Revendicare imobiliară. Decizia nr. 1547/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Comentarii

0

Decizia nr. 1547/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-10-2014 în dosarul nr. 1547/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A III-A CIVILA

ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.1547

Ședința publică de la 21.10.2014

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE - C. G.

JUDECĂTOR - I. S.

JUDECĂTOR - G. S.

GREFIER - N. C. I.

*********

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul – reclamant Z. C. T. și recurenta-pârâtă P. R., împotriva deciziei civile nr.1184 din data de 28.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primar General.

P. are ca obiect - revendicare imobiliară.

La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă avocat C. Pugliese, în substituirea av.M. S., titular al contractului de asistență juridică încheiat cu recurentul-reclamant Z. C. T., potrivit împuternicirii avocațiale nr._ din 25.06.2014 emisă de Baroul București, aflată la fila 4 dosar, avocat A. I., în calitate de reprezentant al recurentei-pârâte P. R., în baza împuternicirii avocațiale nr._ din 01.07.2014 emisă de Baroul București,aflată la fila 11 dosar, și consilier juridic M. I., în calitate de reprezentant al intimatului-pârât M. București prin Primar General, în baza delegației ce o depune la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că dosarul se află la primul termen de judecată, motivele cererilor de recurs au fost comunicate părților, potrivit mențiunilor existente pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare.

Întâmpinare la cererile de recurs formulate în cauză au fost depuse atât de recurentul-reclamant Z. C. T., la 03.10.2014 cât și de recurenta-pârâtă P. R., la 11.09.2014, câte un exemplar al acestora fiind comunicat părților.

La 16.10.2014 recurenta-pârâtă P. R. a depus înscrisurile la care a făcut referire în cuprinsul motivelor de recurs, comunicându-se părților câte un exemplar.

Curtea acordă cuvântul asupra probelor.

Recurenta –pârâtă P. R., prin avocat, depune extras de pe site-ul Primăriei Municipiului București, comunicând și părților prezente câte un exemplar. Arată că notificarea formulată în baza Legii nr.10/2001 a fost soluționată.

Recurentul-reclamant Z. C. T., prin avocat nu solicită administrarea altor probe și nu se opune provbei cu înscrisuri solicitată de recurenta-pârâtă.

Reprezentantul Municipiului București prin Primar General nu se opune probei solicitate și nu solicită administrarea altor probe.

Curtea, în baza art.305 C.pr.civ., încuviințează proba cu înscrisurile depuse de către recurenta-pârâtă P. R. și nemaifiind alte cereri de formulat, probe de propus și administrat ori excepții de invocat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.

Recurentul-reclamant Z. C. T., prin avocat, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond admiterea capătului de cerere având ca obiect revendicarea apartamentului nr.5 și a terenului aferent, în suprafață de 22,84 mp. .

Susține că decizia pronunțată în cauza A. contra României, la care face trimitere instanța de apel, nu poate fi interpretată ca temei pentru respingerea cererii în revendicare a reclamantului, întrucât prin aceasta Curtea a extins aplicarea jurisprudenței anterioare, privind efectele constatării caracterului ilegal al naționalizării asupra existenței bunului.

Nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.

Reprezentantul recurentei-pârâte P. R., având cuvântul, solicită respingerea recursului promovat de reclamantul Z. C. T., ca nefondat de menținerea soluției pronunțate în sensul respingerii apelului și menținerii soluției pronunțate de instanța de fond, sub aspectul respingerii capătului de cerere privind revendicarea, pentru motivele arătate în cuprinsul întâmpinării. La momentul motivării, instanța de apel nu a avut în vedere numai cauza A. contra României ci a detaliat motivele care au stat la baza respingerii acestui capăt de cerere. În speță reclamantul a folosit nu numai calea dreptului comun a acțiunii în revendicare, a formulat cereri de revendicare pentru toate apartamentele situate în imobil dar a continuat și procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001. Notificarea a fost soluționată în sensul emiterii unei dispoziții privind acordarea de măsuri reparatorii, aspect ce împiedica reclamantul să mai solicite restituirea în natură, pe calea acțiunii în revendicare.

În raport de considerentele ce au sta la baza respingerii apelului, atât Tribunalul București cat și instanța de fond au dat o interpretare corectă normelor internaționale în materie, art.1 din protocolul 1 al C.E.D.O. în sensul în care aspectul legat de eventuala constatare a nevalabilității titlului statului nu mai este suficientă în sensul admiterii acțiunii în revendicare.

În cauza de față nu există o hotărâre judecătorească, anterior pronunțată prin care să se fi constatat calitatea de proprietar a reclamantului, și să se fi dispus restituirea în natură; nu s-a formulat acțiune în constatarea nulități absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, făcând referire la considerentele deciziei nr.XXXIII/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se reține că prioritatea acțiunii în revendicare în baza dreptului comun ar fi posibilă numai în măsura în care nu se aduce atingere unui drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Solicită acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanței nr.767 din 01.07.2014 aflată la fila 10 dosar.

Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primar General, solicită respingerea recursului promovat de reclamantul Z. C. M., ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de apel .

Recurenta-pârâtă P. R., prin avocat, solicită admiterea recursului promovat împotriva deciziei 1184 din 28.11.2013, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, schimbarea în parte a sentinței civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București, în sensul respingerii și capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București este netemeinică și nelegală, în sensul interpretării greșite a dispozițiilor art.2 alin.1 lit.d din Legea nr.10/2001 coroborat cu Normele metodologice de aplicare a acestei legi, opinând că, în situația de față, fiind vorba de o naționalizare în baza Decretului nr.224/1951, se impunea îndeplinirea cumulativă a două condiții pentru a se putea constata nevalabilitatea titlului statului: identificarea unei măsuri abuzive, astfel cum sunt ele enumerate în normele metodologice și dacă această măsură abuzivă a condus la împrejurarea ca drepturile proprietarului să nu fi putut fi exercitate.

Atâta timp cât autoarea reclamantului, d-na Z. C. a beneficiat de un mandatar care s-a ocupat de administrarea, reprezentarea în fața autorităților de la acea vreme, nu poate să conducă la concluzia că au fost îndeplinite ambele condiții. Toată procedura instituită în baza Decretului 224/1951 a respectat întru totul condițiile și etapele acesteia.

Recurentul-reclamant Z. C. T., prin avocat, solicită respingerea recursului promovat de pârâta P. R.. Susține că au fost aplicate și interpretate în mod corect dispozițiile art.2 alin.1 lit.d din legea nr.10/2001 raportat la înscrisurile depuse la dosar. Solicită a fi avută în vedere decizia nr.90/12.02.2009 pronunțată de Curtea de Apel București Secția a IX a Civilă prin care s-a constatat preluarea, de către stat, fără titlu valabil a unui apartament din imobil.

Reprezentantul intimatului-pârât M. București prin Primar General, solicită admiterea recursului promovat de pârâta P. R. și modificarea în parte a deciziei pronunțate de instanța de apel în sensul schimbării în parte a sentinței civile pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 București și respingerii și capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului.

Curtea reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrata inițial pe rolul Judecătoriei sector 3 București, sub nr._/301/13.11.2006 reclamanta Z. CONSTANTA O., reprezentata de mandatar Z. C. T. a chemat în judecata pe pârâții G. E. și G. M. pentru ca instanța sa-i oblige pe acestia sa îi lase în proprietate și în liniștita posesie apartamentul nr. 5 și terenul aferent în suprafata de 22,84 mp aflat sub construcție, imobil situat în București, . nr. 6, ..

În motivarea actiunii se arata ca reclamanta a dobandit imobilul în baza contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 6829/15.03.1934 de catre Tribunalul I.- Sectia notariat și transcris sub nr. 4143/1934. Imobilul a fost preluat de catre stat, în mod abuziv, fara titlu valabil, în baza Decretului nr. 224/1951, cu Decizia nr. 756/1960, astfel cum rezulta din adresa nr. 214/24.01.2002, emisa de .. La data de 13. 08. 2001 reclamanta a formulat notificarea nr. 3139/2001 transmisa de catre B. S. și Remes, prin care a solicitat restituirea în natura a imobilului în litigiu, compus din teren în suprafata de 440 mp și constructie P+2 și mansarda cu dependinte.

Prin contractul de vanzare-cumparare nr. 1236/19.11.1996 paratii G. E. și G. M. au cumparat în baza Legii 112/1995 apartamentul nr. 5 din imobilul descris mai sus. Astfel, atat reclamanta cat și paratii detin acte autentice cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului, situatie în care se impune compararea titlurilor autorilor de la care provin cele doua acte de proprietate pentrua da castig de cauza aceluia al carui titlu este mai bine caracterizat. Titlul de proprietate al reclamantei il constituie actul de vanzare-cumparare din 1934 mentionat mai sus, în timp ce titlul paratilor provine de la stat, care a preluat bunul în mod abuziv, astfel incat bunul nu putea face obiectul vanzarii în baza Legii 112/1995.

În drept, au fost invocate dispozitiile art. 480 Cod civil, art. 1 din Primul protocol la CEDO.

La 08.12. 2006 parata G. M. a formulat intampinare (f. 23-30) prin care a solicitat respingerea actiunii ca inadmisibila și pe fond ca neintemeiata.

A invocat exceptia lipsei capacitatii procesuale de folosinta a paratului G. E., decedat la 25.07.2003. Aarta ca prin contractul de partaj voluntar autentificat sub nr. 708/02.04.2004 imobilul în litigiu a fost atribuit acesteia.

În al doilea rand, invoca exceptia lipsei calitatii de reprezentant a mandatarului reclamantei C. T. Z., în conditiile în care la dosra nu exista nici o procura speciala în acest sens. Procura depusa la dosar este din anul 2001 și nu intruneste conditiile necesare pentru a da posibilitatea atat mandatarului cat și avocatului care a semnat actiunea, sa reprezinte reclamanta în acet litigiu.

Se invoca exceptia inadmisisbilitatii actiunii aratandu-se ca dupa aparitia Legii 10/2001, lege speciala care guverneaza regiul juridiv al imobilelor preluate abuziv, nu se mai poate pune problema formularii actiunii inteemiata pe dreptul comun, respectiv art. 480 Cod civil. Conform normei speciale reclamanta ar fi indreptatita la masuri reparatorii prin echivalent, deoarece bunul în cauza a fost instrainat cu respectarea dispozitiilor legale (art. 18 alin. 1, lit d) din Legea 10/2001) Se arata ca ianinte de cumpararea apartamentului, paratii au efectuat toate demersurile impuse de Legea 112/1995, neexistand nici o cerere de restituire formulata la acel moment.

În ceea ce priveste fondul cauzei, se arata ca imobilul a trecut în proprietatae statului cu titlu, asa cum este definit în Normele de aplicare a Legii 112/1995 aprobate prin HG 20/1996, paratii fiind de buna-credinta la incheierea contractului de vanzare-cumparare nr. 1236/19.11.1996 .

La 15.12. 2006 reclamanta și-a modificat actiunea prin introducerae unui capat de cerere suplimentar, chemand în judecata pe paratul M. B. prin Primar General pentrua se constata ca imobilul în cauza a fost preluat de stat fara titlu valabil. (f. 63-64).

M. B. a formulat intampinare (f. 67-68) prin care a invocat exceptiile inadmisibilitatii actiunii și a lipsei de interes aratand ca prin modificarile aduse prin Legea 247/2005la Legea 10/2001, nu se mai face distinctie intre imobilele preluate de stat cu titlu sau fara titlu., aratandu-se ca toate imobilele preluate în perioada 06 martie 1945- 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv.

Reclamanta a formulat în cauza concluzii scrise în combaterea exceptiilor.

Prin Sentinta civila nr. 2062/09.03.2007 instanta a admis exceptiile inadmisibilitatii și a lipsei de interes și a respins petitul în constatare ca lipsit de interes și petitul în revendicare ca inadmisibil.

Impotriva sentintei reclamanta a declarat apel care a fost admis prin Decizia civila nr. 1308 A/26.10.2007 pronuntata de Tribunalul B.- Sectia a III a civila, prin care a fost desființata sentinta civila apelata și trimisa cauza spre rejudecare în fond. Decizia a ramas irevocabila prin respingerea recursului- Decizia civila nr. 682/21.04.2008 a Curtii de Apel B. - Sectia a IV a civila.

Cauza a fost reinregistrata pe rolul instantei sub nr. 8287._ .

Prin Sentinta civila nr._/20.10.2009 a fost respinsa exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei ca neintemeiata, a fost admisa exceptia lipsei de interes a capatului unu de cerere referitor la constatarea neexistentei titlului statului cu privire la bunul imobil în litigiu, a fost respins capatul de cerere vizand restituirea în natura a imobilului și s-a constatat ca reclamantul are dreptul la o indemnizatie pentru lipsirea de bun, la plafonul valorii de piata a imobilului, valoare ce se va stabili prin expertiza tehnica de specialitate la momentul acordarii.

Impotriva acestei hotarari a formulat apel reclamantul Z. C. T..

Prin Decizia civila nr. 981A/28.09.2010 apelul a fost admis, a fost desfiintata sentinta civila atacata și trimisa cauza spre rejudecare la aceeasi instanta, cu mentinerea solutiei privind respingerea exceptiei lipsei calitatii procesuale active a reclamantei.

La a treia judecata în fond a cauzei, aceasta a fost inregistrata pe rolul instantei sub nr._ .

Prin sentința civilă nr. 7613/27.04.2012, judecătoria sector 3 București a admis în parte acțiunea modificata privind pe reclamantul Z. C.-T. și pe pârâtii G. M., și M. B. PRIN PRIMARUL GENERAL ; a constatat ca imobilul în cauza a fost preluat de stat fara titlu valabil; a respins capatul de cerere avand ca obiect revendicare imobiliara ca neintemeiata.

Pentru a hotărâ astfel prima instanță a reținut următoarele:

Prin prezenta actiune reclamanta Z. CONSTANTA O. initial și ulterior cesionarul dreptului litigios Z. C. T. au solicitat restituirea imobilului apartamentul nr. 5 și terenul aferent în suprafata de 22,84 mp aflat sub constructie, imobil situat în B., . nr. 6, ., aflat în prezent în posesia paratei G. M.. S-a solicitat compararea titlurilor de proprietate ale partilor, respectiv contractului de vanzare-cumparare autentificat sub nr. 6829/15.03.1934 de catre Tribunalul I.- Sectia Notariat și transcris sub nr. 4143/1934 al reclamantului și contractului de vanzare-cumparare nr. 1236/19.11.1996 incheiat de parata în baza Legii 112/1995.

Instanța retine ca desi imobilul a fost preluat de stat fara titlu valabil, abuziv, asa cum rezulta din situatia de fapt prezentata de reclamanta, aceasta avand domiciliul fortat la data confiscarii acestui imobil pentru neplata taxelor datorate statului, urmarindu-se în realitate deposedarea sa de catre regimul communist, acest aspect nu prezinta relevanta în cauza, data fiind practica instantelor superioare care au statuat ca dupa aparitia Legii reparatorii 10/2001 nu se mai justifica acordarea de reparatii exclusiv în natura, fostii proprietari putand fi despagubiti de catre stat.

Instanta are în vedere faptul ca în dosarul nr._./301/2006 a pronuntat sentinta civila nr._/05.11.2009, vizand acelasi reclamant și acelasi imobil, cauza avand ca obiect revendicare imobiliara. În acea sentinta a fost admisa actiunea și s-a dispus obligarea paratilor la restituirea bunului catre vechiul proprietar.

Sentinta a fost desfiintata în urma apelului promovat de catre actualii proprietari ai imobilului, în baza Legii 112/1995, cu motivarea ca actiunea în revendicare intemeiata pe dispozitiile art. 480 cod civil nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere și decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 329 alin 3 Cod procedură civila dar și jurisprudența recentă a Curtii Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza M. A. și altii împotriva României. „Astfel, tribunalul consideră că schimbarea practicii instanței europene sub aspectul drepturilor fostilor proprietari de a obține în natură restituirea imobilelor confiscate în perioada comunistă, determină în mod necesar o examinare a prezentei cauze prin raportare la aceasta.

Tribunalul observă că „ potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul, că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri întemeiata pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urma lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate. După cum se menționează în decizia în interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În ceea ce privește noțiunea de „bun", însă, tribunalul constată că urmare a schimbării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza M. A. și alții împotriva României), nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari deposedați un "bun", respectiv un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat abuziv, ci este adusă în discuție existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul noii legislații adoptate de către un stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate . Dacă în jurisprundența anterioară anului 2010, Curtea a subliniat în toate cauzele împotriva României ca în patrimoniul fostului proprietar se afla un drept de proprietate vechi și că hotărârile judecătorești prin care se constată nelegalitatea naționalizării reprezenta o recunoaștere explicita și retroactivă a supraviețuirii vechiul drept, în cursul anului 2010, și-a schimbat viziunea, fără a mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, referindu-se la existența unui nou drept ce se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, situație în raport de care nu mai este suficient să se constate preluarea abuziva printr-o hotărâre judecătorească, ci trebuie să se urmeze modalitatea de restituire, în natură sau prin echivalent, stabilită de către statul membru, respectiv Legea nr. 10/2001.

D. urmare, apreciind că în patrimoniul fostului proprietar se naște un nou drept, Curtea Europeană a statornicit că acesta nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în în natura a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire, dacă restituirea în natură nu mai este posibilă și dacă a urmat calea deschisă de legislația internă, respectiv Legea nr. 10/2001. De asemenea, instanța europeană a considerat că, prin constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului, se naște un interes patrimonial, care intră sub protecția art. 1 pct. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția și care fundamenteaza un drept de indemnizație, iar nu unul la restituirea efectivă a bunului în natură.”

La data de 01.10.2008, numitul Z. C. T. a preluat calitatea procesuală activă în cauză ca urmare a încheierii contractului de cesiune autentificat sub nr. 3082/01.10.2008 de BNP S. B. T. cu reclamanta Z. O. C..

Se retine ca cedenta a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. 3193, neurmată însă de niciun alt demers în vederea recuperării apartamentului în litigiu nici din partea acesteia și nici a intimatului reclamant, apartament ce nu a fost niciodată restituit în natură.

Totodată, se observă că nici cedenta și nici intimatul reclamant nu au solicitat desființarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelanții pârâți în condițiile reglementate de actul normativ amintit, lipsa acestor demersuri conducând la concluzia că dreptul de proprietate al apelanților pârâți s-a consolidat și că deține la rândul său un „bun", o „speranță legitimă" de a păstra bunul, în sensul avut în vedere de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Așa fiind, tribunalul constată că, deși atât cedenta, cât și intimatul reclamant au cunoscut existența contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentul nr. 4, aceștia nu au întreprins niciun demers în vederea redobândirii și a acestui apartament, formulând prezenta cerere în revendicare abia în anul 2006.

Și în privința apelanților pârâți, tribunalul constată că aceștia dețin un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. în acest sens, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6171/16.01.1997 încheiat cu S.C. TITAN AL SA, în calitate de vânzător, apelanții pârâți au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului 4 situat la în imobilul din București, .. 6, sector 3.

Raportând aspectele rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la situația de fapt dedusă judecății, tribunalul apreciază că intimatul reclamant nu este îndreptățit la restituirea în natură a bunului imobil, ci doar la acordarea de despăgubiri, în condițiile în care, imobilul a fost preluat în mod abuziv, în temeiul Deciziei nr. 756/1960, acesta nu a parcurs în totalitate procedura prevăzută de legea specială și, în situația în care potrivit dispozițiilor acesteia, restituirea în natură nici nu ar fi fost posibilă, față de faptul că titlul apelanților pârâți, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost anulat, iar valabilitatea sa nu mai poate fi pusă în discuție la acest moment.

În drept, în cauza au fost invocate dispozitiile art. 480 Cod civil și dispozitiile Legii speciale 10/2001.

În consecința, pentru motivele expuse mai sus, instanța urmează sa respinga actiunea în revendicare, constatând ca reclamantul nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubire în condițiile legii speciale.

Împotriva sentinței civile nr. 7613/27.04.2012 au declarat apel pârâtul M. București prin Primarul General; pârâta G. M. (decedată la data de 08.04.2013)fiind introdusă în cauză la data de 19.09.2013 moștenitoarea P. R. și reclamantul Z. C.-T., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a Civilă la data de 22.03.2013, sub nr. de dosar_ .

În dezvoltarea motivelor de apel apelantul pârât M. București prin Primarul General a arătat că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care solicita restituirea imobilului apartamentul 5 și terenul aferent în suprafața de 22.84 mp aflat sub construcție situat în București, sector 3, . nr. 6, st. 1.

Excepția lipsei de interes în ceea ce privește constatarea ca imobilul în cauza a fost preluat de stat fara titlul valabil, motivat de faptul că prin modificările aduse prin legea proprietății nr.247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Astfel, după modificare se prevede că „ La articolul 1. alineatele (1) și (2) vor avea următorul cuprins:

Art. 1. - (1) Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.

În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, consideră că este lipsit de interes, întrucât prin modificările aduse prin legea proprietății nr.247/2005 nu se mai face distincție între imobile preluate de stat cu titlu sau rară titlu. Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobile din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanța nu mai poate să constate altceva decât ceea ce prevede legea.

Cu privire la revendicarea imobilului, consideră că instanța în mod corect a admis-o, întrucât imobilul ce face obiectul prezentei cereri se numără, conform art. 2 alin 1 din Legea 10/2001 printre cele preluate de stat abuziv în perioada 1945-1989 și a căror restituire face obiectul de reglementare al Legii (speciale) nr. 10/2001.

În ceea ce privește imobilele preluate de către stat în perioada 1945-1989, nu mai este posibilă restituirea decât în condițiile prevăzute de Legea 10/2001, fiind exclusă acțiunea în revendicare de drept comun, reclamantul nu a Întreprins nici un demers în vederea redobândirii imobilului, cererea de revendicare fiind formulata abia în anul 2006.

Această concluzie se desprinde din prevederile art. 6 alin 2 din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație, coroborate cu cele din art. 1 din Legea 10/2001.

Obiectul de reglementare al Legii 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare. În raportul dintre o normă specială și una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate și cu excluderea normei generale. închiderea căii acțiunii în revendicare pentru imobilele care intră sub incidența Legii 10/200, după . acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiție în sensul art. 21 din Constituție și al art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, accesul la justiție în sensul art. 6 din CEDO nu exclude reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile. Dimpotrivă, în jurisprudența sa, Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea pentru statele membre de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acțiuni injustiție.

Prin Legea 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire, dar și modalitățile de atac în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Astfel, potrivit art. 26, decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.

De asemenea, persoana interesată poate contesta lipsa răspunsului unității deținătoare notificate de a răspunde în termen de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin 1 din Legea 10/2001.Astfel, au putere obligatorie, prin decizia nr. IX din 20.03.2006 pronunțată în recurs în interesul legii, înalta Curte de Casație și Justiție a decis că tribunalul este competent să soluționeze cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii 10/2001.

Așadar, persoana interesată are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice deținătoare de a emite decizia de soluționare a notificării, refuz manifestat și sub forma lipsei răspunsului în 60 de zile de la înregistrarea notificării.

În dezvoltarea motivelor de apel apelantul reclamant Z. C. T. a arătat că prin hotărârea atacată, instanța de fond și-a însușit motivarea hotărârii pronunțate într-o cauză similară, având ca obiect un apartament situat în același imobil și a apreciat, în mod netemeinic și nelegal, că apelantul reclamant nu deține un „bun" în sensul Convenției întrucât prin raportare la jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire expresă la cauza M. A. și alții împotriva României, nu se mai recunoaște în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi.

Hotărârea pilot la care face trimitere instanța de fond nu poate fi interpretată ca temei pentru respingerea cererii în revendicare a apelantului reclamant întrucât în hotărârea A., contrar celor reținute de către instanță, Curtea nu și-a schimbat viziunea, ci extinde aplicarea jurisprudenței anterioare privind efectele constatării caracterului ilegal al naționalizării asupra existenței „bunului".

Astfel, până la A., Curtea considera ca simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării, în considerentele hotărârii, reprezenta un „bun", în sensul Convenției, cu privire la imobilul respectiv. Această abordare nu este schimbată în speța A., ci este extinsă la o altă ipoteză, cea a creanței în despăgubiri.

În speța A., Curtea a înțeles să dea efect constatărilor din hotărârile judecătorești irevocabile anterioare pronunțate pentru cele 7 apartamente prin care se constata caracterul ilegal al naționalizării, în lumina legislației speciale care permite măcar acordarea de despăgubiri moștenitorilor foștilor proprietari pentru imobilele naționalizate abuziv. Astfel spus, constatările intrate în puterea lucrului judecat, în cele 7 hotărâri anterioare, combinate cu prevederile legii speciale, legea nr.10/2001, îi creau reclamantei A. un „bun" în sensul Convenției, în legătură cu plata despăgubirilor.

Această concluzie este o dezvoltare normală a jurisprudenței Curții și nu schimbă cu nimic abordarea anterioară conform căreia simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării, în considerentele unei hotărâri, este suficientă pentru a da naștere unui bun.

Aprecierea instanței de fond potrivit căreia, prin hotărârea menționată anterior, instanța de contencios european a statornicit că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la «despăgubiri, iar hotărârile de constatare a caracterului ilegal al naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea în natură, este urmarea scoaterii din context a unor paragrafe din decizia CEDO. Astfel, Curtea a apreciat că reclamantele au un bun legătură cu plata despăgubirilor și nu cu privire la imobil, doar cu privire la apartamentul în «satură cu care instanțele nu au pronunțat o hotărâre prin care să constate caracterul ilegal al naționalizării.

În situația în care există o hotărâre prin care se constată caracterul ilegal al naționalizări jurisprudența anterioară a Curții va fi aplicată și reclamantul va avea un bun în sensul Convenției în legătură cu imobilul respectiv.

În speță, instanța de fond a constatat că imobilul format din apartamentul 5 și terenul afet sub construcție în suprafață de 22,84 mp situat în București, ., nr. 5 sector 3 a fost preluat fără titlu valabil.

Având în vedere stabilirea faptului că apartamentul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, precum și ineficacitatea mecanismului de despăgubiri prevăzut de Legea nr. 10/2001 cu privire la care CEDO a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, că nu este în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata efectivă a despăgubirilor, este evident sa apelantul reclamant deține un „bun" în sensul Convenție, bun a cărui protecție instanța de fond a refuzat să o acorde prin soluția pronunțată, soluție ce încalcă în mod evident art.1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO.

Din interpretarea prevederilor acestui articol rezultă că vânzarea realizată de către stat către chiriași, indiferent de atitudinea subiectivă a acestora și chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție, în mod irevocabil, a dreptului de proprietate al reclamantei, reprezintă o privare de bun, o ingerință în dreptul de proprietate întrucât autoarea apelantul reclamant nu a avut posibilitatea de a intra în posesia acestuia și de a dispune de el. O astfel de interpretare a fost dată de CEDO în cauze pronunțate împotriva României ( R., S., P.).

Potrivit jurisprudenței constante a CEDO, pentru ca ingerința să fie justificată trebuie ca aceasta să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim și să fie respectată proporționalitatea ingerinței.

Întrucât, pe de o parte Legea nr.112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate, iar pe de altă parte nicio altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun pentru care nu avea nici un titlu, cum este cazul în speță, ingerința produsă prin vânzarea imobilului către chiriași este lipsită de bază legală, fiind încălcat art.1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.

La termenul de judecată din data de 19.09.2013, Tribunalul a constatat că apelanta pârâtă G. M. a decedat, la data de 08.04.2013, în cauză fiind introdusă ca unică moștenitoare a acesteia P. R..

În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta P. R. a arătat că principala critică adusă sentinței apelate o constituie soluționarea capătului de cerere privind constatarea preluării de către stat a imobilului fără titlu valabil, soluție la care opinează că instanța de fond a ajuns prin interpretarea greșită a dispozițiilor art. 2, alin. 1, lit. d) din Legea nr. 10/2001, norme care "reglementează situațiile în care se consideră că imobilul este preluat în mod abuziv precum și condițiile ce trebuiesc îndeplinite.

Astfel, cu privire la condițiile cumulative ce trebuiau întrunite pentru a se considera ca fiind preluare abuzivă, în Normele Metodologice de aplicare a disp. art. 2, alin. 1, lit. d) se prevede că formularea neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate vizează: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forțată în unități sanitare, fuga din țară pentru evitarea unei pedepse ca urmare a opoziției față de regimul comunist, incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Se poate observa că deși cea de-a doua condiție cumulativă prevăzută nu a fost îndeplinită în prezenta speță din înscrisurile depuse la termenul din 04.05.2009, făcându-se chiar dovada valabilității titlului statului, respectiv îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de Decretul nr. 224/1951 cu privire la preluarea Imobilului, instanța de fond în motivarea admiterii acestui capăt de cerere apreciază și reține că, cităm: așa cum rezultă din situația de fapt prezentată de reclamantă, aceasta având domiciliul forțat la data confiscării acestui imobil pentru neplata taxelor datorate statului, urmărindu-se în realitate deposedarea sa de către regimul comunist (...).

Apreciază că instanța de fond a înlăturat din analiza materialului probator cu privire la îndeplinirea condiției referitoare la drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, un înscris deosebit de important, respectiv procura de administrare dată de către reclamantă la data de 29.02.1956 prin care aceasta ii împuternicea pe numitul I. T. să o reprezinte față de Ministerul de Finanțe, Spațiul Locativ șl În Justiție asupra imobilului situat În .. 6.

Acest act juridic dovedește faptul că în perioada în care s-a soluționat incizia de preluare a imobilului, reclamanta era reprezentată de acest procurator, nefiind astfel . presus de voința sa în ceea ce privește procedura urmată de către stat prevăzută de Decretul nr. 224/1951.

Mai mult decât atât chiar din sentința civilă nr. 815/03.02.1960 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului „T. V." în dosarul nr. 1696/1959, reiese fără putință de tăgadă că, Z. O. a fost reprezentată de av. P. A..

În susținerea celor afirmate în sensul că aceasta era reprezentată de o persoană care îi susținea interesele stă și adresa Administrației Locative Raionale T. V. nr. 2067/27.02.1960 prin se aducea la cunoștință scoaterea unor imobile la licitație printre care și cel din prezentul litigiu, unde la alineatul 12 figurează că numita Z. O. era reprezentată de procurator I. T..

