Pretenţii. Decizia nr. 1546/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1546/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-10-2014 în dosarul nr. 1546/2014
Dosar nr._
(_ )
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.1546
Ședința publică de la 21.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. G.
JUDECĂTOR - I. S.
JUDECĂTOR - G. S.
GREFIER - N. C. I.
*********
Pe rol se află soluționarea cererii de recurs formulate de recurentul-pârât J. V. A. împotriva deciziei civile nr. 1051 A din data de 04.11.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Regia Autonomă - Administrația P. și Protocolului de Stat - Sucursala pentru Întreținerea Fondului Imobiliar.
P. are ca obiect - pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat C. D., în calitate de reprezentant al recurentului-pârât J. V. A., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 29.06.2014 emise de Baroul București, aflate la fila 3 dosar, și consilier juridic C. D., în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante, în baza delegației nr. 8512 din 02.09.2014, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că dosarul se află la primul termen de judecată, că motivele cererii de recurs au fost comunicate intimatei-reclamante, potrivit mențiunii existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare și că intimata-reclamantă Regia Autonomă - Administrația P. și Protocolului de Stat - Sucursala pentru Întreținerea Fondului Imobiliar a formulat întâmpinare la recursul promovat în cauză, depusă la data de 23.09.2014, un exemplar al acesteia fiind comunicat recurentului-pârât.
Curtea acordă cuvântul asupra probelor.
Recurentul-pârât J. V. A., prin avocat, solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia să redepună înscrisurile aflate la dosar, dar care nu au fost avute în vedere de instanțele anterioare. Solicită acordarea unui termen în acest sens.
Reprezentantul intimatei-reclamante lasă soluția la aprecierea instanței, având în vedere că partea nu solicită administrarea unor probe noi.
Curtea respinge cererea recurentului-pârât privind amânarea judecării cauzei și, nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Recurentul-pârât J. V. A., prin avocat, solicită admiterea recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 1051A din 04.11.2013, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, diminuarea debitului față de condițiile de fapt și de drept analizate comparativ, având în vedere că rezilierea de drept a contractului de închiriere a intervenit la 11.01.2009, iar contractul a fost denunțat unilateral de către recurent la 02.02.2009. Recurentul-pârât a solicitat intimatei-reclamante încheierea unui proces-verbal de predare a spațiului și a comunicat acesteia schimbarea de domiciliu. Cu toate acestea, în mod abuziv intimata-reclamantă a înțeles să factureze o chirie exagerată, mai mare decât cea prevăzută în contract.
Își rezervă dreptul de a solicita acordarea cheltuielilor de judecată pe calea unei acțiuni separate.
Reprezentantul intimatei-reclamante Regia Autonomă - Administrația P. și Protocolului de Stat - Sucursala pentru Întreținerea Fondului Imobiliar solicită respingerea recursului, ca nefondat și menținerea soluției pronunțate de Tribunalul București ca fiind temeinică și legală, pentru considerentele arătate în cuprinsul întâmpinării.
Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Reprezentantul recurentului-pârât J. V. A. solicită amânarea pronunțării pentru a formula concluzii scrise.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09.12.2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București sub nr._, reclamanta REGIA AUTONOMĂ - ADMINISTRAȚIA P. PROTOCOLULUI DE STAT (R.A.- A.P.P.S.) a chemat în judecată pe pârâtul J. V. A., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor de 9.924,94 euro (echivalent în lei – 41.824,69 lei) și de 7.611,21 lei, reprezentând: - chirie locuință pe perioada 01.11._09 (355,67 lei), - penalități chirie (201,44 lei), - folosință spațiu fără titlu în perioada 12.01._09 (9.924,94 euro), dobândă legală (118,13 lei), - cote de întreținere pentru perioada 01.11._09 (4.508,70 lei), - dobândă legală aferentă cotelor de întreținere (340,42 lei), - amortizare dotări pentru perioada 01.11._09 (2.086,85 lei), precum și să dispună evacuarea pârâtului din apartamentul nr. 2 situat la parterul imobilului din București, .. 82-88, sector 2.
La data de 24.02.2010, reclamanta și-a precizat acțiunea, majorând pretențiile astfel: - chiria rămâne aceeași (355,67 lei), - folosință spațiu fără titlu în perioada 12.01._09 (28.919,86 euro), - amortizare dotări pentru perioada 01.11._09 (5.008,44 lei), - penalități de întârziere calculate până la 31.10.2009 și facturate până la 30.11.2009 (928,68 lei), - dobânda legală calculată până la 31.10.2009 și facturată până la 30.11.2009 (3.726,51 lei), - cote de întreținere calculate până la 31.10.2009 și facturate până la 30.11.2009 (8,602,99 lei), - penalități de întârziere întreținere calculate până la 31.10.2009 și facturate până la 30.11.2009 (1.668,39 lei), - dobânda legală cote întreținere calculată până la 31.10.2009 și facturată până la 30.11.2009 (272,85 lei).
La aceeași dată, pârâtul a depus în ședință publică întâmpinare, prin care a invocat excepția prematurității cererii, iar pe fond a solicitat respingerea capătului de cerere privind evacuarea ca rămas fără obiect, față de împrejurarea că la 19.02.2010 a fost predat reclamantei spațiul locativ, precum și respingerea capătului de cerere în pretenții ca fiind netemeinic, nedovedit și nelegal.
La data de 02.06.2010, reclamanta și-a precizat acțiunea, majorând pretențiile astfel: - chiria rămâne aceeași (355,67 lei), - folosință spațiu fără titlu în perioada 12.01._10 (36.118,32 euro), - amortizare dotări pentru perioada 01.11._10 (6.100,91 lei), - penalități de întârziere calculate de la 01.11.2009 până la 28.02.2010 și facturate până la 31.03.2010 (1.338,39 lei), - dobânda legală calculată până la 31.03.2010 (7.400,61 lei), - cote de întreținere pentru perioada 01.11._10 (13.755,74 lei), - penalități de întârziere întreținere calculate până la 31.03.2010 (2.416,54 lei), - dobânda legală cote întreținere calculată până la 28.02.2010 și facturată până la 31.03.2010 (505,37 lei).
Excepția prematurității a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea din 08.09.2010.
Prin sentința civilă nr. 9110/29.06.2011, Judecătoria sectorului 2 București a admis în parte cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma totală de 179.979,89 lei, reprezentând contravaloare chirie și lipsă de folosință, amortizări dotări, cote de întreținere, penalități convenționale de întârziere și dobândă legală aferentă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că la data de 30.10.2008 între reclamanta Regia Autonomă - Administrația P. Protocolului de Stat, prin Sucursala pentru Administrarea și Întreținerea Fondului Imobiliar, în calitate de locator și pârâtul J. V. A., în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere înregistrat la reclamantă sub nr. 938/30.10.2009, autentificat sub nr. 6878/30.10.2008 la Soc. Civ. Mentor – birou notarial, prin care prima a cedat secundului folosința locuinței din București, .. 82-88, scara 1, . 2, compusă din 2 camere și dependințe, durata locațiunii fiind stabilită pentru o perioadă de 1 an, cu posibilitatea de prelungire prin act adițional, până la încetarea funcției de consilier personal în cadrul cabinetului ministrului Culturii și cultelor, cuantumul chiriei lunare fiind stabilit la suma de 641,46 lei (209,56 lei + TVA chirie locuință și 329,48 lei +TVA, chirie mobilier). Odată cu respectivul contract, între părți s-a încheiat și convenția prestări servicii pentru cote de întreținere nr. 939/30.10.2008, având ca obiect asigurarea de către reclamantă, contra cost, a serviciilor privind întreținerea părților de construcție, curățenia părților comune, livrarea utilităților ș.a.
La data de 24.02.2009 reclamanta a luat cunoștință de împrejurarea că pârâtului-locator i-a încetat funcția de consilier personal la Ministerul Culturii și Cultelor începând cu data de 12.12.2008 (adresa nr. 209/20.02.2009 emisă de Ministerul Culturii, Cultelor și P. Național). La 02.03.2009 reclamanta a înaintat pârâtului o notificare prin care îi solicita eliberarea spațiului locativ, invocând clauzele contractului de închiriere și dispozițiile art. 4 alin. 1 din O.U.G. nr. 80/2001, care atrăgeau încetarea de drept a contractului de locațiune la data încetării calității care a determinat atribuirea locuinței de serviciu. Notificarea a fost comunicată pârâtului prin intermediul executorilor judecătorești, fiind afișată atât pe ușa locuinței deținute în capitală, cât și pe ușa locuinței menționate ca fiind domiciliul pârâtului (adresa de domiciliu fiind confirmată ulterior de adresa nr._/2009 emisă de Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor). Ulterior, la 08.07.2009 s-a procedat din nou la notificarea pârâtului prin intermediul executorilor judecătorești, solicitându-i-se plata sumelor restante născute din contractul de închiriere, făcându-i-se cunoscută și împrejurarea că în situația neachitării acestora se va introduce acțiune la instanță.
Contractul de închiriere s-a încheiat între părți în virtutea dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2001, în considerarea calității pârâtului de consilier personal în cadrul cabinetului ministrului Culturii și Cultelor. În aceste condiții, în măsura în care pe parcursul derulării locațiunii respectiva calitatea încetează, consecința este cea prevăzută în actul normativ menționat, respectiv încetarea contractului de locațiune (art. 4 alin. 1). Respectiva dispoziție legală a fost transpusă în clauza stipulată prin art. 19 din contractul de închiriere încheiat între părți, prevăzându-se încetarea de drept a contractului, înainte de termenul prevăzut, la data încetării calității care a determinat atribuirea locuinței de serviciu. Părțile au inserat și un pact comisoriu de ultim grad, stipulându-se că în situația sus-menționată locatarul are obligația eliberării locuinței în termen de 30 de zile de la data încetării calității ce determinase atribuirea, incumbându-i obligația de plată a tuturor cheltuielilor aferente spațiului, în caz contrar locatorul putând proceda la evacuarea locatarului fără o prealabilă înștiințare/notificare și fără a fi necesară intervenția instanței de judecată.
În raport de înscrisurile depuse la dosar, instanța a constatat că la data de 12.12.2008 a încetat calitatea pârâtului de asimilat demnitarului, astfel că a operat de drept încetarea contractului de locațiune. Având în vedere termenul contractual de 30 de zile conferit pârâtului pentru a elibera locuința, rezultă că începând cu data de 11.01.2009 pârâtul a ocupat respectiva locuință fără a mai deține vreun titlu legal.
Împrejurarea că reclamanta ar fi aflat despre respectiva încetare a calității pârâtului abia la 26.02.2009 este lipsită de relevanță, sancțiunea legală a încetării contractului operând de drept; de altfel, în măsura în care ar fi fost de bună-credință, pârâtul ar fi trebuit să înștiințeze pe reprezentanții reclamantei cu privire la încetarea calității sale de consilier ministerial. În schimb, deși cunoștea că nu mai avea dreptul la respectiva locuință de serviciu, pârâtul a continuat folosința acesteia, conform propriilor afirmații reclamând chiar că ar fi fost victima unui furt comis din respectiva locuință în luna februarie 2009, dată la care ocupa locuința fără titlu. Instanța nu a putut reține susținerile pârâtului din întâmpinare referitoare la intervenirea unei tacite relocațiuni, avându-se în vedere, pe de o parte, că respectivul contract încetase de drept, înainte de expirarea termenului de locațiune stipulat, iar, pe de altă parte, față de împrejurarea că pârâtul nu și-a îndeplinit niciuna dintre obligațiile pecuniare pe care și le-a asumat contractual, precum și față de dispozițiile art. 13 din contract, care înlătură incidența tacitei relocațiuni. Lipsită de relevanță este și împrejurarea că începând cu luna octombrie 2009 pârâtul ar fi fost desemnat director de cabinet al unui alt ministru, neputându-se pune problema prelungirii contractul de închiriere nr. 938/30.10.2008 câtă vreme acesta încetase de drept cu 10 luni în urmă, iar pârâtul nu își îndeplinise niciuna dintre obligațiile contractuale.
În raport de această situație de fapt, de dispozițiile art. 4 din contractul de închiriere, de art. 3 și 7 din convenția prestări servicii pentru cote de întreținere nr. 939/30.10.2008, de art. 969 și art.1 429 alin. 2 Cod civil, pârâtului îi incumbă obligația de plată a chiriei aferente locuinței pentru perioada 30.10._08 și 01-11.01.2009, în cuantum de 355,67 lei. Deși pârâtul a susținut că ar fi efectuat plata sumelor datorate reclamantei, nu a făcut vreo dovadă în acest sens, singura plată care a fost identificată în urma efectuării expertizei contabile fiind aferentă chiriei pentru luna decembrie 2008, plată avută în vedere și operată de către reclamantă.
Ca urmare a încetării contractului și a neîndeplinirii de către pârât a obligației de predare a spațiului în termenul prevăzut la art. 19, s-a activat clauza contractuală stipulată la art. 10 din contractul de închiriere, conform căreia „în cazul nerespectării dispozițiilor contractuale cu privire la predarea spațiului la data încetării contractului, locatarul datorează locatorului contravaloarea lipsei de folosință a spațiului calculată la valoarea maximă a chiriilor practicate la nivelul R.A. - A.P.P.S. pe metrul pătrat, pentru suprafețe, altele decât cele comerciale”. Prevăzând modalitatea de determinare a întinderii prejudiciului cauzat unei părți prin neexecutarea culpabilă de către cocontractant a obligațiilor contractuale, respectiva stipulație are natura unei clauze penale, care își produce pe deplin efectele între părți, în condițiile art. 969 și 1066 și următoarele cod civil anterior. Susținerile pârâtului referitoare la decizia nr. XI din 24.10.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii nu au nicio relevanță, neavând aplicabilitate în cauză, respectiva decizie statuând nelegalitatea stipulării unei clauze penale în contractele de împrumut, iar nu în convenții de genul celor încheiate între părțile din prezentul litigiu. Lipsite de relevanță sunt și trimiterile la dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 sau O.U.G. nr. 9/2008, aceste acte normative impunând tarife maximale doar în privința sumelor percepute/datorate cu titlu de chirie. Or, în speță, la data de 11.01.2009 dreptul de folosință al pârâtului asupra respectivei locuințe încetase, ca efect al încetării contractului de locațiune, astfel că ocuparea în continuare a locuinței fără titlu legitim îmbracă forma delictului civil, atrăgând răspunderea civilă delictuală a pârâtului în condițiile art. 998-999 Cod civil anterior. Astfel, prejudiciul cauzat reclamantei, rezultat din imposibilitatea de folosință a locuinței ocupate fără titlu de către pârât nu se mai calculează prin raportare la cuantumul chiriei (oricum unul mai redus decât cel perceput pe piața liberă imobiliară pentru imobile similare), ci prin raportare la clauza penală sus menționată, însușită sub semnătură de către părțile litigante.
Pe cale de consecință, având în vedere nivelul maxim al chiriei practicat de R.A. – A.P.P.S., stabilit la 22 euro/m.p. prin Hotărârea nr. 6/10.06.2008 a Consiliului de administrație al R.A. - A.P.P.S., în lumina dispozițiilor legale menționate anterior și a existenței în sarcina pârâtului a obligației reparării integrale a prejudiciului cauzat reclamantei, instanța a constatat că pârâtul datorează reclamantei și suma de 35.214,98 euro (148.635,66 lei), reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru locuința ce a format obiectul contractului de închiriere încheiat între părți, cu începere de la data la care a încetat dreptul pârâtului de a folosi respectiva locuință și până la predarea efectivă a spațiului locativ.
Pe lângă aceste sume, pârâtul datorează reclamantei și suma de 5.762,74 lei, cu titlu de amortizare dotări; în realitate, suma menționată reprezintă contravaloarea chiriei mobilierului pentru perioada pe care contractul de locațiune s-a aflat în ființă, calculată conform art. 4 din respectiva convenție (329,48 lei + TVA). Ulterior, respectiva sumă îmbracă forma aceleiași despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin lipsa de folosință, argumentarea instanței expusă mai sus în privința lipsei de folosință a spațiului locativ fiind incidentă și în această privință.
Pârâtul datorează reclamantei și contravaloarea cotelor de întreținere aferente suprafeței locative, în cuantum de 13.755,74 lei, conform facturilor emise de reclamantă, cheltuieli care sunt datorate, pe perioada derulării contractului de închiriere, în temeiul art. 8 lit. g din contractul de închiriere și art. 7 lit. d din contractul accesoriu de prestări servicii, iar pentru perioada ulterioară, până la predarea propriu-zisă a locuinței, în temeiul art. 998 Cod civil și al principiului reparării unui prejudiciu cauzat prin faptă ilicită.
Totodată, în raport de clauzele contractului de închiriere (art. 6) și ale contractului accesoriu de prestări servicii (art. 4 alin. 2), pârâtul datorează reclamantei penalități convenționale în cuantum de 1.338,35 lei aferente chiriei și amortizării dotărilor (chirie mobilier), precum și penalități convenționale în valoare de 2.416,55 lei, aferente cotelor de întreținere neplătite, aceste accesorii calculându-se asupra sumelor datorate de pârât cu titlu de debite principale pe perioada de ființă a contractului de locațiune.
Pentru debitele aferente perioadei ulterioare încetării contractului, pârâtul datorează reclamantei dobândă legală, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 9/2000 și în virtutea aceluiași principiu al reparării integrale a prejudiciului, dobândă legală, care în privința sumelor facturate cu titlu de chirie și amortizare dotări însumează 7.209,83 lei, iar în privința sumelor facturate cu titlu de cote de întreținere însumează 505,35 lei.
Instanța a considerat, de asemenea, neîntemeiate apărările pârâtului legate de lipsa de certitudine, lichiditate și exigibilitate a creanței pretinse de reclamantă și de incidența dispozițiilor Legii nr. 469/2002.
Astfel, susținerile legate de carențele creanței reclamantei, ca urmare a faptului că nu i-au fost comunicate facturile fiscale emise de reclamantă, nu au fost reținute, prin înscrisurile depuse la dosar reclamanta făcând dovada că a comunicat pârâtului respectivele facturi prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, toate fiind returnate ca urmare a neridicării corespondenței de către pârât. Mai mult, reclamanta a procedat ulterior și la notificarea pârâtului prin intermediul executorului judecătoresc, la ambele adrese, atât cea de domiciliu menționată în contractul de închiriere, cât și la adresa spațiului locativ închiriat, menționându-se sumele datorate și natura juridică a acestora, iar ulterior a procedat și la înștiințarea prin mica publicitate cu privire la respectivele facturi (individualizându-se aceste înscrisuri). Pe cale de consecință, imposibilitatea de primire efectivă a facturilor fiscale emise de reclamantă a fost cauzată exclusiv de conduita pârâtului, reclamanta depunând suficiente eforturi pentru a le aduce la cunoștința pârâtului. De altfel, este greu de crezut că o persoană diligentă (cum se prezumă a fi și pârâtul din moment ce ocupa funcții de consilier ministerial) nu ar fi fost interesată de îndeplinirea obligațiilor pe care și le-a asumat contractual, crezând că poate beneficia gratuit de folosința unui spațiu locativ central. În măsura în care pretindea că nu a primit facturile comunicate de către reclamantă, pârâtul avea posibilitatea de a se interesa la aceasta cu privire la sumele pe care le datorează, cu atât mai mult cu cât avea cunoștință de stipulațiile contractuale care impuneau achitarea cu periodicitate lunară a acestora.
Instanța a constatat, de asemenea, neîntemeiate susținerile referitoare la incidența dispozițiile Legii nr. 469/2002, care limita cuantumul penalităților de întârziere la plafonul sumei asupra cărora se calculau, având în vedere că respectivul act normativ a fost abrogat la 03.07.2009; la data respectivă penalitățile convenționale de întârziere aferente debitelor principale nu depășiseră plafonul debitelor vizate, iar ulterior acestei date actul normativ nu mai putea produce efecte, astfel că, în lipsa unei prevederi legale similare sau a unei stipulații contractuale, penalitățile de întârziere curg până la data stingerii debitului principal asupra căruia se calculează.
Împotriva acestei sentințe, la data de 10.02.2012 a declarat apel reclamanta, iar la data de 22.02.2012 a declarat apel pârâtul, cererile acestora fiind înregistrate pe rolul Tribunalului București - Secția III-a Civilă la data de 14.03.2012. La data de 18.03.2013, apelanta-reclamantă a depus cerere de renunțare la apel.
Prin decizia civilă nr.105A/04.11.2013, Tribunalul București - Secția III-a Civilă a respins ca nefondat apelul.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că primele două motive de apel vizează o apărare nouă pe care apelantul-pârât a adus-o la cunoștința instanței: existența unei clauze abuzive în contractul de închiriere, cu nerespectarea dispozițiilor O.G. nr. 21/1992 și teoria impreviziunii.
Teoria impreviziunii a fost prevăzută în mod expres în noul Cod Civil, prin art.1271.
Art. 6 alin. 6 din noul Cod civil prevede că dispozițiile acestuia sunt aplicabile și efectelor viitoare ale actelor și faptelor juridice născute sub imperiul legii vechi, dacă aceste acte mai subzistă, inclusiv în materia bunurilor.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că poate fi analizată teoria impreviziunii invocată de apelant cu privire la un contract de închiriere încheiat în anul 2008.
În primul rând, tribunalul a constatat că apelantul a legat teoria impreviziunii, prin motivarea sa, de caracterul de clauză abuzivă a art. 10 din contractul de închiriere, apreciind că acest contract este unul nenegociat, impus de părți, și care a creat o situație contractuală favorizantă numai pentru una din părți, respectiv pentru intimata-reclamantă.
Situația la care se referă este cea vizând chiria datorată pentru situația în care nu sunt respectate dispozițiile contractuale referitoare la predarea spațiului la data încetării contractului, chirie care se va datora la valoarea maximă a chiriilor practicate la nivel R.A. - A.P.P.S., pe metrul pătrat, pentru suprafețele altele decât cele comerciale.
Tribunalul a reținut, în primul rând, că nu sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 21/1992 contractului de închiriere supus judecății, atâta timp cât R.A. - A.P.P.S. nu are calitățile prevăzute de art. 2 din acest act normativ, nefiind nici comerciant, nici producător, nici prestator de servicii, nici distribuitor, nici vânzător.
De asemenea, chiar dacă tribunalul ar fi luat în considerare dispozițiile Legii nr. 193/2000, nu s-a relevat nicio dispoziție cu caracter vădit disproporționat, care să favorizeze o parte contractuală, în defavoarea unei alte părți contractuale.
Ceea ce a reținut tribunalul este faptul că apelantul a beneficiat de o chirie cu mult sub nivelul prețului de piață al zonei, prin simpla sa calitate de demnitar, pentru perioada în care deține această calitate, fără a invoca faptul că Statul Român, prin R.A. - A.P.P.S. a fost defavorizat. Prin același contract prin care se stipulează o chirie modică, de 641 lei lunar(aproximativ 150 euro), se prevede la art. 10, că, în cazul în care imobilul nu se predă de către apelant (demnitar public) la data încetării contractului (prin încetarea calității de demnitar inclusiv), se va plăti o chirie la valoare maximă a chiriilor practicate de R.A.-A.P.P.P.S. Această clauză contractuală vine, pe de o parte, să sancționeze partea care nu își respectă obligația de a elibera imobilul închiriat, iar, pe de altă parte, să restabilească un echilibru firesc, al plății unei chirii specifice zonei, în cazul în care se continuă ocuparea imobilului fără drept.
Prin urmare, pe de o parte, contractul conține clauze care îl favorizează pe apelant, prin stabilirea unei chirii modice, iar, pe de altă parte, vine și sancționează, prin art. 10, nerespectarea obligațiilor acestuia, de a elibera imobilul, la momentul încetării contractului.
Astfel, analizând atât clauzele contractuale în ansamblul lor, cât și clauza prevăzută la art. 10 din contract, separat, tribunalul nu a găsit niciun dezechilibru contractual între părți.
În al doilea rând, tribunalul, analizând condițiile art. 1271 din noul Cod civil, a constatat că nu se verifică condițiile acestei instituții de drept material, pentru a fi aplicate.
Astfel, nu există o schimbare excepțională a împrejurărilor avute în vedere la încheierea contractului, întrucât încetarea contractului prin încetarea calității de demnitar era prevăzută atât în lege, cât și în contractul de închiriere, nefiind un fapt de neimaginat. De altfel, dispozițiile art. 1271 alin. 3 nu se verifică în cauză.
Ceea ce tribunalul a reținut este faptul că încetarea contractului a intervenit de drept, în baza legii, în temeiul O.U.G. nr. 80/2001 - art. 4 alin. 1, la data de 12.12.2008, data încetării calității de demnitar public, indiferent de data la care R.A. - A.P.P.S. i s-a adus la cunoștință sau a fost notificată. De asemenea, tribunalul nu a putut reține susținerile apelantului cu privire la denunțul unilateral pe care l-ar fi făcut în luna februarie a anului 2009, întrucât la acel moment deja contractul era încetat de drept din data de 12.12.2008. Era obligația apelantului, potrivit art. 19 din contract, ca, în acest caz, să elibereze imobilul în termen de 30 de zile, clauza nefăcând trimitere la nicio situație de excepție. Prin urmare, nu are nicio relevanță data la care i s-a adus la cunoștință intimatei-reclamante încetarea calității sale de consilier personal la Ministerul Culturii, Cultelor și P. Național.
De asemenea, tribunalul a reținut că apelantul nu a părăsit imobilul în termen de 30 de zile, astfel cum prevedea contractul, data de 31.01.2009 găsindu-l în imobil, după cum singur a recunoscut, fiindu-i sustrase bunuri de către persoane care au pătruns prin efracție în imobil. De altfel, procesul-verbal de predare primire din data de 19.02.2010 dovedește juridic că apelantul a utilizat imobilul din . la acel moment, fapt ce se coroborează chiar cu propriile susțineri din notele scrise depuse la dosarul de fond, unde se arată că a solicitat prin adresa nr. 8600/EGU din 12.09.2009,ca începând cu data de 05.10.2009 să se prelungească contractul de închiriere nr. 6878/30.10.2008 încheiat între părți. Or, din moment ce apelantul a părăsit spațiul în data de 31.01.2009, este inexplicabil motivul pentru care ar fi dorit continuarea unor raporturi contractuale cu R.A. – A.P.P.S., la data de 05.10.2009, cu obligația de plată a unei chirii, pentru un spațiu pe care nu îl mai utiliza.
În ceea ce privește referirile la paza imobilului, care nu ar fi fost asigurată corespunzător, determinându-l să denunțe contractul de închiriere, tribunalul a reținut că aceste aspecte nu au relevanță, stabilind deja că încetarea contractului de închiriere a intervenit la data de 12.12.2008, odată cu încetarea calității care a determinat încheierea sa.
Față de acest moment se calculează debitul, astfel cum instanța de fond în mod corect a stabilit.
Astfel, la data de 12.12.2008 a încetat de drept contractul de închiriere, iar potrivit art. 19 din contract, în acest caz, locatarul are obligația de a elibera locuința în termen de 30 de zile de la încetarea calității ce a dus la atribuirea acesteia. Acest termen a fost data de 11.01.2009.
La data de 10.02.2009 s-a emis factura fiscală nr._/10.02.2009 pentru perioada 12-31.01.2009 - folosință fără titlu a imobilului, chirie locuință 01-11.01.2009, folosință fără titlu februarie 2009 și amortizările aferente acestor perioade.
Prin motivele de apel apelantul a arătat că trebuie efectuat un nou raport de expertiză prin care să se calculeze debitul raportat la alte date de încetare a contractului.
Instanța de fond a dispus efectuarea de 4 variante a raportului de expertiză, prin care să se ia în calcul cele solicitate de apelant, în sensul că datele de plecare a calculului debitului sunt diferite, în funcție de momentele în care apelantul a apreciat că a încetat contractul de închiriere.
Cu toate aceste, în mod corect instanța de fond a stabilit data de încetare a contractului ca fiind 12.12.2008 și a stabilit debitul în funcție de varianta raportului de expertiză care lua în calcul această dată – varianta 1.
De asemenea, în ceea ce privește critica cu privire la aplicarea Legii nr. 469/2002, în sensul că penalitățile de întârziere nu puteau depăși debitul restant, tribunalul a reținut că în mod corect instanța de fond, analizând înscrisurile depuse la dosar, a constatat că la data abrogării legii, 03.07.2009, penalitățile curse nu depășeau debitul principal. Ulterior abrogării acestui act normativ, cum niciun altul nu mai limitează cuantumul penalităților, acestea pot depăși debitul principal.
Nici motivele referitoare la lipsa exigibilității creanței nu pot fi primite, atâta timp cât s-a făcut dovada că intimata-reclamantă chiar a făcut demersuri pentru a-i comunica debitele apelantului, apelând și la executor judecătoresc. De altfel, se presupune că relațiile contractuale se desfășoară prin consimțământul ambelor părți, astfel că și apelantul putea, dacă ar fi dorit, să cunoască debitele ce le avea de achitat, atâta timp cât la data de 05.10.2009 acesta făcea demersuri pentru continuarea contractului de închiriere pentru spațiu și, prin urmare, considera că acest contract este în ființă, și, în consecință, îi revenea obligația de plată a chiriei.
Neîntemeiate sunt și susținerile referitoare la aplicarea O.G. nr. 40/1999 și O.U.G. nr. 9/2008, în sensul că intimata-reclamantă trebuia să calculeze chiria potrivit acestor dispoziții legale, atâta timp cât după data de 11.01.2009 intimata-apelantă nu a mai facturat chirie, ci contravaloare lipsă spațiu locativ, calculată potrivit înțelegerii părților, contractul nr. 6878/30.08.2008 - art. 10. De asemenea, nu era necesară notificarea modificării chiriei, astfel cum apreciază apelantul, deoarece nu chirie este ceea ce a facturat intimata după data de 11.01.2009.
Contractul este cel care a stabilit că, după încetarea sa, orice folosință a spațiului anterior închiriat se calculează după alte criterii decât chiria - art.10. Prin urmare, este vorba de o evaluare anticipată a contravalorii lipsei de folosință, pentru perioada ulterioară încetării contractului de închiriere și celor 30 de zile în care spațiul trebuie eliberat.
Deci, temeiul de drept în baza căruia apelantul a fost obligat de instanța de fond este cel al răspunderii civile delictuale, iar prejudiciul a fost anterior stabilit de comun acord de către părți, prin semnarea contractului de închiriere.
Hotărârea nr. 6/10.06.2008 a Consiliului de administrație a R.A. - A.P.P.S. era în vigoare la data semnării contractului de închiriere, și, din moment ce apelantul a semnat acest contract, se presupune că a fost de acord cu tot ceea ce cuprinde acesta, inclusiv modalitatea de stabilire a valorii maxime a chiriilor prevăzută la art. 10 din același contract. Apelantul nu poate să invoce necunoașterea clauzelor contractului după semnarea acestuia, ca motiv de exonerare de plată.
În ceea ce privește susținerea apelantului potrivit căreia comunicările facturilor fiscale au fost efectuate în fals de către intimata-reclamantă, tribunalul a reținut că, pentru a nu fi luate în calcul dovezile de comunicare, acestea trebuiau constatate ca fiind false; or, atâta timp cât ele sunt valabile la momentul pronunțării instanței de judecată, au fost avute în vedere ca atare.
Împotriva acestei decizii, la data de 02.07.2014 a declarat recurs pârâtul J. V. A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 14.07.2014.
În motivarea cererii sale, recurentul-pârât a arătat că decizia recurată este netemeinică și nelegală, solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, în principal, anularea debitului pe care îl are de plată către intimata-reclamanta, iar în subsidiar, diminuarea debitului, având în vedere că rezilierea de drept a contractului de închiriere a intervenit la 11.01.2009, iar contractul a fost denunțat unilateral de către acesta la data de 02.02.2009.
I. Teoria impreviziunii
Contractele nu au fost negociate de către părți, acestea fiind impuse de către intimata-reclamanta, motiv pentru care nu se aplică principiul forței obligatorii a contractelor „pacta sunt servanda".
Contractul de închiriere cuprinde o clauză abuzivă, impusă de intimata-reclamanta ca de altfel și întreg textul contractual, care a generat o situație excesiv de oneroasă numai pentru una dintre părți, respectiv pentru recurentul-pârât.
Intimata-reclamanta nu a depus diligențe pentru preluarea spațiului la data de 01.02.2009 - așa cum a recurentul-pârât a cerut verbal în seara zilei de 31.01.2009.
Mai mult decât atât, deși prin adresa transmisă prin fax la data de 02.02.2009 a solicitat intimatei-reclamante ca la data de 10.02.2009 să încheie proces-verbal de predare-primire a spațiului și a solicitat să îi comunice data și ora la care să se prezinte pentru încheierea procesului verbal de predare-primire a spațiului prin e-mail la adresa_, la adresa din localitatea Dârza, com. Crevedia, .. 4, jud. Dâmbovița și telefonic la nr._, aceasta nu a răspuns.
Recurentul-pârât a mai arătat că de la data de 01.02.2009 a locuit la adresa sus-menționată, iar ulterior, din 22.12.2009, s-a mutat la locuința familiei sale, achiziționată în București, .-95, ., ..
Intimata-reclamanta nu l-a contactat la adresa indicată pentru predarea spațiului, însă în data de 10.02.2009 a ales să factureze chiria majorată la „maximul practicat de R.A. - A.P.P.S.", pentru perioada 12.01-31.01.2009 (după pierderea calității asimilate de demnitar) și întreaga luna februarie 2009, deși nu cunoștea oficial că i-a fost retrasă calitatea de demnitar pentru a putea legal să considere intervenită clauza penalizatoare.
Se observă faptul că o împrejurare extraordinară externă voinței sale a generat denunțarea contractului de închiriere de către recurentul-pârât.
Mai mult decât atât, dacă ar fi cunoscut la semnarea contractului de închiriere că intimata-reclamanta va solicita nu o chirie dublă sau triplă, ci o chirie majorată de 18 ori, nu ar mai fi semnat acest contract de închiriere. Această decizie internă a R.A. - A.P.P.S. de stabilire a cuantumului „maxim practicat" (în afara dispozițiilor legale) nu i-a fost comunicată niciodată și prin urmare nu i-a fost opozabilă.
Instanța trebuia să constate când a intervenit rezilierea/încetarea de drept a contractului, dar a constatat că încetarea de drept a contractelor a intervenit la data de 12.12.2008, pronunțând o decizie netemeinică și nelegală prin care nu a analizat decât o presupusă culpă a recurentului-pârât generată de aspectul că nu a plătit facturile, fără să țină seama că aceste facturi sunt ilegal emise, că nu au fost niciodată primite de recurentul-pârât, că plicurile prin care au fost trimise sunt emise pentru anumite facturi și conțin înscrise și facturi care sunt emise după data plecării poștei.
Instanța nu a analizat teoria impreviziunii pe premisele invocate și arătate de recurentul-pârât și nu a avut în vedere efectele clare ale aplicării art. 10 din contract, respectiv majorarea prețului contractului de la aproximativ 200 de euro/lună la 2.700 euro/lună.
Instanța trebuia să analizeze cauza sub toate aspectele sale, nu numai prin prisma facturilor emise de intimata-reclamanta, ci și prin schimbarea împrejurărilor intervenite după încheierea contractului.
II. Predarea-primirea spațiului din .>
Faptul că recurentul-pârât a părăsit imobilul închiriat la începutul lunii februarie 2009 rezultă și din dovada eliberată de către Direcția Generală de Poliție a Municipiul București - Sectorul 2 Poliție, Secția 6 Poliție („iar ulterior datei de 01.02.2009 petentul nu a mai fost găsit la domiciliu”).
Instanța de apel a considerat că adresa mai sus menționată nu este relevantă cauzei având în vedere că încetarea contractelor a intervenit de drept la data de 12.12.2008, însă în mod eronat nu a reținut și faptul că prin această adresă a comunicat în mod oficial intimatei-reclamante solicitarea de a încheia un proces-verbal de predare-primire a spațiului, propunând în acest sens data de 10.02.2009.
Intimata-reclamantă nu s-a prezentat în data de 10.02.2009 la adresa imobilului închiriat pentru a prelua posesia sa și nici nu i-a comunicat la adresa de e-mail sau adresa poștală o altă dată la care înțelege să preia apartamentul.
Factura din 10.02.2009 constituie o recunoaștere expresă din partea intimatei-reclamante a faptului că avea cunoștință că recurentul-pârât dorea să predea imobilul și nu mai dorea prelungirea contractului.
În mod greșit instanța de apel a reținut că procesul-verbal de predare-primire întocmit la data de 19.02.2010 dovedește că recurentul-pârât a folosit imobilul până la acea dată, având în vedere diligențele depuse de acesta în vederea predării posesiei imobilului către intimata-reclamanta și reaua-voință a celei din urmă, care în urma nenumăratelor insistențe telefonice a ales să întocmească procesul-verbal la mai mult de un an de zile de la data la care i-a solicitat.
III. Încuviințarea și realizarea probatoriului
Recurentul-pârât a arătat că a solicitat ca expertul să precizeze și dacă penalitățile sunt calculate de la data primirii facturilor de către acesta în conformitate cu confirmările de primire sau de la data facturării, care nu îi este opozabilă.
Cererea sa se bazează și pe faptul ca intimata-reclamantă încearcă să genereze un efect juridic prin fapte false: spre exemplu, pe un plic de corespondență sunt înscrise suplimentar cu pixul numărul a trei facturi, fiind conceput pentru factura_ din 31.03.2009; cele trei facturi trecute suplimentar cu pixul sunt_ din 30.04.2009,_ din 19.03.2009 și_ din 30.04.2009. Înscrierea cu pixul a datelor suplimentare pe plic este făcută pentru a crea instanței o impresie de legalitate asupra transmiterii facturilor, imposibil de acceptat din două motive: data poștei este 09.04.2009, iar data a două facturi menționate pe plic este 30.04.2009.
Pentru motivele mai sus arătate, prin apelul formulat, recurentul-pârât a solicitat reaprecierea probelor administrate în fața instanței de fond și admiterea probei cu expertiză contabilă. Avocatul angajat sa îl reprezinte în apel, cu depășirea mandatului primit de la recurentul-pârât și cu încălcarea voinței sale exprese, a renunțat la această probă.
Solicitarea inițială, exprimată prin cererea de apel, avea la baza faptul că recurentul-pârât a intrat în posesia unor facturi emise de R.A. - A.P.P.S., care au schimbat radical debitul pe care se presupune că l-ar avea de plată.
În mod greșit prin decizia recurată nu a fost reanalizată expertiza contabilă deja întocmită, astfel cum a solicitat prin cererea de apel. Astfel, a solicitat instanței sa omologheze varianta 3, descrisă în opinia separată și obiecțiunile formulate de către expertul parte, având în vedere că se referă la debite calculate pentru perioada 30.10.2008 (semnarea contractului) - 11.01.2009 (a expirat termenul de 30 zile pentru predarea apartamentului), data la care a intervenit primul termen de reziliere de drept a contractului sau să omologheze varianta 4 descrisă în opinia separată și obiecțiunile formulate de către expertul parte, având în vedere ca se refera la debite calculate pentru perioada 30.10.2008 (semnarea contractului) - 24.02.2009, data la care intimata-reclamantă a fost pusă în întârziere de drept oficial asupra pierderii calității de demnitar, ori să omologheze varianta 2 descrisă în raportul de expertiză, având în vedere că se referă la debite calculate pentru perioada 22.12.2008 (ultima plată efectuată de către recurentul-pârât) - 22.04.2009 (30.04.2009 la care expertul s-a raportat și care reprezintă împlinirea termenului de neachitare chirie pentru 3 luni consecutive), data la care a intervenit al treilea termen de reziliere de drept a contractului conform art. 15 lit. a, art. 16, coroborat cu art. 12 lit. e din contractul de închiriere.
A mai solicitat instanței de apel să constate că restul de debit solicitat de către intimata-reclamantă nu reprezintă sume certe, lichide și exigibile și este un debit facturat în afara clauzelor contractuale și în afara termenului de valabilitate a contractului, încălcând termenele de reziliere de drept care în acest contract au intervenit de 3 ori (11.01.2009, 24.02.2009, 22.04.2009).
IV. Calculul penalităților și comunicarea facturilor către recurentul-pârât
Sumele solicitate de către intimata-reclamantă prin cererea introductivă și ulterior precizată nu au temei legal, întrucât: - sunt facturate în afara valabilității contractului, care este guvernat de termene de reziliere diferite, care dacă nu se contrazic cel puțin se completează, iar rezilierea este sub incidența pactului comisoriu de grad IV; - nu se aplică răspunderea civilă delictuală pentru chiria majorată, așa cum a reținut instanța de apel, având în vedere că nu putea să intervină clauza penalizatoare, întrucât recurentul-pârât a depus diligențele de predare a spațiului închiriat începând cu data de 31.01.2009; - creanța nu este certă, lichidă și exigibilă în sensul celor impuse de art. 379 alin. 2-4 Cod procedură civilă, întrucât nici câtimea întinderii creanței nu este clar determinată, nici sumele facturate nu sunt legal facturate în termenul de valabilitate a contractului, nici facturile nu au fost primite de către recurentul-pârât și nici recunoscute de către acesta, iar comunicarea facturilor este oricum efectuată defectuos.
Referitor la penalitățile solicitate de intimata-reclamantă, a arătat că acestea conform art. 6 din contractul de închiriere sunt în cuantum de 0,5 % „asupra sumei datorate, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi care urmează aceleia când suma a devenit exigibilă". Ele nu sunt legal percepute, facturate și imputate recurentului-pârât, întrucât atât facturile de debit, cât și cele de penalități nu au fost primite de către recurentul-pârât și nu s-a făcut dovada că au fost trimise acestuia.
