Pretenţii. Decizia nr. 154/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 154/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2015 în dosarul nr. 154/2015
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ nr.154
Ședința publică de la 10.02.2015
Curtea constituită din :
PREȘEDINTE - G. S.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - C. G.
GREFIER - S. R.
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror F. N..
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurenta M. K., împotriva sentinței civile nr.1198 din data de 07.06.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANAȚELOR PUBLICE T., S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Obiectul pricinii – pretenții – despăgubiri în temeiul Legii nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se constată lipsa recurentei M. K., și a reprezentanților intimații – pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANAȚELOR PUBLICE T., S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează următoarele aspecte:
- la data de 10.12.2013, prezenta instanță a dispus suspendarea cauzei, în temeiul dispozițiilor art.242 alin.1 pct. 2 din Codul de procedură civilă;
- la data de 29.12.2014, recurenta – reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol, solicitând totodată judecarea în lipsă.
Curtea, față de lipsa părților la acest moment, dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
La a doua strigare a cauzei se constată lipsa recurentei M. K., și a reprezentanților intimații – pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANAȚELOR PUBLICE T., S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea acordă cuvântul asupra cererii de repunere pe rol formulată de recurenta – reclamantă.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită admiterea cererii de repunere pe rol, având în vedere că cererea s-a formulat înlăuntrul termenului de 1 an, la 03.12.2014.
Pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, apreciind că soluția este legală și temeinică.
În ceea ce privește capătul de cerere vizând daunele morale, în mod corect prima instanță a constatat că temeiul de drept în baza căruia s-au solicitat aceste daune, a fost declarat neconstituțional prin decizia Curții Constituționale.
Cu privire la daunele materiale, de asemenea, prima instanță corect a constatat că nu s-a făcut dovada confiscării bunurilor pentru care au fost solicitate aceste despăgubiri de către reclamantă
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul T. sub nr._ la data de 13.06.2012, reclamanta M. K. a chemat in judecata pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.F.P. T., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata către reclamanta a sumei de_ euro cu titlu de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ei si familiei sale, precum si la plata sumei de_ euro, reprezentând daune morale aduse onoarei, demnității, reputației, vieții intime, familiale si private, suferite de către aceasta și părinții săi, pentru adoptarea măsurii administrative cu caracter politic a dislocării si stabilirii de domiciliu obligatoriu împotriva sa si a familiei sale in baza Deciziei nr. 200/1951 a MAI, cu cheltuieli de judecată.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în fapt, împotriva sa și a familiei sale s-a adoptat măsura administrativă cu caracter politic a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne. In noaptea de 18 iunie 1951 a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945 astfel că în jur de 45.000 de persoane (români, germani, sârbi, bulgari, refugiați din Basarabia și Nordul Bucovinei, aromâni) au fost ridicate din căminele lor și deportate în B..
In contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, granița dintre cele două țări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la București. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept "elemente cu un factor ridicat de risc". Urmând modelul sovietic, pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare România a dat următorul decret: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.".
In anul 1951, familia sa, familia Medschang a fost ridicată de către poliție de la domiciliul din .. O parte a familiei, respectiv părinții soțului său Medschang lacob și Medschang Barbara au fost strămutați în localitatea Fetești. Reclamanta, împreună cu soțul său. Jakob, fiul acestora, Manfred Jakob - anexează în acest sens dosarul nr. P5144/2011/13.09.2011 comunicat Asociației Foștilor Deportați în B. Timișoara de către C.N.S.A.S. privind pe membrii familiei M. (Manfred, lacob, E.) - una și aceeași cu familia Medschang (anexa 1) și părinții săi, Friedrich N. și E. au fost deportați în localitatea Perieți, jud. Ialomița - anexează dosarul nr. P2595/2011/29.04.2011 comunicat Asociației Foștilor Deportați în B. Timișoara de către C.N.S.A.S. privind pe membrii familiei Friedrich (N. și E.) (anexa 2). Un al doilea fiu al său, Jakob, s-a născut la 11.01.1952 în localitatea unde au fost strămutați, respectiv în localitatea Perieții Noi, fapt care rezultă și din documentele susmenționate.
Așadar, întreaga familie a reclamantei a fost nevoită să plece din corn. Variaș, jud. T., spre o destinație necunoscută, alături de alte zeci de familii obligate să abandoneze casele lor.
Timp de câteva zile au călătorit într-un vagon de marfă, iar după un drum lung și anevoios au fost debarcați într-o gară din apropierea localității Căzănești, apoi au fost conduși în marș forțat, sub pază militară, în câmp, pe arșiță, fără apă.După ce au parcurs o distanță de ordinul kilometrilor, au fost lăsati sub cerul liber, fără a li se oferi vreo protecție împotriva animalelor. Le-a fost indicat un țăruș înfipt în pământ care semnala suprafața repartizată penti întreaga familie. In aceste condiții, au fost nevoiți să construiască bordeie pe care le-au acoperit cu ciulini și pământ, iar timp de aproape un an au trăit în acestea, cu greu supraviețuind iernii anului 1951-1952.
Această perioadă s-a caracterizat ca o adevărată bătălie pentru supraviețuire, marcată de lipsa acută a apei, de cea a lemnelor de încălzit, de boli, de hrană insuficientă, de supraveghere strictă, de frig, zăpadă și viscol, de nesiguranță, muncă istovitoare, condiții precare de igienă și lipsa acordării de asistență medicală.
Abia în toamna anului 1952 împreună cu părinții săi au construit o casă din chirpici cu acoperiș de stuf, unde au locuit timp de aproximativ 5 ani. în toată perioada deportării au îndurat foamea, frica, lipsa apei, a lemnelor de foc și nesiguranța zilei de mâine.
In tot acest timp, cei deportați nu aveau voie să părăsească localitatea de domiciliu obligatoriu, sub sancțiunea unei pedepse de la 15 la 20 de ani închisoare. în aceste condiții, părinții și bunicii săi au lucrat ca zilieri, la IAS și în crescătoriile de porci din localitățile învecinate.
Când s-au ridicat restricțiile privind domiciliul obligatoriu, membrii familiei s-au întors în satul natal. Ajunși înapoi în localitatea Variaș, și-au găsit casa ocupată de așa numiții "coloniști", fiind obligați să locuiască toți într-o singură cameră din propria lor locuință. Au putut să lucreze numai ca și zilieri la Gostat. Abia după mai mult de 15 ani de cereri depuse, membrii familiei au fost lăsați să plece în Germania.
Starea de fapt relevată mai sus, se încadrează în prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009, întrucât măsurile administrative luate împotriva familiei reclamantei în perioada 1951 -1955, au avut ca temei Decizia M.A.I. nr. 200/1951.
Precizează faptul că nu a solicitat și nu a beneficiat până în prezent de despăgubiri acordate de către S. R. în baza altor acte normative prin care s-au acordat măsuri reparatorii persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă.
Referitor la despăgubirile solicitate reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate reclamantei și familiei sale se arata ca dupa cum se poate observa din înscrisurile anexate, reclamantei și părinților săi, le-a fost confiscată întreaga avere pe care o dețineau la vremea respectivă, fiind considerați "chiaburi", motiv pentru care au și fost deportați în B..
Astfel, reclamanta a solicitat plata sumei de 150.000 Euro (echivalent în lei la cursul BNR la data efectuării plății) pentru bunurile pe care le-au confiscat reclamantei și pentru bunurile pe care le-au confiscat părinților acesteia care sunt decedați în prezent.
Din actele și informațiile pe care le mai deține în prezent, le-au fost confiscate următoarele bunuri:
- bunuri imobiliare: aproximativ 12-13 ha teren agricol;
- bunuri mobiliare: 1 semănătoare; 1 secerătoare; 2 cai; 4 vaci.
Reclamanta estimează valoarea bunurilor susenumerata la 150.000 Euro. în vederea stabilirii exacte a valorii bunurilor care i-au fost confiscate reclamantei și familiei sale din partea tatălui, solicită efectuarea unei expertize tehnice de specialitate.
Față de cele arătate mai sus, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
In drept au fost invocate disp. Legii nr. 221/2009.
Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat instanței sa aibă in vedere la soluționarea litigiului decizia nr.1538/21.10.2010 a Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 lit. a din Legea 221/2009, astfel încât acțiunea reclamantei este lipsită de temei legal.
Prin sentința civilă nr.326/PI/31.01.2013 pronunțată de Tribunalul T. în dosarul civil nr._ a fost admisă excepția necompetenței tribunalului T. și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă la data de 06.03.2013 sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 1198/07.06.2013 Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulata de reclamanta M. K. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că potrivit dispozițiilor art.1 alin.1 și alin.2 lit.a din Legea nr.221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945. Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în art. 185 - 187, 190, 191, 1931, 194, 1941 - 1944, 1961, 197, 207 - 209, 2091 - 2094, 210 - 218, 2181, 219 - 222, 224, 225, 227, 2271, 228, 2281, 229, 230, 2311, 258 - 261, 267, 2687, 2688,_,_,_,_, art. 284 ultimul alineat, art. 323 - 329, 349, 350 și 5786 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare;
Conform dispozițiilor art.3 din Legea nr.221/2009 constituie măsura administrativa cu caracter politic orice măsura luata de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea in unități si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, daca au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 si Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr.237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 si Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 si nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
Dispozițiile art. 5 alin. 1 din același act normativ statuează că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare, și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare;
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;
c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară.
În privința admisibilității acțiunii privind acordarea de daune morale de către persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic instanța a reținut că art.5 alin.1 din lege prevede posibilitatea atât pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic, cât și pentru cele care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita drepturile menționate la literele a, b și c.
Noțiunea de condamnare folosită de legiuitor la art.5 lit. a nu este folosită în sensul clasic de condamnare la închisoare, ci în sens generic, această interpretare reieșind chiar din conținutul sau unde se arată că la stabilirea despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii acordate persoanelor deportate. De asemenea, instanța reține că pe lângă faptul că legiuitorul a prevăzut în textul legal atât al persoanelor condamnate politic cât și celor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, la litera a nu este folosită noțiunea de condamnare cu caracter politic ci doar noțiunea de condamnare, ceea ce denotă intenția legiuitorului ca de aceste măsuri reparatorii să beneficieze toate persoanele prevăzute în conținutul articolului prevăzut de lege, în măsura în care îndeplinesc celelalte condiții prevăzute de lege.
În ceea ce privește primul capăt de cerere al reclamantei privind obligarea paratului la plata de daune morale, tribunalul a reținut cu prioritate că, în cauză, sunt incidente măsurile administrative prev. de art. 3 din lege.
Pe de alta parte, instanța a reținut ca reclamanta nu a făcut dovada unei masuri administrative cu caracter politic in ceea ce o privește pe aceasta si familia sa, nefiind depuse la dosar acte din care sa rezulte ca prin decizia MAI nr. 200/1951, au fost dispuse asemenea masuri si perioada pentru care s-au dispus.
Totodată, instanța a reținut că prin Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, text de lege pe care reclamantul și-au întemeiat acțiunea.
Art.5 alin.(1) lit.a teza întâi din Legea nr.221/2009 prevede că „(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a)acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare[...]”.
În motivarea deciziei de neconstituționalitate, Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior – ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație „morală” a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul – lege nr.118/1990 și Legea nr.221/2009, având acest scop.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art.4 din Decretul – lege nr.118/1990 și art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
Or, această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice – art.5 lit.a) din Legea nr.221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art.4 din Decretul - lege nr.118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art.4 din Decretul - lege nr.118/1990 și o sumă globală, în cazul art.5 alin.(1) lit.a) din Legea nr.221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art.5 alin.(1) lit.a) teza întâi din Legea nr.221/2009, contravine art.1 alin.(3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Decizia nr.1353/2010 de admitere a excepției de neconstituționalitate a articolului amintit are de la data publicării, potrivit art.147 al.4 din Constituția revizuită, un caracter general obligatoriu și putere numai pentru viitor.
Aplicarea simplistă și automată a acestor principii ar părea să conducă la concluzia că acțiunile în acordarea despăgubirilor prevăzute de Legea 221/2009 rămân supuse dispozițiilor în vigoare anterior momentului pronunțării deciziei de neconstituționalitate întrucât aceasta nu are caracter retroactiv.
Această regulă se aplică, desigur, însă doar acelor situații care și-au epuizat efectele, definitiv și complet, înainte de . legii noi(rezultate din constatarea neconstituționalității sale parțiale sau totale) nu și acelora care, deși au luat naștere sub legea veche, își vor produce o parte sau toate efectele numai după Ieșirea din vigoare a acesteia.
Cu referire la decizia de constatare a neconstituționalității unui text de lege sau ordonanță, rezultă, deci, că ea nu va produce consecințe decât pentru viitor adică în privința consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic conflictual dedus judecății, pe care le invalidează în limita aspectului de neconstituționalitate constatat.
Problema aceasta trebuie tratată nuanțat întrucât atunci când se discută despre efectele viitoare ale raportului juridic, doctrina face distincție în funcție de situația juridică care l-a generat, respectiv dacă ea are o natură contractuală - ipoteză în care legea nouă nu se aplică întrucât efectele, ca și celelalte elemente ale structurii raportului juridic, rezultă din voința expresă sau prezumată a părților iar noua lege ar interveni brutal și nepermis asupra dreptului de liberă dispoziție a părților - sau dacă ea are o natură necontractuală (legală), ipoteză în care legea nouă este de imediată aplicare.
Altfel spus, în prima ipoteză se poate vorbi despre drepturi câștigate prin voința părților iar, în cea de-a doua, doar de simple așteptări în dobândirea pe cale judiciară a unor drepturi.
Privită în conținutul său, obligația de plată a despăgubirilor pentru daune morale pe care reclamanții o solicită a fi impusă statului în baza art.5 al.1 lit.a al Legii nr.221/2009, a fost una rezultată dintr-o situație legală iar nu convențională, respectiv din angajamentul asumat de bună-voie de către stat în a dezdăuna subiecții special desemnați prin lege, în cadrul și la finele unei proceduri judiciare.
În aceste condiții, reclamanta nu avea la data intrării in vigoare a Legii nr.221/2009, un „bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art.1 al Protocolului adițional (nr.1) la Convenție pe care trebuiau să-l prezerve sau să-l confirme prin declanșarea procesului ci doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească pe care o puteau executa, cel mai devreme, după momentul rămânerii ei definitive în apel (art.374 al.1 coroborat cu art.376 al.1 și cu art.377 al.1 pct.3 Cod procedură civilă).
Rezultă, deci, că raportul juridic de obligație in cauzele având ca obiect Legea nr.221/2009 urma să își producă efectele cel mai devreme, la data soluționării cauzei, ori, din moment ce Decizia nr.1358/21.10.2010 a Curții Constituționale a fost pronunțată și publicată anterior acestui moment, dispozițiile sale prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional art.5 alin.1 lit. a din lege care au condus inițial la suspendarea lui de drept pentru 45 zile iar, după acest termen, la încetarea efectelor sale(art.147 al.1 din Constituție) - datorită caracterului obligatoriu erga omnes trebuie avute în vedere de instanțe la tranșarea la fond sau în apel a substanței pretențiilor deduse judecății.
Instanța a reținut că declararea neconstituționalității dispozițiilor OUG nr. 62/2010 și ale art. 5 alin.1din Legea nr. 221/2009 este producătoare de efecte juridice asupra proceselor în curs și are drept consecință neacordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional.