În consecință, procedura de scoatere la licitație prevăzută de Decretul nr. 224/1951 a fost respectată, și tocmai din cauza faptului că la data licitației nu s-a prezentat niciun licitator, bunul a fost trecut în proprietatea statului.

Acest aspect este confirmat de procesul verbal încheiat la data de_/01.03.1960 de către Sfatul Popular T. V. - Secțiunea Financiară și de încheierea din 11.03.1960.

La termenul de judecată din data de 19.09.2013, apelanta pârâtă P. R. prin apărător ales a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului declarat de apelantul reclamant Z. C. T. ca nefondat.

În drept disp. art. 115 și următoarele C.pr.civ. precum și la cele la care a făcut referire.

La data de 26.11.2013, apelanta pârâtă P. R. a depus prin serviciul registratură al instanței concluzii scrise solicitând instanței de apel admiterea apelului, declarat, schimbarea în parte a sentinței civile apelată în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantului, și, respingerea apelul declarat de către Z. C. T. ca total nefondat, menținând ca temeinică și legală sentința civilă nr. 7613/27.04.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 sub aspectul respingerii capătului de cerere privind acțiunea în revendicare.

Prin decizia civilă nr. 1184/28.11.2013 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de apelantul - reclamantul Z. C.-T., apelantul - pârât M. București prin Primarul General și apelanta pârâtă P. R., împotriva sentinței civile nr.7613/27.04.2012, pronunțată de Judecătoria sector 3 București în dosarul civil nr._, dar și cererea apelantului reclamant de obligare la cheltuieli de judecată.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Tribunalul a analizat global apelurile formulate de apelanții pârâți M. București prin Primarul General și pârâta G. M. (decedată la data de 08.04.2013) însușit de moștenitorul introdus în cauză la data de 19.09.2013, P. R. ce vizează soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la capătul unu de cerere, referitor la constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Prin apelul său, pârâtul M. București a afirmat că acest prim capăt de cerere este lipsit de interes.

Sub acest aspect, a reținut tribunalul că prin sentința civilă nr. 2062/2007 a fost admisă excepția lipsei de interes a capătului unu de cerere, referitor la constatarea nevalabilității titlului statului cu privire la preluarea imobilului și admisă excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.

Prin decizia civilă nr.1308A/2007 a Tribunalului București Secția a III-a Civilă a admis apelul declarat de apelantul reclamant Z. C. T., desființată sentința civilă apelată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

S-a reținut în considerentele acestei decizii civile cu privire la excepția lipsei de interes, că nu poate fi reținută, un astfel de petit neputând fi apreciat ca fiind lipsit de interes practic.

În rejudecare, prin sentința civilă nr._/2008 Judecătoria Sector 3 a admis din nou excepția lipsei de interes a acestui prim capăt de cerere, pentru ca prin decizia nr.981A/2010 Tribunalul București, Secția a III-a Civilă să rețină că prin decizia civilă nr.1308A/2007 a Tribunalului București Secția a III a Civilă, irevocabilă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 682/2008 a Curții de Apel, Secția a IV-a Civilă s-a stabilit în mod irevocabil că reclamantul are interes în soluționarea primului capăt de cerere.

Astfel, față de reiterarea excepției lipsei de interes a primului capăt de cerere, privind nevalabilitatea titlului statului, ca motiv de apel, tribunalul constată că această excepție a fost soluționată, fiind respinsă irevocabil, fiind incidente în acest sens dispozițiile art. 315 c.pr.civ.

În ceea ce privește motivele de apel privind fondul capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului, invocate de apelanta moștenitoare P. R., tribunalul reține următoarele:

Imobilul a trecut în proprietatea Statului R. în baza Deciziei nr. 756/1960 în baza Decretului 224/1951, pentru neplata impozitelor restante, fiind preluat abuziv, potrivit prevederilor art. 2 lit. d) din Legea 10/2001, atâta timp cât neplata impozitului s-a datorat unor motive neimputabile, cedenta având în perioada 1959-1963 stabilit, din motive politice, domiciliu forțat într-o altă localitate. De altfel a rezultat din înscrisurile depuse la dosar faptul că cedenta a fost cercetată și deținută pentru săvârșirea unor infracțiuni de natură politică. Astfel, apreciază tribunalul că punerea, din motive politice, a unei persoane în imposibilitatea de a-și plăti impozitele pentru ca apoi să i se preia imobilul ca sancțiune a neplății impozitului, nu poate reprezenta o preluare valabilă. Astfel, reține tribunalul că deși s-a solicitat scoaterea la vânzare a unei cote părți a imobilului, față de neproporționalitatea dintre suma datorată și valoarea reală a imobilului, acesta a fost preluat în tot, fără a fi respectate în acest sens prevederile Decretului nr. 224/1951.

Faptul că cedenta a mandatat o terță persoană să administreze imobilul în litigiu, în anul 1956 nu conduce la ideea că au fost respectate prevederile Decretului 224/1951 și că preluarea imobilului, realizată din anul 1960, când aceasta avea deja aplicată măsură administrativă abuzivă a domiciliului obligatoriu, începând cu anul 1959, a fost făcută cu titlu valabil.

Astfel, tribunalul a reținut împrejurarea conform căreia neplata impozitelor s-a datorat forței majore, respectiv unor motive independente de voința fostului proprietar, iar faptul că aceasta a fost asistată de un apărător în fața instanței ce a dispus scoaterea la licitație a bunului este de asemenea lipsită de relevanță.

Față de apelul declarat de apelantul reclamant, cu referire la capătul de cerere vizând revendicarea, tribunalul a reținut următoarele:

Prin decizia în recursul în interesul legii XXXIII/2008 ICCJ a admis recursul în interesul legii și a statuat că în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Prima concluzie care se desprinde este acea că întro-a astfel de acțiune nu criteriile de comparare a titlurilor de proprietate consacrate în practica și doctrină vor fi avute în vedere, ci cele menționate în recursul în interesul legii.

În analiza existenței sau nu a unor neconcordanțe între legea specială și convenția și a priorității acestei din urmă, esențial este de a stabili dacă ambele părți se bucură de un bun în sensul Convenției.

În acest context tribunalul a reținut că pârâta a dobândit apartamentul în discuție în baza Legii nr.112/1995 printr-un contract care nu a fost anulat în urma unei acțiuni formulate conform art. 45 din Legea 10/2001, astfel că în favoarea acestora operează prezumția de bună credință la încheierea respectivului contract.

Pe de altă parte, tribunalul a apreciat că reclamanta nu poate pretinde încălcarea art. 1 din Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în sensul că ar avea un drept la restituire care să îi permită să își concretizeze interesul patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură.

Tribunalul nu a putut primi critica potrivit căreia în mod greșit a aplicat prima instant cauza M. A., susținându-se că în mod greșit instant a stabilit o nuanțare, schimbare a noțiunii de bun prin această decizie pilot.

În acest sens, tribunalul a reținut că prin decizia din cauza A. contra României CEDO a stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a dispus și în sensul restituirii bunului. În consecință în lipsa unei astfel de hotărâri nu se recunoaște unui drept la restituire. Faptul că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o premisă suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare de drept comun.

Faptul că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv nu mai reprezintă o premisă suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare de drept comun.

În acest context trebuie făcută o precizare și anume aceea că prin decizia din cauza A. contra României CEDO a stabilit doar obligația statului de a crea un mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor fără a valida calea alternativă a acțiunilor în revendicare de drept comun. Cu alte cuvinte CEDO a recunoscut doar un drept la despăgubiri, independent de nefuncționalitatea Fondului Proprietate.

Legea nr. 10/2001 nu dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurală specială de restabilire a proprietății însăși atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriași. Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri – drept de creanță, este însă un drept distinct de însuși dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra bunului).

Dreptul de creanță deținut de reclamant nu îi conferă acesteia un bun în sensul art. 1 Protocolul nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, “Curtea (dec M. Atansaiu vs Ro) apreciază ca transformarea .", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezulta din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționata de întrunirea de către partea interesata a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea cailor de atac prevăzute de aceste legi”.

Pe de altă parte, cumpărătorii în baza Legii 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material.

De asemenea Legea 10/2001 conține dispoziții prin care li s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare prin care au cumpărat acest bun este valabil încheiat, aceștia nu vor pierde posesia materială în condițiile acestei legi.

Având în vedere considerentele de mai sus tribunalul a constatat că nu poate da preferință titlului reclamantului, în concursul cu titlul pârâtului, astfel că în temeiul art.296 c.pr.civ. a dispus respingerea apelului ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, la data de 26.06.2014 a declarat recurs reclamantul Z. C. T., iar la 01.07.2014 pârâta P. R. care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 17.07.2014.

În motivarea recursului său, recurentul – reclamant a arătat că prin hotărârea atacată, instanța de apel a apreciat că nu pot pretinde încălcarea art.1 din Protocolul Adițional nr.1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului în sensul că ar avea un drept la restituire care să-i permită concretizarea interesului patrimonial prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură având în vedere că, prin decizia din cauza A. contra României, CEDO a stabilit că există un bun actual în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a recunoscut nu doar calitatea de proprietar, ci s-a dispus și în sensul restituirii bunului. De asemenea, se reține în hotărâre că nu mai reprezintă o premisă suficientă pentru admiterea acțiunii în revendicare de drept comun faptul că imobilul a fost preluat de către stat în mod abuziv.

Hotărârea pilot la care face trimitere instanța de apel nu poate fi interpretată ca temei pentru respingerea cererii În revendicare a subsemnatului întrucât, în hotărârea A., Curtea nu și-a schimbat viziunea, ci extinde aplicarea jurisprudenței anterioare privind efectele constatării caracterului ilegal al naționalizării asupra existenței "bunului".

Astfel, până la A., Curtea considera că simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării, în considerentele hotărârii, reprezenta un "bun", în sensul Convenției, cu privire la imobilul respectiv. Această abordare nu este schimbată în speța A., ci este extinsă la o altă ipoteză, cea a creanței în despăgubiri.

În speța A., Curtea a înțeles să dea efect constatărilor din hotărârile judecătorești irevocabile anterioare pronunțate pentru cele 7 apartamente prin care se constata caracterul ilegal al naționalizării, în lumina legislației specia le care permite măcar

acordarea de despăgubiri moștenitorilor foștilor proprietari pentru imobilele naționalizate abuziv. Astfel spus, constatările intrate în puterea lucrului judecat, în cele 7 hotărâri anterioare, combinate cu prevederile legii speciale, legea nr.10/2001, îi creau reclamantei A. un "bun" în sensul Convenției, în legătură cu plata despăgubirilor.

Această concluzie este o dezvoltare normală a jurisprudenței Curții și nu schimbă cu nimic abordarea anterioară conform căreia simpla constatare a caracterului ilegal al naționalizării, în considerentele unei hotărâri. este suficientă pentru a da naștere unui „bun”.

Aprecierea instanței de apel potrivit căreia, prin hotărârea menționată anterior, instanța de contencios european a statornicit că fostul proprietar nu mai are un drept absolut la restituirea efectivă în natură a bunului preluat abuziv, ci are un drept la despăgubiri este urmarea scoaterii din context a unor paragrafe din decizia CEDO.

Astfel, Curtea a apreciat că reclamantele au un bun în legătură cu plata despăgubirilor și nu cu privire la imobil, doar cu privire la apartamentul în legătură cu care instanțele nu au pronunțat o hotărâre prin care să constate caracterul ilegal al naționalizării.

Or, în situația în care există o hotărâre prin care se constată caracterul ilegal al naționalizării, jurisprudența anterioară a Curții va fi aplicată și reclamantul va avea un bun în sensul Convenției în legătură cu imobilul respectiv.

În speță, instanța de apel a respins apelul formulat de către pârâta P. R. și a menținut sentința civilă nr.7613 pronunțată la data de 27.04.2012 de către Judecătoria Sector 3 București sub aspectul constatării faptului că imobilul format din apartamentul 5 și terenul aflat sub construcție în suprafață de 22,84 mp situat în București, . nr.6, sector 3 a fost preluat fără titlu valabil.

Având în vedere stabilirea faptului că apartamentul În litigiu a fost preluat fără titlu valabil, precum și ineficacitatea mecanismului de despăgubiri prevăzut de Legea nr.10/2001 cu privire la care CEDO a constatat deja de mai multe ori în jurisprudența sa, că nu este în măsură să conducă într-un interval rezonabil la plata efectivă a despăgubirilor, este evident că subsemnatul dețin un "bun" în sensul Convenției, bun a cărui protecție instanța de apel a refuzat să o acorde prin soluția pronunțată, soluție ce încalcă în mod evident art.1 din Protocolul adițional nr.1 la CEDO.

Din interpretarea prevederilor acestui articol rezultă că vânzarea realizată de către stat către chiriași, indiferent de atitudinea subiectivă a acestora și chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiție, în mod irevocabil, a dreptului de proprietate al reclamantei, reprezintă o privare de bun, o ingerință în dreptul de proprietate întrucât autoarea subsemnatului nu a avut posibilitatea de a intra în posesia acestuia și de a dispune de el.

O astfel de interpretare a fost dată de CEDO în cauze pronunțate împotriva României (R., S., P.).

Potrivit jurisprudenței constante a CEDO, pentru ca ingerința să fie justificată trebuie ca această să fie prevăzută de lege, să vizeze un scop legitim și să fie respectată proporționalitatea ingerinței.

Întrucât, pe de o parte Legea nr.112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate, iar pe de altă parte nicio altă dispoziție internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun pentru care nu avea nici un titlu, cum este cazul în speță, ingerința produsă prin vânzarea imobilului către chiriași este lipsită de bază legală, fiind încălcat art.1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și libertăților Fundamentale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului său, recurenta – pârâtă P. R. a arătat că principala critică adusă deciziei recurate se circumscrie motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art.304, pct.9 Cod procedură civilă - hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și o constituie modalitatea soluționării capătului de cerere privind constatarea preluării de către stat a imobilului fără titlu valabil, soluție la care opinează că atât instanța de fond cât și cea de apel au ajuns prin interpretarea greșită a dispozițiilor art.2, alin.1, lit.d) din Legea nr.10/2001, norme care reglementează situațiile în care se consideră că imobilul este preluat în mod abuziv precum și condițiile ce trebuiesc îndeplinite.

Astfel, cu privire la condițiile cumulative ce trebuiau întrunite pentru a se considera ca fiind preluare abuzivă, în Normele Metodologice de aplicare a dispozițiilor art.2, alin.1, lit. d) se prevede că formularea neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate vizează: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forțată în unități sanitare, fuga din țară pentru evitarea unei pedepse ca urmare a opoziției față de regimul comunist, incidența unor alte măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Se poate observa că deși cea de-a doua condiție cumulativă prevăzută nu a fost îndeplinită în prezenta speță din înscrisurile depuse la termenul din 04.05.2009, făcându-se chiar dovada valabilității titlului statului, respectiv îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de Decretul nr.224/1951 cu privire la preluarea imobilului, instanța de apel reține că punerea din motive politice a unei persoane în imposibilitatea de a-și plăti impozitele pentru ca apoi să i se preia imobilul ca sancțiune a neplății impozitului nu Roate reprezenta o preluare valabilă.

În concret, instanța de apel ignoră situația concretă în care s-a aflat cedenta în sensul că aceasta mandatase o terță persoană să administreze imobilul în litigiu.

Apreciază astfel că instanța de apel a înlăturat din analiza materialului probator cu privire la îndeplinirea condiției referitoare la drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate, un înscris deosebit de important, respectiv procura de administrare dată de către reclamantă la data de 29.02.1956 prin care aceasta îl împuternicea pe numitul I. T. să o reprezinte față de Ministerul de Finanțe, Spațiul Locativ și în Justiție asupra imobilului situat în .. 6.

Acest act juridic dovedește faptul că în perioada în care s-a soluționat decizia de preluare a imobilului, cedenta era reprezentată de acest procurator, nefiind astfel . presus de voința sa în ceea ce privește procedura urmată de către stat prevăzută de Decretul nr. 224/1951.

Mai mult decât atât chiar din sentința civilă nr. 815/03.02.1960 pronunțată de Tribunalul Popular al Raionului "T. V." în dosarul nr.1696/1959, reiese fără putință de tăgadă că, Z. O. a fost reprezentată de av. P. A..

În susținerea celor afirmate în sensul că aceasta era reprezentată de o persoană care îi susține a interesele stă și adresa Administrației Locative Raionale T. V. nr. 2067/27.02.1960 prin se aducea la cunoștință scoaterea unor imobile la licitație printre care și cel din prezentul litigiu, unde la alineatul 12 figurează că numita Z. O. era reprezentată de procurator I. T..

În consecință, procedura de scoatere la licitație prevăzută de Decretul nr.224/1951 a fost respectată, și tocmai din cauza faptului că la data licitației nu s-a prezentat niciun licitator, bunul a fost trecut în proprietatea statului.

Acest aspect este confirmat de procesul verbal nr._ încheiat la data de 01.03.1960 de către Sfatul Popular T. V. - Secțiunea Financiară și de Încheierea din 11.03.1960.

Față de toate aceste argumente mai sus prezentate, apreciază că instanța de apel nu a analizat . atât materialul probator administrat în cauză dar și, cel mai important, verificarea întrunirii condițiilor cumulative impuse de dispozițiile art.2, alin.1, lit. d) din Legea nr.10/2001 precum și din Normele de aplicare ale acesteia, ajungând în acest fel la o concluzie ce nu reflectă realitatea, fiind fără echivoc faptul că întreaga procedură prevăzută de Decretul nr.224/1951 a fost respectată, și, pe cale de consecință titlul statului este unul valabil.

În drept, au fost invocate art.304, pct.9, art.312 Cod procedură civilă precum și la cele la care a făcut referire în prezentele motive de recurs.

La data de 11.09.2014 recurenta – pârâtă P. R. a formulat întâmpinare prin care a arătat, în raport de criticile dezvoltate în cadrul motivelor de recurs formulate de recurentul reclamant Z. C. T., legate de motivarea soluției pronunțate pe capătul de cerere privind revendicarea imobiliară, că, în mod corect, atât instanța de fond cât și ulterior, instanța de apel, au respins capătul de cerere privind revendicarea imobiliară, motivându-și . soluția dată cu trimitere atât la normele de drept intern cât și la cele din Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire în special la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, inclusiv la cauza pilot A. c. României.

Astfel, instanța de fond și ulterior instanța de apel confirmând, au reținut, cu trimitere expresă și la practica instanțelor superioare, că după apariția Legii nr.10/2001 nu se mai justifică acordarea de reparații exclusiv în natură, foștii proprietari putând fi despăgubiți de stat.

II. Acțiunea în revendicare promovată după . Legii nr.10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie analizată pe fond din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.

Legea nr.10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

A aprecia că există posibilitatea de a opta intre aplicarea Legii nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv Codul Civil, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, tăcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Este de notorietate că Legea nr.10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează". Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ precum și cele care din motive independente de voința lor nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.112/1995.

Am tăcut trimitere la doctrina și practica de specialitate formate după apariția deciziei nr. XXXIIII09.06.2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât în raport de acestea și capătul de cerere privind revendicarea, acesta din urmă apare ca total nefondat.

Astfel, așa cum am arătat mai sus, un aspect esențial în analiza temeiniciei acțiunii în revendicare promovată de reclamant este faptul că aceasta încearcă să folosească două căi în același timp pentru a-și recupera bunul.

D. din verificarea site-ului Primăriei Municipiului București se poate constata că numita, Z. C. a folosit procedura specială prevăzută de Legea nr.10/2001 formulând notificarea nr. 3193/13.08.2001, ce a format obiectul dosarului administrativ nr._/16.08.2001, notificare ce figurează la acest moment ca fiind soluționată.

Ori, atât dispozițiile legii de modificare a Legii nr.10/2001 cât și decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii statuează că: de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 Cod civil.

III. Un alt motiv ce trebuie reținut în îmbrățișarea soluției pronunțate de instanțele ierarhic inferioare - fond și apel - îl constituie și respectarea regulii electa una via și a principiului securității juridice consacrat în jurisprudența CE DO.

Este evident că procedura specială a fost una efectivă și promptă în prezenta cauză, fiind soluționată notificarea, însă în mod discreționar aceasta a înțeles să utilizeze și această cale a dreptului comun în ciuda faptului că alesese calea Legii nr.10/2001 și îi fusese și soluționată notificarea.

În concluzie, invocarea practicii CEDO conform căreia se consideră că cea mai bună reparație a abuzului este aceea a restituirii bunului, nu prezintă relevanță juridică în raport de caracteristica prezentei spețe întrucât suntem în prezența unei notificării formulate în baza Legii nr.10/2001.

IV Un alt argument ce trebuie avut în vedere de către instanța de recurs la respingerea prezentelor motive invocate de către recurentul-reclamant îl constituie buna credință și siguranța circuitului civil precum și garanțiile privind dreptul de proprietate (criterii speciale pe care legiuitorul le-a instituit în această materie), argument ce operează în favoarea intimatei-pârâte, recurentul-reclamant putând primi o satisfacție echitabilă prin restituire în echivalent în baza Legii nr. 10/2001.

a) Ca alte argumente în sprijinul soluției pronunțate de instanța de fond, menținute de instanța de apel se pot aminti considerentele deciziei nr.XXXIII/09.06.2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, modificările Legii nr.10/2001 cât și practica judecătorească ulterioară momentului 09.06.2008.

De altfel, nu rezumăm a face trimitere la considerentele hotărârii pronunțate de instanța de apel - pag. 10, paragraful 6 al acesteia.

De asemenea, reiterează opinia că la o eventuală comparare a două titluri de proprietate, instanța trebuie să aibă în vedere prevederile art.45, alin. 21, introduse prin Legea de modificare nr. 1/2009 care dau preferabilitate în raport de titlul fostului proprietar contractelor de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (contractele de vânzare cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995, cu modificările ulterioare, sunt acte (autentice și constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora).

b) Importante în economia soluționării unei asemenea acțiuni sunt și dispozițiile art. 1, pct. 2 din Legea nr.1/2009 care prevăd că art. 2, alin. 2 din Legea nr. 10/2001 se abrogă, dispoziții care se refereau tocmai la păstrarea calită Iii de proprietar avută la data preluării și de persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, precum și cele ale art.7, alin.Il din Legea nr.10/2001 care prevăd că nu se restituie în natură ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 (. . .).

De asemenea, se pot invoca și dispozițiile art.18 din legea nr.10/2001, dispoziții care prevăd că: măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent și în cazul în care imobil! a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor lega le, art.46 (actual 45) instituind un termen de prescripție de un an pentru dreptul la acțiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de cauza acesteia.

Raportat la aceste dispoziții, . situație, persoana îndreptățită la măsuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, și anume prin raportare la valoarea de circulație a imobilului, bineînțeles dacă a formulat notificare în termenele și condițiile prevăzute de legea specială.

În această situație apreciem că se regăsește și recurentul-reclamant din prezenta cauză care are dreptul doar la restituirea bunului prin echivalent, în condițiile în care titlul subsemnatei nu a fost desființat, .mai mult, a fost consolidat prin neatacarea în termenul de prescripție prevăzut de legea specială.

Prin această normă juridică, deși este recunoscută existența dreptului de proprietate, i se închide persoanei îndreptățite la beneficiul măsurilor reparatorii calea obținerii unei reparații în natură imposibil de aplicat din punct de vedere juridic, din moment ce dreptul fusese anterior înstrăinat unui terț.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului a fost de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr.112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul, constituie un criteriu de preferință în beneficiul nostru, dobânditoare a imobilului în conformitate cu dispozițiile art.9 din Legea nr.112/1995, superior vechimii titlului recurentului-reclamant.

Este binecunoscut faptul că din momentul preluării de către stat, acesta a exercitat toate atributele dreptului de proprietate, comportându-se cu un verus dominus.

Pe cale de consecință, dreptul de proprietate nu s-a mai aflat în patrimoniul numitei Z. C., bunul fiind transmis în patrimoniul statului, și, ulterior în patrimoniul defuncților mei părinți.

Statutul de verus dominus al statului înstrăinător presupunea că titlul său asupra imobilului supus înstrăinării își avea consacrarea . lege în vigoare la momentul preluării de la fostul proprietar iar, raportat la disp. Legii nr. 112/1995 și ale R.G. nr._ buna credință a subdobânditorilor imobilelor presupunea minime diligențe pentru a constata că statul vânzător are sau nu titlu asupra imobilului.

Nici părinții mei și nici societatea vânzătoare nu am fi putut analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul exclusiv al instanțelor de judecată și, neexistând niciun fel de hotărâre judecătorească sau acțiune în justiție s-a trecut la aplicarea disp. arte 9 din Legea nr.112/1995, procedură finalizată prin încheierea contractului de vânzare cumpărare.

Se poate observa, fără nicio îndoială, faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. 1236/19.11.1996, ambele părți contractante, părinții săi, pe de o parte și Statul, pe de altă parte, au fost de bună-credință întrucât:

- nu a existat nicio cerere de restituire în natură întemeiată pe Legea nr.112/1995, astfel încât la momentul exercitării opțiunii de vânzare-cumpărare, imobilul era liber spre vânzare;

- imobilul vândut făcea parte din acele imobile care puteau fi vândute, pentru că a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 224/1951, acceptat de lege și de normele sale metodologice așa cum au fost modificate, ca fiind o preluare cu titlu. Imobilul, făcând obiectul Legii nr.112/1995, putea fi vândut dacă nu a fost restituit în natură și dacă chiriașii întruneau condițiile de vânzare.

- noi, chiriașii, nu am fost notificați sub nicio formă că acest imobil a fost naționalizat în vreo formă sau că ar exista posibilitatea vreunei cereri de restituire în natură, administrativă sau judiciară.

c) În aceste condiții, recurentului-reclamant, la data intrării în vigoare a Legii nr.112/1995 și ulterior, la data dobândirii de către noi a dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, nu i se poate recunoaște nici măcar "speranța legitimă" de a dobândi un bun în sensul arte 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO, există o diferență esențială intre "simpla speranță de restituire", oricât ar fi de îndreptățită din punct de vedere moral și "speranța legitimă" bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară.

d) În ipoteza admiterii acestei acțiuni în revendicare s-ar aduce atingere principiului securității și stabilității raporturilor juridice în condițiile în care statul s-a comportat din momentul preluării ca un verus dominus, ulterior dând posibilitatea reclamantei de a solicita restituirea proprietății pierdute, însă contractul de vânzare cumpărare al părinților mei nu a (ost niciodată desființat.

e) În motivarea soluției de respingere a capătului de cerere privind revendicarea, apreciem că instanța de fond și instanța de apel au procedat și la analiza raportului dintre legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu referire în special la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Astfel, instanțele au constatat că în ceea ce îl privește pe reclamant, acesta nu deține un bun în sensul unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile care să constate calitatea de proprietar asupra imobilului revendicat.

Chiar dacă la momentul promovării acțiunii erau în vigoare dispozițiile art.2, alin. 2, în prezent abrogate, acestea recunoșteau doar un drept la - restituire, care nu poate fi socotit cert cât timp nu este confirmat de unitatea deținătoare (prin decizia de restituire) sau de instanță (prin hotărâre judecătorească irevocabilă).

Ori, în practica CEDO această creanță de restituire de care reclamantul s-ar putea prevala este o creanță sub condiție și nu poate fi considerată un bun actual pentru a se bucura de protecția oferită de arte 1 din Protocol (vezi cauza C. contra României, Kopeky contra Sloveniei).

Neavând astfel un "bun" în sensul Convenției, se justifică respingerea acțiunii în revendicare, față de prevederile legii speciale.

De asemenea, chiar dacă s-a constatat de instanța de fond și menținut de instanța de apel, nevalabilitatea titlului statului, aceasta nu vine în contradicție cu soluția de respingere a acțiunii în revendicare, în condițiile în care s-a făcut aplicarea legii speciale.

Caracterul abuziv al preluării determină tocmai concluzia aplicării în cauză a dispozițiilor legii speciale care acordă preferabilitate titlului intimatei-pârâte consolidat prin neatacarea în termenul legal de prescripție.

f) În analiza raportului lege internă-normă internațională, se reține de fi doctrina și practica de specialitate că, chiar admițând că reclamantul ar deține un "bun" în sensul Convenției, prin constatarea în mod definitiv, în cadrul procesului a nevalabilității titlului statului, soluția de respingere a acțiunii în revendicare se menține.

Și cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 beneficiază de un bun, asupra căruia dețin și posesia concretizată material. Mai mult decât atât prin legea specială s-a garantat acestora speranța legitimă că, în situația în care contractul de vânzare cumpărare este valabil încheiat, nu vor pierde posesia materială.

S-ar aduce astfel atingere unui alt drept de proprietate, deopotrivă ocrotit de Convenție, or, în această privință, CEDO a statuat în jurisprudența sa că atenuarea vechilor neajunsuri nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate, fiind necesar ca persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

g) De asemenea, din considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008 se desprinde ideea că exigențele art.1 din protocolul nr.1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cel al cumpărătorului de bună credință.

Este evident că prin dispozițiile art. 45, alin. 2 din Legea nr.10/2001 s-a instituit un criteriu expres de preferință și un adevărat mod de consolidare a titlului de proprietate dobândit de foștii chiriași în condițiile Legii nr.112/1995 și cu bună-credință. Astfel, actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, încheiate cu bună credință rămân valabile și deci dobânditorul rămâne proprietarul imobilului.

Dispozițiile art. 45 din Legea nr.10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a principiului aparenței în drept (error communis facit jus) care presupune întrunirea concomitentă a bunei credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat într-o eroare comună și invincibilă.

Această eroare comună și invincibilă presupune conform practicii judecătorești faptul că titularul aparent al dreptului real (statul român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului și că situația respectivă este reală, astfel încât persoana cu o diligență normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare cumpărare.

În consecință, se poate desprinde intenția legiuitorului român de a acorda preferabilitate titlului de proprietate al persoanei care a cumpărat în baza Legii nr.112/1995 pentru garantarea siguranței circuitului civil și, totodată pentru protejarea interesele chiriașilor cumpărători de bună credință ai imobilelor aflate în această situație.

h) În fine, ca un ultim argument pentru respingerea prezentului recurs, stă însăși practica judiciară a Înaltei Curți de Casație și Justiție, practică conturată după pronunțarea deciziei nr. XXXIII/2008, în sensul că: ( ... ) în condițiile în care titlul de proprietate prezentat de pârâți nu a fost atacat în instanță cu o acțiune în constatare nulitate act, titlul acestora s-a consolidat în mod retroactiv, în disputa dintre fostul proprietar sau moștenitorii acestuia și actualii proprietari, dobânditori și posesori ai imobilului, urmând a se da câștig de cauză celor din urmă. 2

i) O altă problemă pe care dorim a fi avută în vedere de instanța de recurs este cea referitoare la lipsa prezentării unui titlu de proprietate cu privire la construcția edificată pe terenul cumpărat în baza contractului de vânzare cumpărare auto sub nr.6829/15.03.1934, acesta fiind singurul titlu de proprietate exhibat de către reclamant, dar care se referă doar la suprafața de teren de 453,11 mp.

Chiar dacă în procesul verbal nr._ apare și o casă edificată, cu privire la titlul de proprietate referitor la construcție nu se face nicio mențiune, nefiind trecută nicio autorizație de construcție ci doar contractul de vânzare cumpărare auto sub nr. 6829/1934 prin care s-a cumpărat numai suprafața de teren.

A se vedea decizia nr.4705/24.09.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Civilă în dosarul nr._/3/2008

În aceste condiții, vă rog să observați că, compararea titlurilor de proprietate solicitată de reclamant nu poate fi tăcută cât timp singurul titlu de proprietate cu privire la construcție (un apartament din aceasta) este deținut tocmai de subsemnata în calitate de pârâtă, reclamantul neopunând niciun titlu de proprietate asupra construcției.

În drept, au fost invocate art.115 și următoarele Cod procedură civilă precum și la cele la care am tăcut referire mai sus.

La data de 03.10.2014 recurentul – reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta – pârâtă arătând dispozițiile art.2 alin.(1) lit. d) din legea nr.10/2001 includ în sfera imobilelor preluate în mod abuziv imobilele preluate pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat prin care drepturile proprietarilor nu puteau fi exercitate.

În speță, astfel cum s-a reținut și în considerentele deciziei atacate, autoarea recurentului se încadrează în situațiile prevăzute expres de pct.2.3. din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 deoarece la data preluării imobilului avea calitatea de persoană persecutată politic.

Acest aspect rezultă din cuprinsul mandatului de arestare nr.320 din data de 02.03.1955, mandatului de deținere preventivă nr._ din data de 16.08.1955, încheierea pronunțată în dosarul nr.2266/1955 de către Tribunalul M. Teritorial București precum și din fișa matricolă penală întocmită de Penitenciarul Jilava, înscrisuri care atestă că autoarea reclamantului a fost cercetată și deținută pentru săvârșirea infracțiunilor de înaltă trădare prevăzută de art. 190 Cod Penal (din 1936) pedepsită cu muncă silnică pe viață, uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 C. pen și tentativă la infracțiunea de trecere frauduloasă a frontierei pedepsită de art. 267 C. pen, fapte care constituiau la acea dată infracțiuni contra siguranței statului.

De asemenea, din fișa matricolă penală întocmită la Penitenciarul Tulcea, înscris care trebuie coroborat cu registrul agricol 2 (partea a II-a, Val. II, poziția 76), rezultă că în perioada cuprinsă între 1959 - 1963 autoarea reclamantului a avut domiciliul obligatoriu în ., Județul B..

Având în vedere situația expusă, la momentul desfășurării procedurilor de preluare de către stat a imobilului, procedură declanșată prin efectul sentinței civile nr.815/03.02.1960, autoarea reclamantului avea domiciliul obligatoriu într-o altă localitate decât cea a situării imobilului, fiind împiedicată să facă demersurile de conservare a dreptului de proprietate.

Invocarea de către recurentă a existenței procurii de administrare date de către autoarea reclamantului la data de 29.02.1956 numitului I. T. nu este de natură să înlăture argumentele expuse anterior cu privire la imposibilitatea de a face demersuri de conservare a dreptului de proprietate întrucât obligația de plată a impozitelor incumba proprietarului și nu mandatarului. Astfel, plata impozitelor urma a se face din veniturile autoarei reclamantului de care nu dispunea în acel moment, dat fiind faptul avea stabilit domiciliu forțat în ..

În aceste condiții, autoarea reclamantului a fost în imposibilitate să-și exercite drepturile din cauza unor măsuri abuzive impuse de către stat, motiv pentru care este legală soluția instanței de apel cu privire la capătul de cerere vizând nevalabilitatea titlului statului.

De altfel, preluarea de către stat fără titlu valabil a unui apartament din imobil a fost constatată irevocabil prin Decizia civilă nr.90 R pronunțată la data de 12.02.2009 de către Curtea de Apel București - Secția a IX-a În Dosarul nr._/301/2006.

Decizia civilă nr.90R/12.02.2009 se opune ca o prezumție ce poate fi combătută prin probe contrare, dat fiind că recurenții au calitatea de terți față de hotărârea menționată. Din actele dosarului nu rezultă că aceștia au administrat dovezi contrare considerentelor deciziei nr.90/12.02.2009, în sensul că măsura preluării a fost impusă de considerente de ordin politic, dat fiind statutul autoarei reclamantului de deținut politic, situație în care nu se poate aprecia caracterul valabil al preluării apartamentului în litigiu.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă.

Constatându-se legal investită și competentă să soluționeze calea de atac promovată, Curtea, analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, reține următoarele:

Așa cum rezultă din economia dispozițiilor legale care reglementează această cale de atac extraordinară și nedevolutivă, instanța constată că recursul permite reformarea hotărârilor definitive, exclusiv pentru motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art 304 pct 1-9 cod procedură civilă, legiuitorul sancționând cu nulitatea recursul, a cărui motivare nu se încadrează în nici unul din motivele de modificare sau de casare reglementate de lege.

Recurentul reclamant și-a întemeiat calea de atac declarată pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă. Făcând aplicarea în speță a aspectelor teoretice anterior expuse, Curtea va examina criticile formulate din perspectiva motivelor de reformare punctual precizate.

În ceea ce privește acest motiv de recurs, formulat și întemeiat pe dispozițiile art 304 pct 9 cod procedură civilă, Curtea pornește în analiza sa de la dispozițiile procesuale invocate, reținând că acest motiv de recurs conține două ipoteze și anume situația în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal precum și ipoteza în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Suntem în situația în care hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, de unde se deduce că lipsa de temei legal, la care face referire legiuitorul nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Altfel spus, instanța de recurs este în situația de evalua dacă hotărârea nu este motivată în drept sau dacă în legislația în vigoare la data pronunțării hotărârii nu există un text de lege( de drept material) care să justifice soluția pronunțată. În cea de-a doua ipoteză, hotărârea este considerată a fi dată cu încălcarea sau cu aplicarea greșită a legii, în cazul în care instanța recurs la dispozițiile legale incidente, dar le-a încălcat în litera sau spiritul lor sau le-a aplicat eronat, cu precizarea că, în măsura în care nu se pot încadra în alte motive de recurs, acest motiv de critică include în mod excepțional și nerespectarea normelor procesual civile. Deși textul art 304 pct 9 cod procedură civilă face referire doar la normele legale, s-a statuat, atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară, faptul că intră sub incidența acestui motiv de reformare și situația în care soluția recurată a fost pronunțată cu nesocotirea unor principii juridice sau alte reguli de drept, create pe cale jurisprudențială sau doctrinară, care împreună conturează regimul juridic al instituției sau categoriei juridice respective.

Examinând cererea de recurs a reclamantului, Curtea constată că aspectele critice subsumate acestui motiv de recurs vizează de fapt modul de soluționare a acțiunii în revendicare, făcând referire la semnificația juridică a dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și a hotărârii pilot pronunțate în cauza M. A., susținând în esență faptul că, din moment ce s-a constatat preluarea imobilului fără titlu valabil și că mecanismul reparatoriu al legii 10/2001 este ineficient (așa cum a reținut de multe ori Curtea Europeană a Drepturilor Omului), este titularul unui bun în sensul Convenției, iar înstrăinarea imobilului către chiriași constituie o privare de proprietate, o ingerință în dreptul său de proprietate, care nu respectă cerințele CEDO, întrucât imobilul a fost preluat fără titlu valabil, iar legea 112/1995 nu era aplicabilă în această ipoteză.

Curtea apreciază ca fiind juste susținerile reclamantului, exclusiv din perspectiva celor statuate cu putere de lucru judecat prin deciziile pronunțate în căile de atac exercitate în cadrul primului ciclu procesual. Relevantă este din această perspectivă decizia civilă nr 682/21 04 2008 a Curții de Apel București, prin care se arată în considerente, faptul că . legii 10/2001 a permis foștilor proprietari să solicite retrocedare în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, pot cere despăgubiri, dar legea specială nu interzice o altă cale de recuperare a imobilului în litigiu, în condițiile în care legea 10/2001 recunoaște supraviețuirea dreptului de proprietate al fostului titular, art 2 alin 2 din legea specială stabilind că persoanele deposedate fără titlu valabil în perioada regimului comunist își păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire. Instanța de recurs concluzionează că persoanele ale căror imobile au fost preluate fătă titlu valabil nu și-au pierdut calitatea de proprietar, fiind afectat doar exercițiul unora dintre prerogativele ce decurg din această calitate. Având în vedere aceste dezlegări ale unor chestiuni de drept, realizate cu caracter irevocabil în primul ciclu procesual, și care, în virtutea prevederilor art 315 cod procedură civilă, se impun cu forță obligatorie instanțelor ce judecă litigiul în ciclurile procesuale subsecvente, precum și faptul că imobilul a fost preluat în temeiul decretului 224/1951, fără respectarea procedurii reglementate de acest act normativ, Curtea reține că, implicit, s-a recunoscut în favoarea reclamantului existența dreptului de proprietate imobiliară, recunoaștere, care fiind realizată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, este de natură să confere acestuia posibilitatea de a invoca protecția dispozițiilor art 1 din Primul Protocol Adițional la CEDO și, pe cale de consecință, să se prevaleze de existența unui bun în sensul Convenției. Prin urmare, pornind de la această recunoaștere judiciară, cu caracter irevocabil, a calității de titular al dreptului real, realizată în primul ciclu procesual și față de fizionomia juridică a acțiunii din prezenta cauză și anume o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, astfel cum a fost stabilită prin decizia civilă anterior menționată, Curtea constată că, în urma comparării titlurilor de proprietate prezentate de părți, apare ca fiind preferabil titlu reclamantului, în condițiile în care titlul de care se prevalează fostul chiriaș, cumpărător al imobilului în temeiul legii 112/1995, provine de la statul neproprietar, care a preluat imobilul fără titlu valabil.

Chiar și în ipoteza în care s-ar examina acțiunea în revendicare din perspectiva celor statuate de instanța supremă prin decizia civilă nr 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, Curtea constată că s-ar ajunge la aceeași concluzie, datorită recunoașterii în mod irevocabil și pe cale judiciară a calității de proprietar a fostului titular, deposedat fără titlu valabil.

În ceea ce privește recursul promovat de către pârâta P. R., Curtea reține, din analiza cererii de declarare a căii de atac, că s-a formulat o singură critică, întemeiată tot pe prevederile art 304 pct 9 cod procedură civilă, relativă la greșita reținere a caracterului nevalabil al preluării, în condițiile în care s-a respectat procedura prevăzută de decretul 224/1951. Totodată se invocă și faptul că cedenta nu se afla într-o imposibilitate absolută de plată a impozitelor, din moment ce avea mandatar ce putea realiza acest lucru. Toate considerațiile teoretice anterior expuse, cu privire la semnificația juridică a motivului de reformare pe care pârâta și-a întemeiat criticile sunt pe deplin aplicabile, astfel că nu se impune reluarea acestora.

Cu privire la prima chestiune invocată, relativă la respectarea procedurii impuse de dispozițiile decretului 224/1951, Curtea pornește în analiza acestei critici de la prevederile acestui act normativ, care, prin art 1statuează în sensul că urmărirea restanțelor și majorărilor din impozite, taxe și alte venituri bugetare, datorate de populație se poate face, și prin scoaterea în vânzare a bunurilor imobiliare aparținând restanțierului, cu precizarea în art 2 că vânzarea imobiliară se încuviințează de către Judecătoria Populară a locului unde este situat imobilul, la cererea unității financiare care a pornit urmărirea. Potrivit dispozițiilor art 3, procedura de executare demarează cu sechestrarea averii imobiliare a debitorului și a familiei acestuia (soț, soție, copii și părinți), cu care are gospodărie comună și au mai multe imobile, operațiunea de sechestrare a averii imobiliare realizându-se de de un inspector financiar sau alt funcționar desemnat de circumscripția sau secțiunea financiară respectivă. Odată cu aplicarea sechestrului se va da debitorului un avertisment scris prin care i se pune în vedere că dacă în termen de zece zile de la aplicarea sechestrului pe averea imobiliară nu va achita suma datorată i se va scoate imobilul în vânzare. Prevederile art 4 stabilesc bunurile exceptate de la sechestru și operațiunea de vânzare, constând în casa de locuit cu anexele sale, în total sau în parte, locuită efectiv de debitor cu familia sa. Dispozițiile art 5 stabilesc conținutul procesului verbal de sechestru( care trebuie întocmit în 3 exemplare)

- Data și locul întocmirii procesului verbal de sechestru;

- Numele, prenumele și funcția organului financiar care îl întocmește;

- Numele, prenumele și domiciliul debitorului;

- Numele și prenumele martorilor;

- Suma datorată și natura debitului;

- Descrierea generală a imobilului sau părții de imobil ce se scoate în vânzare și locul unde este situat;

- Evaluarea imobilului;

- Averea imobiliară scutită de urmărire.

În procesul verbal de sechestru se vor consemna plângerile sau observațiunile făcute de debitor sau mărturii asupra modului cum s-a aplicat sechestrul, iar procesul verbal se va semna de cel care l-a întocmit, de debitor și martori. Refuzul acestora de a semna se va consemna în procesul verbal. În alineatul final, legiuitorul stabilește destinația celor 3 exemplare ale procesului verbal de sechestru, în sensul că un exemplar din procesul verbal de sechestru se va preda debitorului, unul rămâne la unitatea financiară care a început urmărirea, iar altul se va înainta judecătoriei populare pentru a dispune transcrierea în registrul de transcripțiuni sau în Cartea Funduară. Relevante sunt dispozițiile art 7, care stabilesc că în ipoteza în care debitorul n-a achitat sumele datorate în termenul de zece zile de la înmânarea avertismentului prevăzut de art. 3 din prezentul Decret, unitatea financiară care urmărește debitul va cere judecătoriei populare a locului unde este situat imobilul să încuviințeze vânzarea. Art 8 reglementează conținutul cererii de încuviințare, iar dispozițiile art 9 reglementează procedura de încuviințare judiciară a executării silite a imobilului debitorului. Dispozițiile art 16 arată că imediat după obținerea hotărârii judecătoriei populare, unitatea financiară va fixa termenul de vânzare, care nu poate fi mai mare de 15 zile de la pronunțarea hotărârii, scop în care se emit publicațiile de vânzare, care vor cuprinde:

- Numele unității financiare care face urmărirea;

- Numele și prenumele debitorului urmărit;

- Descrierea imobilului urmărit;

- Evaluarea imobilului;

- Data, ora și locul unde se va face vânzarea;

- Denumirea judecătoriei populare care a încuviințat vânzarea, numărul și data hotărârii respective.

Publicația de vânzare trebuie afișată la locul imobilului și la ușa unității financiare urmăritoare cu cel puțin cinci zile înainte de ziua fixată pentru vânzare. Dacă debitorul achită suma datorată, majorările și cheltuielile de judecată, înainte de termenul fixat pentru vânzare, sau chiar în ziua vânzării, aceasta nu se mai face. În ceea ce privește evaluarea imobilului de la care se începe procedura, dispozițiile art 17 stabilesc că vânzarea se face la evaluarea prevăzută în procesul verbal de sechestru, cu precizarea că rezultatul vânzării se va consemna într-un proces verbal, vânzarea către sectorul particular fiind interzisă. Î_ ceea ce privește procedura de vânzare propriu zisă. P. art 18 stabilesc că, în cazul în care la primul termen vânzarea nu se poate face din lipsă de cumpărători, imobilele vor fi predate fără plată Comitetelor Executive ale Sfaturilor Populare din orașul sau . imobilul, încheindu-se despre aceasta proces verbal, situație în care debitul urmărit se scade cu suma reprezentând evaluarea imobilului, iar dacă evaluarea este mai mare, scăderea se face numai în limita debitului. Făcând aplicarea acestor dispoziții legale la speța de față și examinând modul în care s-a derulat procedura de executare silită, prin raportare la condițiile legale imperativ impuse, Curtea constată că nu s-a respectat cerința caracterului individual al publicației de vânzare( cerință care reiese din dispozițiile art 16 din decret) precum și nici termenul de 15 zile, prevăzut de dispozițiile art 16 alin 1, în condițiile în care hotărârea de încuviințare a executării a fost pronunțată la data de 03 02 1960, iar procesul verbal ce constată predarea imobilului fără plată în contul statului este datat 01 03 1960.

În ceea ce privește cealaltă susținere a recurentei, Curtea o consideră nepertinentă, în condițiile în care autoarea reclamantului a făcut obiect unei condamnări penale, fiind încarcerată în perioada 26 01 1959 și eliberată la data 14 11 1959 în executarea unei pedepse cu închisoarea de 1 an, urmată de stabilirea domiciliului obligatoriu în . dispozițiilor art 2 alin 1 lit d din legea 10/2001, Curtea reține că aplicarea măsurii administrative a domiciliului obligatoriu constituie o situație de natură a o pune pe autoarea reclamantului în imposibilitatea obiectivă de plata a obligațiilor financiare, iar faptul că aceasta dat mandat unei alte persoane pentru administrarea imobilului nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece autoarea reclamantului nu putea avea nici un control concret și efectiv asupra modului în care mandatarul și-a îndeplinit sarcinile conferite.

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile art 312 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul pârâtului, va admite recursului reclamantului, va modifica în parte decizia atacată în sensul că va admite apelul reclamantului, va schimba în parte sentința atacată în sensul că va admite capătul de cerere având ca obiect acțiunea în revendicare și va obliga pârâta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu. Se vor menține celelalte dispoziții al sentinței și decizie atacate.

Se va lua act că recurenta pârâtă nu a solicitat cheltuieli de judecată și, dând eficiență prevederilor art 274 cod procedură civilă și constatând că reclamantul nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate, va respinge ca nefondată cererea formulată în acest sens.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta – pârâtă P. R., împotriva deciziei civile nr.1184 din data de 28.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.

Admite recursul formulat de recurentul – reclamant Z. C. T. împotriva deciziei civile nr.1184 din data de 28.11.2013, pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL.

Modifică în parte decizia atacată, în sensul că:

Admite apelul reclamantului Z. C.-T. împotriva sentinței civile nr.7613/27.04.2012, pronunțată de Judecătoria sector 3 București în dosarul civil nr._ .

Schimbă în parte sentința atacată în sensul că:

Admite capătul de cerere având ca obiect revendicare.

Obligă pârâta să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, . nr.6, ., alcătuit din apartamentul nr.5 și terenul aferent în suprafață de 22,84 mp aflat sub construcție.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Ia act că recurenta-pârâtă nu cere cheltuieli de judecată.

Respinge cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, ca nefondată.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică azi, 21.10.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

C. G. I. S. G. S.

GREFIER

N. C. I.

Red.I.S.

Tehnored.C.S.

Ex.2/03.12.2014

T.B.Secția a IV-a Civilă – S.E.P.

- C.M.I.

Jud.sector 3 București – M.V.

← Anulare act. Decizia nr. 402/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Pretenţii. Decizia nr. 1546/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Legea 10/2001. Decizia nr. 1265/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 231/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Validare poprire. Decizia nr. 601/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Anulare act. Decizia nr. 402/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1546/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Rezoluţiune contract. Decizia nr. 1526/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Uzucapiune. Decizia nr. 1538/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI Pretenţii. Decizia nr. 1558/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI