Validare poprire. Decizia nr. 601/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii civile / 2016

Decizia nr. 601/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-04-2014 în dosarul nr. 601/2014

Dosar nr._

(_ )

ROMANIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE

DECIZIA CIVILĂ NR.601

Ședința publică din 09.04.2014

Curtea constituită din:

Președinte - A. D. T.

Judecător - I. A. H. P.

Judecător - D. A. B.

Grefier - E. C.

- XX -

Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul debitor M. Justiției și de recurenta terț poprit Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București – Activitatea de Trezorerie și contabilitate Publică - Serviciul Verificarea și Decontarea Cheltuielilor Instituțiilor Publice, împotriva deciziei civile nr.543 A din 24.05.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele creditoare L. S. și R. G..

Cauza are ca obiect acțiune civilă pentru validare poprire.

Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 26 martie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta.

Pentru a da posibilitate părților să depună concluzii scrise și având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunțarea la data de 02 aprilie, apoi la 09 aprilie 2014, când a decis următoarele:

CURTEA

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.8201/17.10.2012, Judecătoria Sectorului 4 București a respins ca neîntemeiată cererea de validare a popririi formulată de creditoarele L. S. și R. G., în contradictoriu cu debitorul M. JUSTIȚIEI și cu terțul poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI- ACTIVITATE DE TREZORERIE ȘI contabilitate PUBLICĂ- SERVICIUL VERIFICARE ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că la data de 13.12.2011, creditoarele au solicitat B. D. și D. începerea executării silite împotriva debitorului M. JUSTIȚIEI, în baza titlurilor executorii constând în decizia civila nr. 1154/R/09.04.2008 a curtii de Apel Bucuresti, sentința civila nr. 251/06.10.2009 a Tribunalului G. și a deciziei civile nr. 1761R/16.04.2010 a Curtii de Apel Bucuresti, prin care au fost obligati debitorii M. Justiției, Curtea de Apel Bucuresti și Tribunalul G. la plata drepturilor salariale reprezentate de sporul de stres și solicitare neuropsihică de 50% și a sporului de confidențialitate de 15%.

A fost efectuat în cauza raportul de expertiză contabilă privind calcularea drepturilor cuvenite fiecărui creditor.

A fost încuviințată executarea silită de către Judecătoria Sectorului 4 Bucuresti, prin încheierea pronunțată în dosarul nr._ la data de 12.01.2012.

Executorul judecătoresc a întocmit proces verbal de stabilire a debitului la data de 24.04.2012, și la aceeași dată a dispus înființarea popririi (fila 190) asupra oricăror sume de bani sau titluri de valoare ori bunuri mobile incorporale datorate debitorului de terțul poprit ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, până la concurența sumei totale de 863.675 lei, reprezentând debit, sumă datorată tuturor creditorilor din dosarul de executare, adresa fiind comunicată terțului poprit la data de 26.04.2012. Terțul poprit a refuzat îndeplinirea obligației, invocând invocând că potrivit dispozițiilor art.1, alin. 1 din OUG nr. 71/2009, plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar se va realiza după procedura de executare, care începe în anul 2012 până în anul 2016 și orice cerere de executare silită nu poate fi începută sau continuată.

În drept, potrivit art. 460 C.proc.civ., ,,dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi”. În acest sens, instanța va cita creditorul urmăritor, debitorul și terțul poprit și, dacă din probele administrate rezultă că terțul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terțul poprit să plătească creditorului, în limita creanței, suma datorată debitorului, iar în caz contrar, va hotărî desființarea popririi.

În ceea ce privește necesitatea îndeplinirii în cauză a cerințelor de bază privind înființarea popririi, instanța reține că potrivit disp. art. 452 alin. 1 C.proc.civ., sunt supuse executării silite prin poprire sumele de bani urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în baza unor raporturi juridice existente.

În ceea ce privește obligația debitorului de-a executa în întregime obligația stabilită în sarcina sa prin titlurile executorii, instanța constată că prin decizia civila nr. 1154/R/09.04.2008 a Curții de Apel București, sentința civila nr. 251/06.10.2009 a Tribunalului G. și decizia civilă nr. 1761R/16.04.2010 a Curții de Apel București, au fost obligați debitorii M. Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul G. la plata drepturilor salariale reprezentate de sporul de stres și solicitare neuropsihică de 50% și a sporului de confidențialitate de 15%.

Astfel, instanța apreciază că obligația stabilită în sarcina pârâților menționați prin titlul executoriu este alternativă, creditorul având posibilitatea de-a se îndrepta cu executarea silită împotriva oricărui debitor pentru întreaga sumă.

Din coroborarea textelor legale menționate anterior rezultă că procedura de validare a popririi presupune cu necesitate existența unei popriri în mod legal înființate, legalitatea înființării popririi urmând a fi analizată având în vedere dispozițiile legale în materia executării silite, precum și cele invocate de către terțul poprit în refuzul său de-a da curs adresei de poprire.

În ceea ce privește titlul executoriu care face obiectul prezentei cereri de validare poprire, executarea acestuia este reglementată printr-o procedură specială prevăzută de OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, în care se prevede că: ,,Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2011, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a)in anul 2012 se plateste 5% din valoarea titlului executoriu;

b) in anul 2013 se plateste 10% din valoarea titlului executoriu;

c) in anul 2014 se plateste 25% din valoarea titlului executoriu;

d) in anul 2015 se plateste 25% din valoarea titlului executoriu;

e) in anul 2016 se plateste 35% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.”

Instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile acestui act normativ, având în vedere calitatea debitorului (M. JUSTIȚIEI constituind o instituție publică în sensul art. 1 alin.4 din OUG nr. 71/2009), calitatea creditorului (de titular al unei creanțe având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar) și natura debitului, precum și faptul că executarea silită are ca obiect hotărâri devenite executorii până la data de 31.12.2011.

Analizarea dispozițiilor ordonanței menționate trebuie realizată prin prisma Convenției Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), respectiv a prevederilor art. 6 par.1 referitoare la dreptul la un proces echitabil din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și cu prevederile art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție care, potrivit art. 11 alin. 2 si art. 20 din Constitutia Romaniei, face parte din dreptul intern, fiind direct aplicabila ca urmare a ratificarii ei prin Legea nr.30/1994 si mai mult reprezinta cel mai important punct de reper, etalon al interpretarii textelor privind drepturile omului( si deci, inclusiv a dreptului la un proces echitabil și a dreptului de proprietate).

Mai mult decat atat, instanta, la pronuntarea hotararilor sale in materia drepturilor omului, este obligata sa ia in considerare si deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului întrucat sistemul european de protecție a drepturilor omului complementarizează sursa convențională cu cea jurisprudentială.

Insăși Curtea Constitutionala, ale cărei decizii sunt obligatorii si produc efecte „erga omnes” potrivit art. 145, al.2 din Constitutie, a stabilit ca solutiile C.E.D.O. sunt imperativ de respectat indiferent daca au fost pronuntate in cauze ce privesc Romania sau referitoare la alte state, recunoscand expres jurisprudentei C.E.D.O. valoarea de izvor de drept.

Astfel, începând cu cauza Hornsby c. Greciei, Curtea a decis că dreptul de acces la justiție protejează și punerea în executare a hotărârilor definitive, care într-un stat care respectă preeminența dreptului nu pot rămâne fără efect în defavoarea unei părți; în caz contrar, accesul la justiție ar fi iluzoriu. Pe cale de consecință, s-a decis că executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp; intervenția statelor în procedura de executare nu poate, în niciun caz, să repună în discuție fondul dreptului (concluzie reluată și într-o . cauze împotriva României, spre exemplu, Ruianu (17.06.2003), S. P. (02.06.2004), C. (27.09.2007), C. O. (11.10.2007); Kocsis (29.11.2007)).

Mai mult, în ce privește creanțele stabilite împotriva statului ori autorităților publice, s-a reținut că administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al bunei administrări a justiției. Ca atare, în regulă generală, refuzul, omisiunea sau întârzierea de a executa hotărârile pronunțate împotriva autorităților publice lipsește de rațiune garanțiile art. 6 și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil (între altele, Iatridis c. Greciei, Ș. c. României).

Instanța europeană a arătat că deși statul nu poate, în principiu, invoca absența fondurilor pentru a se exonera de obligația de plată a unor sume de bani, stabilită prin titluri executorii, el dispune totuși de un interval de timp rezonabil pentru a alege mijloacele adecvate, în scopul de a da eficiență hotărârii pronunțate împotriva sa (Burdov c. Rusiei).

Însă se reține că prin decizia pronunțată la data de 04 septembrie 2012 publicată la data de 18 septembrie 2012 în cauza „D. și alții împotriva României’’ Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a examinat în concret dacă dispozițiile OUG nr. 71/2009, respectiv a ordonanței de eșalonare este compatibilă cu Convenția. Astfel, în această cauza, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanților, prin care invocau încălcarea art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil) și respectiv a art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate) prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante, apreciind că echilibrul între interesele reclamanților și interesul general al societății a fost menținut, neputându-se reproșa Guvernului român că a refuzat să execute hotărârile interne ce recunoșteau reclamanților drepturi de natură patrimonială.

S-a reținut că eșalonarea de către Guvern, în calitate de debitor, printr-o . acte normative, în contextul dezechilibrului bugetar cu care s-a confruntat România începând din anul 2008, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil ori dreptului de proprietate al reclamanților.

Instanța a apreciat că situația reclamanților din cauza sus citată este comparabilă cu cea a creditoarelor din cauză, avându-se în vedere titlul executoriu similar obținut de aceasta precum și faptul că și în prezenta cauză sunt aplicabile aceleași acte normative care au fost analizate de instanța europeană în cauza menționată.

În consecință, s-a reținut că debitorul beneficiază de un termen suspensiv legal pentru a-și executa obligația de plată a sumelor prevăzute în titlul executoriu, exigibilitatea creanței fiind așadar amânată până la 31.12.2012.

Totodată, în conformitate cu art.1, alin.2 din OUG nr. 71/2009, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin OUG nr. 18/2010, OUG nr. 45/2010, OUG nr. 113/2010 și prin Legea nr. 230/2011, ,, (2) În cursul termenelor prevăzut la alin. (1) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.” Instanța a reținut că actele de executare din dosarul supus analizei, inclusiv poprirea înființată a cărei validare se solicită reprezintă acte efectuate în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 în care executarea silită este suspendată de drept.

Având în vedere dispozițiile legale enunțate și de considerentele în fapt și în drept ce preced, ținând seama de împrejurarea că poprirea din dosarul supus analizei a fost înființată în cursul termenului de eșalonare prevăzut de art. 1 din OUG nr. 71/2009 în care executarea silită este suspendată de drept,, apreciind că poprirea este nelegal înființată, instanța arespins ca neîntemeiată cererea formulată.

Prin decizia civilă nr.543/24.05.2013, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul declarat de apelantele-creditore L. S. și R. G., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis cererea și a dispus validarea popririi înființate în dosarul de executare nr. 340/2011 al B. D. și D. până la concurența sumei de 65.208 lei, în favoarea creditoarei L. S. și 81.290 lei, în favoarea creditoarei R. G..

Pentru a pronunța această decizie, Tribunalul a reținut că sunt îndeplinite condițiile art. 460 alin. 2 C.proc.civ., deoarece învestirea instanței în cazul validării popririi se limitează la verificarea faptului că terțul poprit datorează sumele de bani debitorului, probă produsă în prezenta cauză.

