Obligaţie de a face. Decizia nr. 1800/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1800/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-10-2013 în dosarul nr. 1800/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 1800R
Ședința publică de la data de 25.10.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - C. M. S.
JUDECĂTOR - Z. D.
JUDECĂTOR - A. M.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-reclamanți I. C., N. E., N. G. T. și S.C. R. G. Invest S.A. și de recurentul-pârât M. București prin Primarul General al Municipiului București împotriva sentinței civile nr. 900/19.04.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, cauza având ca obiect „Legea nr.10/2001”.
Dosarul se află la primul termen și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții-reclamanți I. C., N. E. și N. G. T. reprezentați de avocat Toia P. în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, lipsind recurenta-reclamantă S.C. R. G. Invest S.A., recurentul-pârât M. București prin Primarul General și intimatul-pârât S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimatului-pârât S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu i-au fost comunicate motivele de recurs.
S-a mai învederat instanței că în cauză s-a solicitat în scris de către recurentul-pârât M. București judecarea în lipsă conform art. 242 pct.2 C.pr.civ.
La data de 23.10.2013, s-a înregistrat cererea formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin care solicită scoaterea din cauză, având în vedere precizarea acțiunii reclamanților, în sensul că renunță la soluționarea capătului 3 de cerere, singurul pârât în cauză fiind M. București prin Primarul General.
Curtea pune în discuție cererea formulată de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Reprezentantul recurenților-reclamanți depune la dosar împuternicirea avocațială și arată că este de acord cu scoaterea din cauză a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor întrucât consideră că nu mai are calitate procesuală în prezenta cauză, având în vedere precizarea acțiunii de la instanța de fond.
Curtea, după deliberare, va lua act că S. R. prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu figurează ca parte în cauză, față de precizarea acțiunii din dosarul de fond de la fila 320 și întrucât cadrul procesual în recurs este cel menționat în dispozitivul sentinței recurate, potrivit căruia instanța a pronunțat hotărârea în contradictoriu cu intimatul-pârât M. București prin Primarul General.
Reprezentantul recurenților-reclamanți învederează instanței că nu are de formulat cereri noi sau probe de administrat în cauză.
Nemaifiind de formulat cereri noi, probe de administrat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea ambelor recursuri declarate în prezenta cauză.
Recurenții-reclamanți I. C., N. E. și N. G. T. prin avocat solicită admiterea recursului lor astfel cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea parțială a hotărârii recurate sub aspectul admiterii capătului de cerere prin care au solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General să înainteze dosarul aferent notificării nr.338/2002, împreună cu prezenta hotărâre judecătorească, direct Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere dispozițiile Legii nr. 165/2013, care a înlocuit Titlul VII din Legea nr.245/2007, sub aspectul calculării despăgubirilor; cu cheltuieli de judecată.
Totodată, arată că înțelege să nu mai susțină cererea subsidiară – capătul 3.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul M. București, consideră că ambele critici sunt neîntemeiate și solicită a fi respins.
În combaterea recursului arată că, în raport de dispozițiile art. 4 din Legea. 165/2013, se aplică de drept și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor judecătorești.
În mod legal și întemeiat, instanța a acordat cheltuielile de judecată, constând în onorariu de expert și onorariu de avocat, recurentul-pârât fiind în evidentă culpă procesuală prin refuzul soluționării notificării. Depune la dosar concluzii scrise și chitanțe privind onorariul de avocat.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, reclamanții I. C., N. E., N. G. T. și S.C. R. G. Invest S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții M. București prin Primar General:
1. soluționarea pe fond a notificărilor nr. 338/11.02.2002 și nr. 339/11.02.2002 privind imobilul situat în București, M. Voievod nr. 143, sector 2 format din teren în suprafață de 386, 37 m.p. și construcție în suprafață construită de 206, 7 m.p. în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent în cuantumul ce urmează a fi stabilit prin expertiză la valoarea de piață a imobilului,
2. obligarea pârâtului să transmită întregul dosar direct către Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor și
3. obligarea Statului R., prin Comisia Centrală de Despăgubire să înregistreze dosarul transmis de M. București, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că prin notificările nr. 338/2002 și nr. 339/2002 înregistrate la Primăria Municipiului București au solicitat măsuri reparatorii pentru imobilul în cauză, dobândit de autorul N. M. în temeiul procesului verbal de carte funciară nr._/1940 emis de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare și testat de acesta în favoarea celor 3 copii ai săi, conform testamentului autentificat sub nr._/29.11.1944 la Tribunalul I. Secția notariat.
Reclamanții au mai arătat că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv de la moștenitorii lui N. P..
În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr.10/2001, Legii nr. 247/2005, Decizia nr. XX/2007 a ÎCCJ, art. 1 Protocolul 1 CEDO, art. 6 CEDO.
Prin cererea depusă la fila 320 reclamanții au modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul părților, renunțând la judecarea în contradictoriu cu S. R. prin Comisia Centrală de Despăgubire, pe capătul 3 al cererii de chemare în judecată.
Prin sentința civilă nr. 900/19.04.2013 Tribunalul București Secția a IV-a Civilă a admis în parte acțiunea; a constatat că reclamanții N. E., N. GeorgeTraian și S.C. R. G. INVEST S.A. au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat la adresa din București, .. 143, sector 2 compus din teren în suprafață de 286, 37 m.p. și construcții demolate în suprafață de 161, 58 m.p; a constatat că reclamanții I. C. și S.C. R. G. INVEST S.A. au calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat la adresa din București, .. 143, sector 2 compus din teren în suprafață de 100 m.p. și construcții demolate în suprafață de 45, 12 m.p; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a obligat pârâtul să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în cuantum de 1.700 lei reprezentând onorariu de expert și onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că potrivit procesului verbal întocmit de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare la data de 30.10.1940, terenul în suprafață de 649 m.p. și construcția edificată pe acesta, aflate la adresa din București, .. 143 au fost proprietatea lui M. N., fiind cumpărate de acesta în temeiul actelor autentice autentificate sub nr. 3013/1879 de Tribunalul I. Secția a III și sub nr. 1205/1888 de Tribunalul I. Secția Notariat.
Cât privește calitatea de succesori, Tribunalul a reținut că prin certificatul de moștenitor nr. 493/04.05.1981 eliberat de Notariatul de Stat al sectorului 2 București s-a stabilit că de pe urma defunctului N. M. au rămas ca moștenitori N. A., în calitate de soție, și C. V. și N. V., în calitate de copii, acesta din urmă având ca moștenitori pe reclamanții N. E., în calitate de soție și N. G. T., în calitate de fiu.
Tribunalul a constatat că N. V. era îndreptățit la restituirea suprafaței de 100 m.p. și construcție în suprafață de 61, 88 m.p., în nume propriu (ca proprietar al imobilului dobândit prin donație), iar ca moștenitor al tatălui său, N. M., era îndreptățit la restituirea suprafeței de teren de 186, 37 m.p. și construcție în suprafață de 99, 70 m.p.
Tribunalul a constatat că numai N. V. a formulat notificare pentru restituirea imobilului cei îi revenea lui N. M., așa încât de cota celorlalți moștenitori ai acestuia, N. A. și C. V., beneficiază tot aceasta (respectiv moștenitorii săi), în temeiul art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001.
Prin certificatul de moștenitor nr. 328/1970 de pe urma defunctului N. P. au rămas ca moștenitori N. E., în calitate de soție, și N. C. și N. I., în calitate de copii. De pe urma defunctului N. I. au rămas ca moștenitori, potrivit certificatului de moștenitor nr. 1274/1985, N. D., în calitate de soție, N. E., în calitate de mamă și T. C., în calitate de soră. De pe urma defunctei N. E. au rămas ca moștenitori, potrivit certificatului de moștenitor nr. 1874/1985, T. C., în calitate de fiică.
Tribunalul a constatat că numai reclamanta I. (fostă T.) C. a formulat notificare pentru restituirea imobilului ce a aparținut autorului N. P., așa încât de cota celuilalt moștenitor, N. D., beneficiază tot aceasta, în temeiul art. 4 alin. 4 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, tribunalul a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite la restituire, reclamanții persoane fizice în condițiile art. 4 alin. 2 și 4 rap. la art. 3 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001, iar reclamanta S.C. R. G. INVEST S.A. fiind cesionară a unei cote de 25% din drepturile cuvenite celorlalți reclamanți, potrivit contractului de cesiune depus la filele 6-8.
Cât privește modalitatea de restituire a imobilului, prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a constatat că terenul se află într-o zonă ce prezintă elemente de sistematizare, fiind ocupat în întregime de . rețele subterane, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la capătul de cerere privind înaintarea dosarului de către pârâtă către CCSD, Tribunalul a reținut că aceste obligații impuse pârâtului sunt ulterioare prezentei proceduri și pot fi analizate numai în cadrul procedurilor administrative și, eventual, celor judiciare prevăzute de Legea nr. 247/2005, care sunt distincte și subsecvente procedurii de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare ori de către instanța civilă.
În temeiul art. 274 C.p.c., Tribunalul l-a obligat pe pârât la cheltuieli de judecată în cuantum de 1700 lei din care 600 lei reprezentând onorariu de avocat, potrivit chitanțelor depuse la dosar și 1100 lei onorariul expertului desemnat în cauză.
Împotriva sentinței civile nr. 900/19.04.2013 au declarat recursuri reclamanții I. C., N. E. și N. G. T. și pârâtul M. București prin Primar General.
În motivarea recursului, reclamanții au criticat sentința pentru următoarele motive:
Recursul privește capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtului M. București prin Primarul General de a trimite dosarul aferent notificării nr.338/2001, direct Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenții au arătat că, odată ce notificarea este soluționată de către instanța de judecată, controlul de legalitate cu privire la calitatea de persoane îndreptățite, caracterul abuziv al preluării și faptul că imobilul nu poate să fie restituit în natură, s-a realizat de instanța judecătorească competentă, astfel că nu se impune ca Prefectul Municipiului București să efectueze un asemenea control de legalitate.
Instanța de judecată are plenitudine de competentă în ceea ce privește controlul de legalitate asupra tuturor măsurilor dispuse, astfel că un nou control de legalitate din partea Instituției Prefectului ar fi excesiv și ar prelungi în mod inutil termenul final de soluționare a notificării, constând în derularea procedurii de stabilire a cuantumului despăgubirilor și emiterea titlului de despăgubiri de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Dispozițiile art. 16 alin. 21 din Titlul VlI al Legii 247/2005 sunt aplicabile doar dosarelor aferente notificărilor soluționate pe cale administrativă de primarii localităților unde sunt situate imobilele preluate abuziv, situații în care dispozițiile emise de primar, împreună cu întreaga documentație aferentă, se înaintează prefectului, pentru a se realiza controlul de legalitate al măsurilor stabilite de primar și doar în subsidiar pentru a se centraliza dosarele pe județe.
Or, în speța prezentă, atât timp cât notificarea nu a fost soluționată de autoritatea administrativă locală, iar instanța judecătorească sesizată cu soluționarea pe fond a notificării a analizat dosarul sub toate aspectele, nu se mai impune ca acest dosar să fie înaintat prefectului, pentru ca acesta să realizeze o activitatea pur formală constând în înaintarea dosarului la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În motivarea recursului, pârâtul M. București prin Primar General a criticat sentința pentru următoarele motive:
Potrivit Legii nr.165/2013, nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII din Legea nr. 245/2007, deci unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în condițiile acestei legi.
Conform art.1 al.1 și al.2, art.4, art.16 și art.50 din Legea nr.165/2013 M. București urmează să fie obligat să emită dispoziția, în sensul art.1 al.2, respectiv compensarea prin puncte pentru imobilul în litigiu.
Referitor la obligarea Municipiului București la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu avocat și onorarii de expertiză, s-au învederat că în mod greșit instanța a admis acest capăt de cerere, având în vedere că la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecata stă culpa procesuală aparții, or în cazul de față nu se poate reține culpa instituției, reclamanții având obligația de a depune la Serviciul de analiză a notificărilor toate actele prevăzute de art.22 din Legea nr.1 0/2001 pentru soluționarea notificării.
În cazul în care se va respinge această motivare, recurentul-pârât solicită a se face aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. 3 C.pr.civ.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs, Curtea constată următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul M. București:
Potrivit dispozițiilor art. 316 C.pr.civ., dispozițiile de procedură privind judecata în apel (art. 294-298 C.pr.civ.) se aplică și în recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol. În capitolul referitor la judecata în recurs nu sunt cuprinse dispoziții potrivnice celor cuprinse la art. 295 alin. 1 C.pr.civ., astfel că instanța de recurs va da deplină aplicare principiului tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căruia instanța de control judiciar nu se poate pronunța decât în limitele criticilor formulate prin calea de atac - expresie a principiului disponibilității.
Or, din examinarea criticilor formulate de pârâtul M. București prin cererea de recurs, Curtea constată că susține numai faptul că unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, ci dispoziție privind compensarea prin puncte - fără ca recurentul-pârât să aducă critici dezlegărilor date de tribunal pe fondul soluționării notificării, respectiv cu privire la calitatea de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001 – motiv pentru care Curtea constată că aceste statuări ale instanței de fond au intrat sub puterea lucrului judecat prin nerecurare.
În ceea ce privește critica potrivit căreia unitatea deținătoare nu mai poate fi obligată să emită dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, deoarece nu mai sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, ci dispozițiile art. 1, 4, 16 și 50 din Legea nr. 165/2013, Curtea arată că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. se referă la modul de aplicare de către instanța de fond a acelor dispoziții legale care erau în vigoare la data pronunțării sentinței recurate.
Or, la data pronunțării sentinței civile nr. 900/19.04.2013, erau în vigoare dispozițiile art.16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Totuși, având în vedere că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 165/2013 prevăd aplicarea imediată a legii noi, inclusiv în ceea ce privește cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv aflate pe rolul instanțelor, și având în vedere dispozițiile art. 50 lit. a) din Legea nr. 165/2013 – potrivit cărora sintagma „despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv”, cuprinsă în Legea nr. 10/2001, se înlocuiește cu sintagma „măsuri compensatorii în condițiile legii” nr. 165/2013, Curtea arată că recurentul-pârât urmează să emită Dispoziția privind acordarea de măsuri compensatorii, în condițiile art. 16 și 21 din Legea nr. 165/2013, în executarea alineatelor 2 și 3 ale dispozitivului sentinței de fond, pe care instanța de recurs le va menține, ca urmare a respingerii recursului declarat de recurentul-pârât M. București.
În privința criticii referitoare la obligarea pârâtului-recurent la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în primă instanță, Curtea reține că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ. întrucât contestația reclamanților fiind admisă în primă instanță, în mod evident pârâtul a căzut în pretenții, în sensul textului.
În ceea ce privește solicitarea recurentului de a se face aplicarea art. 274 alin. 3 C.pr.civ., Curtea constată că onorariul de expertiză nu poate fi redus potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 2 C.pr.civ., iar în ceea ce privește onorariul de avocat, constată că suma de 600 lei este rezonabilă, față de valoarea pricinii și de munca îndeplinită de avocat.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge recursul declarat de recurentul-pârât, ca nefondat.
De asemenea, constatând culpa procesuală a recurentului-pârât care a căzut în pretenții prin respingerea căii de atac, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ. Curtea îl va obliga la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimații-reclamanți în această fază procesuală, constând în onorariu de avocat în sumă de 300, dovedit cu chitanța nr. 897/22.10.2013.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamanții I. C., N. E. și N. G. T.:
În ceea ce privește capătul 2 al cererii de chemare în judecată, prin care reclamanții au solicitat obligarea pârâtului M. București la înaintarea dosarului administrativ constituit ca urmare a notificărilor nr. 338/2001 și nr. 339/2001, către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în prezent Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Curtea constată că tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 raportate la art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data pronunțării sentinței recurate, în prezent dispozițiile art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013) - potrivit cărora “Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale, după exercitarea controlului de legalitate de către prefect”, așa încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ este întemeiat.
Curtea constată că tribunalul a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 16 alin. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data pronunțării sentinței recurate, în prezent dispozițiile art. 21 alin. 3 din Legea nr. 165/2013, întrucât în cauza de față, nu suntem în ipoteza soluționării notificării în procedura administrativă, de către o autoritate administrativă publică locală, ci în ipoteza soluționării notificării în procedura judiciară, ca urmare a refuzului entității investite cu soluționarea ei, de a-i da un răspuns timp de 12 ani de la înregistrarea notificării și în conformitate cu decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ Secții Unite.
Din examinarea textului de lege enunțat mai sus, rezultă că prefectul exercită controlul de legalitate asupra dispozițiilor autorităților administrației publice locale, deci asupra dispozițiilor entităților investite cu soluționarea notificărilor emise în faza administrativă, iar nu și asupra hotărârilor judecătorești prin care instanța de judecată a soluționat pe fond notificarea persoanelor îndreptățite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, așa cum au fost interpretate prin decizia în interesul legii nr. XX/2007 a ICCJ Secții Unite, obligatorie erga omnes de la data publicării ei în Monitorul Oficial.
Legalitatea unei hotărâri judecătorești poate fi verificată doar prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.
Exercitarea controlului de legalitate de către prefect asupra hotărârii judecătorești ar echivala cu o veritabilă cale de atac împotriva acesteia, ceea ce este inadmisibil conform cadrului constituțional (art. 123 din Constituția revizuită) și legal (Legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului și Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ) care reglementează atribuțiile prefectului.
O altă interpretare a acestor dispoziții legale ar conduce la prelungirea și mai mult a termenului de soluționare a acestor notificări, având în vedere faptul că reclamantul are dreptul la soluționarea cererii într-un termen rezonabil, ca parte integrantă a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., termen ce include și durata procedurilor administrative.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., constatând că este întemeiat cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat de reclamanți, va modifica în parte sentința civilă, în sensul că va obliga pârâtul M. București să înainteze dosarul aferent notificărilor nr. 338/2002 și nr. 339/2002 către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, va menține celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de M. București prin Primarul General, împotriva sentinței civile nr. 900/19.04.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurenții-reclamanți I. C., N. E., N. G. T. și S.C. R. G. Invest S.A.
Admite recursul declarat de reclamanții I. C., N. E., N. G. T. și S.C. R. G. Invest S.A. împotriva sentinței civile nr. 900/19.04.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurentul-pârât M. București prin Primarul General.
Modifică în parte sentința civilă, în sensul:
Obligă pârâtul M. București prin Primarul General să înainteze dosarul aferent notificărilor nr. 338/2002 și nr. 339/2002 către Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Obligă pe recurentul M. București prin Primarul General la 300 lei cheltuieli de judecată către recurenții-reclamanți.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 25.10.2013.
Președinte, Judecător,Judecător,
C. M. S. Z. D. A. M.
Grefier,
D. L.
Red.dact.jud.MSC
Tehnored.MȘ
2 ex./29.10.2013
Jud. fond – A. I. T.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1792/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1688/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