În mod eronat instanța a apreciat că după data abrogării Legii nr. 469/2002 pot fi calculate penalități în cuantum nelimitat. Această lege se aplică cel puțin facturilor emise de R.A. - A.P.P.S. până la data de 03.07.2009. Pe cale de consecință, penalitățile aferente facturilor nr._/01.11.2008, nr._/10.02.2009, nr._/31.12.2008, nr._/31.01.2008, nr._/28.02.2008 nu puteau depăși cuantumul sumei principale pretins datorate, ceea ce instanța de apel nu a cenzurat.
Intimata-reclamantă a solicitat plata pentru „folosință spațiu fără titlu" în sumă de 36.118,32 euro aferentă perioadei 12.01._10, perioadă în care a facturat abuziv o chirie de 22 euro/m.p. pe lună, în conformitate cu Hotărârea nr. 6 a Consiliului de Administrație a R.A. - A.P.P.S. din 10.06.2008. Potrivit art. 5 din contractul de închiriere, „orice modificare a cuantumului chiriei se va comunica în scris locatarului". Or, intimata-reclamantă nu a făcut dovada că ar fi comunicat recurentului-pârât modificarea cuantumului chiriei la valoarea maximă a chiriei practicate de R.A. - A.P.P.S. pe metru pătrat.
De asemenea, recurentul-pârât a reiterat faptul că, întrucât cuantumul chiriei penalizatoare nu i-a fost comunicat la încheierea contractului și nici ulterior, nu datorează această sumă stabilită prin sentință, întrucât i-au fost încălcate drepturile în calitate de consumator potrivit art. 10 din Ordonanța nr. 21/1992, cu modificările ulterioare privind protecția consumatorului.
Intimata-reclamantă nu a făcut dovada cadrului legislativ legal al majorării la nivel maxim a chiriei, încălcând legislația în vigoare referitoare la valoarea chiriilor, respectiv O.U.G. nr. 40/1999 coroborată cu O.U.G. nr. 9/2008 pentru stabilirea tarifului lunar al chiriei pe m2 care se aplică pentru închirierea locuințelor și terenului aferent acestora, aflate în domeniul public și privat al statului, administrate de R.A. - A.P.P.S.
Legislația publicată în Monitorul Oficial devine de la data intrării în vigoare opozabilă terților. În consecință, majorarea chiriei în baza unei hotărâri interne a R.A. - A.P.P.S. nu are valoare legală, pentru că nu este publicată cel puțin pe site-ul instituției, pentru a se considera că a devenit publică și a devenit opozabilă terților, nu este făcută publică prin publicarea într-un ziar de largă circulație sau publicată sub o formă care să-i dea valoare de act normativ.
În plus, Hotărârea nr. 6 a Consiliului de Administrație al R.A. - A.P.P.S. „adoptată" în ședința din data de 10.06.2008 era în vigoare la data semnării contractului și pe cale de consecință se putea menționa expres în contract cuantumul acesteia.
Reiterează faptul că dacă ar fi cunoscut că valoarea chiriei maximale practicate de R.A. - A.P.P.S. era de 22 euro/m.p. (o suma de 18 ori mai mare decât chiria curentă) nu ar fi semnat contractul de închiriere.
Din analiza legislației, respectiv O.U.G. nr. 40/1999 și O.U.G. nr. 9/2008, distingem două situații distincte:
a) în art. 1 din O.U.G. nr. 9/2008 se arată expres începând cu data de 1 martie 2008, tariful lunar al chiriei pe m2 care se aplică pentru închirierea locuințelor și terenului aferent acestora, aflate în domeniul public și privat al statului, administrate de Regia Autonomă „Administrația P. Protocolului de Stat", se stabilește conform tarifului din ordonanță.
Dacă ne raportam la faptul recurentul-pârât nu mai beneficia de tarif redus pentru chirie, întrucât îi încetase temporar calitatea asimilată de demnitar, înseamnă că legislația aplicabilă nu mai era O.G. nr. 80/2001, ci O.U.G. nr. 9/2008, motiv pentru care rezultă total lunar de plată pentru chirie de 261,751 euro și nu de 3.000 euro, cum a calculat R.A. - A.P.P.S.
Dacă ne raportam la art. 4 lit. b din O.U.G. nr. 9/2008, rezultă că pentru locuințele de protocol și locuințele de serviciu se aplică tariful stabilit în conformitate cu prevederile cap. III din O.U.G. nr. 40/1999.
b) în baza art. 26 și 27 din O.U.G. nr. 40/1999 rezultă un total posibil de facturat de 5.148,92 lei/lună, care calculat la un curs mediu de 4,1 lei/euro, totalizează 1.255 euro/lună.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 și art. 305, art. 274 Cod procedură civilă și art. 10 din O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 40/1999.
La data de 23.09.2014, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În motivare, a arătat că, prin notificarea nr. 125/03.03.2009, instrumentată de Societatea Civilă de Executori Judecătorești A. și C., comunicată atât la domiciliul care este menționat în contractul de închiriere nr. 882/16.10.200,8 cât și la adresa apartamentului închiriat de la R.A. - A.P.P.S., recurentul-pârât a fost somat să elibereze apartamentul nr. 2 situat în .. 82-88, sector 1, București, dar acesta nu a dat curs notificării.
Niciuna dintre condițiile solicitate de doctrină a fi îndeplinite pentru constatarea aplicabilității teoriei impreviziunii nu este întrunită, în speța de față fiind practic imposibilă, chiar și la nivel teoretic, aplicarea acesteia. Transformarea unei teorii a impreviziunii în excepție de neexecutare este mult prea mult și pervertește accepțiunea logică a principiului securității juridice.
Împrejurarea că intimata-reclamantă ar fi aflat despre încetarea calității recurentului-pârât la data de 26.02.2009 este lipsită de relevanță, sancțiunea legală a încetării contractului operand de drept.
În legătură cu varianta numărul II a raportului de expertiză, a învederat că aceasta nu are fundamentare, întrucât R.A. - A.P.P.S. a ținut cont de prevederile art. 15 din contractul de închiriere la facturarea sumelor datorate de beneficiar, contractul încetând de la data încetării calității care a determinat atribuirea spațiului.
Examinând decizia civilă recurată prin prisma criticilor formulate și în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea reține următoarele:
I. Sub un prim aspect, se reține că recursul prezintă câteva atribute importante, care sunt de natură să îi confere întreaga sa fizionomie, astfel cum a fost ea concepută de către legiuitor.
Primul și cel mai important atribut al recursului este acela de a constitui o cale extraordinară de atac. Această calificare a recursului este oferită chiar de Codul de procedură civilă, prin situarea sa topografică în Capitolul I din Titlul V, consacrat căilor extraordinare de atac, al Cărții II. Corespunzând exigențelor firești ale unei căi extraordinare de atac, recursul a fost pus la dispoziția părților numai pentru motive expres și limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 Cod procedură civilă și care, în principiu, vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita astfel doar asupra problemelor de drept discutate în speță. Legiuitorul a avut în vedere împrejurarea că părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului, atât în fapt, cât și în drept, în apel.
Un alt atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.
Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.
De asemenea, simpla nemulțumire a părții de hotărârea pronunțată nu este suficientă, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul din motivele prevăzute de lege.
Pe cale de consecință, instanța de recurs trebuie să analizeze în prealabil încadrarea criticilor formulate de parte împotriva hotărârii pronunțate în apel într-unul din cazurile expres și limitativ enunțate de lege, în speță fiind în discuție cel prevăzut de art. 304 pct. 5 și 9 Cod procedură civilă. Motivele de recurs care vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 284 Cod procedură civilă vor fi încadrate, în temeiul art. 306 alin. 3 Cod procedură civilă, în cel de-al cincilea motiv de recurs, care are caracter de normă specială față de cea cu caracter general cuprinsă în art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, și analizate ca atare.
II.1. Cel de-al nouălea motiv de recurs se referă la pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal sau date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Ipoteza a doua - încălcarea sau aplicarea greșită a legii - are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată. Întrucât textul de lege nu face nicio distincție, motivul de recurs vizează atât încălcarea legii de drept substanțial, cât și a celei de drept procesual, însă pentru acele situații care nu pot fi încadrate în celelalte motive de recurs.
Prin concept, motivul de recurs nu include deci și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar, și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.
Cu toate acestea, admițând prin art. 305 Cod procedură civilă posibilitatea administrării probei cu înscrisuri noi direct în recurs, legiuitorul a admis implicit ca, în acest caz special, controlul judiciar să se exercite, însă doar prin prisma înscrisurilor respective, și asupra aspectelor de fapt reținute în decizia instanței de apel, pentru a se stabili dacă sunt de natură să contureze o altă situație de fapt.
2. Raportând aceste considerații teoretice la criticile invocate în prezenta cauză, Curtea constată că o parte dintre acesta vizează faptul că, prin hotărârea pronunțată, instanța de apel ar fi reținut în mod greșit data predării imobilului ca fiind 19.02.2010, deși recurentul-pârât nu mai locuia acolo din 01.02.2009 (pct. II), respectiv neconcordanțele între datele emiterii unor facturii și data emiterii acestora și neconformitatea lor cu realitatea. Acest motiv de recurs se referă la situația de fapt reținută de către instanța de apel, considerată de recurentul-pârât o consecință a interpretării greșite a probelor administrate în cauză (adresele emise de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, facturile enumerate), iar nu la încadrarea în drept a situației respective, ceea ce excede conform celor expuse anterior controlului instanței de recurs. Este de precizat și faptul că între a preda un imobil (ceea ce presupune, în esență, predarea cheii acestuia) și a nu mai locui în acel imobil există o diferență conceptuală.
Se reține astfel existența unui impediment de ordin legal în examinarea pe fond a acestor motive de recurs.
Sun un alt aspect, Curtea reține că înscrisul nou depus direct în recurs (după închiderea dezbaterilor) reprezentat de faxul trimis de recurentul-pârât intimatei-reclamante la data de 02.02.2009, prin care i-a solicitat să se prezinte la 10.02.2009 în vederea predării-primirii apartamentului în litigiu și în care și-a indicat o altă adresă de contact, nu este de natură să înlăture probele administrate în fața instanțelor de fond ce au condus la reținerea faptului ocupării fără drept a imobilului. Înscrisul în discuție dovedește faptul că neexecutarea obligației contractuale de predare a imobilului la încetarea contractului de către recurentul-pârât nu este imputabilă acestuia, ci creditorului obligației, conform art. 1082 Cod civil 1864 (și ar fi avut relevanță, spre exemplu, în legătură cu cheltuielile de judecată în cadrul unei acțiuni numai în evacuare, dacă nu ar fi rămas fără obiect), însă acest aspect nu produce consecințe în privința caracterului ilicit al faptului ocupării imobilului după încetarea contractului, care derivă strict din inexistența vreunui titlu legal care să stea la baza acestuia, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate. Cu alte cuvinte, neprezentarea intimatei-reclamante pentru a prelua imobilul nu dădea recurentului-pârât dreptul de a-l ocupa (de a-l deține prin nepredarea cheii, chiar fără a locui acolo), pentru că un asemenea drept nu este recunoscut nici printr-o dispoziție legale, nici printr-o prevedere contractuală. Situația este similară aceleia în care o persoană primește în cunoștință de cauză fără drept o sumă de bani, din greșeala unei alte persoane; neavând un asemenea drept, va trebui să o restituie. Pentru a nu suporta urmările acestui fapt în planul răspunderii civile delictuale, recurentul-pârât era cel care trebuia să iasă din pasivitate, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată.
3. Potrivit art. 1271 alin. 1 Cod civil: „Părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației”. Conform art. 1271 alin. 2, instanța poate totuși interveni dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației.
Prin urmare, condiția esențială pentru aplicarea textului de lege citat este existența unui dezechilibru între prestații survenit ulterior încheierii contractului. Există astfel o diferență esențială între leziune și impreviziune - deși în ambele cazuri este vorba despre un preț insuficient, leziunea se caracterizează prin aceea că încă de la încheierea contractului prețul nu corespunde valorii bunului, pe când impreviziunea este rodul unui dezechilibru care survine ulterior.
Or, în cauză, contravaloarea lipsei de folosință a imobilului la valoarea considerată de recurentul-pârât excesiv de oneroasă a fost stabilită chiar în momentul încheierii contractului de locațiune, fiind o clauză a acestuia (art. 10). Încetarea contractului la doar două luni de la încheierea lui nu constituie nici o împrejurare excepțională, nici o cauză care să conducă la un dezechilibru între prestațiile părților.
4. În ceea ce privește caracterul abuziv al aceleiași clauze, Curtea are în vedere că potrivit art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992 o clauză abuzivă este „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul și care prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”. În același sens, art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 prevede că: „O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților”.
Potrivit art. 2 alin. 2 din Legea nr. 193/2000: „Prin comerciant se înțelege orice persoana fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”. Prin urmare, categoria „comercianților” (de fapt, a profesioniștilor, potrivit terminologiei mai adecvate folosite de Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului - R. I) este relativ largă, aceasta cuprinzând comercianții propriu-ziși (persoanele fizice autorizate, asociațiile familiale, societăți comerciale etc.), persoanele care exercită profesiuni liberale, precum și persoanele juridice non-profit, atunci când exercită activități economice în vederea îndeplinirii obiectului lor de activitate.
Conform art. 1 din H.G. nr. 60/2005: „Regia Autonomă „Administrația P. Protocolului de Stat" se organizează și funcționează potrivit prevederilor prezentei hotărâri, în scopul administrării, păstrării integrității și protejării bunurilor aparținând domeniului public al statului, destinate asigurării serviciilor publice de interes național - de reprezentare și protocol pentru Senat, Camera Deputaților, Administrația Prezidențială, Guvern și Curtea Constituțională -, a bunurilor destinate asigurării de servicii specifice pentru misiunile diplomatice, oficiile consulare, reprezentanțele organizațiilor internaționale interguvernamentale acreditate în România și pentru personalul acestora, precum și a bunurilor aparținând domeniului privat al statului, pe care le are în administrare. (2) Regia Autonomă „Administrația P. Protocolului de Stat", denumită în continuare regie, este persoană juridică și funcționează pe bază de gestiune economică și autonomie financiară sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului, care îndeplinește față de aceasta atribuțiile legale prevăzute pentru ministerul de resort”.
Din această perspectivă, admițând că intimata-reclamanta se include în categoria profesioniștilor, pentru că a încheiat contractul de locațiune cu recurentul-pârât în exercitarea obiectului său de activitate, care are un caracter economic, rămâne de stabilit dacă sunt incidente prevederile Anexei la Legea nr. 193/2001: „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: b) obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului; i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant”. Ultima prevedere este enumerată și la pct. 1 lit. e din Anexa la Directiva 93/13/CEE a Consiliului: „solicitarea de la orice consumator care nu și-a îndeplinit obligația să plătească o sumă disproporționat de mare drept compensație”.
În primul rând, contrar susținerilor recurentului-pârât, acesta avea posibilitatea să ia cunoștință de conținutul Hotărârii nr. 6 a Consiliului de Administrație a R.A. - A.P.P.S. din 10.06.2008 (act administrativ intern, dar nesecret), nefăcând dovada că s-ar fi adresat în acest scop intimatei-reclamante, dar că nu ar fi primit-o. O clauză care se referă la suportarea contravalorii lipsei de folosință „la valoarea maximă a chiriilor practicate la nivelul R.A. - A.P.P.S. pe metrul pătrat, pentru suprafețe, altele decât cele comerciale” reclama o atenție sporită atât la încheierea contractului, cât și la încetarea acestuia. Din perspectiva locatarului era, într-adevăr, de preferat menționarea în contract a sumei de bani care reprezenta la acel moment valoarea maximă a chiriilor practicate pentru suprafețe, altele decât cele comerciale, însă din punctul de vedere al locatorului era mai avantajoasă trimiterea la un alt act, pentru că erau de așteptat fluctuații în sens crescător în ce privește această valoare de referință, fără ca aceasta să aibă în sine ceva ilicit.
În plus, suma de bani percepută cu titlu de lipsă de folosință apare încă din factura nr._/10.02.2009, care a fost comunicată (chiar dacă trimiterile poștale, nefiind ridicate, au fost restituite) de intimata-reclamantă la aceleași adrese la care recurentul-pârât a fost citat în prezenta cauză (Cluj-N., .. 5B, . și București, .. 82-88, .. 2, sector 2).
În al doilea rând, Curtea apreciază că respectiva clauză nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în contextul în care chiria pe piața liberă a unui apartament de 2 camere pe . de aproximativ 500-600 euro (potrivit informațiilor de pe Internet, www.imobiliare.ro, ținând seama și de scăderea chiriilor în perioada 2009-2014, fapt economic de notorietate), chiria stabilă în favoarea recurentului-pârât a fost una preferențială, de aproximativ 150 euro pe lună (de 3-4 ori mai mică), iar penalitatea stabilită cu titlu de lipsă de folosință a fost stabilită în favoarea intimatei-reclamante la aproximativ 2.700 euro pe lună (de 4,5 mai mare), cu atât mai mult cu cât predarea unui imobil, spre deosebire de executarea altor tipuri de obligații contractuale, nu este influențată de dificultăți economice pe care le-ar întâmpina debitorul obligației, ci ține exclusiv de voința acestuia, putând fi adusă la îndeplinire atât cu cooperarea creditorului, cât și forțat, prin intermediul instanței și, ca atare, debitorul poate înlătura cu ușurință aplicarea ei.
5.i. Potrivit art. 969 alin. 1 Cod civil: „Convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”. Principiul forței obligatorii a efectelor contractulelor impune deci reținerea în sarcina recurentului-pârât a obligației de plată a chiriei, ca preț al folosinței; a amortizărilor dotări/chirie mobilier și a cotelor de întreținere, pe perioada în care acestea s-au aflat în vigoare (30.10._09).
ii. Fiind întrunite condițiile răspunderii civile (contractuale), recurentul-pârât este obligat să plătească și despăgubirile pentru executarea cu întârziere a acestor obligații.
Stabilirea despăgubirilor, în general - nu numai a celor pentru executarea cu întârziere -, se face în următoarele moduri: pe cale judecătorească (evaluarea judiciară), prin lege (evaluarea legală) și prin convenția părților (evaluare convențională).
Întrucât prin cele două contracte părțile au stabilit pentru executarea cu întârziere plata unor penalități (evaluare convențională), în mod corect recurent-pârât a fost obligat să suporte și sumele de bani stabilite cu acest titlu, pentru perioada în care acestea s-au aflat în vigoare (30.10._09).
iii. În legătură cu obligațiile recurentului-pârât aferente perioadei ulterioare (12.01._10), Curtea pornește de la faptul că lipsirea unei persoane de exercițiul concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate - care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu sau a consimți ca stăpânirea să fie exercitată în numele și în interesul lui, de către o altă persoană - constituie o faptă ilicită, ceea ce implică angajarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 998-999 Cod civil.
În momentul nesocotirii dreptului de proprietate de către o persoană, se naște un raport juridic distinct de raportul juridic real, având în conținutul său dreptul subiectiv de a trage la răspundere pe cel care a încălcat dreptul de proprietate, precum și obligația corelativă ce revine celui care a încălcat dreptul de proprietate de a restabili situația anterioară, inclusiv prin repararea prejudiciului cauzat. Cu alte cuvinte, în măsura în care printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii se aduce atingere unui drept absolut, se va naște un raport juridic obligațional, în conținutul căruia intră dreptul la repararea prejudiciului cauzat și obligația corelativă acestui drept, fiind determinat atât subiectul activ (creditorul), cât și subiectul pasiv (debitorul).
Prin urmare, simplul fapt al ocupării fără drept a imobilul proprietatea unei alte persoane dă naștere unei obligații de reparare a prejudiciului cauzat astfel.
Întrucât prin contractul de închiriere (art. 10) părțile au stabilit cuantumul despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului (evaluare convențională), recurentul-pârât a fost obligat să suporte și sumele de bani corespunzătoare.
De asemenea, a avut loc o evaluare judiciară a sumelor de bani datorate pentru folosința mobilierului și pentru întreținerea prestată, utilizându-se drept criterii sumele stabilite pe cale convențională pentru aceleași servicii pentru perioada anterioară.
iv. În fine, pentru perioada ulterioară datei la care contractele și-a încetat efectele, nemaiexistând o formă de evaluare convențională a prejudiciului cauzat de executarea cu întârziere, s-a apelat la evaluarea legală, astfel recurentul-pârât fiind obligat la plata dobânzii legale aferente sumelor stabilite anterior (pct. iii).
6. Din cele expuse anterior (pct. II.5. i-iv ) rezultă și că aplicarea art. 10 nu reprezintă o modificare a cuantumului chiriei, ci o evaluare convențională anticipată a prejudiciului cauzat intimatei-reclamante prin lipsa de folosință.
7. De asemenea, nefiind vorba de sume percepute cu titlu de chirie, nu sunt incidente dispozițiile O.U.G. nr. 40/1999 și nici cele ale O.U.G. nr. 9/2008.
8. Împrejurarea că facturile nu au fost primite de recurentul-pârât nu are relevanță, pentru că sumele de bani la care a fost obligat sunt datorate fie în temeiul contractelor, fie în temeiul legii, iar termenele de executare rezultă tot din conținutul acestora, facturile având rol doar de informare.
9. De asemenea, data încetării contractelor reiese din aplicarea prevederilor art. 3 din contractul de închiriere la situația de fapt (încetarea funcției de consilier) și cum contractul nu poate înceta decât o singură dată nu au importanță manifestările de voință ale recurentului-pârât în legătură cu acest aspect și nici momentul la care intimata-pârâtă a luat cunoștință de faptul juridic extinctiv al raportului juridic contractual.
10. În mod corect instanțele de fond au constatat, de asemenea, neîntemeiate susținerile referitoare la incidența dispozițiile Legii nr. 469/2002, care limita cuantumul penalităților de întârziere la plafonul sumei asupra cărora se calculau, având în vedere că respectivul act normativ a fost abrogat la 03.07.2009; la data respectivă penalitățile convenționale de întârziere aferente debitelor principale nu depășiseră plafonul debitelor vizate, iar ulterior acestei date actul normativ nu mai putea produce efecte, astfel că, în lipsa unei prevederi legale similare sau a unei stipulații contractuale, penalitățile de întârziere curg până la data stingerii debitului principal asupra căruia se calculează. Același art. 6 alin. 6 din noul Cod civil, care prevede că dispozițiile acestuia sunt aplicabile și efectelor viitoare ale actelor și faptelor juridice născute sub imperiul legii vechi, dacă aceste acte mai subzistă, inclusiv în materia bunurilor, și care a permis analizarea teoriei impreviziunii, conduce la înlăturarea susținerilor recurentului-pârât privind aplicarea prevederilor acestui act normativ în privința facturile emise înainte de 03.07.2009.
III. Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularități de ordin procedural și care sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă; toate neregularitățile procedurale care nu sunt enunțate în alte motive de recurs au fost integrate astfel într-un singur motiv de casare, ce constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură.
Referitor la înțelesul sintagmei „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale”, folosită de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că, în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri numai de o anumită marjă de apreciere.
Din această perspectivă, Curtea reține că în categoria textelor de lege ce implică o apreciere a judecătorului în cadrul demersului de aplicare a lor în concret se include și art. 295 alin. 2 Cod procedură civilă, potrivit căruia: „Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.”, precum și art. 187 Cod procedură civilă: „Instanța va putea mărgini numărul martorilor propuși”, care îi conferă o marjă de apreciere a pertinenței, concludenței și utilității lor.
Prin urmare, trebuie stabilit dacă instanța de apel a făcut o greșită aplicare a acestui text de lege atunci când, la termenul 04.11.2013, a respins cererea apelantului-pârât de efectuarea a unui nou raport de expertiză contabilă.
Tribunalul a respins această solicitare, cu motivarea că nu este utilă soluționării cauzei.
Sub acest aspect, Curtea constată că facturile de stornare depuse în apel vizează perioada iulie 2010-mai 2011, ulterioară celei indicate în ultima cerere precizatoare, deci nu relevanță în cauză.
De asemenea, întrucât cele patru variante din raportul de expertiză corespund celor patru posibile date de încetare a contractului de închiriere, simpla stabilire a datei de încetare a contractului conduce la alegerea unei variante de calcul, fără a mai fi necesară p analiză suplimentară a celorlalte variante.
Prin urmare, nici acest motiv de recurs (III) nu este întemeiat.
Față de aceste considerente, nereținând niciuna din criticile formulate, Curtea urmează ca, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât J. V. A. împotriva deciziei civile nr. 1051 A din data de 04.11.2013, pronunțate de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata -reclamantă REGIA AUTONOMĂ - ADMINISTRAȚIA P. ȘI PROTOCOLULUI DE STAT - SUCURSALA PENTRU ÎNTREȚINEREA FONDULUI IMOBILIAR, ca nefondat.
Ia act că recurentul a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.
Ia act că intimata nu solicită cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 21.10.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
C. G. I. S. G. S.
GREFIER
I. N. C.
Red. C.G.
Tehnored. C.S./CG
Ex.2/28.11.2014
T.B. Secția a III-a Civilă - A. C. T.
- M. P.
Jud. sector 2 București - C. M.-C.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1547/2014. Curtea de Apel... | Rezoluţiune contract. Decizia nr. 1526/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