Față de conținutul dispozițiilor art. 452-457 c.pr.civ., în cadrul soluționării cererii de validare poprire se analizează măsura în care terțul poprit și-a îndeplinit obligațiile legale ce îi revin pe parcursul procedurii executării silite în această formă.

Nu fac obiectul analizei cererii de validare legalitatea actelor de executare, astfel de neregularități putând fi invocate exclusiv în cadrul contestației la executare.

Așa fiind, Tribunalul a constatat că nu pot fi invocate în faza de validare poprire chestiuni legate de legalitatea executării silite, de legalitatea incuviintarii executarii silite. A admite o altă interpretare înseamnă a permite eludarea aplicării termenelor imperative prevăzute de lege în materia contestației la executare în art. 401 c.pr.civ., golindu-se astfel de eficiență aceste dispoziții și creând posibilitatea pentru debitor de a invoca neregularitatea actului de executare cu depășirea termenelor prevăzute sub sancțiunea decăderii, ceea ce evident nu este permis.

Toate susținerile instanței de fond în sensul că dispozițiile OG 22/2002 și OUG 71/2009 se constituie într-un motiv de respingere a validării popririi, nu pot fi reținute pe de o parte pentru ca aceste chestiuni pot fi invocate si analizate numai in cadrul unei contestatii la executare, astfel cum s-a mentionat mai sus, iar pe de alta parte pentru următoarele considerente, care vor fi expuse pentru a raspunde criticilor expuse:

Pentru a beneficia de dispozițiile de favoare ale Ordonanței Guvernului nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 110/2007 și prin O.U.G. nr. 4/2011, respectiv de termenul de 6 luni pentru efectuarea plății stabilit de art. 2 din actul normativ menționat, debitorul M. Justiției trebuia să facă dovada că neînceperea executării obligației de plată stabilită în sarcina sa prin titlurile executorii din cauză s-a datorat lipsei de fonduri, întrucât, conform aceluiași articol, procedura specială reglementată de actul normativ în discuție nu se aplică automat tuturor debitorilor instituții publice, ci numai acelor debitori instituții publice care nu au putut începe sau continua executarea obligației de plată din cauza lipsei de fonduri, sarcina probei incumbându-le acestora. Or, o asemenea probă nu a fost făcută în cauza de față de către debitor.

Debitorul M. Justiției nu s-ar putea considera surprins de începerea executării silite împotriva sa și de înființarea în cadrul acesteia a măsurii popririi asupra conturilor avute de acesta. Potrivit dispozițiilor art. 371¹ alin.1 C.pr.civ., debitorul este cel care trebuie să aibă inițiativa executării voluntare a obligației stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu și acest lucru cu atât mai mult cu cât debitorul este un organ sau o instituție a statului, aspect subliniat în nenumărate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În speța dedusă judecății potrivit art.1 din OUG nr.71/2009 plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, se va realiza după o procedură de executare care începe astfel:

a) în anul 2010 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2011 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu.

(2) În cursul termenului prevăzut la alin. (1) orice cerere de executare silită se suspendă de drept.

Prin Ordonanța de urgență nr. 18/2010 publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 162 din_, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 în 18 iunie 2009, s-a modificat și completat după cum urmează:

1. La articolul 1, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alineatul (1¹), cu următorul cuprins:

"(1¹) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii în perioada 1 ianuarie-31 decembrie 2010, se realizează astfel:

a) în anul 2011 se plătește 34% din valoarea titlului executoriu;

b) în anul 2012 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu;

c) în anul 2013 se plătește 33% din valoarea titlului executoriu."

2. La articolul 1, alineatele (2) și (3) se modifică și vor avea următorul cuprins:

"(2) În cursul termenelor prevăzute la alin. (1) și (1¹) orice procedură de executare silită se suspendă de drept.

Se constata ca ulterior, prin Legea 230/2011 a fost modificata OUG nr. 71/2009, fiind instituite alte esalonari pe un timp mai indelungat, adica pana in anul 2016.

În consecință, deși inițial statul român a eșalonat plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, devenite executorii până la data de 31 decembrie 2009, cel mai târziu până în anul 2012, ulterior a modificat actul normativ și a prevăzut o nouă eșalonare a acelorași drepturi până în anul 2013, ulterior esalonarea fiind extinsa pana in 2016.

Tribunalul, in acord cu jurisprudenta CEDO, a apreciat că dispozițiile legale invocate ce prevad esalonari privind plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar pot reprezenta limitări care să urmărească un scop legitim și sa există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat, însa numai in anumite circumstanțe care se vor analiza de la caz la caz.

Asupra executarii de indata a hotararilor judecatoresti in conditiile in care debitor este statul sau una dintre institutiile acestuia s-au pronuntat numeroase hotarari de CEDO, respectiv in cauzele - Hornsby, S., Metaxa, Bourdov, etc.

Curtea a sancționat neexecutarea hotărârilor judecătorești definitive și executorii pronunțate de instanțele interne, apreciind că faza executării unei hotărâri face parte din „proces”, în sensul articolului 6 din Convenție. Totodată, în măsura în care s-a considerat că o creanță recunoscută printr-o hotărâre judecătorească îndeplinea condițiile pentru a fi considerată un ”bun” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut și încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, ce protejează dreptul la proprietate (a se vedea cauza Bourdov c. Rusiei, hotărârea din 7 mai 2002).

Obligația de a pune în executare hotărârile pronunțate de instanțele judecătorești interne a fost analizată cu o exigență sporită în cazul în care debitor al obligațiilor ce rezultau din hotărâre era Statul însuși, prin instituțiile sale (a se vedea cauza Bourdov, citată anterior, dar și o . hotărâri pronunțate împotriva României: S. – hotărârea din 29 septembrie 2005, Miclici – hotărârea din 20 decembrie 2007, O. – hotărârea din 29 iulie 2008, T. – hotărârea din 29 iulie 2008, N. – hotărârea din 21 aprilie 2009 etc.).

Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.

In cauza D. D. contra României, pronunțată în 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, CEDO s-a pronuntat asupra compatibilitatii cu Conventia a esalonarii aplicate prin OUG nr. 71/2009, insa in raport de circumstantele spetei prezentate.

Prin decizia sa din data de 4 septembrie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a respins ca vădit neîntemeiate cererile reclamanților din cauza "D. și alții împotriva României", prin care aceștia invocau încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (dreptul la un proces echitabil), respectiv a articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție (dreptul de proprietate), prin aceea că autoritățile interne (M. Justiției și Ministerul Finanțelor Publice) au refuzat să pună de îndată în executare hotărâri judecătorești definitive pronunțate de instanțele interne, hotărâri ce recunoșteau drepturi salariale restante.

Curtea a amintit că executarea unei hotarari sau decizii judecatoresti face parte integranta din "proces", in sensul art. 6 (Hornsby impotriva Greciei, neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6, punctul 1 din Convenție-cauza Bourdov impotriva Rusiei. În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.

S-a mai menționat ca o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin Convenție. Cauzele Jesiuniene impotriva Lituaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. impotriva Albaniei, precum si Beshiri si altii impotriva Albaniei.

Curtea și-a nuanțat poziția și a apreciat că mecanismul de eșalonare stabilit de Guvern prin OUG nr. 71/ 2009 poate fi considerat ca unul rezonabil și nu denotă refuzul Guvernului de a achita aceste sume de bani, ci prin acesta s-a urmărit un scop de utilitate publică - asigurarea echilibrului bugetar în contextul în care, începând cu anul 2009, Statul Român s-a confruntat cu o criză economică puternică.

In cauza D. contra Romaniei, Curtea a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate. (...) Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, respectiv mai mult de o treime din suma totala acordata de instante, restul sumei trebuind sa fie platit esalonat, conform legislatiei in vigoare, pana in 2016, Curtea nu a considerat că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților”. CEDO a argumentat că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii cu privire la o eventuală intenție a Guvernului de a nu respecta calendarul plăților pentru viitor.

În speța D. contra Romaniei, analizând proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților, Curtea a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor. Nu s-a făcut referire expresă la perioada eșalonării, însă, se poate deduce că, față de situația concretă expusă mai sus, din punctul de vedere al Curții, nici această perioadă nu a fost una nerezonabilă.

Deci, CEDO a apreciat ca numai in contextul platii unei sume mari din debitul solicitat se poate considera ca plata esalonata a sumelor datorate reclamantilor nu poate fi considerata nerezonabila.

Tribunalul a reținut că aspectele reținute de Curtea Europeană nu sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, creditoarele neaflându-se într-o situație asemănătoare, intrucat nu s-a facut dovada ca acestora li s-a achitat anterior infiintarii popririi vreo parte semnificativa din debit, ca in cazul creditorilor din cauza D., astfel ca esalonarea sumelor datorate reclamantilor poate fi considerata nerezonabila intrucat afecteaza insasi substanta dreptului castigat prin hotararile judecatoresti definitive si irevocabile.

În ceea ce privește susținerile în sensul că excepția de neconstituționalitate a OUG nr. 71/2009 a fost respinsă de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 188/2.03.2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 237/14.04.2004 si prin decizia Curtii Constitutionale nr. 1533 din data de 28.11.2011, decizii care sunt general obligatorii, tribunalul apreciază că nu poate constitui o motivare pertinentă pentru respingerea acțiunii, având în vedere că instanța judecătorească păstrează în continuare competența de a înlătura de la aplicare legea națională pentru contrarietatea ei cu Convenția, in anumite circumstanțe.

Curtea Constituțională nu constituie o instanță de judecată în sensul art. 6 din CEDO și nici nu are competența să se pronunțe cu privire la convenționalitatea legii interne față de dispozițiile CEDO, ci numai cu privire la neconstituționalitatea legii interne față de dispozițiile Constituției României, iar deciziile acesteia prin care s-a pronunțat asupra conformității actului normativ în discuție cu Convenția Europeană, nu leagă instanța judecătorească de drept comun.

În calitatea sa de prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului, judecătorul național are obligația de a "asigura efectul deplin al normelor acesteia (Convenției), asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acestora de către legiuitor" (mutatis mutandis, Vermeire c. Belgiei; cauza D. P. c. României).

Împotriva acestei decizii au formulat recurs intimatele DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ și M. JUSTIȚIEI, criticând-o ca nelegală prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 C.proc.civ.

Recurenta D.G.R.F.P.B. critică decizia recurată pentru urătoarele motive:

In principal, învederează faptul că validarea de poprire, în general, este admisă și aplicată ca o accelerare a executării silite, și în ultima instanța ca o sancțiune aplicată terțului poprit atunci când acesta nesocotește, cu rea-credință obligațiile sale prevăzute de actele normative în vigoare în materia executării silite prin poprire.

Potrivit dispozițiilor art. 460, alin. (1) Cod proc.civ. potrivit cărora: «Dacă terțul-poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.»

Or, în condițiile în care exista un act normativ care stabilește o procedura de plata eșalonată a drepturilor salariale stabilite pe cale judiciara pentru personalul din sistemul bugetar, act normativ ce a fost declarat constituțional de Curtea Constituționala, nu se poate considera ca acțiunea terțului poprit - Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publica a Municipiului București, de a se prevala de dispozițiile OUG nr.71/2009 reprezintă un refuz exprimat cu rea credința.

Prin validarea popririi, atât instanța de fond, cât si instanța de apel au nesocotit dispozițiile art. 1 din OUG nr.45/2010 pentru modificarea art. 1 din OUG nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titlurile executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, norme potrivit cărora: „In cursul termenelor prevăzute la alin.1 si 1 indice 1 orice procedura de executare silita se suspendă de drept."

Prin urmare, având în vedere data pronunțării încheierii de încuviințarea executării silite, ulterioară intrării in vigoare a OUG nr.71/2009, dispozițiile legale mai sus menționate sunt aplicabile în cauză, astfel încât deși instanța de judecată a încuviințat executarea silită, prin efectul legii orice cerere de executare silită, implicit validarea popririi, este suspendată de drept.

Învederează instanței ca nu poate constata existența unei neconcordanțe între dispozițiile art.1 din OUG nr.71/2009 modificata pe de o parte si art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, atâta timp cât prevederile art.1 din OUG nr.71/2009 au fost declarate conforme Constituției României, prin respingerea mai multor excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituționala a României.

In motivarea Deciziei nr.206/2010 privind respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.1 din OUG nr.71/2009, Curtea Constituțională a reținut ca aceste prevederi nu sunt contrare Constituției României, prin raportare inclusiv la dispozițiile Convenției Europeana a Drepturilor Omului si la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, în acord cu cele de mai sus, recurenta - terț poprit arătă că la data de 04.09.2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza D. D. D. șa. contra României.

Astfel, reclamanții, magistrați in cadrul Tribunalului Argeș, au reclamat Curții faptul că, Guvernul României adoptând OUG nr.71/2009 cu modificările ulterioare, prin care a dispus eșalonarea plății drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătorești pentru personalul din justiție până in anul 2016, a încălcat dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adiționa! la Convenție (dreptul de proprietate) și prevederile art.6 din Convenție (dreptul la un proces echitabil).

Analizând cererea reclamanților, în esență, Curtea a reținut faptul ca nu poate fi reproșat Guvernului că prin adoptarea unor acte normative care să eșaloneze plata drepturilor salariale ale personalului din justiție, acesta ar fi refuzat executarea hotărârilor judecătorești prin care au fost recunoscute reclamanților drepturi de natură patrimonială (par. 43).

Guvernul a justificat această măsură a eșalonării plății prin degradarea situației economice și financiare a țării începând cu unul 2008 ce a determinat un grav dezechilibru bugetar, într-un context de criză financiară severă, aspect ce a determinat Guvernul să adapteze la realitățile economice plata acestor drepturi prin elaborarea unui mecanism care să acorde aceste drepturi in mod eșalonat. Curtea reamintește că a mai analizat măsuri luate pentru a proteja bugetul și care să asigure un echilibru între veniturile și cheltuielile administrației publice și a considerat ca acesta măsuri pot avea un scop de militate publică (par.46-49).

De asemenea, Curtea a constat că deși mecanismul de plată a suferit modificări, Guvernul nu a neglijat punerea in executare a hotărârilor judecătorești, sumele deja plătite fiind indexate (par. 50).

Curtea a mai reținut faptul ca substanța dreptului reclamanților nu a fost afectații. mecanismul de eșalonare a plăților nefiind unul nerezonabil (par.51).

In consecință. Curtea a considerat că cererea reclamanților este în mod nefondată și trebuie să fie respinsă în temeiul art.35 din si art.4 din Convenție (par.52).

Totodată, în conformitate cu aceeași jurisprudență a instanței europene, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în a decide dacă și în ce măsură diferențele între diversele situații similare justifică un tratament juridic diferit; iar scopul acestei marje variază în funcție de anumite circumstanțe, de domeniu și de context.

Or, în cauza de față, astfel cum s-a precizat anterior, măsura urmărește un scop legitim și se justifică în mod obiectiv și rezonabil.

Totodată, aceste măsuri au un caracter pozitiv, în sensul că se recunosc obligațiile de plată stabilite în sarcina autorităților statale care se obligă la plata eșalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situații de excepție reprezentate, pe de o parte, de proporția deosebit de semnificativă a creanțelor astfel acumulate împotriva statului și, pe de altă parte, de stabilitatea economică a statului roman în actualul context de acută criză economică națională și internațională.

Așadar, întrucât legea aplicabilă în materie nu permite executarea silită a titlurilor executorii cuprinzând drepturi salariate pentru personalul din sectorul bugetar, lege declarată constituțională în conformitate cu dispozițiile legii fundamentale, ca urmare a exercitării controlului de constituționalitate a Curții Constituționale, recurenta – terț poprit solicită să se constate că în prezenta cauză, cererea de validare a popririi contravine legii aplicabile în materie, pentru toate motivele de fapt și de drept indicate în prezentul recurs.

Ori, așa cum s-a arătat, acțiunea terțului poprit de a se prevala de dispoziție OUG nr.71/2009. nu echivalează cu neîndeplinirea obligațiilor sale, așa încât validarea popririi este neîntemeiata.

Recurentul – terț poprit reiterează, de asemenea, dispozițiile imperative ale O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr.92/2011. care au instituit un regim derogatoriu de la cadrul juridic general stabilit prin art.452-461 Cod Procedura civila, ce reglementează materia executării silite prin poprire.

In acest context, O.G. nr.22/2002 are rolul de a reglementa condițiile in care se realizează executarea obligațiilor de plata ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu respectarea principiilor prevăzute in Constituție si in legea finanțelor publice.

Ca un argument in plus, recurenta – terț poprit menționează, că prin Decizia nr. 784/12.05.2009 Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor OG. nr. 22/2002 motivat de faptul ca "dispozițiile criticate referitoare la procedura executării obligațiilor de plata ale instituțiilor publice se aplică fără nici o discriminare tuturor creditorilor instituțiilorpublice, acestea fiind conforme cu prevederile art. 16 si art.44 alin.(2) din Constituție. Potrivit art.126 alin.(2) din Constituție, legiuitorul poate stabili regulile de desfășurare a procedurii de judecată fără să aducă atingere substanței drepturilor si libertăților fundamentale."

De asemenea, Curtea Constituționala a concluzionat prin Decizia 213/4.03.2010 ca OG nr.22/2002 nu este contrara dispozițiilor art.6 par.1 din CEDO.

Față de această dispoziție legala imperativă, Activitatea de Trezorerie si Contabilitate Publică, deși deține conturile debitoarei, nu poate opera plăți din aceste conturi, fără o dispoziție expresa din partea ordonatorilor de credite, in limita creditelor bugetare și a destinațiilor aprobate potrivit legii.

Față de dispozițiile legale invocate, incidente în speța, este fără putința de tăgada ca cererea de validare a popririi este neîntemeiată, instanța pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală.

Având în vedere argumentele prezentate, recurenta – terț poprit solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea deciziei civile recurate, în sensul respingerii cererii de validare a popririi ca neîntemeiată.

Recurentul M. Justiției critică decizia recurată pentru următoarele motive:

- Instanța a pronunțat o hotărâre judecătoreasca cu nesocotirea reglementarilor speciale în materia executării silite aplicabile instituțiilor publice-debitoare, respectiv O.U.G. nr. 71/2009 si O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Art.1 alin.2 din O.G. nr.22/2002, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 92/2011, prevede: „(2) Creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice nu se pot achita din sumele destinate potrivit bugetului aprobat pentru acoperirea cheltuielilor de organizare și funcționare, inclusiv a celor de personal, în scopul atribuțiilor și obiectivelor legale, pentru care au fost înființate ".

Astfel, în condițiile adoptării O.U.G nr. 71/2009, M. Justiției nu poate avea prevăzut în bugetul aferent anului 2012, sume destinate plății titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale pentru personalul din sistemul justiției, decât în cuantumul echivalent cu 5% din valoarea creanței, iar angajarea oricăror cheltuieli suplimentare cu această destinație reprezintă o încălcare a Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice.

În aceste împrejurări, plata sumelor datorate de M. Justiției conform titlului executoriu anexat urmează a se realiza pe măsură ce sunt fonduri suplimentare cu această destinație, cu respectarea termenelor prevăzute în mod expres în O.U.G nr. 71/2009.

În acest sens, urmare adoptării HG nr. 257/3.04.2012 în cursul lunii aprilie 2012, a fost plătită prima transă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Ulterior, s-a emis HG nr. 598/13.06.2012, în cursul lunii iulie 2012 a fost plătită a doua tranșă trimestrială din fracțiunea de 5% din valoarea titlurilor executorii, așa cum s-a prevăzut în Legea nr. 293/2011 a bugetului de stat. Totodată, Guvernul a aprobat în data de 26 septembrie 2012, H.G. nr. 594/2012, publicata în Monitorul Oficial nr.682 din 02.10.2012, privind suplimentarea bugetului Ministerului Justiției pe anul 2012 cu suma de 21,528 mii lei, pentru plata titlurilor executorii prevăzute de OUG nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute in titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările si completările ulterioare, pentru achitarea celei de-a treia tranșe prevăzută pentru anul 2012.

- În susținerea motivelor de recurs sunt dispozițiile OUG nr.71/18.06.2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar s-a dispus că plata sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite, ce stabilește plata voluntară eșalonată și suspendarea de drept a oricăror proceduri de executare silită, dispoziții ale căror efecte au fost ignorate de instanța de judecata în virtutea unei practici judiciare generalizate care consideră că prevederile OUC nr. 71/2009 încalcă prevederile și jurisprudența CEDO.

În sens contrar, recurentul solicită a se avea în vedere că CEDO a analizat în mod punctual și detaliat compatibilitatea prevederilor OUG nr.71/2009 cu dispozițiile convenționale, pronunțând Decizia nr._/08/4.09.2012 în cauza D. ș.a contra României, publicata în Monitorul Oficial al României, partea l, nr. 709 din data de 17 octombrie 2012.

Recurentul consideră astfel că soluția instanței europene reprezintă un temei nu doar pentru desființarea actelor de executare în prezenta cauză, ci și un argument hotărâtor pentru reorientarea practicii în ceea ce privește litigiile având ca obiect contestații la executare, validări poprite precum și alte proceduri judiciare din etapa executării silite, în sensul reținerii aplicabilității dispozițiilor OUG 71/2009. De altfel, un efect similar l-a produs decizia CEDO pronunțată în cauza F. M. și A. G. S. împotriva României, decizie care în ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție cuprinde o motivare foarte apropiată de prezenta decizie, și anume respingerea ca neîntemeiate a acțiunilor având ca obiect plata de către angajatorii - instituții publice a drepturilor salariate reprezentând reducerea salarială de 25% prevăzută de Legea 118/2010.

În fine, la justa soluționare a cauzei vă rugăm a avea în vedere Decizia nr.190/02.03.2010 a Curții Constituționale, prin care s-a analizat eșalonarea plății sumelor de bani, așa cum a fost stabilită prin O.U.G nr. 71/2009 și compatibilitatea acestor norme cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeana a drepturilor omului și art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, prin Decizia Curții Constituționale nr.1.533 din 28 noiembrie 2011 s-a examinat și obiecția de neconstituționalitate a legii prin care a fost aprobată Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 71/2009. Ca atare, au fost supuse analizei Curții și modificările aduse acestei ordonanțe prin legea de aprobare, prelungindu-se până în anul 2016 termenele tranșelor pentru achitarea acestor creanțe. Ambele soluții ale instanței de control constituțional sunt convergente cu decizia CEDO D. ș.a. vs. România.

Examinând actele dosarului, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare:

Sub un prim aspect, Curtea observă că ambele recursuri vizează în principal aceleași aspecte, anume nelegalitatea deciziei pronunțate în apel, de validare a popririi, din perspectiva dispozițiilor OUG nr. 71/2009 astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 45/2010, dispoziții ce reglementează modul în care se face executarea în ce privește creanțele de tipul celor al căror beneficiari sunt creditorii din prezenta cauză și care, totodată, stipulează suspendarea de drept a executării silite. Așa fiind, urmează ca susținerile ambilor recurenți să fie analizate împreună.

În ce privește critica prin care se susține că în cadrul procesual declanșat de cererea creditorilor de validare a popririi instanța trebuia să rețină că sunt incidente dispozițiile OUG nr. 71/2009, Curtea constată că susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.

Legat de referirea la dispozițiile OUG nr.71/2009, potrivit cărora plata anumitor sume de bani prevăzute în titluri executorii se face în termenele și perioadele prevăzute de acesta (inițial 2010-2012 și apoi 2012-2016), iar orice cerere de executare silita se suspenda de drept, curtea reține că actele normative ce au acordat succesive termene de grație și eșalonări debitorului încalcă flagrant art.6 CEDO în partea privitoare la dreptul la un proces echitabil interpretat prin raportare la faza executării silite.

Sub acest aspect, curtea are în vedere, la fel ca și tribunalul, numai două din cauzele în care, chiar împotriva statului roman, Curtea Europeană a constatat încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva arătată mai sus. Astfel, în cauza S. împotriva României, Curtea a arătat că executarea unei sentințe sau a unei decizii, indiferent de instanța care o pronunță, trebuie considerate ca făcând parte integrantă din "proces", în sensul articolului 6 din Convenție, întrucât dreptul de acces la justiție ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părți. În cauza de față, cu toate că reclamanta obținuse o hotărâre judecătorească definitivă prin care autoritățile administrative au fost obligate la o acțiune specifică, aceasta nu fusese executată, din cauza refuzului debitorului de a respecta această hotărâre.

Or, a arătat Curtea, administrația constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiției. Pe cale de consecință, dacă administrația refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească sau întârzie în executarea acesteia, garanțiile articolului 6 de care a beneficiat justițiabilul în fața instanțelor judecătorești își pierd orice rațiune de a fi.

În plus, Curtea nu a subscris la teza Guvernului conform căreia reclamanta ar fi trebuit sa recurgă la executarea silită a sentinței, întrucât nu este oportun să-i ceri unei persoane care, în urma unei proceduri judiciare, a obținut o creanță împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită pentru a obține satisfacție, Curtea concluzionând că, prin refuzul de a executa sentința, precum și prin refuzul plații cheltuielilor de judecată dispuse de către instanțele judecătorești, autoritățile naționale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiție în privința executării unei hotărâri definitive pronunțate în favoarea sa, iar art.6 (1) din Convenție a fost încălcat.

De asemenea, în cauza S. P. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că cele obligate să îl pună în posesie pe reclamat erau autoritățile, în temeiul unei hotărâri care îi stabilise acestuia dreptul de proprietate. În consecință, obligația de a acționa incumbă autorităților, iar nu reclamantului și a-i cere reclamantului să facă alte demersuri al căror rezultat nu ar fi decât unul repetitiv, și anume ca instanța să dispună încă o dată autorității administrative competente să execute o hotărâre judecătorească definitivă, ar fi prea oneros și nu ar corespunde cerințelor art.35 alin. l din Convenție. Curtea a amintit că dreptul de acces la justiție, garantat de art.6 din Convenție, protejează și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii și, în consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv. În consecința, a statuat Curtea, că hotărârea judecătorească dată în favoarea reclamantului nu a fost executată conform dispozitivului său și neexecutarea sa este imputabilă exclusiv autorităților administrative competente, iar imposibilitatea pentru reclamant de a obține executarea completă constituie o ingerință în dreptul său la respectarea bunurilor, așa cum este prevăzut de prima frază a primului alineat al art.1 din Primul Protocol adițional al Convenției.

Așadar, Curtea consideră că sarcina de a asigura executarea unei hotărâri judecătorești împotriva statului revine în primul rând autorităților de stat începând din momentul în care hotărârea respectivă devine definitivă și executorie. Complexitatea procedurii interne de executare silită sau a sistemului bugetar nu poate scuti statul de obligația sa, în baza Convenției, de a respecta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătorești definitive și executorii într-un interval rezonabil. De asemenea, autoritățile nu pot invoca lipsa de fonduri sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei hotărâri judecătorești. Revine statelor obligația de a-și organiza sistemul legal ,de asemenea manieră încât autoritățile să își poată îndeplini obligația lor în aceasta privința (hotărârea Burdov vs.Rusia (nr.2) din 15 ianuarie 2009).

În același sens, curtea are în vedere și hotărârea din 20 decembrie 2007 pronunțată în cauza Miclici împotriva României, hotărârea din 29 iulie 2008 pronunțată în cauza O. împotriva României .

În speță, arătăm că debitorul datorează sume de bani intimaților începând cu octombrie 2004 și că prin OUG nr.71/2009, cu modificările ulterioare, statul își asumă obligația de a stinge debitul în integralitatea sa până la sfârșitul anului 2016, astfel că dacă am reține incidența acestor dispoziții legale, am accepta ca termenul de executare să fie de 12 ani de zile, termen care nu poate fi considerat rezonabil.

Pe de altă parte, curtea apreciază că, în cauză, nu poate fi invocată nici incidența dispozițiilor O.G. nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, care prevăd că, în situația în care executarea nu începe din cauza lipsei de fonduri, instituțiile statului dispun de un termen de 6 luni care curge din momentul adresării de către creditor a unei somații de plata, întrucât, pe lângă faptul că nu s-a făcut dovada premisei pentru emiterea acestei somații, de la data devenirii executorii a hotărârii și până în momentul înființării popririi a trecut o perioada îndelungată, astfel, că a existat suficient timp pentru ca ordonatorul de credite să prevadă în buget sumele necesare pentru achitarea sumei stabilite prin titlul executoriu.

În acest sens, dispozițiile art. art.460 alin.1 C.proc.civ. dacă terțul poprit nu-și mai îndeplinește obligațiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc să consemneze suma urmăribilă a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când terțul poprit trebuia să consemneze sau să plătească suma urmăribilă, poate sesiza instanța de executare, în vederea validării popririi.

Și în ce privește critica legată de nelegalitatea deciziei pronunțate în apel determinată de ignorarea de către tribunal a jurisprudenței CEDO, în special a statuărilor Curții de la Strasbourg din cuprinsul cauzei D. și alții împotriva României, susținerile recurentelor sunt neîntemeiate.

Astfel, trebuie observat că asupra executării de îndată a hotărârilor judecătorești în condițiile în care debitor este statul sau una dintre instituțiile acestuia s-au pronunțat mai multe hotărâri de către Curtea de la Strasbourg, în cauzele Hornsby, S., Metaxa, Bourdov, etc.

Curtea a sancționat, astfel, nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar și întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eșalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate.

În cauza invocată de cele două recurente, D. și alții contra României, pronunțată în 4 septembrie 2012, publicată la 18 septembrie, CEDO s-a pronuntat asupra compatibilității cu Convenția a eșalonării aplicate prin OUG nr. 71/2009, însă în raport de circumstanțele speței prezentate.

Curtea a amintit că executarea unei hotărâri sau decizii judecătorești face parte integrantă din "proces", în sensul art. 6 (Hornsby împotriva Greciei, neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanță, consacrat la art. 6, punctul 1 din Convenție-cauza Bourdov impotriva Rusiei. În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condițiile în care hotărârea pronunțată în favoarea ei poate da naștere unei anumite creanțe care poate fi considerată bun în sensul art. 1 din Protocolul 1.

S-a mai menționat că o autoritate publică nu poate invoca lipsa de resurse pentru neplata unei datorii întemeiate pe o hotărâre judecătorească. Deși este adevărat că o întârziere la executarea unei hotărâri judecătorești poate fi justificată în împrejurări speciale, această întârziere nu poate fi de așa natură încât să afecteze însăși substanța dreptului protejat prin Convenție. Cauzele Jesiuniene impotriva Lituaniei, Qufaj Co. Sh.p.k. impotriva Albaniei, precum si Beshiri si altii impotriva Albaniei.

In cauza D. contra României, Curtea a observat că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate în perioada februarie-aprilie 2008. Curtea constată că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești sus-menționate. (...) Ținând seama de faptul că o parte importantă din sumele datorate reclamanților le-a fost deja plătită, respectiv mai mult de o treime din suma totală acordată de instanțe, restul sumei trebuind să fie plătit eșalonat, conform legislației în vigoare, până în 2016, Curtea nu a considerat că a fost afectată însăși substanța dreptului reclamanților”. CEDO a argumentat că reclamanții au primit până în prezent o fracție semnificativă din sumele cuvenite și că nu există indicii cu privire la o eventuală intenție a Guvernului de a nu respecta calendarul plăților pentru viitor.

În speța D. contra României, analizând proporționalitatea măsurii de eșalonare de către Stat a plății drepturilor bănești cuvenite reclamanților, Curtea a luat în considerare două aspecte importante: criza economică și financiară cu care se confruntă România din 2009 și care a necesitat luarea unor măsuri pentru păstrarea echilibrului bugetar; în al doilea rând, s-a apreciat, pe baza probelor existente la dosar, că debitorul, Statul român, a depus diligențe rezonabile pentru onorarea obligațiilor către reclamanți, achitând acestora o parte semnificativă din sumele cuvenite și respectând calendarul eșalonărilor. Nu s-a făcut referire expresă la perioada eșalonării, însă, se poate deduce că, față de situația concretă expusă mai sus, din punctul de vedere al Curții, nici această perioadă nu a fost una nerezonabilă.

Deci, s-a considerat că numai în contextul plății unei sume mari din debitul solicitat se poate considera că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.

Curtea apreciază că aspectele reținute de Curtea Europeană nu sunt aplicabile mutatis mutandis și în cauza de față, intimații - creditori neaflându-se într-o situație asemănătoare, întrucât nu s-a făcut dovada că acestora li s-a achitat anterior înființării popririi (la 05.04.2012), o parte semnificativă din debit, ca în cazul creditorilor din cauza D., astfel ca eșalonarea sumelor datorate reclamanților poate fi considerată nerezonabilă, întrucât afectează însăși substanța dreptului câștigat prin hotărârile judecătorești definitive și irevocabile. Pe de altă parte, curtea are în vedere în același sens și relațiile comunicate de către Tribunalul G., din care rezultă aceeași situație în ceea ce privește achitarea debitului, și în prezent fiind achitată o sumă relativ mică din debit intimaților.

Așa fiind, în raport de cele expuse, Curtea constată că recursurile nu sunt fondate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. 1 rap. la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., le va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursurile declarate de recurentul debitor M. JUSTIȚIEI și de recurenta terț poprit DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – ACTIVITATEA DE TREZORERIE ȘI CONTABILITATE PUBLICĂ - SERVICIUL VERIFICAREA ȘI DECONTAREA CHELTUIELILOR INSTITUȚIILOR PUBLICE, împotriva deciziei civile nr.543 A din 24.05.2013, pronunțate de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatele creditoare L. S. și R. G..

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică din 9.04.2014.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

A. D. T. I. A. H. D. A. B.

GREFIER

E. C.

Red.I.A.H.P.

Tehnored.B.I.

2 ex./22.07.2014

--------------------------------------------

T.B.-Secția a IV-a – A.M.V.

- S.E.P.

Jud.Sector 4 – M.B.

← Pretenţii. Decizia nr. 231/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Anulare act. Decizia nr. 402/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI →

Validare poprire. Decizia nr. 601/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Validare poprire. Decizia nr. 601/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI