Pretenţii. Decizia nr. 295/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 295/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-10-2013 în dosarul nr. 295/2013
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 295A
Ședința publică din data de 18.10.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE - Z. D.
JUDECĂTOR - C. M. S.
JUDECĂTOR- M. D. L.
GREFIER - D. L.
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurenții – reclamanți A. L., A. O. și A. R. împotriva sentinței civile nr._/28.11.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. București prin Primarul General, cauza având ca obiect „ revendicare imobiliară”.
Dosarul se află la primul termen în recurs și a fost strigat la ordinea listei de recursuri.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurenții – reclamanți A. L., A. O. și A. R. – reprezentați de avocat B. A., în baza împuternicirii avocațiale . nr._/2013, lipsind intimatul – pârât M. București prin Primarul General.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea pune în discuție calificarea căii de atac.
Reprezentanta recurenților – reclamanți, depune la dosar împuternicirea avocațială și solicită să se constate că, în raport de valoarea obiectului litigiului dedus judecății, 264.000 euro, calea de atac exercitată, este recurs.
Curtea, în urma deliberării, califică calea de atac ca fiind apel, având în vedere art. 2821 coroborat cu art. 112 pct.3 Cod procedură civilă, urmând ca dosarul să fie trecut pe lista de apeluri și să se efectueze cuvenitele modificări în sistemul Ecris atât cu privire la calea de atac cât și la calitățile părților.
De asemenea, dosarul va fi luat în complet de apel, în conformitate cu art.98 din Regulamentul de Ordine Interioară a Instanțelor adoptat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.387/2005.
Curtea acordă cuvântul pe probe.
Reprezentanta apelanților – reclamanți arată că nu are de administrat alte probe.
Nemaifiind de formulat cereri noi sau probe de administrat, Curtea constată pricina în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea apelului declarat în prezenta cauză.
Apelanții – reclamanți A. L., A. O. și A. R. solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost formulată și precizată și obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilele teren situate în București, Calea Rahovei nr.244 și Calea Rahovei nr.246, sector 5.
În susținerea motivelor de apel solicită a se avea în vedere jurisprudența CEDO și decizia nr.33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; fără cheltuieli de judecată.
La interpelarea instanței, reprezentanta apelanților – reclamanți arată că nu au formulat notificare.
Curtea constatând închise dezbaterile reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 18.03.2010 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, reclamanții A. O., A. L., A. R. au chemat în judecata pe pârâtul M. București prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța sa se dispună obligarea pârâtului să le lase în deplina proprietate și liniștita posesie terenurile situate în București Calea Rahovei nr. 244 și Calea Rahovei nr. 246 fiecare având 330 m.p. și însumând o valoare de_ euro calculate la un preț de 400 euro/m.p conform prețului de vânzare de piață și grilelor notariale.
In motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că A. O., A. L. și A. R. sunt proprietarii terenurilor situate în București, Calea Rahovei, nr.244, respectiv Calea Rahovei nr. 246, care sunt revendicate, în suprafața de 330 mp fiecare, conform certificatelor de moștenitor autentificate sub nr. 1295 din 11 decembrie 1987, respectiv 528 din 23 noiembrie 1987. Prin certificatul de moștenitor autentificat sub nr. 528 din 23 noiembrie 1983, autorul reclamanților, A. M., în calitate de descendent de gradul I, l-a moștenit pe A. V., iar A. V.-D. a renunțat la partea sa de moștenire.
Prin acest certificat de moștenire autorul a devenit unicul moștenitor al imobilului situat în București, Calea Rahovei nr. 244 sector 5, compus în totalitate din suprafața de teren de 330 mp sa construcția de cărămida cu 3 camere și bucătărie, dobândit de defunctul A. V., bunicul sau, înainte de căsătorie prin cumpărare cu actul aut. Nr._/1922 și trs. Sub nr._/1992 de Tribunalul I. Secția notariat.
Prin certificatul de moștenitor autentificat sub nr. 1295/ 11.12.1987 A. M. și fratele lui A. V. D. au moștenit pe defuncta Adia P. în calitate de veri primari și legatari universali. Conform certificatului de moștenitor 1248/1973 emis de notariatul de Stat local al sectorului 6 București defuncta a dobândit de la mama sa Brumărescu V. imobilul situat în București, Calea Rahovei nr. 246, sector 5, format din teren în suprafața de 330mp și locuința din cărămidă.
La data de 16.03.1989, conform proceselor verbale de predare-preluare, ambele imobile au fost preluate de ICRAL și supuse demolării. F. de aceasta situație și conform prevederilor Legii funciare din anul 1991, la data de 03.04.1991 A. M. a depus o notificare la Registratura Primăriei sectorului 5, înregistrata sub nr._, prin care cerea restituirea terenurilor ai căror proprietari erau A. M. și fratele sau, A. V.-D..
Prin Hotărârea Consiliului Popular al Municipiului București nr. 9639 din 16.06.1989 A. M. a primit o despăgubire în valoare de 33 761 lei pentru imobilul demolat din Calea Rahovei nr. 244, sector 5, București, imobil ce fusese expropriat prin Decretul nr. 153/1987.
În prezent A. M. și fratele sau, A. V.-D. sunt decedați. Prin Certificatul de moștenitor nr. 107 din 15 noiembrie 2005, reclamantul în calitate de descendent de gradul I și A. R., în calitate de soție, au devenit singurii moștenitori ai unchiului, defunctul A. V.-D.. A. L., este proprietara conform actului dotal autentificat cu nr.4438/09.03.1922 de Tribunalul I.-Sectia Notariat, astfel jumătate din imobilul din Calea Rahovei nr.248, devenit 246 a fost construit ca dota fiicei V. M..A.. Imobilul a fost menționat ca facand parte din masa succesorala a defunctei Adia P., prin moștenire de la mama sa, Brumărescu V., conform certificatului de moștenitor nr. 1295/11.12.1987 emis de Notariatul de Stat Sector 5 moștenitori fiind A. M. și A. V. D.. A. V. D. a decedat la data de 31.08.2005, moștenitori fiind A. L. - soție supraviețuitoare și reclamantul A. O., nepot de frate predecedat . Menționează că terenurile ce le revendica sunt posedate de pârât din anul 1987, fără niciun drept și cu toate acestea refuza să i le cedeze în deplina proprietate și posesie.
In practica instanțelor judecătorești s-a opinat ca acțiunea în revendicare întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, formulata după . Legii nr. 10/2001 este admisibila. S-a apreciat ca, deși potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului stabilit pentru depunerea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție masuri reparatorii sau prin echivalent, aceasta nu poate avea alta semnificație, decât aceea a pierderii beneficiului Legii nr. 10/2001 de către persoana îndreptățita, iar acest efect nu poate fi extins asupra altor acțiuni pe care aceasta le-ar putea promova în justiție, cum este și acțiunea în revendicare. Faptul ca potențialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigentelor procedurale ale acestui act normativ, pierde vocația de a se bucura de masurile reparatorii speciale reglementate în cuprinsul acesteia, nu împiedica posibilitatea intentării unei acțiuni în revendicare de drept comun.
În drept și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.480-481 C. civil și Protocolul Adițional nr. 1 la CEDO.
La dosarul cauzei au fost depuse în copie cărți identitate reclamanți, declarație notarială, certificat moștenitor 1295/1987, certificat moștenitor 1528/1983, act de vânzare, proces verbal, certificat moștenitor 1248/1973, adrese, certificat moștenitor 107/2005,copie dotal, încheiere Notariat de stat local, adrese, certificat moștenitor 57/2005.
Prin sentința civilă nr. 6546/11.10.2010, pronunțată în dosarul nr._ Judecătoria Sectorului 5 București acțiunea formulată de reclamanții A. O., A. L. și A. R. împotriva pârâtului M. București prin Primarul General, a fost respinsă ca neîntemeiată, reținând, în esență că întrucât reclamanții nu au solicitat efectuarea unei expertize care sa identifice imobilele și sa precizeze în ce măsura suprafețele și construcțiile din actele de proprietate se mai regăsesc în prezent, instanța nu a putut constata ca pârâtul poseda acele imobile pe care autorii reclamanților le aveau în proprietate la data exproprierii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, acesta fiind înregistrat pe rolul Tribunalului București Secția a IV a Civilă, la data de 15.12.2010. Urmare a calificării căii de atac a recursului, ca fiind, apel, prin decizia civilă nr. 1115 A/20.12.2011, a fost admis apelul declarat de apelanții reclamanți A. O., A. L. și A. R., împotriva sentinței civile nr. 6546/11.10.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București, în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâtul M. Bucuresti prin Primarul General; a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Sector 5 București cu consecința anulării sentinței apelate.
Cauza a fost înaintată registraturii generale a Tribunalului București, în vederea înregistrării pe rolul unei secții civile în vederea judecării cauzei în primă instanță.
Pe rolul Secției a V-a cauza a fost înregistrată la data de 01.03.2012, sub nr._ .
Prin sentința civilă nr. 2178/28.11.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamanții A. O., A. L. și A. R., în contradictoriu cu pârâtul M. București prin Primarul General, ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, întrucât reclamanții au întemeiat cererea dedusă judecății pe prevederile art. 480 Cod civil, solicitarea acestora nu poate fi analizată decât în acord cu întreaga reglementare în materie și având în vedere desigur și decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 330 ind. 7 alin 4 Cod Procedură Civilă.
În acest sens, tribunalul a reținut că, potrivit principiului general de drept, specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, însă cu amendamentul, că instanța sesizată cu soluționarea unei cereri în revendicare fundamentată pe dreptul comun, este ținută să verifice, dacă această din urmă lege specială este în concordanță cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în caz contrar fiind prioritară urmând a examina dacă securitatea raporturilor juridice ori un alt drept de proprietate ar fi afectate.
Prin urmare în cauza dedusă judecății, tribunalul a examinat dacă reclamanții dețin un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1.
Așa fiind, din analiza probatoriului administrat, a rezultat absența oricăror demersuri din partea reclamanților, în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar singura modalitate în care aceștia au înțeles să acționeze, a fost prezenta cerere în revendicare înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5, în anul 2009. De asemenea, se reține că nu au formulat vreo notificare întemeiată pe dispozițiile legii speciale nr.10/2001, așa cum rezultă din relațiile depuse la fila 82 din dosarul Judecătoriei sector 5, acest aspect fiind confirmat în ședința publică de la data de 28.11.2012.
În aceste condiții, în lipsa acestor demersuri, potrivit celor anterior reținute, tribunalul a considerat că reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO și nici a unei speranțe legitime sub aspectul redobândirii proprietății asupra imobilului situat în București, București, Calea Rahovei nr. 244-246, sector 5.
Pe de altă parte, tribunalul a mai reținut că, potrivit deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ș.a.)
Cum imobilul în litigiu face parte dintre cele ce intră în domeniul de aplicație al Legii nr. 10/2001, iar reclamanții nu au înțeles să urmeze calea acesteia, în vederea redobândirii dreptului de proprietate și reținând așa cum s-a arătat în cele ce preced, că în absența oricărui demers reclamanții nu se pot prevala de existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO și nici a unei speranțe legitime, tribunalul a apreciat demersul reclamanților de restituirea a imobilului deținut în prezent de stat, ca inadmisibil.
În consecință, față de toate argumentele ce preced și având în vedere și statuările obligatorii ale deciziei în interesul legii anterior evocată, tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanți A. O., A. L. și A. R..
În motivarea recursului, se arată că, prin sentința civilă nr. 2178/28.11.2012, a fost respinsa ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, instanța reținând faptul că, din moment ce imobilul face parte dintre cele ce intra in domeniul de aplicare al Legii nr.10/2001, reclamanții nu au urmat calea acesteia, demersurile acestora pentru restituirea imobilelor fiind inadmisibile.
Recurenții reclamanți au mai arătat că textul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea 30/1994, nu poate
fi disociat de jurisprudența dezvoltata de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, formând împreuna un tot obligatoriu pentru autoritățile statale, deci inclusiv pentru instanțele judecătorești, in temeiul dispozițiilor constituționale ale art.11 si 20 din Constituția României, dar si al art.46 din Convenție. Neaplicarea acestei jurisprudențe in cauza dedusa judecații, în opinia recurenților, ar determina premisa încălcării articolelor convenționale incidente.
În privința Legii nr.10/2001, verificând eficacitatea mecanismului prevăzut de Legea 10/2001, Curtea Europeana a observat ca aceasta procedura speciala este doar una teoretica si iluzorie, nefiind in măsura sa conducă . la restituirea in natura sau la plata unei despăgubiri in favoarea persoanelor pentru care restituirea in natura nu mai este posibila.
Se constata ca, intre timp, Guvernul a adoptat chiar si OG 4/13.03.2012 privind unele masuri temporare in vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII „Regimul stabilirii si plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv" al Legii nr.247/2005 privind reforma in domeniile proprietății si justiției, precum si unele masuri adiacente, prin al cărei articol unic s-a stipulat ca „ la data intrării in vigoare a prezentei ordonanțe de urgenta se suspenda, pe o perioada de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum si procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acorda despăgubiri". Acest fapt legislativ echivalează, practic, cu inexistenta actuala a unui sistem de despăgubire a proprietarilor expoliați de statul comunist, sistem care oricum, fusese constatat ineficace.
Statuarea repetata a instanței de contencios european privind ineficacitatea sistemului Legii 10/2001 a fost realizata generat si invariabil fata de aspectul pe de o parte, al urmării sau nu de către persoanele îndreptățite, a acestei proceduri speciale sau pe de alta parte, al stadiului procedurii speciale, odată urmate: notificarea nesoluționată până în prezent sau finalizată prin statuarea chiar judiciara a dreptului la masuri reparatorii prin echivalent.
In consecința, in virtutea acestor considerente, care conturează caracterul esențial si complet ineficace al procedurii speciale, consideram ca dispozițiile de drept substanțial ale legii speciale neconforme Convenției, nu pot fi aplicabile ca viabile, in cadrul raționamentului judiciar presupus de cererea de chemare in judecata prezenta, astfel încât argumentul dedus din neapelarea la procedura Legii 10/2001, argument folosit in justificarea respingerii acțiunii recurenților va fi în opinia recurenților, caracterizat din punct de vedere juridic, ca total nefondat.
De altfel, chiar si in cadrul Deciziei nr.33/2008 pronunțate in interesul legii de către instanța suprema, problema înlăturării dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii 10/2001 este dezlegata astfel:
Așa cum s-a arătat, instanțele care au admis acțiunile in revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferința titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr.10/2011 exclude, in toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea in revendicare, căci este posibil ca reclamantul . sa se poată prevala la rândul său de un bun in sensul art.1 din Primul Protocol adițional si trebuie sa i se asigure accesul la justiție.
Cu alte cuvinte, atunci când exista neconcordante intre legea interna si Convenție, trebuie sa se verifice pe fond daca si paratul in acțiunea in revendicare nu are, la rândul sau, un bun in sensul Convenției - o hotărâre judecătoreasca anterioara prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranța legitima in același sens, dedusa din dispozițiile legii speciale unita cu o jurisprudența constanta pe acest aspect.
Din analiza exegetica a considerentelor expuse, rezulta ca unica cerința impusa de instanța suprema, pentru acceptarea reactivării acțiunii in revendicare de drept comun fata de procedura speciala a Legii 10/2001 este aceea a constatării unei neconcordante a legii interne speciale cu Convenția Europeana a Drepturilor Omului si a Libertăților sale Fundamentale.
Recurenții reclamanți au susținut faptul că în cazul algoritmului de verificare a acestei cerințe, instanța suprema impune în mod absolut firesc, exigența evaluării mecanismului legii speciale: „Așa cum s-a mai arătat, instanțele care au admis acțiunile in revendicare au apelat exclusiv la compararea titlurilor, dând preferința titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale". În prezenta cauză însă, instanța nu a făcut abstracție de efectele juridice ale Legii 10/2001, ci dimpotrivă, le-a analizat si le-a considerat în mod global, ineficace.
Sub același aspect, recurenții au menționat că principiile „specialia generalibus derogant", aplicabil inclusiv din perspectiva dreptului substanțial, expus in cadrul deciziei in interesul legii sau „electa una via non datur recursus ad alteram", nu înfrâng concluzia enunțata, deoarece inclusiv din perspectiva raționamentului juridic al instanței supreme, ca de altfel, si al instanței europene, ele sunt subordonate aspectului de convenționalitate, fiind aplicabile în mod fundamental, doar în referire la căi procesuale viabile, eficiente și nu ineficiente.
În consecința, înlăturarea efectelor legii speciale determina reevaluarea cauzei din perspectiva regulilor specifice acțiunii in revendicare circumstanțiale de normele Convenției Europene, obligație impusa chiar de instanța suprema prin decizia in interesul legii menționata.
Sub un alt aspect, acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței sa i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului si sa redobândească posesia lui de la cel care ii stăpânește fără a fi proprietar.
Pentru atenuarea dificultăților legate de proba dreptului de proprietate, s-au stabilit în baza art. 480 Cod civil, ales in virtutea principiului disponibilității, câteva reguli de care se tine seama in rezolvarea diferitelor litigii de revendicare.
Astfel, prima regula statuata, aferenta ipotezei in care doar una dintre părți opune un titlu de proprietate, este aceea ca se va acorda câștig de cauza părtii care exhiba titlul.
Recurenții reclamanți au arătat că, în prezenta cauză, doar reclamanții exhiba titlu și solicită să se constate că este aplicabilă regula expusă, fiind necesară din perspectiva art. 1 al Primului Protocol al Convenției Europene, protejarea dreptului acestora.
În final, recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate si, pe cale de consecința, admiterea cererii de chemare in judecata așa cum a fost formulata si precizată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9, art. 3041 și art. 301 Cod procedură civilă.
Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.
La termenul de judecată din data de 18.10.2013, instanța a pus în discuția părților calificarea căii de atac și, în urma deliberării,a calificat calea de atac ca fiind apel, având în vedere art. 2821 coroborat cu art. 112 pct.3 Cod procedură civilă.
În calea de atac a apelului, nu s-a administrat niciun mijloc de probă.
Analizând apelul declarat din prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art.295-297 din Codul de Procedură Civilă, instanța de apel învederează că prima instanță a interpretat și a aplicat corect dispozițiile art. 480 din Codul Civil din 1864, ținând cont și de decizia în interesul legii nr.33/2008 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru următoarele considerente:
Prin decizia în recursul în interesul legii nr.XXXIII/2008, ICCJ a admis recursul în interesul legii și a statuat că, în ceea ce privește acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
În motivarea recursului în interesul legii, s-a arătat că, deși avantajos prin accesul direct la instanțele judecătorești, dar rigid și conservator prin câmpul său de aplicare (întrucât a fost restrâns la actele de preluare fără titlu ori cu titlu nevalabil), dreptul comun a fost părăsit de Legea nr. 10/2001, fiind înlocuit cu norme speciale de drept substanțial și cu o procedură obligatorie și prealabilă sesizării instanțelor judecătorești. S-a reținut că legea nouă extinde aplicarea principiului restitutio in integrum și, totodată, diversifică amplu gama măsurilor reparatorii, pe care le supune unor proceduri tehnice, caracteristice dreptului administrativ și, în parte, necunoscute dreptului civil comun. Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, suprimă practic acțiunea dreptului comun în cazul ineficacității actelor de preluare la care se referă și, fără a elimina accesul la justiție, perfecționează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și art. 481 din Codul civil.
Temeiul nașterii dreptului la retrocedare este un izvor complex de raporturi juridice.
S-a statuat că reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001 interesează substanțial și procedural ordinea publică, astfel încât acestea sunt de imediată aplicare.
Înalta Curte de Casație și Justiție a mai arătat că soluția a fost anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, care prevede că: "Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație." Totodată s-a mai constatat că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.
Curtea mai preciza însă că o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești. Declanșarea procedurii are loc, în conformitate cu prevederile art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, pe calea unei notificări adresate de persoana îndreptățită persoanei juridice deținătoare. S-a mai reținut că, pentru evitarea perpetuării stării de incertitudine în ceea ce privește situația juridică a unor asemenea imobile, Legea nr. 10/2001 a instituit un termen în interiorul căruia trebuie adresată notificarea, termen prelungit succesiv, sancțiunea nerespectării lui constând, potrivit art. 22 alin. (5), în pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Concluzia Curții este aceea că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare a imobilelor pe care le vizează acest act normativ, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă, atât în situația în care nu s-a declanșat procedura administrativă, prealabilă și obligatorie prevăzută de legea specială, cât și în situația în care această procedură nu este finalizată la data sesizării instanței.
Potrivit art.330/7 alin.4 c.pr.civ. dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Instanța de apel s-a mărginit la redarea doar acestei părți din motivarea curții având în vedere că restul motivării privește situația formulării unei notificări, or, în prezenta cauză, după cum rezultă din susținerile reclamanților aceștia nu au înțeles să formuleze o notificare întemeiată pe Legea nr.10/2001 și nici nu au precizat care este motivul pentru care nu au uzat de această cale, chiar cu depășirea termenului, cu referire evidentă la art.103 c.pr.civ.
Având în vedere motivarea instanței supreme cât și modalitatea în care legiuitorul a înțeles să reglementeze situația reparației în cazul imobilelor preluate abuziv, instanța de apel constată că singura posibilitate pentru valorificarea dreptului de proprietate al reclamanților, îl reprezenta formularea unei notificări în temeiul Legii nr.10/2001.
Avem în vedere și faptul că statul are o largă marjă de apreciere în ceea ce privește reglementarea măsurilor reparatorii care se acordă în cazul imobilelor preluate de stat, condiția fiind aceea ca procedura prevăzută să fie una clară, care să acorde o reparație efectivă și să reprezinte în sine o îngrădire a accesului la justiție.
Ceea ce interesează instanța este faptul că reclamanții nu au înțeles să formuleze o astfel de notificare.
Instanța de apel a apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art.21 din Constituția României și art.6 alin.1 din CEDO având în vedere pe de o parte că procedura instituită de Legea nr.10 / 2001 nu este una jurisdicțională, ci pur administrativă, entitatea investită cu soluționarea notificărilor neavând caracterul de instanță independentă și imparțială în sensul art.6 alin.1 din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deține imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil. Condiția esențială care se cere este aceea ca soluția pronunțată în procedura prealabilă să poată fi atacată în fața unei instanțe judecătorești care îndeplinește condiția de tribunalul independent și imparțial și care are competență deplină de a verifica decizia administrativă. În acest sens CEDO s-a pronunțat în cauzele G. contra României și C. contra României, etc.
Or, în cauza de față, instanța de apel a constatat că reclamanții aveau la dispoziție o astfel de cale, deoarece art. 26 din Legea nr.10/2001 îi dădea posibilitatea de a contesta în fața tribunalului - secția civilă dispoziția emisă. Mai mult aceste dispoziții își găsesc aplicabilitatea și în cazul în care entitatea investită cu soluționarea notifică refuză să o soluționeze în termenul legal. În acest sens sunt deciziile IX/2006 și XX/2007 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care prevăd competența tribunalului secția civilă de a soluționa cererile de obligarea a unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării cât și de a soluționa pe fond notificarea în caz de nesoluționare a acesteia în termenul legal. Mai mult practica constată a instanțelor este în sensul de a soluționa orice contestație referitoare la modul de aplicare a procedurii prevăzute de legea 10/2001.
Pe de altă parte legea prevedea condiții minimale, respectiv formularea unei notificări prin executorul judecătoresc( în practică s-a statuat că formularea unei cereri de restituire chiar dacă nu este formulată prin executor nu atrage nulitatea acesteia), într-un termen rezonabil, respectiv de 18 luni. Aceste limitări sunt, în accepțiunea instanței, proporționale cu scopul urmărit prin raportare la necesitatea asigurării stabilității circuitului civil și a tranșării într-un termen rezonabil a situației juridice a imobile naționalizate.
Mai mult limitarea dreptului la acces la un tribunal poate fi dispusă doar în cazul în care neîndeplinirea condiției parcurgerii procedurii prealabile este imputabilă reclamantei.
Or, în speța de față motivele invocate de reclamanți pentru neformularea notificării nu pot fi privite ca motive mai presus de voința acestora și care să fi făcută imosibilă depunerea unei notificări. Astfel, apelanții-reclamanți trebuiau să formuleze notificarea și, ulterior, să obțină toate documente necesare prin care să-și legitimeze dreptul de proprietate, în condițiile în care depunerea notificării nu era condiționată de depunerea tuturor înscrisurilor necesare, iar aceștia cunoșteau că fostul proprietar decedase.
Mai mult nimic nu împiedicaseră pe reclamanți să demareze din timp aceste demersuri pe care le considerau necesare.
În ceea ce privește eficiența mecanismului de despăgubiri instituit de către Legea nr.10/2001, instanța de apel învederează că nu se poate susține că mecanismul instituit prin Legea nr.10/2001 este un mecanism iluzoriu, atâta timp cât însăși instanța europeană a recunoscut imposibilitatea restituirii în natură a tuturor imobilelor preluate în perioada comunistă și a acordat statelor membre o marjă de apreciere în ceea ce privește adoptarea unei mecanism de depăgubire.
Mai mult, Curtea arată că, în jurisprudența recentă, instanța europeană a constatat că mecanismul instituit de legislația specială corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Pentru aceste motive, se constată că nu este fondată critica referitoare la ineficacitatea mecanismului de despăgubire instituit prin Legea nr.10/2001.
În ceea ce privește susținerea apelanților că aceștia beneficiază de un „bun actual” în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenție, se constată că apelanții-intimați nu mai au în patrimoniul lor un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și . fostului proprietar.
În concordanță cu soluția pronunțată de către prima instanță, Curtea apreciază, în conformitate cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că apelanții nu mai au în patrimoniul lor nici un „bun” și nici o „speranță legitimă”, în legătură cu dreptul de a obține restituirea în natură a bunului preluat abuziv, de natură a se circumscrie ocrotirii art.1 din Protocolul 1 al Convenției.
În acest sens, se invocă și jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (paragraful 136 din cauza M. A. și alții împotriva României, paragraful nr.37 din cauza M. împotriva României).
Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art.1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.
S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (paragraful nr.36 din cauza M. împotriva României).
De asemenea, în paragraful nr.135 din hotărârea pilot M. A. și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.
Ceea ce este esențial este că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari dreptul de a obține restituirea efectivă a bunului și se aduce în discuție existența unui nou drept, care se naște în temeiul legislației adoptate de către statele membre, dacă sunt îndeplinite condițiile legale.
Atâta timp cât apelanții-reclamanți nu dispus de o hotărâre judecătorescă/dispoziție administrativă, prin care să li se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios și, ținând cont de faptul că au uzat de procedura instituită de Legea nr.10/2001, instanța de apel va înlătura toate criticile referitoare la existența în patrimoniul acestora a unui bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 al Cedo.
Pentru considerentele expuse, având în vedere că sunt neîntemeiate criticile formulate, deoarece prima instanță a aplicat și a interpretat în mod corect dispozițiile art. 480 din Codul Civil, în lumina deciziei în interesul legii nr.33/2008, în conformitate cu art.297 din Codul de Procedură Civilă, va respinge, nefondat, apelul declarat de apelanții – reclamanți A. L., A. O. și A. R. împotriva sentinței civile nr._/28.11.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. București prin Primarul General.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, apelul declarat de apelanții – reclamanți A. L., A. O. și A. R. – cu domiciliul ales la CAV. C. M. V. – cu sediul în București, Calea Rahovei nr.266-268, ..2, Cam.8, sector 5, împotriva sentinței civile nr._/28.11.2012, pronunțată de Tribunalul București Secția a V-a civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – pârât M. București prin Primarul General – cu sediul în București, Splaiul Independenței nr.291-293, sector 6.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi 18.10.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, Z. D. C. M. S. M. D. L. Semnează pentru calificarea
căii de atac
GREFIER
D. L.
Red. D.Z.
Tehnored. C.G 2 ex.
08.10.2013
Jud. fond: E. P. J.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1913/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 1650/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