Astfel, pe parcursul judecării procesului, legea nr.221/2009 a fost modificată și completată prin OUG nr. 62/2010, publicată în monitorul oficial nr. 446 din 1 iulie 2010.
În Monitorul Oficial al României nr.761 din 15 noiembrie 2010 s-au publicat următoarele decizii, de admitere a excepției de neconstituționalitate, pronunțate de către Curtea Constituțională: nr.1354 din 20 octombrie 2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2010; nr.1358 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.5 alin.(1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
La data de 25.11.2010 a intrat în vigoare legea nr. 202 din 25 octombrie 2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prin care se aduc modificării legii nr. 221/2009 în legătură cu aspecte ce nu țin de temeiul juridic al despăgubirilor pentru prejudiciul moral.
Aspectele relevate mai sus au avut mai multe efecte asupra formei și conținutului legii aplicabile în cauză.
Art. 5 alin. (1) lit. a) a fost modificat prin art. 1 pct. 1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 62/2010. Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1354/2010, a constatat că dispozițiile art.1 pct.1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.62/2010 sunt neconstituționale. Din acest motiv, în textul legii s-a menținut art. 5 alin. (1) lit. a) în forma anterioară modificării efectuate prin art. I pct. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010.
Prin Decizia nr. 1358/2010 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale. De asemenea, în considerentele Deciziei nr.1358/2010 s-a stabilit că: "Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. (1^1) din Legea nr.221/2009, introduse prin art. 1 pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. (1) din același articol, Curtea constată că trimiterile la lit. a) a alin. (1) al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr.221/2009 ca fiind neconstituțional. Curtea Constituțională a ajuns la aceleași concluzii și prin Decizia nr.1360/2010.
Potrivit art. XXVI din Legea nr. 202/2010 dispozițiile [...] art. 4 alin. (6) și art. 5 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin prezenta lege, se aplică și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Chiar dacă nu se referă la litera a din art.5 alin.1, care a fost declarată neconstituțională, trebuie precizat că modificarea realizată prin legea nr. 202/2010 nu se aplică proceselor în care s-a pronunțat o hotărâre anterior datei intrării în vigoare a legii.
Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Potrivit art.11 alin. 3 din legea nr. 47/1992, republicată, deciziile, hotărârile și avizele Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.
Față de precizările de mai sus, în condițiile în care legiuitorul român nu a pus dispozițiile declarate neconstituționale, în acord cu constituția, în cadrul termenului arătat, art. 5 din legea nr. 221/2009 are în prezent următorul conținut:
„Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare; c) repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară”.
Litera a) din articolul 5, care constituia temeiul de drept al acțiunilor introductive, nu mai există deoarece textul legal s-a declarat neconstituțional conform celor arătate mai sus.
Din punctul de vedere al efectelor produse, există identitate între situația în care o lege veche este modificată, completată sau abrogată printr-o lege nouă și situația în care o lege sau o dispoziție legală este declarată neconstituțională iar legiuitorul nu își îndeplinește obligația de a aduce legea sau dispoziția legală în acord cu constituția.
La soluționarea unui proces în care nu s-a pronunțat o hotărâre irevocabilă, se aplică legea în vigoare la acel moment. În măsura în care raporturile juridice nu sunt pe deplin constituite, în momentul intrării în vigoare a noii legii sau în momentul declarării ca neconstituționale a unui text de lege, acele raporturi nu se vor putea consolida decât în limitele determinate de legea în forma nouă și nu vor produce decât efectele pe care această lege le îngăduie. Forma nouă a legii este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea sau declararea ca neconstituțională a legii vechi. Evident, printre acestea sunt și situațiile durabile de fapt, care, potrivit legii noi, ar urma să producă efectele constitutive, modificatoare sau extinctive de drepturi nesusceptibile a se produce sub imperiul legii vechi. Ca urmare, în cazul în care legea ulterioară sau forma ulterioară a legii modifică efectele viitoare sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, dispoziția din legea ulterioară se aplică și efectelor actului anterior nerealizate încă sub vechea lege, întrucât ordinea publică trebuie să aibă în esența ei un caracter de unitate și de uniformă obligativitate pentru toți.
Concluzia celor arătate este aceea că în speță se aplică legea în forma dobândită după declararea neconstituționalității, chiar dacă această declarare s-a petrecut în cursul procesului. Raportul juridic dedus judecații în curs are caracterul unei fapte în desfășurare (facta pendentia), astfel că „legea nouă” (forma legii după data de la care decizia de neconstituționalitate produce efecte), se aplică în virtutea principiului aplicării imediate a legii civile.
Într-o altă ordine de idei, dar în același sens, trebuie observat că instanțele pot sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a unei legi sau a unei dispoziții din aceasta, doar în situațiile în care respectiva lege sau dispoziție sunt incidente într-un proces în curs, indiferent dacă acesta se judecă în fond în apel sau în recurs. Or, în măsura în care legea sau textul de lege vizate, sunt declarate neconstituționale, cele stabilite prin decizia Curții Constituționale sunt obligatorii și de imediată aplicare, de la data publicării în Monitorul Oficial, atât în procesul care a determinat sesizarea Curții Constituționale cât și în celelalte procese aflate pe rolul instanțelor (în fond, în apel ori în recurs) al căror raport juridic era reglementat de dispozițiile legale declarate neconstituționale.
Este adevărat că instanțele trebuie să dea eficiență prevederilor Convenției dar acest lucru este posibil doar atunci când o normă de drept intern (în vigoare) contravine principiilor statuate prin convenție. Dimpotrivă, atunci când o normă de drept intern a fost declarată neconstituțională ea nu mai există și prin urmare nu se mai poate pune problema înlăturării sau interpretării ei în sensul prevederilor din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Art. 20 alin. 2 din Constituția României cu titulatura „Tratatele internaționale privind drepturile omului” stabilește următoarele:
„Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
„Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Actuala ordine constituțională din România nu permite judecătorului să aplice o normă legală declarată neconstituțională pentru că altfel s-ar nesocoti principiul separației puterilor în stat. Raționamentele ce stau la baza hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești trebuie plasate exclusiv în plan juridic.
Faptul că din punct de vedere juridic lucrurile stau în modul arătat mai sus rezultă și din Hotărârea Curții Europene pentru Drepturile Omului pronunțată în cauza Slavov și alții contra Bulgariei. Dată fiind similaritatea situațiilor, aprecierile Curții Europene din hotărârea menționată, sunt valabile în spețele de genul celor analizate și au constituit un argument peremtoriu în sprijinul soluției majoritare. Decizia de admisibilitate pronunțată de Curtea Europeană în speța arătată, acordă o importanță deosebită faptului că atunci când o normă din dreptul intern este declarată neconstituțională, eventualele efecte negative pentru una sau alta din părțile proceselor aflate pe rolul instanțelor, sunt rezultatul funcționării normale a mecanismelor pentru controlul constituționalității în statul de drept. Curtea Europeană consideră că simpla posibilitate recunoscută prin lege unor persoane de a obține, în urma unui proces, despăgubiri pentru anumite prejudicii suferite în trecut nu are semnificația unei speranțe legitime, atâta timp cât, deznodământul judiciar este incert până la momentul finalizării procesului. În fine, Curtea Europeană observa, la momentul respectiv, că noțiunea de discriminare prevăzută în art. 14 din Convenție, nu era una autonomă, astfel că dacă nu avea loc o încălcare a art. 1 din Protocolul I, nu se putea face aplicarea art. 14.
În prezent, chiar dacă se pleacă de la premisa că interzicerea discriminării prin art. 14 a devenit un drept la nediscriminare autonom și necondiționat de un alt drept garantat prin Convenție, nu este posibilă tranșarea litigiului prin raportare la un alt obiect și o altă cauză.
Prin urmare, având în vedere declararea neconstituțională a disp. art. 5 alin.1 lit. a din Legea nr. 221/2010, precum și faptul că, statul român a emis deja o normă juridică cu caracter reparator, respectiv Decretul – lege nr.118/1990, instanța a apreciat că în cauză nu poate exista o neconcordanță între legea internă și reglementările internaționale, astfel încât, apreciază că cererea privind acordarea daunelor morale este neîntemeiată.
În ceea ce privește prejudiciul material, instanța a reținut și faptul că dauna materiala este atingerea adusa dreptului patrimonial si dauna morala este atingerea adusa dreptului nepatrimonial. Prejudiciile materiale sunt cele care rezulta din atingerea unui interes patrimonial, ele se pot prețui in bani.
Prejudiciul material cuprinde în structura lui conform art.1084 cod civil doua elemente: pierderea suferita si beneficiul nerealizat.
Textul se aplică în materie contractuală, dar prin generalitatea redactării el acoperă întreaga arie a răspunderii civile, inclusiv cea delictuala.
Pierderea patrimoniala suferita consta dintr-o diminuare a valorilor active din patrimoniu, iar beneficiul nerealizat constă din lipsirea activului patrimonial de o sporire care ar fi intervenit daca nu s-ar fi săvârșit fapta ilicita.
Este pierdere efectiva sau reală distrugerea ori stricarea unui lucru care formează obiectul unui drept, sau care se afla numai in posesia celui păgubit.
Prejudiciul material se poate înfățișa si sub forma beneficiului sau câștigului nerealizat. De asemenea, prejudiciul patrimonial al persoanelor fizice se poate înfățișa ca un câștig nerealizat, în cazul pierderii totale sau parțiale a veniturilor din muncă.
Sub un alt aspect, în ceea ce privește repararea prejudiciului constând în daunele materiale, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art.5 alin.1 lit. b din legea nr.221/2009 sunt admisibile în baza acestui act normativ doar daunele materiale reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001.
Astfel, dispozițiile art. 5 lit.b din Legea nr. 221/2009 prevăd posibilitatea acordării de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare.
Or, reclamanta nu a făcut dovada unor astfel de prejudicii în condițiile în care sarcina probei îi incumba în condițiile art.1169 Cod civil, motiv pentru care si acest capăt a fost găsit neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe, la data de 13.09.2013 a declarat recurs reclamanta M. K., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 23.09.2013.
În motivarea recursului său, recurenta – reclamantă a arătat că hotărârea pronunțată de către Tribunalul București este nelegală și netemeinică.
1.Cu privire la primul capăt de cerere: obligarea Statului român la plata sumei de 150.000 Euro în lei, la cursul din ziua plății, reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate recurentei și familiei sale, arată că instanța de fond l-a respins pe motivul că nu ar fi dovedit cele susținute în cererea de chemare în judecată, deși avea obligația legală de a administra probe în sensul celor arătate.
După cum a arătat în cererea formulată, recurenta –reclamantă și-a întemeiat acțiunea pe prevederile Legii nr. 221/2009.
"- (1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării În vigoare a prezentei legi, obliga rea statului la:
b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr.247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare;"
În primul rând, arătă faptul că nu a făcut cereri pentru a solicita bunurile confiscate familiei sale până în prezent, motiv pentru care a solicitat pe această cale.
În al doilea rând, precizează faptul că din chiar înscrisurile depuse la dosar, respectiv din dosarul de domiciliu obligatoriu înaintat de către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității reiese faptul că au fost confiscate bunurile pentru care a solicitat despăgubiri.
După cum a arătat în chiar cuprinsul acțiunii, recurenta - reclamantă a estimat valoarea respectivelor despăgubiri la suma de 150.000 Euro, solicitând efectuarea unei expertize de specialitate în acest sens. Prin respectiva expertiză, a solicitat să se stabilească echivalentul bunurilor confiscate, respectiva bunurilor menționate în dosarul susmenționat:
Bunuri imobiliare:
aproximativ 12-13 ha teren agricol
Bunuri mobiliare: 1 semănătoare; 1 secerătoare; 2 cai; 4 vaci.
Instanța de fond nici măcar nu a pus în discuție cererea sa în probațiune, reținând doar faptul că recurenta nu a administrat probe în acest sens.
În aceste condiții, nu se poate reține culpa sa pentru că nu și-a îndeplinit obligațiile procesuale care îi reveneau, instanța de fond neluând în considerare probele solicitate î În scris.
2. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere formulat, respectiv acordarea daunelor morale, recurenta – reclamantă arată că aplicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale încalcă prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Primă instanță a respins acest capăt de cerere pe considerentele Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale. Dar aplicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale încalcă prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.
În primul rând se încalcă dreptul la nediscriminare prevăzut la art.14 al Convenției.
Aplicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale ar însemna existența unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
De asemenea sunt încălcate prevederile art.2, 3, 5, ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale conform cărora sunt protejate dreptul la viață, dreptul de nu a fi suspus tratamentelor inumane precum și dreptul la libertate și siguranță. Mai mult art. 5 paragraful 5 din Convenție prevede expres, "Orice persoană, victimă a unei arestări sau dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații."
În concluzie, prin aplicarea Deciziei nr.1358/2010 a Curții Constituționale, prima instanța a încălcat în mod flagrant prevederile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Prevederile internaționale referitoare la drepturile fundamentale ale omului au prioritate față de legile și deciziile naționale.
Conform art. 20 din Constituție:
„(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Pentru aceste motive solicită admiterea recursului și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea analizând actele și lucrările dosarului și sentința recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere că în materia legii 221/2009, astfel cum a fost modificată prin legea 202/2010, prima instanță pronunță o sentință nesusceptibilă de apel, recursul exercitat, deși își păstrează caracterul de cale de atac extraordinară, de reformare, în virtutea dispozițiilor art 304 indice 1 cod procedură civilă, permite instanței să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și drept, bineînțeles în limita criticilor formulate de partea recurentă și nu doar sub aspectul motivelor de nelegalitate, așa cum stabilesc prevederile art 304 cod procedură civilă. Pe cale de consecință, instanța este îndrituită să analizeze și să reaprecieze materialul probator administrat în cauză, în măsura în care este necesar pentru cenzurarea motivelor de recurs cu care a fost învestită.
În privința daunelor materiale, Curtea apreciază ca nefondate criticile reclamantei, deoarece, în primul rând, nepromovarea altor demersuri pentru redobândirea bunurilor la care face referire nu este de natură să conducă la concluzia îndreptățiri recurentei de a primi despăgubiri în temeiul legii 221/2009. Din această perspectivă se impune interpretarea dispozițiilor art 5 alin 1 lit b din legea 221 prin raportare la cele statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 6/2013 pronunțată în recurs în interesul legii, în sensul că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație.
În al doilea rând, Curtea constată că reclamanta nu face dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor, pentru care solicită acordarea reparațiilor bănești și nici a calității sale succesor în drepturi a titularului deposedat abuziv, în condițiile în care mai multe persoane din familia sa au fost supuse dislocării și stabilirii domiciliului obligatoriu, iar aceasta nu indică pe numele cui figurau bunurile mobile și imobile reclamate.
În al treilea rând, Curtea constată că din materialul probator administrat în dosarul de fond, nu rezultă că preluarea acestor bunuri este consecința aplicării măsurii administrative, textul art 5 alin 1 lit b din legea 221/2009, impunând o astfel de condiție, în sensul că deposedarea foștilor deținuți politici să fie efectul condamnării, respectiv al măsurii administrative aplicate.
Având în vedere nedovedirea acestor aspecte, Curtea reține că în mod corect prima instanță a ajuns la soluția respingerii ca nefondat a acestui capăt de cerere.
În ceea ce privește daunele morale solicitate, Curtea constată că reclamanta a criticat soluția atacată, invocând nerespectarea principiului nediscriminării, prevăzut de dispozițiile art 14 din CEDO cât și a dispozițiilor art 2, 3 și 5 din CEDO, prin raportare la dispozițiile art 20 din Constituție
Pe cale de consecință, pentru a răspunde criticilor formulate de reclamant și pentru a verifica legalitatea sentinței recurate sub toate aspectele invocate, Curtea apreciază necesar să examineze modificările care au survenit după adoptarea legii 221/2009, pentru a avea o imagine clară asupra consecințelor pe care aceste modificări le-au produs asupra legii speciale, edictate de legiuitor în domeniul reparării prejudiciilor cauzate celor persecutați politic în perioada regimului comunist și mai ales pentru a putea stabili corelarea acestui act normativ cu celelalte norme legale care au reglementat această chestiune.
Astfel, la data de 30 06 2010 legea 221/2009 a fost modificată prin OUG 62/2010, în sensul că se recunoștea expres posibilitatea celor care au fost supuși unor măsuri administrative cu caracter politic să obțină despăgubiri în temeiul acestui act normativ, plafonându-se totodată cuantumul daunelor morale în funcție de categoria din care face parte reclamantul: a) cel care a suferit condamnarea sau măsura administrativă, b) soțul acestuia și descendenți de gradul I și c) descendenții de gradul al II lea.
Aceste modificări aduse legii 221/2009 au fost cenzurate sub aspectul constituționalității de către instanța de contencios constituțional, care a statuat că plafonarea despăgubirilor contravine dispozițiilor art 16 alin 1 din Constituție, care dau expresie principiului egalității în drepturi a cetățenilor precum și prevederilor art 15 alin 2 din legea fundamentală care consacră principiul neretroactivității.
În esență, Curtea Constituțională a reținut,, prin decizia nr 1354/2010, faptul că, în ceea ce privește modul de acordare a despăgubirilor, reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, există unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul la care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă - deși au depus cereri în același timp și au urmat aceeași procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, și consideră că acesta este determinat de o . elemente neprevăzute și neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcție de momentul în care instanța de judecată a pronunțat hotărârea definitivă, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În acest sens, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
Tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică, în funcție de momentul în care hotărârea pronunțată de instanța privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile persoanelor care nu dețineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2010. În consecință, dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție privind egalitatea în drepturi.
Această soluție este în concordanță și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, în speță cea legată de aplicarea art. 14, cât și a Protocolului 12 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat că, pe baza art. 14 din Convenție, o distincție este discriminatorie dacă "nu are o justificare obiectivă și rezonabilă", adică dacă nu urmărește un "scop legitim" sau nu există un "raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat" (a se vedea, în special, Hotărârea Marcky împotriva Belgiei din 13 iunie 1979,). În același timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ și nu unul restrictiv (a se vedea Engel și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, și Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984,).
De asemenea, Curtea a constatat că prevederile art 5 alin 1 lit a din legea 221/2009 încalcă și principiul neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță, care, deși nedefinitivă, poate fi legală și temeinică prin raportare la legislația aflată în vigoare la data pronunțării acesteia. Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, nemodificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un drept la acțiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul întinderii, iar Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci este un act normativ care cuprinde dispoziții de drept material, astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului. În sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v. Croația, paragraful 81).
Ulterior deciziei 1354/2010, Curtea Constituțională, sesizată fiind nou cu o excepție de neconstituționalitate a prevederilor art 5 lit a din legea 221/2009, s-a pronunțat prin decizia 1358/2010, în sensul constatării unei neconcordanțe cu legea fundamentală a prevederilor acestui text de lege, motivat de faptul că la edictarea sa legiuitorul nu a respectat regulile de tehnică legislativă, dând astfel naștere unor reglementări paralele și a unor situații de incoerență și instabilitate, aducându-se atingere valorii supreme de dreptate, așa cum este consacrată de dispozițiile art 1 alin 3 din Constituție.
În esență, Curtea Constituțională a reținut în considerentele deciziei anterior citate faptul că legiuitorul, pornind de la actele cu caracter de recomandare adoptate de Consiliul Europei în materia condamnării regimului comunist a atrocităților comise de statele totalitare care au îmbrățișat această doctrină politică, este vorba de Rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr 1096/1996 și 1481/2006, adoptase deja o . acte normative în acest domeniu. Instanța de contencios constituțional a avut în vedere OUG 214/1999 și decretul lege 118/1990. Primul act normativ se încadrează a în categoria celor care urmăreau reabilitarea persoanelor condamnate politic și se referă la acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, și a fost aprobat cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. Prin această ordonanță s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea constată că edificatoare sunt prevederile celui de-al doilea act normativ( decretul lege 118/1990) privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009. În același domeniu, Curtea Constituțională a reținut că se integrează și OUG 214/1999 și legea 221/2009, acestea reprezentând o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea Constituțională a reținut că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituțională, pornind de la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
În ceea ce privește incidența dispozițiilor art 1 din CEDO, în sensul de a putea sau nu considera că destinatarii acestor acte normative cu caracter reparatoriu sunt deținătorii unui bun în sensul Convenției, care înglobează în conținutul său atât drepturile cu caracter patrimonial(de creanță sau de proprietate), inclusiv speranța legitimă de a dobândi un bun, izvorâtă din existența unei legislații sau a unei practici judiciare constante favorabile, Curtea Constituțională a reținut următoarele: instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Instanța de contencios constituțional a concluzionat că măsurile reparatorii pe care le acordă statul persoanelor condamnate politic în perioada comunistă sau care au fost victimele represiunii comuniste în orice alt mod, nu sunt rezultatul unei obligați legale, care își are izvorul în trecut, ci sunt acordate în echitate, astfel încât nicio persoană nu poate avea un drept substanțial la despăgubiri pentru daune morale.
Curtea reține că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubi că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Analizând comparativ prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituțională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea constată că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Instanța de contencios constituțional a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Aceeași soluție cu aceeași argumentare a fost dată de Curtea Constituțională și prin decizia nr 1360/2010.
Concluzionând, față de cele statuate cu forță obligatorie de către Curtea Constituțională, în condițiile în care a expirat termenul de 45 de zile în care dispozițiile legale declarate neconstituționale sunt suspendate de drept, iar legiuitorul are posibilitatea de a interveni legislativ pentru remedierea deficiențelor, Curtea constată că prevederile art 5 lit a din legea 221/2009 au fost declarate neconstituționale atât sub aspectul acordări de daune morale titularului( celui care a fost condamnat politic în timpul regimului comunist sau celui care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter administrativ abuzive) cât și sub aspectul îndreptățirii la obținerea acestor despăgubiri de către soțul și descendenții de gradul I și II ai titularului.
În ceea ce privește critică, referitoare la efectele pe care le-a produs declararea neconstituțională a prevederilor art 5 din legea 221/2099, prin raportare la principiul nediscriminării, Curtea, analizând aceste aspecte din perspectiva prevederilor art14 din CEDO, invocate de către reclamant, constată aceste aspecte au făcut deja obiect de analiză pentru instanța supremă în decizia civilă nr 12/2001, pronunțată în recurs în interesul legii.
Curtea constată că, în referire la chestiunea respectării principiul nediscriminării, consacrat de dispozițiile art 14 din CEDO, Înalta Curtea, prin decizia pronunțată în interesul legii, a reținut următoarele:
Dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
În același timp nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Înalta Curte a reținut că se pune problema garantării dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Concluzionând, instanța supremă, raportându-se nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, reține că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Totuși, pentru a nu se aduce atingere unui drept statuat jurisdicțional definitiv, incidența deciziilor menționate nu va fi recunoscută în faza procesuală a recursului, unde nu mai are loc o devoluare a fondului pentru stabilirea faptelor, ci controlul se limitează la verificarea bazei legale de la momentul pronunțării hotărârii.
Dând eficiență celor statuate de instanța supremă prin decizia anterior menționată, Curtea observă că acțiunea reclamantului a fost introdusă ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziilor Curții Constituționale, astfel că nu se poate pune sub semnul întrebării incidența acestor decizii, și pe cale de consecință nu se impune examinarea efectelor respectivelor decizii prin raportare la principiul neretroactivității, din moment ce acțiunea introductivă nu a fost înregistrată pe rolul instanței de fond anterior publicării lor în Monitorul Oficial.
Având în vedere dispozițiile art 316 cod procedură civilă, coroborate cu cele ale art 294 cod procedură civilă, Curtea reține că nu se pot formula cereri noi în fața instanțelor de control judiciar și nu este permisă schimbarea calități părților, a obiectului sau a cauzei cereri de chemare în judecată.
În ceea ce privește dispozițiile art 2, 3 și 5 din CEDO Curtea reține în primul rând că reprezintă noi temeiuri juridice invocate direct în faza procesuală a recursului, ceea ce față de considerentele expuse în cele ce preced, nu poate face obiect de analiză de către instanța de control judiciar. Chiar trecând peste acest aspect, Curtea constată că reclamanta nu se poate prevala de dispozițiile convenționale anterior menționate, din considerente legate de competența ratione temporis a Convenției Europene a Drepturilor Omului, în condițiile în care, la momentul luării măsurii abuzive împotriva reclamantei, Convenția nu făcea parte din dreptul intern, aceasta fiind ratificată de România abia în anul 1994 prin legea 30/1994. Lipsa unei reglementări speciale anterior anului 1994, prin care să se dea satisfacție celor persecutați de regimul politic comunist, nu poate îndreptăți concluzia că nerespectarea drepturilor fundamentale invocate de reclamante au continuat până la data introducerii cererii de chemare în judecată, în condițiile în care însuși recurenta recunoaște că măsurile represive, privative de libertate și-au încetat efectele la nivelul anului 1957.
Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei, menținând soluția primei instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta – reclamantă M. K. împotriva sentinței civile nr.1198/07.06.2013 pronunțată e Tribunalul București - Secția III-a Civilă în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații – pârâți S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE REPREZENTAT DE DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE T. și S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 10.02.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
G. S. I. S. C. G.
GREFIER
S. R.
Red. I.S.
Tehnored.C.S.
Ex.2/17.02.2015
T.B.Secția a III-a Civilă – I.P.
| ← Anulare act. Decizia nr. 1786/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 352/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
