține Ministerului Finanțelor Publice și nu pârâtului din prezenta cauză.
Legalitatea sentinței instanței de fond a fost reținută în calea de atac a apelului și în ceea ce privește soluția pronunțată asupra cererii de repunere în termen, pentru celelalte pretenții, tribunalul apreciind că în mod corect prima instanță a respins cererea reclamanților privind repunerea în termen, motivele invocate de aceștia în acțiune nereprezentând motive temeinice care să justifice o astfel de repunere.
Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs au susținut că sentința instanței de fond este lovită de nulitate absolută întrucât nu s-a pus în discuția părților nici cererea de repunere în termenul de prescripție și nici excepția prescripției dreptului lor de a solicita diferența între prețul plătit reactualizat și sporul de valoare dobândit de imobil, încălcând astfel dispozițiile art. 127, 129 alin. 4, 137 Cod Procedură Civilă și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului .
În continuare au arătat că și decizia instanței de apel este nelegală, pentru că menține încălcarea normelor de procedură indicate mai sus, nu analizează susținerile lor privind întreruperea prescripției extinctive prin introducerea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr._, cuprinde motive contradictorii cu privire la punerea în discuție a excepției prescripției și a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.
În finalul motivelor de recurs s-a arătat că, prin omisiunea instanței de fond de a pune în discuție excepția prescripției s-a încălcat nu numai dreptul lor la apărare, dar a fost înlăturată și posibilitatea acestora de a renunța în mod expres la cererea de repunere în termen.
În drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 Cod Procedură Civilă
Analizând decizia instanței de apel, Curtea va reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în contradictoriu cu M. București prin Primarul General, repunerea în termenul general de prescripție cu privire la dreptul lor de a solicita despăgubiri, obligarea pârâtului la plata prețului plătit de reclamanți pentru imobilul situat în București, .. 12-14, ., ., reactualizat și la plata unor daune interese, constând în diferența de preț și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, cu cheltuieli de judecată .
Prin cererea depusă la dosar la data de 06.06.2012, reclamanții și-au precizat acțiunea, învederând instanței de fond că renunță la judecarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata prețului plătit pentru imobil, reactualizat, având în vedere faptul că această pretenție le-a fost admisă de o altă instanță prin decizia civilă 1327/20.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie .
La termenul de judecată din data de 05.09.2012, reclamanții prin apărător ales au revenit asupra acestei renunțări, învederând că solicită în continuare obligarea pârâtului M. București prin Primarul General la plata prețului plătit pentru imobil, reactualizat, deși prin decizia civilă 1327/20.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie s-a dispus obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata acestui preț, deoarece, în opinia lor, obligația de a plăti prețul reactualizat revine pârâtului din prezenta cauză, respectiv Municipiului București prin Primarul General, în calitate de vânzător și nu Ministerului Finanțelor Publice .
Luând act de precizarea făcută de reclamanți prin apărător, instanța de fond a dispus, la același termen de judecată, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primarul General, față de dispozițiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 care pun în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de plată a acestui preț, rămânând învestită legal cu cererea reclamanților de repunere în termenul general de prescripție, de obligare a pârâtului M. București prin Primarul General la plata unor daune interese, constând în diferența de preț și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, cu cheltuieli de judecată .
Cu ocazia dezbaterilor, la termenul de judecată din data de 03.10.2012, când pârâtul M. București prin Primarul General a lipsit, instanța de fond a acordat cuvântul apărătorului reclamanților asupra acțiunii formulate, ocazie cu care acesta a solicitat admiterea cererii și obligarea pârâtului la plata diferenței de preț și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii.
Procedând astfel, instanța de fond a dat eficiență principiului contradictorialității care obligă instanța de judecată să respecte dreptul părților de a formula cereri, de a propune și administra probe, dar și de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului.
În baza acestui principiu, părțile au posibilitatea legală, dar și obligația de a participa în mod activ la desfășurarea judecății, atât prin susținerea și dovedirea acțiunilor și drepturilor proprii, cât și prin dreptul de a combate susținerile părții potrivnice și de a-și exprima poziția față de măsurile pe care instanța le poate dispune.
Pentru respectarea acestui principiu, instanța are obligația de a pune în discuția părților toate aspectele de fapt și de drept pe baza cărora va soluționa litigiul, dar limitele și modalitatea în care acestea înțeleg să-și spună punctul de vedere cu privire la aspectele puse în discuție, nu pot fi stabilite de instanță.
După terminarea cercetării judecătorești în cauză, instanța de fond a acordat cuvântul pentru dezbateri asupra acțiunii, iar faptul că reclamanții, prin apărător ales, s-au limitat la solicitarea de admitere a acțiunii și de obligare a pârâtului la plata unor daune interese, constând în diferența de preț și sporul de valoare dobândit de imobil între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, cu cheltuieli de judecată nu poate fi asimilat cu încălcarea de către instanță a principiului contradictorialității sau a celui privind rolul activ al judecătorului, pentru omisiunea de a pune în discuția părților excepția de prescripție a acțiunii.
Analiza problemei de drept privind prescripția acțiunii a fost impusă instanței de fond de soluționarea cererii formulată de reclamanți prin acțiune, privind repunerea în termenul general de prescripție, situație în care, în mod corect tribunalul a apreciat că nu exista obligația instanței de a pune expres în discuție excepția prescripției acțiunii, suplinită, practic, prin acordarea cuvântului în susținerea acțiunii cu ocazia dezbaterilor.
De altfel, cu ocazia soluționării mai multor plângeri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți, neputând interveni însă în completarea concluziilor puse de părți cu ocazia acestor dezbateri .
Nefondată este și critica prin care se susține că ar exista contradicție în considerentele deciziei instanței de apel, cu privire la punerea în discuție a excepției prescripției de către prima instanță, în sensul că se reține atât faptul că excepția nu a fost pusă în discuție, cât și faptul că recurenții reclamanți au avut posibilitatea să formuleze concluzii cu privire la această excepție prin cuvântul acordat asupra cererii.
Analizând critica formulată în apel, prin care apelanții reclamanți susțineau nulitatea hotărârii primei instanțe pentru omisiunea de a pune în discuția părților excepția prescripției acțiunii, instanța de apel a reținut că, deși reală susținerea lor, în sensul că instanța de fond nu a pus în discuția părților excepția prescripției acțiunii, nu reprezintă un motiv de anulare a sentinței pentru că nu exista obligația instanței de a pune în discuție o astfel de excepție, reclamanții având posibilitatea de a pune concluzii asupra ei cu ocazia dezbaterilor asupra cererii de repunere în termen.
Astfel de considerente nu numai că nu sunt contradictorii, în sensul art. 304 pct. 7 Cod Procedură Civilă, dar sunt clare și legale, instanța de control judiciar considerând că, deși excepția prescripției dreptului material la acțiune nu a fost pusă în discuția părților în mod expres, separat de acordarea cuvântului pentru dezbateri asupra acțiunii, aceasta nu poate conduce la anularea hotărârii, deoarece prin acțiunea asupra căreia li s-a acordat cuvântul în dezbateri și au pus concluzii reclamanții au solicitat expres repunerea în termenul general de prescripție, ce presupunea firesc analiza excepției prescripției dreptului material la acțiune și excludea obligația instanței de a pune în discuție, separat, aceeași excepție.
Prin motivele de apel, reclamanții au invocat și întreruperea prescripției prin introducerea acțiunii ce a făcut obiectul dosarului nr._, aspect pe care instanța de apel nu l-a analizat în considerentele deciziei pronunțate, lipsa motivării fiind însă suplinită, conform art. 304 pct. 7 Cod Procedură Civilă, de considerentele prezentei decizii, ce vor fi redate în continuare.
Prin suspendarea prescripției extinctive se înțelege acea modificare a cursului prescripției ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de prescripție, pe timpul cât durează situațiile care îl pun pe titularul dreptului la acțiune în imposibilitate de a acționa.
Conform dispozițiilor art.16 alin.1 litera b din Decretul nr.167/10.04.1958 prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată …, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă, cu excepția situațiilor în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.
Pentru a înlătura prescripția acțiunii, recurenții reclamanți au invocat dispozițiilor legale mai sus menționate și decizia civilă nr. 1327/20.10.2011 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III a Civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în dosarul nr._ .
Efectul întreruptiv de prescripție, prevăzut de art. 16 are în vedere formularea unei cereri de chemare în judecată împotriva aceluiași pârât debitor și este condiționat de admiterea acesteia de către instanța de judecată. Or, hotărârea judecătorească invocată de recurenții reclamanți a fost formulată și soluționată în contradictoriu cu alt pârât, respectiv cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar prin dispozitiv a menținut soluția de respingere a cererii reclamanților privind obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului, situație în care nu se poate susține că prin formularea acestei cereri de chemare în judecată s-ar fi întrerupt prescripția dreptului material la acțiune al reclamanților împotriva pârâtului din prezenta cauză – M. București prin Primarul General .
Termenul de prescripție pentru formularea acțiunii ce face obiectul prezentei cauze a început să curgă, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, la data la care recurenții reclamanți au fost evinși în dreptul de proprietate asupra imobilului, respectiv la data de 21.11.2006, când instanța de judecată, prin decizia civilă nr. 725/21.11.2006, a constatat irevocabil nulitatea absolută a actului lor de vânzare - cumpărare, lipsindu-l astfel de efecte și s-a împlinit la data de 21.11.2009. Acțiunea a fost înregistrată la oficiul poștal la data de 05.11.2010, cu depășirea termenului legal de prescripție extinctivă, situație în care, reținând și faptul că nu a fost dovedită existența unor motive temeinice care să-i fi împiedicat pe reclamanți să formuleze în termen acțiunea, instanțele anterioare au respins cererea reclamanților de repunere în termen și, pe cale de consecință a respins cererea ca fiind prescrisă.
Apreciind că decizia instanței de apel este legală, Curtea va dispune, în baza art. 312 Cod Procedură Civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți M. I. și D. R., împotriva deciziei civile nr.382/A din 11.04.2013, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 28.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
D. A. B. I. B. DOINIȚA M.
GREFIER
L. C.
Red.I.B.
Tehnored.B.I.
2 ex/12.11.2013
----------------------------------------
T.B.-Secția a IV-a – L.I.F.
- R.E.G.
Jud.Sector 5 – L.A.M.Z.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 1800/2013. Curtea de Apel... | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 186/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
