Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1569/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1569/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-10-2013 în dosarul nr. 1569/2013
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1569
Ședința publică de la 10.10.2013.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - M.-A. N.-G.
JUDECĂTOR - I. D.
JUDECĂTOR - M. I.
GREFIER - M. C.
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află pronunțarea asupra recursului formulat de recurenta pârâtă N. T., împotriva deciziei civile nr. 676 A din 20.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații reclamanți W. I. și W. Ș. C. și cu intimații intervenienți W. E., W. A. G. și W. M..
P. are ca obiect – revendicare imobiliară.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc la termenul de judecată din data de 26.09.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat consecutiv pronunțarea cauzei la data de 3.10.2013, apoi la data de 10.10.2013, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 11.04.2002, sub nr._ (nr. format vechi 5439/2002), reclamantul W. P. C. a chemat în judecată pe pârâta N. T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța pârâta să fie obligată să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie folosința imobilului situat în București, . Republicii nr. 38) nr. 28, ., să se dispună evacuarea pârâtei din imobil și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 6851/14.05.1999, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/1998, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2702R/07.09.2000, decizie pronunțată de Secția a IV a Civilă a Curții de Apel București, în dosarul nr. 2506/2000, a fost admisă cererea sa de revendicare privind imobilul situat în București, . Republicii nr. 38), nr. 28, sector 2, în contradictoriu cu C.G.M.B. În continuare, reclamantul a arătat că imobilul a aparținut autorului său, W. C., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/19.12.1925 la Tribunalul I. – Secția notariat. Ulterior, imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, deși proprietarul era exceptat de la naționalizare.
A mai arătat reclamantul că pârâta a dobândit imobilul prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 193/30.09.1996, în baza Legii nr. 112/1995, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatarul de sector.
Argumentele susținute de către reclamant în sensul admiterii cererii au fost împrejurarea că cele două titluri de proprietate provin de la autori diferiți, la compararea cărora să se rețină că pârâta nu deține un titlu sau că acesta provine de la un neproprietar, iar în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece a intrat în vigoare la data de 08.02.2001 și se aplică actelor încheiate după acest moment conform principiului neretroactivității legii.
Pârâta N. T. a depus la dosar mai multe întâmpinări distincte prin care a solicitat respingerea acțiunii; cu cheltuieli de judecată. A invocat excepția inadmisibilității, solicitând admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii ca inadmisibilă în conformitate cu dispozițiile art. 20, art. 21, art. 24, art. 46, și art. 47 din Legea nr. 10/2001 și art. 159 și art. 162 C.proc.civ., arătând că preluarea s-a făcut cu titlu, prin naționalizarea imobilului, iar revendicarea lui nu mai este posibilă pe calea dreptului comun, ci numai pe calea unei legi speciale. Reclamantul este, de altfel, obligat în revendicarea unui bun preluat abuziv de stat să se prevaleze de prevederile Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte, în această situație se pot stabili doar măsuri reparatorii prin echivalent.
Pârâta a invocat și excepția neopozabilității sentinței civile nr. 6851/14.05.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/1998, față de pârâtă, având în vedere că litigiul s-a purtat între reclamant și pârâta Consiliul General al Municipiului București, excepția neopozabilității actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/19.12.1925 la Tribunalul I. – Secția Notariat, motivat de faptul că imobilul cumpărat de autorul reclamantului este situat în ., fost 30, ori, în prezenta cauză se revendică imobilul situat în ., fost Republicii nr. 38, neprezentându-se probe care să ateste identitatea imobilului de astăzi cu cel menționat în titlul din anul 1925, fiind doar simple afirmații ale reclamantului. În acest din urmă sens, a susținut pârâta că în conformitate cu planul de situație a imobilului datat 14.10.1925, anexă la contract, acesta avea fațada aliniată către . ce astăzi imobilul este aliniat la . plus, vechea clădire avea dimensiuni mult mai mici și o formă neregulată.
Pârâta a invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, motivat de faptul că acesta nu prezintă dovada care să îi ateste cetățenia și identitatea, nu prezintă dovada filiației față de C. W., copiile certificatelor de moștenitor și ale celorlalte acte sunt ilizibile, neconcludente și par a aparține altei persoane cu același nume.
Cât privește fondul cererii, pârâta a arătat că susținerile reclamantului sunt nefondate, urmând a se reține că încheierea contractului de vânzare cumpărare de către pârâtă s-a făcut cu o deplină bună-credință din partea cumpărătorului și cu respectarea condițiilor impuse de lege, fapt ce îi conferă un titlu de proprietate perfect valabil, confirmat ulterior și de dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La aceeași dată, pârâta N. T. a formulat și cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București și a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru a asigura opozabilitatea hotărârii judecătorești ce se va pronunța.
În motivarea cererii de chemare în garanție, pârâta a arătat că, în caz de restituire în natură a bunurilor cumpărate de la Stat, debitoare sunt instituțiile publice implicate, Statul fiind prin Ministerul Finanțelor Publice garantul acestor obligații și, în cazul în care instituțiile îndreptățite, în speță C.G.M.B. nu dispun de fondurile necesare despăgubirii, Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant, va plăti creanța respectivă.
Instanța a calificat excepțiile inopozabilității sentinței civile nr. 6851/14.05.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._/1998, față de pârâtă, respectiv a inopozabilității actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/19.12.1925 la Tribunalul I. – Secția Notariat, ca fiind apărări de fond și a respins excepția inadmisibilității cererii cu motivarea cuprinsă în încheierea pronunțată la acea dată; totodată, a dispus în condițiile art. 137 alin. 2 C.proc.civ. unirea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului cu fondul cauzei.
A fost formulată de către W. E., W. A. G. și W. M. o cerere de intervenție voluntară principală, prin care solicitau să se constate că au calitate de coproprietari ai imobilului situat în București, Bulevardul C. I nr. 28 (fost nr. 38), sector 2, iar pârâta să fie obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie acestora și reclamantului apartamentul nr. 9 aflat la etajul 4 al imobilului litigios, împreună cu terenul aferent.
În motivarea cererii de intervenție, s-a arătat de către W. E., W. A. G. și W. M. că justifică un interes legitim, născut și actual de a interveni în pricina dedusă judecății, iar cererea acestora este admisibilă și în legătură cu cererea principală, având în vedere că apartamentul ce face obiectul acțiunii în revendicare a reclamantului constituie o parte a imobilului dobândit de W. C., prin cumpărare, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1925 la Tribunalul I., acest imobil făcând subsecvent obiectul unei naționalizări cu caracter abuziv, în baza Decretului nr. 92/1950. Au mai arătat că W. C. a decedat la data de 10.04.1980, iar alături de reclamant sunt moștenitori ai acestuia, ca succesori ai fiului său, W. G. T., decedat la data de 05.09.1997, potrivit certificatelor de moștenitor nr. 41VIW 171/80 emis la data de 28.12.1988 de către tribunalul Wiesbaden și nr. 103 emis la data de 08.11.1999 de către Biroul Notarial Public S. C., respectiv certificatul de moștenitor nr. 41VTW 129/97 emis la data de 05.02.1998 de către Tribunalul Wiesbaden, calitate care, de altfel, a fost recunoscută de către reclamant, așa cum rezultă din tranzacția autentificată sub nr. 633 din 17.10.2002 la Biroul Notarial Public P. A. A..
Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a depus la dosar la data de 11.08.2009, prin serviciul registratură, întâmpinare la cererea de chemare în garanție, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a sa cu privire la plata valorii de circulație a imobilului, față de dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, susținând că nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamanta ar fi de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar contractul nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească.
S-au formulat cereri de intervenție voluntară accesorie în interesul pârâtei N. T. de către C. R., T. I. și T. G., prin care se arată că sunt chemați în judecată, printr-o acțiune identică, de către același reclamant și aceiași intervenienți principali, pentru revendicarea apartamentelor nr.8 și nr.5, situate în aceeași clădire, pricini ce formează obiectul dosarului aceleiași judecătorii, respectiv 228/2002 și 226/2002, în drept fiind invocate dispozițiile art. 49 alin. 1 și 3 și art. 51 și urm. C.proc.civ.
Prin încheierea de la termenul din data de 26.10.2009, instanța a respins cererile de intervenție voluntară accesorie formulate de C. R., T. I. și T. G. ca fiind inadmisibile.
La termenul din data de 26.04.2010, pârâta personal și prin apărător ales a învederat că înțelege să renunțe la judecata capetelor de cerere privind daune morale în cuantum de 100.000 RON și drept de retenție, instanța luând act în condițiile art. 246 C.proc.civ.
Prin sentința civilă nr. 8882/27.09.2010, Judecătoria Sectorului 2 București a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul W. P. C., în contradictoriu cu pârâta N. T., chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General și intervenienții voluntari principali W. E., W. A. G. și W. M.; a admis cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienții voluntari principali W. E., W. A. G. și W. M.; a obligat pârâta N. T. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului W. P. C. și intervenienților W. E., W. A. G. și W. M., bunul imobil situat în București, .. 28, ., sector 2, format din vestibul, hol, cameră, cameră, culoar, cameră, baie, wc, bucătărie, cămară, sas, WC, balcon, boxă, subsol, în suprafață utilă de 93,22 mp și teren aferent; a dispus evacuarea pârâtei din imobilul menționat mai sus; a obligat pârâta să achite intervenientului W. A. G. suma de 2564,45 lei cheltuieli de judecată și a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de pârâta N. T., în contradictoriu cu chemații în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General cu formarea unui nou dosar, fixând termen de judecată la data de 29.11.2010, C2, cu citare părți.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin actul de vânzare – cumpărare autentificat sub nr._/19.12.1925 de Tribunalul I. – Secția Notariat (filele 7 -9 dosar), W. C. a cumpărat de la E. N. și E. S., imobilul situat în București, ., fost 30, care are fațada și pe ., alcătuit din teren și construcțiile existente.
Potrivit dosarului vizând Autorizațiunea nr. 17C emisă în aprilie 1932 de Primăria Sectorului I G., C. W. a fost autorizat a construi la față pe aliniere pe ., și retras din aliniere și paralel cu . de clădire cu subsol, parter și patru etaje, existând mențiune în referatul aferent cererii nr. 4692/1932 că vechea construcție se dărâmă (filele 158, 160 dosar).
Potrivit adresei nr. 733DEP/2073/20.04.1999 (fila 81 dosar) emisă de PMB - Serviciul Nomenclatură Urbană, în evidențele cadastrale (întocmite pe bază de declarații la nivelul anului 1986) este înscris imobilul cu nr. 38 pe ., figurează proprietate de stat cu teren în suprafață totală de 415 mp din care 320 mp ocupați de construcții, cu posesor parcelă ICRAL F., cu mențiunea că în baza Decretului - lege nr. 92/1950, imobilul a trecut în proprietatea statului, foștii proprietari figurând în anexa la decret după cum urmează: poz. 8273: W. C., 3 apartamente + Bușteni; poz. 3208: G. D., apartamentul 6.
Potrivit adresei nr. 1110EP/2466/21.04.1999 (fila 76 dosar) emisă de PMB -Serviciul Nomenclatură Urbană, imobilul ce a purtat numărul 28 pe . 2, a purtat succesiv numărul 30 pe . anterior anului 1921, numărul 14 pe . din anul 1921 până în anul 1936, numărul 38 pe . din anul 1936 până în anul 1948, numărul 38 pe . 1948 până în anul 1991 și nr. 28 pe . anul 1991.
Prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 193/30.09.1996, vânzătorul PMB prin mandatar . vândut către pârâta N. T. imobilul situat în București, .. 28, etaj 4, ., compus din vestibul, hol, cameră, cameră, culoar, cameră, baie, wc, bucătărie, cămară, sas, wc, balcon, boxă subsol în suprafață de 93,22 mp, împreună cu o cotă indiviză de 8,15% din părțile de folosință comune ale imobilului și 27,46 mp teren situat sub construcție.
Prin sentința civilă nr. 6851/14.05.1999 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București în dosar nr._/1998, definitivă prin decizia civilă nr. 367A/11.02.2000 pronunțată de Tribunalul București – Secția a Va civilă și de contencios administrativ în dosar nr. 5443/1999 de respingere apel și irevocabilă prin decizia civilă nr. 2702R/07.09.2000 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă în dosar nr. 2506/2000 de constatare nul recurs (filele 479 – 486 dosar), a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul W. P. C. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului București și obligat pârâtul să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, .. 28 (fostă Republicii nr. 38), sector 2, compus din teren în suprafață de 81,02 mp și construcție. Din analiza considerentelor sentinței menționate, se constată că Judecătoria Sector 2 București a reținut în argumentare că «imobilul din .. 28 (fost Republicii nr. 38) a aparținut autorului reclamantului, respectiv lui W. C., așa cum rezultă din actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/1925, a autorizației de construire nr. 4692/18.03.1932 și a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950. Reține instanța de asemenea că la data naționalizării autorul acestuia era angajat consilier tehnic la Cooperativa Meșteșugărească Tehnica Morăritului deci făcea parte din categoriile exceptate de la naționalizare prevăzute de art. II din Decretul 92/1950, deci imobilul este deținut de stat fără titlu legal fiind greșit naționalizat ».
Instanța a mai reținut că reclamantul W. P. C. este moștenitor legal, fiu, al defunctului W. C., potrivit certificatului de moștenitor nr. 1268/14.08.1992 emis de Notariatul de Stat Sector 1 (fila 461 dosar).
În ceea ce îi privește pe intervenienții W. E., W. A. G. și W. M., instanța constată că aceștia sunt moștenitori ai defunctului W. G. - T. potrivit certificatului de moștenire în comun nr. 41VfW 129/97 emis de Tribunalul Wiesbaden (fila 211 dosar), acesta din urmă având calitatea de moștenitor al defunctului W. C. în condițiile certificatului de moștenitor nr. 103/08.11.1999 emis de BNP S. C. (fila 198 dosar) raportat la sentința civilă nr. 7426/27.11.2003 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosar nr. 8778/2002, definitivă și irevocabilă (filele 182 – 183 dosar).
Reclamantul și intervenienții voluntari principali (în interes propriu) au apelat la acest demers procesual în contradictoriu cu pârâta, respectiv o acțiune civilă în revendicare, având ca finalitate recunoașterea pe cale judecătorească a dreptului lor de proprietate asupra apartamentului nr. 9, ocupat de pârâtă și situat în București, .. 28 (fost Republicii 38), sector 2, invocând, prin mecanismul juridic al comparării titlurilor, preferabilitatea titlului lor de proprietate față de titlul produs de pârâtă.
Astfel, observând dispoz. art. 480 si urm. C.civ., instanța reține că acțiunea în revendicare este acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Astfel, succesul acțiunii în revendicare este condiționat de dovedirea de către reclamant a calității sale de proprietar îndreptățit la restituirea bunului, sarcina probei incumbându-i față de dispozițiile art. 1169 C.civ.
În această ordine de idei, instanța a reținut dispozițiile art. 44 alin. 1 din Constituția României, dispozițiile art. 11 alin. 2 din Constituția României, dispozițiile art. 20 alin. 2 din Constituția României, prevederile Convenției și ale protocoalelor sale adiționale, interpretarea și aplicarea acestora făcându-se prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Instanța de fond a mai reținut că, în reglementarea situației juridice a imobilelor preluate de statul comunist în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul român a emis, ulterior anului 1989, mai multe acte normative legiferând condițiile restituirii în natură a imobilelor preluate în perioada menționată, respectiv condițiile acordării de măsuri reparatorii prin echivalent.
În acest sens, instanța a reținut dispozițiile Legii nr. 112/1995, care la art. 1 alin. 1 instituia că “Foștii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinația de locuințe, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, după 6 martie 1945, cu titlu, și care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de prezenta lege”, cu mențiunea că potrivit art. 9 din Legea nr. 112/1995 “Chiriașii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a prețului”.
Ulterior, prin art. 6 din Legea nr. 213/1998 legiuitorul a prevăzut că “(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, prin art. 6 alin. 2 C.pr.civ. statuând că “Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.
De asemenea, instanța a mai reținut dispozițiile Legii nr. 10/2001, art. 1 alin. 1 și art. 7 alin. 11, introdus în Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009.
Prin decizia nr. XXXIII din 09.06.2008, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite, admițând un recurs în interesul legii exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a statuat următoarele :“Cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, stabilesc: Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
În cea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu valoarea juridică de interpretare a textelor Convenției, alcătuind împreună cu aceasta dispozițiile în materia drepturilor omului avute în vedere de art. 20 alin. 2 din Constituție, instanța reține că “Un reclamant nu poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție decât în măsura în care hotărârile pe care le contestă se raportează la "bunurile" sale în sensul prezentei dispoziții. Noțiunea "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a beneficia efectiv de un drept de proprietate. Dimpotrivă, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate ce nu poate fi exercitat efectiv nu poate fi considerat ca un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și la fel se întâmplă și în cazul unei creanțe condiționale care se stinge din cauza neîndeplinirii condiției. În speță, Curtea reține că reclamantul a introdus o acțiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării întregului său imobil și pentru a obține restituirea acestuia. În Sentința sa din 10 aprilie 1997, rămasă definitivă, Judecătoria Sectorului 1 București a stabilit că bunul litigios fusese naționalizat prin încălcarea Decretului nr. 92/1950, a statuat că reclamantul rămăsese proprietarul legitim și a obligat statul să restituie bunul (paragraful 14 de mai sus). Această sentință era opozabilă statului, singurul subiect de drept care putea să se pretindă în mod legitim proprietarul bunului în acel moment și care a fost obligat să-l repună pe reclamant în posesia imobilului. Dreptul de proprietate asupra bunului recunoscut astfel cu efect retroactiv nu era revocabil. De altfel, dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost infirmat sau contestat până în prezent, Guvernul recunoscând în mod explicit că reclamantul a rămas proprietar, întemeindu-și apărarea pe această ipoteză. D. care, Curtea apreciază că, în ceea ce privește apartamentul nr. 2, reclamantul are un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. (vezi cauza P. c. România, hotărârea din 1 decembrie 2005, par. 64-65)”.
Instanța a mai învederat că potrivit hotărârii pronunțate la data de 20 ianuarie 2009 în cauza Katz c. România, reluând o jurisprudență constantă în materie, “Curtea reafirmă, în special, că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliară și a restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a bunului altei persoane unor terți de bună-credință, chiar și atunci când această vânzare este anterioară recunoașterii definitive în justiție a dreptului de proprietate al altei persoane, reprezintă privare de un bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr. 1” (paragraful 23).
In consecință, raportat la principiul aplicării directe în dreptul intern a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța a analizat cererea în revendicare în lumina art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, conform căruia „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
Astfel, instanța a reținut că reclamantul și intervenienții dispun de un „bun” protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, având în vedere că, potrivit sentinței civile nr. 6851/14.05.1999 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a dispus restituirea de către Consiliul General al Municipiului București în favoarea reclamantului a imobilului litigios, recunoscându-se implicit în favoarea acestuia calitatea de proprietar al bunului în discuție. Instanța mai arată că Judecătoria Sector 2 București prin sentința civilă nr. 6851/14.05.1999 a dispus restituirea construcției, iar nu doar a unui sau a unor apartamente. În plus, hotărârea judecătorească în discuție, chiar dacă nu a fost pronunțată în contradictoriu cu pârâta din cauza de față, constituie o realitate juridică, statuând cu putere de lucru judecat asupra raportului juridic stabilit între autorul reclamantului și Statul român, autor cu titlu particular al pârâtei, raport juridic constând în preluarea bunului litigios, în sensul că acesta a fost „greșit naționalizat”, iar imobilul „deținut de stat fără titlu”. Totodată, instanța mai învederează că hotărârea judecătorească în discuție are caracter declarativ, iar nu constitutiv sau translativ de drept de proprietate. Astfel, chiar dacă CGMB a fost obligat să lase reclamantul W. P. C. în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, . Republicii nr. 38) nr. 28, sector, compus din teren în suprafață de 81,02 mp și construcție, se impune a fi avut în vedere că bunul era dobândit de reclamant pe cale de moștenire, motiv pentru care acesta nu intra în ansamblul în patrimoniul reclamantului, ci cotă parte se cuvine și celuilalt moștenitor legal potrivit vocației sale.
Nici reclamantul și nici intervenienții nu au intrat în posesia imobilului în urma hotărârii judecătorești, împrejurare în care “bunul” acestuia constă în interesul de a se restitui apartamentul nr. 9 din imobil în natură de către pârâtă, succesoare în drepturi cu titlu particular a Municipiului București, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. 193/1996.
Față de considerentele arătate, instanța a apreciat ca admiterea prezentei acțiuni în revendicare este singura cale prin care se poate concretiza speranța legitimă a reclamantului și intervenienților de redobândire a posesiei asupra imobilului în litigiu. În caz contrar, aceștia ar fi privați, în mod definitiv, de orice posibilitate de a redobândi posesia asupra apartamentului vândut fostului chiriaș, ceea ce ar reprezenta o ingerință în exercitarea efectivă a dreptului de proprietate recunoscut de o instanță judecătorească și garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Concluzia astfel reținută se verifică și din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care statuează constant în sensul că orice negare a competenței instanței de judecată de a examina acțiunea în revendicare reprezintă o încălcarea a articolului 6 din Convenție cu privire la liberul acces la justiție.
Mai mult decât atât, dreptul la restituirea în natura a proprietății asupra imobilului în cauză nu poate fi înlocuit cu un drept subsidiar, de dezdăunare prin echivalent bănesc, ce a fost instituit printr-o lege intrată în vigoare ulterior recunoașterii dreptului de proprietate în patrimoniul reclamantului.
Într-un astfel de caz, a oferi exclusivitate mecanismului instituit de Legea nr. 10/2001, ar conduce la consecința ignorării unei hotărâri judecătorești irevocabile, ale cărei efecte ar fi înlăturate prin intermediul unei legi ulterioare, interpretabilă ca excluzând de la restituire bunurile imobile vândute prin contracte de vânzare-cumpărare încheiate în condițiile Legii nr. 112/1995. De asemenea, nu trebuie scăpată din vedere nici particularitatea cauzei, respectiv confirmarea judiciară a titlului reclamantului anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În mod esențial, rațiunile Legii nr. 10/2001 trebuie legate de repararea nedreptăților create de regimul comunist, fie prin restituirea în natură, fie, subsidiar, prin acordarea de măsuri reparatorii în caz de imposibilitate de restituire, fără însă a se permite pe cale de interpretare validarea unor situații de fapt născute din culpa autorităților. În acest sens, se impune a fi subliniată diferențierea dintre interesul și dreptul unui astfel de reclamant de a obține restituirea bunului în natură, în materialitatea sa, confirmat judiciar în mod irevocabil, și situația persoanei care urmează procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, fără a fi întreprins niciun alt demers în precedent.
Din această perspectivă, autorul reclamantului și intervenienților apare indiscutabil ca având un drept preferabil, câtă vreme a dobândit bunul ca urmare a unor transmiteri succesive voluntare, prin acte juridice încheiate cu respectarea condițiilor de validitate, și care, nedesființate în justiție, beneficiază de prezumția de valabilitate. În plus, prin sentința civilă nr. 6851/1999 s-a confirmat judiciar dreptul de proprietate al părții reclamante. Poziția statului, ca autor al pârâtei, este diametral opusă, întrucât acesta a intervenit în circuitul juridic civil, invocând un act normativ pe care l-a aplicat greșit, pentru a-și justifica actul de preluare a unui bun aflat în mod legitim în patrimoniul altui subiect de drept, pe care nu l-a despăgubit prealabil și proporțional cu pierderea suferită. Totodată, instanța apreciază că buna-credință a pârâtei-cumpărătoare, ca atitudine subiectivă manifestată de aceasta la momentul perfectării contractului de vânzare – cumpărare, deși poate salvgarda, în anumite condiții, actul juridic, apare ca irelevantă în cauza de față în contextul în care Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare ulterior confirmării judiciare a dreptului de proprietate în patrimoniul părții reclamante, iar valorificarea legii ca și mod de dobândire a dreptului de proprietate în condițiile art. 645 C.civ. ar implica o aplicare retroactivă, de natură a prejudicia partea reclamantă, în condițiile în care Statul nu a acordat acesteia nicio despăgubire pentru o astfel de lipsire de proprietate invocată de pârâtă.
Pentru aceste motive, instanța a acordat preferință dreptului de proprietate al reclamantului și intervenienților, în calitate de succesori în drepturi ai proprietarului inițial, în detrimentul pârâtei care a dobândit proprietatea unui bun asupra căruia statul nu și-a constituit un titlu valabil, motiv pentru care a admis cererea de chemare în judecată formulată și a obligat pârâta să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, .. 28, ., sector 2, plus terenul aferent.
În argumentare, prima instanță a arătat că nu poate primi apărarea pârâtei în sensul că nu ar exista o identitate între imobilul litigios și cel aflat în patrimoniul autorului W. C.. Astfel, instanța arată că potrivit Autorizațiunii din anul 1932 a intervenit demolarea construcției inițiale achiziționate în anul 1925 și edificarea unei construcții noi alcătuite din subsol, parter și patru etaje pe . față pe aliniere și retras din aliniere și paralel cu ., 160 dosar). Referitor la aspectul naționalizării doar a unui număr de 3 apartamente pe numele defunctului W. C. potrivit Anexei la Decretul nr. 92/1950, respectiv a unui al patrulea apartament pe numele G. D., instanța învederează că ansamblul imobilului – construcție și teren, situat la adresa din București, ., a fost înstrăinat de Municipiul București prin contracte de vânzare – cumpărare, după cum rezultă din adresa nr. 2545/2001 emisă de . 14 dosar). În acest condiții, incumba pârâtei, față de disp. art. 1169 C.civ., dovedirea faptului că imobilul ar fi intrat legal în cond. art. 644 – 645 C.civ. în patrimoniul Statului, altfel decât prin preluare abuzivă prin Decretul nr. 92/1950 sau dovedirea faptului că W. C. a înstrăinat în precedent celelalte apartamente din imobilul construit. Cum o astfel de probă nu a fost făcută, prezumția rezonabilă este că imobilul a fost preluat în fapt în întregime de către stat, or constructor și implicit proprietar, în virtutea Autorizațiunii nr. 17C/1932, era W. C., rezultând că se înstrăinase la data naționalizării un singur apartament, cel cu nr. 6, fără a fi afirmată de către pârâtă identitatea apartamentului său cu acesta din urmă. Instanța a apreciat că incumbă pârâtei sarcina probei față de disp. art. 1169 C.civ., întrucât a stabili în sarcina reclamantului sau intervenienților o astfel de probă ar implica dovedirea unui fapt negativ nedeterminat, respectiv faptul că W. C. nu vânduse și alte apartamente.
Reținând dispozițiile art. 480 și urm. C.civ., instanța a dispus și evacuarea pârâtei din imobilul situat în București, .. 28, ., în absența unui titlu care să îi permite acesteia exercitarea folosinței bunului litigios.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta N. T., invocând următoarele motive:
1. instanța a hotărât asupra unui bun neidentificat și în favoarea unui reclamant care nu și-a dovedit calitatea; din actul de naționalizare rezultă că reclamantului i s-au naționalizat două apartamente (neindividualizate), iar reclamantul a formulat acțiuni în revendicare pentru toate acestea, câștigând, între timp, două apartamente, ceea ce înseamnă atât că nu s-a probat că reclamantul ar fi fost proprietarul cert al apartamentului ce face obiectul prezentei cauze și nu al altuia, cât și că reclamantul a redobândit deja cele două apartamente care i-au fost naționalizate, astfel încât nu mai are ce revendica;
2. nu s-au comparat titluri având același obiect; titlul autorului reclamantului vizează un teren, astfel, încât, acest titlu, prin sine, nu dovedește dreptul de proprietate asupra apartamentului care face obiectului titlului invocat de pârâtă, reclamantul nefăcând, practic, dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, mai ales în contextul menționării în decretul de naționalizare a preluării de la autorul reclamantului a doar două apartamente din 10;
3. în mod greșit instanța de fond a răsturnat sarcina probei, cerând pârâtei să dovedească faptul că reclamantul nu mai era proprietar asupra apartamentului revendicat la data naționalizării, în condițiile în care era dovedită situația afirmativă a naționalizării a numai două apartamente din cele 10 ale imobilului;
4. s-au recunoscut efecte juridice unei hotărâri judecătorești inopozabile (sentința civilă nr. 6851/1999), care privea o judecată care nu s-a purtat împotriva pârâtei-apelante;
5. argumentarea greșită a preferabilității titlului reclamantului prin referiri la soluții legale și jurisprudențiale ce pot fi deopotrivă utilizate în sprijinului titlului pârâtei-apelante, neluându-se în calcul hotărârea-pilot M. A. versus România;
6. titlul apelantei-pârâte este preferabil prin raportare la prevederile art. 7 alin. 11 din Legea nr. 10/2001;
7. hotărârea atacată contravine principiului preeminenței dreptului, prin aceea că textele de drept reținute în justificarea acțiunii sunt aplicabile în egală măsură și în justificarea dreptului pârâtei, care beneficiază în plus și de protecția Legii speciale nr. 1/2009.
Prin întâmpinare, intimații-intervenienți au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.676 A/20.06.2012, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă N. T., împotriva sentinței civile nr. 8882/27.09.2010, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-reclamant W. P. C., decedat la data de 12.02.2011, continuată de W. I. și W. Ș.-C., cu intimații-chemați în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General și cu intimații-intervenienți voluntari principali W. E., W. A. G. și W. M. și a obligat apelanta la 4.072,84 lei, către intimații-intervenienți, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut cu privire la criticile aduse la punctele 1, 2 și 3 că titlul de proprietate al autorului reclamanților asupra terenului unit cu autorizația de construcție probează existența, în epocă, a dreptului de proprietate asupra întregii clădiri, iar menționarea în anexa la Decretul de naționalizare nr. 92/1950 a numai două apartamente preluate de stat de la autorul reclamanților nu dovedește în sine faptul că celelalte apartamente din imobil nu se mai aflau în proprietatea acestuia, existând și posibilitatea unei preluări de către stat a celorlalte apartamente doar în mod faptic; s-ar putea răsturna prezumția existenței dreptului de proprietate al autorului reclamanților asupra tuturor apartamentelor din clădire doar în măsura în care s-ar dovedi în mod determinat și concret fie înstrăinarea unora dintre aceste apartamentele către alte persoane, fie existența unor titluri ale unor terțe persoane asupra acelor apartamente la data naționalizării, fie menționarea în decretul de naționalizare a preluării altor apartamente de la terțe persoane, altele decât autorul reclamanților.
Nu se poate pretinde reclamantului să facă dovada că până la momentul naționalizării nu pierduse dreptul de proprietate asupra unor apartamente (inclusiv a celui în speță), în mod corect prima instanță stabilind că sarcina probei revine în această situație, pârâtei, care trebuie să dovedească faptul pozitiv contrar, adică existența unui drept de proprietate al unor terțe persoane asupra apartamentului la data naționalizării (într-una din modalitățile mai sus enumerate); faptul menționării în decretul de naționalizare a doar două apartamente pe numele autorului reclamanților reprezintă un început de dovadă, dar nu suficient pentru a retransmite sarcina probei din nou pe umerii reclamanților.
Ca atare, titlul autorului reclamanților naște prezumția existenței unui drept de proprietate asupra tuturor apartamentelor din clădire, inclusiv asupra celui ce face obiectul litigiului.
Cu privire la criticile aduse la punctul 4, în opinia instanței de apel, soluția în revendicare a fost tranșată prin compararea cu titlul pârâtei a titlului vechi al autorului reclamanților și nu cu sentința civilă nr. 6851/1999.
Aceasta este, într-adevăr, inopozabilă pârâtei în sensul că nu naște nici drepturi și nici obligații în sarcina acesteia și poate face ea însăși apărări directe în contra titlului invocat de reclamanți.
Importanța dată de prima instanță sentinței civile nr. 6851/1999 viza un cu totul alt aspect și anume împrejurarea că această sentință, obligând statul să restituie reclamanților bunul revendicat justifică existența unui „bun actual” al reclamanților în înțelesul jurisprudenței CEDO, ceea ce le conferă acestora ocrotirea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție.
Cu privire la criticile aduse la punctul 5, s-a arătat că hotărârea pronunțată în Cauza M. A. contra României, de care se prevalează apelanta-pârâtă, nu schimbă soluția în cauză, față de deciziile mai vechi ale Curții la care se referă în motivarea sa prima instanță, în condițiile în care inclusiv această hotărâre a Curții Europene recunoaște existența unui bun actual în cazul în care partea (în speță, reclamanții) dețin o sentință judecătorească prin care li se recunoaște dreptul la a li se restitui un imobil.
Prima instanță a rezolvat corect problema preferabilității titlului de proprietate al reclamanților față de cel al pârâtei-apelante, întrucât, deși nu se neagă împrejurarea că și pârâta deține la rândul său un bun „actual”, în înțelesul CEDO, aceasta nu înseamnă decât că, în mod firesc, ambele părți pot reclama din perspectiva CEDO o încălcare a unui drept recunoscut de Convenție, însă numai un dintre acestea este proprietarul.
Or, în cauză, prima instanță a apreciat corect că, din analiza titlurilor, rezultă că adevărații proprietari sunt reclamanții care, deși au pierdut posesia în anul 1950, nu au pierdut niciodată în mod valabil dreptul de proprietate (Decretul nr. 92/1950 contravenind chiar Constituției din epocă, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 dând posibilitatea instanțelor de a face o atare analiză), în timp ce pârâta a dobândit bunul de la un neproprietar, ceea ce înseamnă că, deși deține un titlu, nu a dobândit și dreptul.
În această analiză și din perspectiva faptului că ambele părți dețin un bun actual în înțelesul CEDO, se remarcă faptul că pârâtei i se recunoaște de către art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001, posibilitatea unui acțiuni directe și imediate în despăgubiri împotriva statului, în timp ce reclamanții nu beneficiază decât de mecanismul incert al reparațiilor reglementate de Legea nr. 247/2005.
Cu privire la criticile asupra la punctul 6, s-a reținut că apelanta-pârâtă nu se încadrează în dispozițiile art. 7 alin. 11 din Legea nr. 10/2001 pe care îl invocă, întrucât textul respectiv instituie interdicția restituirii în natură către proprietar a imobilelor înstrăinate în baza Legii nr.112/1995 doar în condițiile în care această înstrăinare a fost făcută cu respectarea condițiilor cerute de Legea nr. 112/1995.
În condițiile în care, așa cum s-a arătat, apartamentul fusese preluat fără titlu valabil de către stat, rezultă în mod automat că nu au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 cu ocazia înstrăinării bunului către pârâtă, întrucât Legea nr. 112/1995 nu se aplica decât imobilelor preluate de stat cu titlu.
Prin urmare, nefiind respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare ce constituie titlul pârâtei, nu sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. 11 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la criticile aduse la punctul 7, s-a reținut că aceste critici au fost înlăturate atât pentru argumentele expuse anterior cu privire la celelalte motive (a se vedea inclusiv înlăturarea aplicabilității art. 7 alin. 11 din Legea nr. 10/2001), cât și în considerarea faptului că, deși toate textele care ocrotesc proprietatea sunt aplicabile în egală măsură ambelor părți, rezultatul preferabilității acordate titlului unuia dintre ele este dat de probarea existenței dreptului de proprietate; în măsura în care s-a reținut că, din punct de vedere probator, dreptul de proprietate nu a ieșit niciodată în mod valabil din patrimoniul reclamanților și nu a intrat niciodată în mod valabil în patrimoniul apelantei-pârâte, consecința firească este aceea că normele ce ocrotesc dreptul de proprietate se vor răsfrânge cu preferabilitate asupra aceluia cu dreptul dovedit.
În baza art. 274 C.proc.civ. a fost obligată apelanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată avansate de intervenienți, constând în onorariu de avocat (filele 20-21).
Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs pârâta N. T., prin care a solicitat, în temeiul art. 304 pct.7 si 9 raportat la art. 312 C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului si respingerea acțiunii.
Recurenta susține astfel că, în mod greșit, instanța de apel a înlăturat criticile ce se circumscriu motivelor 1, 2 si 3 argumentând in . apreciind că înscrisurile prezentate de reclamant (act de vânzare-cumpărare teren si autorizație de construcție) fac pe deplin dovada dreptului de proprietate asupra imobilului situat in București, . compus in prezent din 10 apartamente.
Instanța înlătură in mod nejustificat susținerile din apel ce priveau lipsa dovezilor privind identitatea dintre imobilul revendicat (apartamentul nr. 9) si cele prezumat a fi fost construit de către autorul reclamantului.
Deși instanța a avut in vedere că prin motivarea prezentată răspunde la toate cele trei motive de apel, recurenta-pârâtă opinează că nu s-a răspuns punctual tuturor criticilor formulate. Astfel, instanța omite nu numai să analizeze, dar si să menționeze că un apartament din imobil a fost naționalizat pe numele G. D., împrejurare de natură a ridica semne de întrebare cu privire la numărul de apartamente
aflate in proprietatea autorului reclamantului la momentul naționalizării. Deși instanța cere dovezi privind existența unor alte titluri de proprietate asupra imobilului la momentul naționalizării, ignoră existența unui alt proprietar asupra unuia din apartamentele din
imobil.
O altă susținere pe care instanța de apel o trece sub tăcere, fără a-și motiva soluția, are in vedere împrejurarea că după momentul depunerii autorizației de construcție - anul 1932, nu mai exista nici un alt document care să ateste nu numai edificarea construcției dar si o eventuala înscriere in cartea funciară provizorie întocmită in București.
Deși prin motivele de apel se critică soluția instanței de fond cu privire la necesitatea conexării tuturor acțiunilor promovate de reclamanți tocmai in vederea lămuririi identității dintre imobilul menționat in titlu si cel revendicat, instanța de apel nu oferă nici un punct de vedere asupra acestei situații.
Aceeași este situația si in cazul cererilor de intervenție accesorii formulate in favoarea pârâtei de către ceilalți proprietari ai apartamentelor din imobil.
În privința criticii ce se circumscrie punctului 4 din motivele de apel, instanța de apel o înlătură, apreciind că, deși sentința civilă nr. 6851/1999 este inopozabilă pârâtei sub aspectul constituirii de obligații in sarcina acesteia, totuși prezintă relevanță sub aspectul existenței "bunului actual" ceea ce atrage aplicabilitatea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
Insă nu acesta a fost sensul criticii formulate; lecturând motivele de apel se observă că apelanta a avut in vedere modalitatea prin care reclamanții, prin promovarea unei acțiuni in constatare, au încercat si obținut de altfel, o revendicare a imobilului preluat de stat, însă nu cu referire la cele două apartamente menționate in Decretul nr.92/1950 ci a întregului imobil format din 10 unități locative.
De altfel, din lecturarea motivării sentinței nr. 6851/1999 rezultă că reclamanții au solicitat să se constate că statul nu deține un titlu legal de proprietate prin raportare la Decretul nr.92/1950 inaplicabil autorului lor.
Or, statul preluase doar două apartamente din București, ., in prezent 28; în aceste condiții, logic si legal era ca hotărârea să menționeze, după identificare evident, cele două apartamente din imobil retrocedate.
Deși hotărârea analizată nu face acest lucru, preferând să lase neclarificată situația celorlalte apartamente, instanțele din prezenta cauză, continuă să se prevaleze de efectele juridice ale acesteia in analiza acțiunii in revendicare.
Deși instanța de apel menționează că, in opinia sa, acțiunea in revendicare este tranșată prin compararea titlului pârâtei cu titlul vechi al autorului reclamanților si nu cu sentința civilă nr. 6851/1999, totuși, tocmai in analiza acestei comparației a titlurilor a precizat că sus-menționata hotărâre atrage ocrotirea art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție.
In privința motivului 5 de apel, tribunalul uzitează aceeași argumentare contradictorie si confuză si răstălmăcind sensul criticilor formulate, se limitează la a susține ca jurisprudența CEDO este constantă in sensul acordării preferabilității titlului de proprietate al reclamanților față de cel al pârâtei întrucât in temeiul hotărârii pronunțate in anul 1999 reclamantul deține un "bun actual" ceea ce îi asigura protecția oferita de convenție.
De asemenea, interpretarea dată deciziei pronunțate de CEDO in cauza pilot M. A. este contrară scopului urmărit de Curte prin pronunțarea acesteia.
Trebuie remarcat încă o dată, că, deși tribunalul opinează in cuprinsul hotărârii ca acțiunea in revendicare trebuie tranșată exclusiv prin mecanismul comparării titlurilor de proprietate, neacordându-se putere juridică hotărârii pronunțate in contradictoriu cu CGMB, totuși, ulterior, in argumentarea soluției de respingere a apelului, marșează pe necesitatea ocrotirii, din perspectiva CEDO a "bunului actual" al reclamantului - art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție
Or, una dintre criticile exprimate in cadrul motivelor de apel este tocmai greșita apreciere a încălcării art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, întrucât reclamantul nu deține un bun actual in raport de persoana fizică chemată in judecată ci in raport de statul român.
Pe de altă parte, însăși argumentația Curții in hotărârile pronunțate pleacă de la premisa respectării principiului stabilității raporturilor juridice.
Argumentația prin care tribunalul înlătură critica de la punctul 6 al motivelor de apel denotă nu numai subiectivism, dar și ignorarea normelor legale, întrucât nu se poate aprecia că titlul pârâtei, respectiv contractul de vânzare-cumpărare in temeiul Legii nr.112/1995 a fost încheiat cu nerespectarea condițiilor legale si ca atare aceasta nu se încadrează in prevederile art. 7 alin.11 din Legea 10/2001.
Textul invocat este interpretat într-o manieră proprie de către instanță, care apreciază că nu au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995 întrucât aceasta are in vedere imobilele preluate cu titlu valabil de către stat, iar prin hotărârea din anul 1999 (ulterioara vânzării) s-a stabilit ca nu există un titlu valabil.
Ceea ce pierde instanța din vedere este faptul că, la data perfectării vânzării, titlul statului era valabil, ca atare, vânzarea a respectat normele imperative ale legii. Împrejurarea că ulterior se constată prin considerentele unei hotărâri, inopozabilă recurentei, după cum însuși tribunalul admite, că autorul reclamantului ar fi fost exceptat de la naționalizare, nu este in măsură să conducă la calificarea ca nelegală a vânzării.
Mai mult decât atât, dacă reclamantul ar fi apreciat că vânzarea nu s-a realizat in condiții de perfectă legalitate ar fi avut la dispoziție, mecanismul instituit de Legea nr.10/2001, respectiv acțiunea in constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.
Actul normativ menționat stabilește calea procedurală de urmat in cazul în care premisa de la care pornește Legea nr.10/2001 nu se regăsește, respectiv posibilitatea restituirii in natură.
Astfel, pentru imobilele înstrăinate in temeiul Legii nr.112/1995 legiuitorul pune la dispoziția părții interesate posibilitatea formulării unei acțiunii in constatarea nulității absolute a contractelor încheiate, consecința unui astfel de demers fiind ca, in caz de admitere, dreptul de proprietate asupra imobilului respectiv să reintre in patrimoniul statului, stat care in temeiul Legii nr.10/2001 putea dispune restituirea imobilului.
In cazul de față, reclamantul nu numai că nu a obținut o constatare a unei eventuale nulități a contractului prin care recurenta-pârâtă a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, însă nici a formulat vreun astfel de demers, înțelegând astfel să recunoască valabilitatea si legitimitatea actului său de proprietate.
In această situație, opțiunea fostului proprietar de a nu ataca contractul încheiat in temeiul Legii nr.10/2001 atrage aplicabilitatea art. 7 alin.11precum si a art. 18. lit c) care reglementează posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii.
De altfel, reclamantul însuși a formulat notificare către Primăria București (996/I6.07.2001 si 2584/09.08.2001), uzitând astfel de procedura prevăzută de Legea nr.10/2001 și înțelegând să se supună rigorilor acesteia.
Investită cu o acțiune in revendicare in care titlul pârâtei îl constituie un contract de vânzare-cumpărare încheiat in temeiul Legii nr. 112/1995 cu proprietarul aparent, instanța nu poate ignora dispozițiile acestei legi si ale legii aplicabile in prezent in materia imobilelor naționalizate - Legea nr. 10/2001, întrucât restituirea in natură a imobilului fostului proprietar ar echivala cu o expropriere a actualului proprietar, care a dobândit imobilul in baza Legii nr. 112/1995.
In opinia recurentei-pârâte, actul de vânzare-cumpărare încheiat in baza si cu respectarea Legii nr. 112/1995, nedesființat prin hotărâre judecătorească, constituie un titlu perfect valabil, care conferă dobânditorilor drepturi ce nu pot fi ignorate in compararea titlurilor pe calea acțiunii in revendicare pe drept comun.
In argumentația folosită pentru cenzurarea criticii ce se circumscrie punctului 7 din motivele de apel instanța se mulțumește a relua motivările anterioare, reținând in esență că bunul ce face obiectul revendicării nu a ieșit din patrimoniul reclamantului si ca atare nu a intrat valabil in patrimoniul pârâtei, uitând ca art. 2 alin.2 al Legii nr.10/2001 a fost abrogat prin Legea 1/2009, uitând că sentința din anul 1999 nu creează obligații in sarcina pârâtei, uitând că la momentul vânzării, titlul statului a fost considerat valabil în conformitate cu prevederile legale.
Legea nr. 10/2001 si Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, consacră principiul stabilității raporturilor de proprietate prin păstrarea drepturilor persoanelor care au dobândit cu buna-credința imobile naționalizate.
Posibilitatea de a desființa implicit (ca efect al admiterii cererii in revendicare prin compararea titlurilor si acordarea preferinței titlului proprietarului deposedat), fără limita in timp, a unui act juridic încheiat cu însuși Statul Român, in temeiul unei legi a Statului Român trebuie considerată ca o înfrângere a "dreptului la justiție" al cumpărătorului de bună credință, garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate si a unor condiții specifice de redobândire a acestora, ca si ocrotirea drepturilor concrete si efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrară spiritului practicii CEDO (cauza Pincova si Pinc contra Republica Cehă), care si in cazul Brumărescu contra României s-a referit la principiul stabilității raporturilor juridice.
Dreptul la un proces echitabil in fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie interpretat in lumina preambulului convenției, care enunță preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată. Or, in cazul de față, dreptul recurentei-pârâte de a cumpăra imobilul a fost consacrat prin lege, act juridic emis de Parlament, care are aceeași valoare cu dreptul intimatului-reclamant.
Intimații W. E., W. A. G. și W. M. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.
Se arată pe această cale că în faza recursului instanța nu poate proceda la o reapreciere a probelor administrate în fazele de judecată anterioare și, prin urmare, instanța de recurs în speță nu are posibilitatea de a analiza argumentele legate de probarea identității dintre imobilul revendicat și cel care a aparținut autorului comun al intimaților aduse în discuție de recurentă.
Se mai arată că această identitate este și probată în cauză, conform înscrisurilor aflate la dosar, pe care intimații le analizează în cadrul întâmpinării.
Intimații susțin că soluția instanței de apel a fost motivată explicit, fiecare motiv de apel fiind analizat în detaliu.
Invocă intimații jurisprudența CEDO, respectiv, hotărârile pronunțate în Cauza W. c. României și M. A. ș.a. c. României, susținând că au un bun actual, autorul acestora nepierzând niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nici prin . Legii nr. 10/2001 nu se modifică criteriile de comparare a titlurilor exhibate de părți, neputându-se accepta o nouă încălcare a dreptului de proprietate.
În calea de atac a recursului, Curtea a încuviințat proba cu înscrisuri, în cadrul căreia s-au solicitat și relații privind imobilul revendicat de la Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 10/2001.
Examinând decizia recurată și actele dosarului în raport de criticile de recurs formulate în cauză Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Sunt neîntemeiate criticile recurentei fundamentate pe dispozițiile art. 304 pct.7 C.proc.civ., Curtea constatând că decizia recurată respectă exigențele art. 261 pct.5 C.proc.civ., text legal conform căruia hotărârea instanței trebuie să cuprindă, între altele, „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților”.
Astfel, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile legale sus-menționate, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.
Or, instanța de apel a respectat această obligație, considerentele deciziei pronunțate de tribunal răspunzând coerent și neechivoc argumentelor și contraargumentelor esențiale pentru soluționarea pricinii care au fost invocate de părți, neputând fi deci primite susținerile recurentei vizând lipsa unui răspuns punctual al tuturor criticilor aduse în apel, în condițiile în care nu este necesar ca instanța să răspundă fiecărui detaliu al argumentării prezentate în dezvoltarea motivelor de apel.
Referitor la lipsa unui răspuns la critica referitoare la refuzul instanței de fond de a conexa mai multe dosare, precum și la respingerea de către aceeași instanță, ca inadmisibile a unor cereri de intervenție accesorie, Curtea constată că obiectul apelului declarat în cauză a fost limitat prin cererea pârâtei numai la sentința judecătoriei, nefăcându-se nicio precizare expresă privind atacarea unor încheieri premergătoare, iar susținerile apelantei vizând aspectele sus-arătate au fost subsumate de aceasta criticii referitoare la identificarea corectă a bunului imobil revendicat – critică la care s-a răspuns în apel.
In plus, trebuie remarcat că pârâta nici nu a solicitat în fața instanței de apel o eventuală desființare a sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru reunirea altor pricini sau introducerea altor părți în cauză, respectiv, a titularilor cererilor de intervenție accesorie care, de altfel, nu au înțeles să atace încheierea de respingere a propriilor cereri formulate în proces.
In ceea ce privește celelalte împrejurări relatate de recurentă în susținerea motivului de recurs invocat, referitoare la existența dreptului de proprietate la momentul naționalizării, Curtea reține că acestea se referă în principal la analiza probatoriului administrat în cauză – aspect ce nu poate face obiectul controlului instanței de recurs, după cum se va arăta și în continuare.
Prin urmare, Curtea constată că instanța de apel a analizat probele administrate în cauză, inclusiv titlurile de proprietate exhibate de părți – împrejurarea că s-a dat acestora o altă valoare decât cea pretinsă de parte, neputând avea semnificația ignorării criticilor formulate – iar, pe de altă parte, constată că din considerentele deciziei rezultă cu claritate raționamentul instanței de apel care poate fi examinat astfel, fără a exista vreun impediment în acest sens, de către instanța de control judiciar.
Curtea reține că în cuprinsul motivării cererii de recurs recurenta pune în discuție nedovedirea în cauză a dreptului de proprietate al părții adverse asupra imobilului revendicat la momentul naționalizării, susținând că înscrisurile prezentate de reclamant (act de vânzare-cumpărare teren si autorizație de construcție) nu probează dreptul de proprietate asupra imobilului situat in București, . compus in prezent din 10 apartamente, nefiind stabilită identitatea dintre imobilul revendicat (apartamentul nr. 9) si cele prezumat a fi fost construit de către autorul reclamantului, iar împrejurarea că un apartament din imobil a fost naționalizat pe numele G. D. duce la concluzia că nu toate apartamentele s-au aflat in proprietatea autorului reclamantului la momentul naționalizării.
Având în vedere dispozițiile art. 306 și art. 3021 lit.c din Codul de procedură civilă, Curtea constată însă că, în situația în care litigiul este supus și căii de atac devolutive a apelului, cum este și cazul în speță, realizarea controlului jurisdicțional în recurs este unul exclusiv de legalitate care se grefează pe situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită definitiv de instanța de apel. Așadar, a reaprecia probele administrate pentru a ajunge la concluzia unei alte situații de fapt, ar echivala cu o depășire a limitelor controlului său jurisdicțional, limite stabilite prin art. 304 Cod de procedură civilă la „legalitatea hotărârii”.
În consecință, în lipsa unor probe noi, concludente, administrate în această cale de atac, potrivit art. 305 din Codul de procedură civilă, Curtea nu poate decât să verifice aplicarea prevederilor legale incidente la situația de fapt reținută în fazele procesuale anterioare.
In acest context, Curtea constată că înscrisurile depuse în recurs, constând în actele ce compun dosarele administrative constituite conform Legii nr. 10/2001 la Comisia municipiului București pentru aplicarea acestui act normativ nu contrazic aspectele reținute în fond privitoare la dreptul de proprietate al reclamanților asupra apartamentului în litigiu la momentul naționalizării. Împrejurarea că dosarele formate în urma notificărilor nu au fost soluționate de unitatea deținătoare, întrucât aceasta din urmă a apreciat că mai sunt necesare înscrisuri doveditoare pentru stabilirea calității de persoană îndreptățită la restituire conform Legii nr. 10/2001 nu are nicio relevanță în cadrul acțiunii de față, părțile având posibilitatea să-și probeze pretențiile și apărările în fața instanței, în condițiile asigurării contradictorialității și a respectării celorlalte principii ale procesului civil.
Pe de altă parte, Curtea reține că prin decizia civilă nr. 1078//28.05.2013, irevocabilă, pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ având ca obiect revendicarea de către reclamanții și intervenienții în speță a unui alt apartament din același imobil (hotărâre judecătorească depusă în recurs), s-a statuat și asupra modalității în care s-a realizat naționalizarea întregului imobil-construcție, arătându-se expres că doar autorul acestora „a figurat proprietar și a fost naționalizat în anul 1950, iar menționarea în anexa la Decretul nr. 92/1950 doar a (cel mult) două apartamente poate semnifica fie că aceasta a fost o mențiune eronată, fie că naționalizarea celorlalte apartamente s-a făcut în fapt, fără titlu”.
Stabilindu-se deci, ca efect al evaluării probelor administrate în primele două faze procesuale, calitatea de proprietar al autorului reclamanților asupra tuturor apartamentelor din clădire, o atare statuare nu mai poate fi repusă în discuție în calea de atac a recursului prin solicitarea de reevaluare a probatoriului cu înscrisuri, în lipsa altor înscrisuri noi, relevante asupra acestui aspect.
In ceea ce privește celelalte critici formulate de recurentă vizând modul de comparare a titlurilor exhibate de părți, aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și ignorarea de către instanța de apel a principiilor ce decurg din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene, Curtea, analizându-le prin raportare la motivul de modificare prev. de art. 304 pct.9 C.proc.civ., constată că sunt neîntemeiate, pentru considerentele ce succed.
Reclamanții au învestit prima instanță cu o acțiune de drept comun având ca principal obiect revendicarea imobilului – apartamentul nr.9, situat în București, ., . – un imobil care ar fi fost preluat abuziv de stat în perioada regimului politic comunist, și vândut ulterior, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâtei recurente.
In raport de acest cadru procesual, Curtea constată că prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite s-a statuat că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant.
Este adevărat că prin aceeași decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun ca și un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale, Înalta Curte a mai reținut că nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.
În conformitate cu considerentele aceleiași decizii nr. XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, Curtea urmează a avea în vedere, „în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice” – Curtea reținând deci că criteriul de analiză al acțiunii în revendicare promovate în speță nu mai poate fi o simplă comparare a titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 Cod civil, având în vedere incidența legii speciale de reparație.
Prin urmare, se remarcă faptul că prin decizia sus-menționată s-a exclus posibilitatea ca acțiuni în revendicare similare celei de față să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr.10/2001.
Curtea constată că este corectă statuarea tribunalului în sensul că reclamanții și intervenienții dețin un bun actual în sensul Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, neputând fi primită susținerea recurentei referitoare la faptul că reclamantul nu ar deține un bun actual in raport de persoana fizică chemată in judecată ci in raport de statul român.
Principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudența Curții Europene este acela că speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
De altfel, instanța europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între „simpla speranță de restituire”, oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o „speranță legitimă”, de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Prin urmare, Curtea reține că dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamanților nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.
In prezenta cauză s-a avut însă în vedere că prin sentința civilă nr. 6851/14.05.1999 a Judecătoriei Sectorului 2 București, definitivă și irevocabilă, s-a făcut dovada recunoașterii calității de proprietar a imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească, astfel că, prin raportare la cerințele jurisprudenței actuale a Curții Europene a Drepturilor Omului, sunt deținătorii unui „bun actual” care impun instanței recunoașterea dreptului de proprietate în favoarea lor, aceștia dovedind existența în favoarea lor a unei hotărâri definitive și executorie, prin care s-a recunoscut calitatea de proprietar și s-a dispus în mod expres în sensul restituirii bunului.
Deși o asemenea hotărâre judecătorească produce efecte, fără îndoială, numai între părțile litigante, modificând doar situația juridică dintre acestea prin aplicarea unor norme legale în raport de împrejurările de fapt existente, fără a da naștere la drepturi sau obligații în beneficiul sau în sarcina terților care nu au fost atrași în proces (Curtea remarcând și împrejurarea că acțiunea în revendicare a fost promovată după ce imobilul fusese deja înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995), hotărârea poate fi totuși invocată ca mijloc de dovadă, iar ceea ce se invocă într-o acțiune în revendicare de drept comun, cum este acțiunea de față, nu este caracterul absolut al titlului ci prezumția de proprietate decurgând din existența sa.
Cu referire la acest aspect, se apreciază ca relevantă Hotărârea pilot pronunțată în cauza M.A. și alții contra României din 12.10.2010, în care Curtea Europeană a reținut că (…) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile” sale în sensul acestei prevederi. Noțiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. (…) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (par.134-140).
Susținând că reclamanții și intervenienții nu ar deține un bun actual decât în raport cu Statul Român, întrucât sentința civilă invocată nu îi este opozabilă, recurenta face confuzie între principiul relativității efectelor hotărârii judecătorești – care presupune ca obligativitatea acestor efecte și autoritatea lucrului judecat să se impună numai părților – și principiul opozabilității acelorași efecte – care se manifestă în relația cu terții, interzicând acestora să le ignore și să le încalce, câtă vreme nu fac dovada unei alte realități juridice. Or, recurenta nu poate ignora un act jurisdicțional intrat în puterea lucrului judecat, ca și cum acesta nu ar exista și fără a demonstra contrariul celor statuate de acesta.
In consecință, prima instanță și tribunalul, ca instanță de apel, în urma aprecierii întregului material probator administrat în cauză, corect au considerat că în raport de sentința civilă sus-menționată reclamanții și intervenienții au un bun actual, situație în care aceștia pot pretinde protecția dreptului lor de proprietate și valorificarea sa inclusiv prin intermediul prezentei acțiuni.
În același timp, Curtea constată că s-a reținut că recurenta este deținătoarea unui titlu asupra imobilului în litigiu, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. 193/1996 și dispune astfel, la rândul său, de un „bun”.
Văzând dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr.10/2001 (republicată), Curtea constată că aceste prevederi au avut ca efect în speță consolidarea titlului cumpărătorului de bună credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu statul/unitatea administrativ-teritorială, în condițiile în care reclamanții nu au formulat o acțiune în anulare a acestui act, susținerile recurentei în acest sens fiind, deci, întemeiate.
Din această perspectivă, Curtea apreciază că se impune înlăturarea considerentelor instanței de apel referitoare la nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 cu ocazia înstrăinării bunului către recurenta-pârâtă.
Întrucât părțile litigante arătate dețin fiecare un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil, și au un „bun”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în soluționarea conflictului dintre ele, Curtea observă că, potrivit jurisprudenței Curții Europene, „în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri” (hotărârea pronunțată în cauza S. contra României).
În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană ține cont de marja de apreciere a statului, dar și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională.
Fără îndoială că, în conformitate cu Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, instanța de apel era ținută să observe și principiul securității raporturilor juridice, dar și faptul că statul ar trebui să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, iar nu un particular, printr-o privare de bunul său.
Curtea nu poate primi însă în cauza de față afirmația recurentei în sensul că opțiunea fostului proprietar de a nu ataca contractul încheiat in temeiul Legii nr.10/2001 ar atrage aplicabilitatea art. 7 alin.11, precum si a art. 18 lit.c din același act normativ, care reglementează numai posibilitatea acordării unor măsuri reparatorii pentru foștii proprietari deposedați abuziv care au formulat notificări în temeiul Legii nr. 10/2001.
Intimații au formulat notificare conform actului normativ sus-menționat, dar Curtea reține că demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, prin vinderea imobilului către terți și, în același timp, prin absența oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamanți și intervenienți, care să pună capăt acestei încălcări.
Chiar dacă, în ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, trebuie arătat că, contrar celor reținute de tribunal cu privire la mecanismul incert al reparațiilor instituit prin legile speciale de reparație, instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (par. 174 și urm. din aceeași hotărâre adoptată în cauza M.A. și alții contra României), instanța de recurs trebuie să aibă în vedere particularitățile speței de față, decurgând din împrejurarea că în referire la alte apartamente din același imobil, în raport de care s-a reținut o situație juridică identică în sensul statuării preluării fără titlu valabil, s-a dispus în justiție restituirea în natură, nereținându-se niciun impediment rezultat din aplicarea Legii nr.10/2001 la această modalitate de repunere a proprietarului revendicator în situația anterioară privării sale nelegale de bun.
În cauza T. T. împotriva României (hotărârea din 24 martie 2009), Curtea europeană a statuat că, în contextul special al restituirii proprietăților naționalizate în România, lipsa unei coerențe legislative și jurisprudența contradictorie în ceea ce privește interpretarea anumitor aspecte ale legilor privind retrocedarea a creat un climat general de insecuritate juridică și a considerat că, în lipsa unui mecanism care să asigure consecvență în practica instanțelor naționale, aceste diferențe de abordare profunde și de lungă durată în jurisprudență, în ceea ce privește o problemă de o mare importanță pentru societate, sunt de așa natură încât creează o stare de insecuritate continuă.
De asemenea, în cauza A. împotriva României, prin hotărârea din 23 septembrie 2008, s-a statuat în cuprinsul hotărârii pronunțate că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate, iar instanțele sesizate ulterior nu ar fi trebuit să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare.
În concluzie, s-a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6 par.1 din Convenție.
Prin urmare, reținând că principiul securității juridice constituie unul dintre elementele fundamentale ale societății, iar incertitudinea jurisprudențială este de natură să reducă încrederea justițiabililor în sistemul judiciar și contravine acestui principiu, Curtea apreciază și în speță că dezlegarea asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă, de natură să clarifice acea problemă, creează speranța legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanță de judecată într-o procedură ulterioară.
Or, prin decizia civilă nr. 1078//28.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IV-a Civilă, mai sus-menționată, s-a arătat cu privire la situația în care se află intimații din prezenta cauză, ca beneficiari ai hotărârii de restituire în natură din anul 1999, că „raportul juridic dintre aceștia și stat ar putea fi considerat epuizat”, nefiind obligați să urmeze procedura Legii nr. 10/2001 pentru obținerea despăgubirilor care le-ar putea fi acordate în condițiile acestei legi. S-a arătat totodată că „faptul nepunerii în executare a hotărârii judecătorești obținută în anul 1999 reprezintă în egală măsură o încălcare a art. 6 din CEDO”, situație în care, cu atât mai mult, în privința măsurilor compensatorii prevăzute de Legea nr. 165/2013, „nu mai poate opune recurenților (intimați în speță – n.n.) obligativitatea urmării unei proceduri abia reglementate și a cărei eficiență urmează a fi verificată în viitor”, fiind necesară acordarea unui remediu imediat și corespunzător (pag. 24-25), respectiv, restituirea în natură.
Curtea constată în acest context că restituirea în natură a apartamentului către intimați este soluția care se impune și în cauza de față ca o justă și imediată reparare a prejudiciului suportat de aceștia prin privarea de bun.
Curtea are în vedere în ceea ce privește susținerile recurentei vizând privarea sa de bun într-o atare situație și jurisprudența Curții Europene în care s-a reținut, în ipoteza în care pârâtul din acțiunea în revendicare deține un „bun”, în sensul Convenției, iar actul său nu a fost anulat, că acesta are posibilitatea dezdăunării sale integrale, proporționale, prin efectul exercitării acțiunii în evicțiune întemeiată pe dispozițiile art.1337 și următoarele Cod civil, evicțiune intervenită, în speță, ca urmare a admiterii cererii în revendicare, neexercitarea acesteia constituind un caz de neepuizare a căilor de atac interne, în sensul art. 35 din Convenție, ca o condiție de a te plânge Curții Europene pentru o pretinsă încălcare a dreptului de proprietate.
Tot în cauza T. T. împotriva României (hotărârea din 24 martie 2009), analizată de instanța de contencios european, s-a statuat că proprietarul care nu își mai poate folosi în mod valabil titlul de proprietate, poate solicita despăgubiri în temeiul Codului civil, pentru evicțiune, fie chemând în garanție statul în procesul intentat împotriva sa, fie prin introducerea unei acțiuni separate în acest sens – Curtea Europeană reținând caracterul concret, eficient și accesibil al acțiunii în garanție pentru evicțiune, întemeiată pe Codul civil.
In plus, instanța de recurs constată că modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 (art. 501) au avut ca finalitate simplificarea procedurilor de acordare a despăgubirilor pentru cumpărătorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, evinși prin admiterea unor acțiuni în revendicare.
În consecință, Curtea, prin raportare la considerentele de fapt și de drept prezentate, constată legalitatea deciziei de apel atacate și, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
Văzând și dispozițiile art. 274 C.proc.civ., Curtea, reținând culpa procesuală a recurentei, o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către intimații-intervenienți, reprezentând onorariul apărătorului ales, achita în recurs, conform înscrisurilor doveditoare depuse la dosar .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-pârâtă N. T. împotriva deciziei civile nr.676 A/20.06.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți W. I., W. Ș. C., intimații-chemați în garanție STATUL ROMÂN, prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, și MUNICIPIUL BUCUREȘTI, prin PRIMARUL GENERAL, și intimații-intervenienți W. E., W. A. G. și W. M..
Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimații-intervenienți a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.190,49 lei.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M.-A. N.-G. I. D. M. I.
GREFIER,
M. C.
Red.M.A.N.G.
Tehdact.R.L/M../2 ex.
TB-S.4 – L.E.F.; I.Târțău
Jud.S.2 –B.C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 1505/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Obligaţie de a face. Decizia nr. 50/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
