Pretenţii. Decizia nr. 1726/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1726/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-10-2013 în dosarul nr. 1726/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.1726R
Ședința publică de la 18 octombrie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. V.
JUDECĂTOR - R. P.
JUDECĂTOR - D. Y.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror B. A..
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant D. A. și de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.1259/07.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect „pretenții – despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul-reclamant reprezentat de avocat Lacrima C., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind recurentul-pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Apărătorul recurentului-reclamant invederează că nu are cereri de formulat.
Reprezentantul Ministerului Public invederează că nu are cereri de formulat.
Curtea, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea recursurilor.
Apărătorul recurentului-reclamant solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării pârâtului la plata de despăgubiri morale pentru prejudiciul civil, social, profesional, fizic, psihic și moral suferit urmare condamnării politice a tatălui reclamantului, în baza art.5 alin.1 lit.a din Legea nr.221/2009 raportat la art.5 pct.5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților și la art.998 și 999 C.civ., întrucât dreptul la acțiune nu este prescris.
Cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicită respingerea acestuia ca nefondat.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant, ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, pune concluzii de admiterea acestuia astfel cum a fost formulat și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamantului. Arată că dispozițiile art.1 din Legea nr.221/2009 prevăd măsurile la care a fost supus acesta.
CURTEA
Prin cererea din 24.01.2012, reclamantul D. A. a chemat în judecată pe pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate caracterul politic al condamnării tatălui său, D. Xenofon, la 4 ani închisoare severă, aplicată prin sentința penală nr. 199/01.04.1952 a Tribunalului M. București și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 200.000 Euro despăgubiri morale precum și la 100.000 euro pentru imobilele terenuri confiscate.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, art. 998-999 cod civil și art. 5 CEDO, art. 1 și 2 din Protocolul nr. 12 Adițional la CEDO.
Prin sentința civilă nr. 1259/07.06.2013 pronunțată de Tribunalul București Secția a IV -a Civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, cu privire la capătul din cerere având ca obiect despăgubiri întemeiate pe dispoziții legale ce exced Legii 221/2009, s-a respins acest capăt din cerere, ca prescris și s-a admis în parte în parte acțiunea, în sensul că s-a constatat caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului, D. (Dimiruli) Xenofon la 4 ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională pentru uneltire contra ordinei sociale dispusă prin sentința penală nr. 199/1952 a Tribunalului M. București. Celelalte pretenții au fost respinse ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că tatăl reclamantului a fost arestat și condamnat prin sentința penală nr. 199/1952 a Tribunalului M. București la 4 ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională pentru uneltire contra ordinei sociale, conform art. 209 teza II și următoarele C.pen.
Caracterul politic al condamnării dispusă împotriva tatălui, este de drept recunoscut de art. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009. Chiar dacă această măsură a fost declarată măsură cu caracter politic de drept, prin lege, totuși prezintă interes și constatarea judecătorească a acestui aspect, pentru a confirma explicit, în mod particular, pentru cazul reclamantului, natura politică a măsurii, spre deosebire de recunoașterea doar generică legii. Această constatare are și caracterul unei reparații morale.
În ceea ce privește cererea în despăgubiri, aceasta este fondată pe două temeiuri: art. 5 lit. a din Legea 221/2009 și pe dispozițiile dreptului comun (art. 998-999 C.civ.. Deși se invocă în acțiune Convenția Europeană a Drepturilor Omului aceasta nu constituie temei de drept substanțial direct, ci enunță principii prin prisma cărora trebuie interpretat dreptul intern, astfel că instanța a calificat acest temei juridic al acțiunii ca fiind cel întemeiat pe dispozițiile art. 998- 999 C.civ..
În ceea ce privește cererea în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin abuzurile regimului totalitar existent între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, fundamentată pe dreptul comun (art.3, art. 998 - 999 C.civ.), a constatat că o astfel de acțiune este personal patrimonială supusă prescripției extinctive conform art. 1 din Decretul 167/1958, într-un termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, conform art. 3, 7 și 8 din același act normativ.
D. fiind că, fapta ilicită și persoana răspunzătoare au fost cunoscute de la bun început de către reclamant, iar forța majoră cu care se asimilează împrejurarea că regimul totalitar nu permitea recunoașterea și repararea abuzului pretins de reclamant și care a dus la amânarea (suspendarea) curgerii termenului de prescripție, conform art. 13 lit. a din Decretul 167/1958, aceasta a încetat la 22 decembrie 1989, si de la această dată a început să curgă și termenul de prescripție, care s-a și împlinit între timp.
În măsura în care condamnarea dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă nu poate fi considerată a fi un fapt ilicit, iar caracterul ilegitim al acesteia a fost declarat (și recunoscut explicit de stat) abia la 18.12.2006, prin Declarația Președintelui României de condamnare a regimului comunist, în baza Raportul Comisiei prezidențiale pentru analizarea crimelor comunismului, se poate considera că abia de la această dată s-a născut dreptul la acțiune. Or, și de la această dată au trecut mai mult de 3 ani până la introducerea prezentei acțiuni, ceea ce înseamnă că dreptul la acțiune s-a prescris.
Recunoașterea de către statul român a abuzurilor și crimelor regimului comunist, făcută prin Legea 221/2009, atrage posibilitatea reparării prejudiciului doar în condițiile acestei legi. De altfel, recunoașterea făcută după împlinirea termenului de prescripție nu mai are efect intreruptiv de prescripție, cât timp prescripția a operat deja de drept. Împrejurarea că ilegitimitatea condamnării a mai fost recunoscută, încă o dată, prin însăși Legea 221/2009, nu întrerupe și nu naște un nou termen de prescripție pentru acțiunea de drept comun, deoarece respectiva recunoaștere nu poate fi văzută decât în legătură cu acțiunea pe care însăși legea o recunoaște, nu și cu acțiunea de drept comun.
În consecință, orice pretenții decurgând din presupuse prejudicii cauzate soțului reclamantei de către regimul totalitar, fondate pe dreptul comun, altele decât cele recunoscute de stat prin legi speciale de reparație, sunt prescrise.
În ceea ce privește capătul de cerere în despăgubiri întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, tribunalul a reținut că nu mai există un astfel de temei legal,în condițiile în care art. 5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituțional pe parcursul judecării acțiunii, prin decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010.
În motivarea deciziei, Curtea a reținut că există deja o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice (prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001)
Curtea a constatat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație morală a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor. Totodată, instanța de la Strasbourg are o jurisprudență constantă în sensul că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Prin urmare, Curtea a constatat că, în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă nu se poate concluziona că, ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Curtea a conchis, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
După ce exemplifică pe larg situațiile în care norma criticată ca neconstituțională (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 221/2009) vine să acorde despăgubiri sau drepturi pentru aspecte care făcuseră deja obiectul unor reparații legale prin actele normative anterioare, având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, Curtea a reținut că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată, prin nerespectarea interdicției instituirii aceleiași reglementări în două sau mai multe acte normative, iar în cazul existenței unor paralelisme, acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice.
Or, Curtea a observat că - în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă - există reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Totodată, textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală. (…)”
Tribunalul a reținut că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor (art. 147 alin. final din Constituție). Oricât de criticabilă ar putea părea decizia aici discutată, tribunalul este dator să aplice legea. Or, art. 147 alin.1 din Constituție dispune imperativ că dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Având în vedere decizia Curții Constituționale, tribunalul a reținut că este neîntemeiat capătul de cerere al reclamantului având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru daune morale, în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În fine, a fost respinsă cererea referitoare la despăgubiri pentru imobilele confiscate, deoarece, potrivit Hotărârii nr. 586/2004 a Comisiei Județene I. pentru aplicarea Legii 18/1991, au fost deja acordate măsurile reparatorii pentru terenurile preluate.
Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care a arătat că, în raport de dispozițiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009, constatarea caracterului politic al măsurii condamnării la care a fost supus autorul reclamantului, este lipsit de interes.
Sentința a fost atacată cu recurs și de către reclamantul, care în susținerea motivelor de nelegalitate invocate a pretins că greșit a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998 -999 din Vechiul cod civil.
Aceasta întrucât, conform art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, adică de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea. În speță, reclamantul a cunoscut paguba în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, deoarece doar din acel moment autoritățile au recunoscut expres un drept la reparație pentru prejudiciul moral provocat de măsurile statului comunist. În consecință, termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la 11 iunie 2009, nefiind împlinit în momentul înregistrării acțiunii.
În consecință, pe fond, se impunea acordarea de despăgubiri morale în echitate pentru prejudiciul moral suferit urmare a condamnării politice aplicate tatălui său și a suferințelor fizice și psihice la care a fost supusă toată familia în baza art. 998 Cod civil, raportat la art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, a Convenției Europene a Dreptului Omului, a Constituției României, a Tratatelor și a restului Convențiilor Internaționale la care România este parte.
Curtea reține că recursul declarat de reclamant este neîntemeiat, iar în majoritate, că cel declarat de pârât este întemeiat.
Astfel, din examinarea actelor dosarului rezultă că într-adevăr tatăl reclamantului Dimiruly Xenofon, decedat la 12 mai 1960, a fost condamnat prin sentința penală nr.199 a Tribunalului M. București Secția a II-a la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională, pentru comiterea crimei de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 art. III Cod penal.
Conform art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, (2) Constituie de drept condamnări cu caracter politic condamnările pronunțate pentru faptele prevăzute în:
a) art. 185 – 187, 190, 191, 193^1, 194, 194^1 – 194^4, 196^1, 197, 207 – 209, 209^1 – 209^4, 210 – 218, 218^1, 219 – 222, 224, 225, 227, 227^1, 228, 228^1, 229, 230, 231^1, 258 – 261, 267, 268^7, 268^8, 268^12, 268^14, 268^29, 268^30, art. 284 ultimul alineat, art. 323 – 329, 349, 350 și 578^6 din Codul penal din 1936, republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 48 din 2 februarie 1948, cu modificările și completările ulterioare…..
Or, prin sentința penală suscitată, rămasă definitivă prin respingerea recursului, autorul reclamantului,a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani închisoare corecțională pentru comiterea uneia din infracțiunile prevăzute de art. 209 din Vechiul cod penal.
Întrucât faptele pentru care a fost condamnat autorul reclamantei se înscriu printre cele declarate de lege ca fiind condamnări cu caracter politic de drept, nu mai este necesară constatarea acestui caracter de către instanța de judecată.
În acest sens, stau mărturie dispozițiile art. 1 alin. 3 și 4 din Legea nr. 221/2009, conform cu care, (3) constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic și condamnarea pronunțată în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare. (4) Caracterul politic al condamnărilor prevăzute la alin. (3) se constată de instanța judecătorească, în condițiile prevăzute la art. 4.
Numai în această din urmă situație, persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. 2, sau moștenitorii acestora, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. 3.
Cum condamnarea reclamantului pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 Cod penal figurează printre cele în mod expres nominalizate în art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 ca fiind de drept condamnare cu caracter politic, constatarea instanței în același sens, este lipsită de interes.
Într-adevăr, una din condițiile de exercițiu a acțiunii o reprezintă interesul. Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă. Acesta trebuie să fie legitim, născut și actual, personal și direct. Lipsa interesului sau neîndeplinirea uneia din condițiile menționate mai sus are drept consecință respingerea acțiunii ca lipsită de interes.
Curtea reține, în opinie majoritară, că reclamantului îi lipsește interesul născut și actual în soluționarea pe fond a primului capăt de cerere, căci acesta ar exista numai dacă partea s-ar expune unui prejudiciu dacă nu ar recurge la acțiune.
Or, pe de o parte caracterul politic al condamnării tatălui reclamantului este prevăzut de lege, prin art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar pe de altă parte, chiar dacă s-ar soluționa pe fond acest capăt de cerere, lipsește interesul practic, născut și actual al reclamantului, căci nu mai poate primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în raport de decizia nr. 1358/21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și Decizia nr. 12 din 19.09.2011, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, care au lipsit de efecte juridice dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
Așa fiind, Curtea, în majoritate, constată că recursul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este fondat și urmează a fi admis, în sensul modificării în parte a sentinței și respingerii ca lipsit de interes a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantului.
În ceea ce privește recursul declarat de către reclamant, Curtea reține că, în baza art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia, până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:
a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului Lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06.03.1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare și al OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001 cu modificările și completările ulterioare.
Textul de lege suscitat a fost modificat prin OUG nr. 62/2010, în sensul plafonării despăgubirilor ce se pot acorda pentru prejudicii morale persoanelor condamnate politic, la 10.000 euro, iar pentru soțul/soția și descendenții de gradul I, la 5000 euro și pentru descendenții la 2500 euro.
La data intentării acțiunii, 24 ianuarie 2012, nu erau în vigoare dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a din lege, întrucât fuseseră declarate neconstituționale.
Astfel, la data de 15.11.2010 au fost publicate în Monitorul Oficial deciziile Curții Constituționale nr. 1354 din 20.10.2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 1 și art. II din OUG nr. 62/2010 și nr. 1358 din 21.10.2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009.
În termen de 45 de zile de la publicarea Deciziilor Curții Constituționale din 20 și 21 octombrie 2010, efectele juridice ale prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 și art. I pct. 1 și 2 din OUG nr. 62/2010, și-au încetat efectele, întrucât, nici Parlamentul și nici Guvernul, nu au pus de acord dispozițiile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
În acest sens își au aplicare prevederile art. 147 din Constituția României, conform cu care, dispozițiile din legile și ordonanțe în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Ca urmare, prima instanță s-a aflat în situația de a aplica o prevedere legală care nu mai există, (fiind declarată neconstituțională), unei situații juridice, ale cărei efecte nu s-au produs în perioada în care aceasta s-a aflat în vigoare.
În consecință, având în vedere că raportul juridic de drept material ivit între reclamant și stat nu și-a produs efectele până la data declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, întrucât nu s-a pronunțat o hotărâre definitivă în acest sens, Curtea nu ar mai putea face aplicarea lor, decât cu prețul supraviețuirii legii vechi, ceea ce este contrar principiului aplicării imediate a legii noi.
Argumentul precum că prevederile art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 ar trebui să fie aplicate raportului juridic dedus judecății, nu poate fi primit, căci singure, aceste prevederi legale nu mai pot constitui o speranță legitimă pentru acordarea despăgubirilor morale, în sensul art. 1 din Protocolul I adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atâta timp cât aceste prevederi legale au fost declarate neconstituționale, iar efectele declarării neconstituționalității se produc în viitor.
Referitor la pretinsa încălcare a prevederilor art. 20 din Constituția României și a Rezoluțiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096 și nr. 1481, Curtea Constituțională prin decizia nr. 1360/21.10.2010, a reținut pe bună dreptate că prin adoptarea Legilor nr. 118/1990, nr. 18/1991, nr. 112/1995, nr. 10/2001 și nr. 247/2005, cât și a OUG nr. 214/1999, România a acordat satisfacție morală și materială persoanelor persecutate politic în perioada comunistă, așa încât, nu se pune problema încălcării lor.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă în momentul publicării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă păstrând raportul de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme indecise, neclare, lipsite de previzibilitate).
Izvorul discriminării ar consta în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic.
De altfel, prin Decizia nr. 12 din 19.09.2011, dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile asimilate acestora, și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios-constituțional în Monitorul Oficial.
Referitor la capătul de cerere întemeiat pe dispozițiile art. 998 cod civil, conform căruia orice cauzează altuia un prejudiciu este obligat a-l repara, Curtea reține că, pe bună dreptate prima instanță a reținut prescripția dreptului la acțiunea având la bază acest temei.
Astfel, conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, aplicabil raportului juridic dedus judecății, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Termenul de prescripție având un obiect patrimonial este de 3 ani și începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea, astfel cum se stipulează prin art. 3 și 8 din același act normativ.
Reclamantul a cunoscut atât fapta ilicită,cât și paguba, din momentul în care acestea s-au produs și nu de la data publicării în Monitorul Oficial a Legii nr. 221/2009, care instituie noi drepturi în favoarea victimelor comunismului.
Este adevărat că în perioada regimului comunist, respectiv până la data de 22 decembrie 1989, termenul de prescripție pentru intentarea acțiunii a fost suspendat dintr-un caz asimilat forței majore, când era imposibil de pretins și constatat caracterul abuziv al condamnării tatălui reclamantului și de acordat daune morale pentru suferințele pricinuite.
Însă, chiar și de la această dată, dacă s-ar calcula termenul de prescripție de 3 ani, în raport de data intentării acțiunii - 24 ianuarie 2012, acesta ar fi împlinit, cum just a reținut prima instanță.
În raport de toate aceste considerente, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, reține că recursul declarat de reclamant este neîntemeiat și urmează a-l respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate:
Admite recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.1259/07.06.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a Civilă în dosarul nr._ .
Modifică în parte sentința în sensul că respinge ca lipsit de interes capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării tatălui reclamantului.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Respinge, ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant D. A..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18.10.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. V. R. P.
GREFIER
G. M. V.
Red. A.V.
Tehnored. T. I.
2 ex./07.11.2013
Cu opinia separată a doamnei judecător D. Y.
în sensul respingerii recursului formulat de S. R.
Din actele dosarului rezultă că autorul reclamantului a fost arestat și condamnat prin sentința penală nr. 199/1952 a Tribunalului M. București la 4 ani închisoare corecțională și 2 ani interdicție corecțională pentru uneltire contra ordinei sociale con for mart. 209 teza a II-a Cod penal.
Conform art. 2 lit. a din Legea nr. 221/2009 caracterul politic al condamnării dispuse pentru crima prevăzută de fostul art. 209 Cod penal este de drept recunoscut de lege.
Cu toate acestea, dispoziția legală reprezintă doar cadrul general în temeiul căruia se poate constata că o anumită condamnare sau o anumită măsură administrativă luată împotriva unei persoane are un caracter politic.
Împrejurarea că anumite acte normative sau anumite situații juridice au fost calificate chiar prin lege, ca având caracter politic, nu înseamnă că o acțiune în constatarea caracterului politic a unei anumite măsuri, este lipsită de interes, hotărârea ce se pronunță în astfel de cazuri, având menirea de a transpune cadrul general la situația particulară a părții care investește instanța și de a confirma în mod explicit pentru cazul reclamantului, natura politică a măsurii, având totodată și caracterul unei reparații morale.
Pentru considerentele expuse, opinez pentru respingerea recursului ca nefondat .
JUDECĂTOR
D. Y.
Red. DY
Tehnored. GC – 2 ex
16.12.2013
| ← Evacuare. Decizia nr. 1650/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Legea 10/2001. Decizia nr. 1679/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
