Despăgubiri Legea nr.221/2009. Decizia nr. 2242/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2242/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-12-2012 în dosarul nr. 2242/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI SECTIA A IV A CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR.2242 R
Ședința publică de la 05.12.2012
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE - A. M.
JUDECĂTOR - Y. D. M.
JUDECĂTOR - F. P.
GREFIER - F. V.
************
Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul pârât S. R. PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE reprezentat de DGFP-MB, împotriva sentinței civile nr.1035 din 08.05.2012 pronunțată de Tribunalul București Secția a V a Civilă în dosar nr._, în contradictoriu cu intimata reclamantă V. (B.) E. M., ce are ca obiect”Despăgubiri Legea nr.221/2009”.
Ministerul Public P. de pe lângă Curtea de Apel București a fost reprezentat de procuror M. B..
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentata de DGFP-MB, prin consilier juridic P. G., lipsind intimata reclamantă V. (B.) E. M..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentanta recurentei pârâte Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentata de DGFP-MB, depune la dosar delegație. Pune concluzii de admitere a recursului. Pe excepția lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative arată că prin Legea nr.221/2009 este stabilit caracterul politic. Arată că măsura administrativă are caracter politic. Este dobândit efectiv prin lege.
Reprezentanta Ministerului Public P. de pe lângă Curtea de Apel București pune concluzii de respingere a recursului ca nefondat. Nu a existat excepția lipsei de interes. Se află în al doilea ciclu procesual în care a fost casată în parte sentința și care a stabilit cadrul procesual al rejudecării, menținând soluția astfel încât nu mai poate fi pus în discuție acest capăt de cerere.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 30.03.2010, pe rolul Tribunalului București Secția a V-a Civilă sub nr._, reclamanta V. E. M. (născută B.), în nume propriu și ca descendentă a părinților săi B. Stephanus Ioannes (cunoscut ca B. S.) și B. K. (cunoscută B. E.), în temeiul dispozițiilor art. 112 C.pr.civilă coroborat cu art. 5 alin. 1 din Legea nr. 2210/2009, a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța, să se constate caracterul politic al măsurii administrative de dislocare și stabilirea de domiciliu obligatoriu în perioada 18.06._55; acordarea echivalentului în lei a sumei de 500.000 Euro cu titlu de despăgubiri suferite ca urmare a măsurii aplicate în potrivit art. 4 alin. 1 coroborat cu art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009; constatarea caracterului politic al măsurii administrative de dislocare și stabilirea de domiciliu obligatoriu în . - J. B. în perioada 18 iunie_55 pentru părinții săi în B. Stephanus Ioannes (cunoscut B. Ș. ) și B. K. (cunoscuta B. E.) și acordarea echivalentului în lei a sumei de 500.000 Euro cu titlu de despăgubiri suferite ca urmare a măsurii aplicate în potrivit art. 4 alin. 1 coroborat cu art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009.
În drept, cererea se întemeiază pe Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și masurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 396 din 1106.2009, Constituția României, O.U.G. nr. 214/1999, Legea nr. 568/2001, și altele.
Prin sentința civilă nr. 1666/14.12.2010, pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta V. (B.) E. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a admis capătul unu al cererii, s-a constatat caracterul politic al măsurii administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu și s-a respins capătul doi al cererii având ca obiect daune morale ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanta și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.
Prin decizia civilă nr. 1238/12.10.2011, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a Civilă și Pentru Cauze cu Minori și Familie, s-a respins ca neîntemeiat recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a admis recursul formulat de recurenta-reclamantă V. (B.) E. M., împotriva aceleiași sentințe, a fost casată în parte sentința recurată și cauza a fost trimisă spre rejudecarea capetelor 3 și 4 din acțiune aceleiași instanțe, restul dispozițiilor sentinței recurate fiind menținute.
Prin sentința civilă nr. 1035 din 08.05.2012, Tribunalul București – Secția a V-a Civilă a admis capătul 3 al cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta V. (B.) E. M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu forțat privind părinții reclamantei, respectiv B. Stephanus Ioannes și B. K. și a respins capătul 4 al cererii având ca obiect pretenții.
Analizând cererea formulată, respectiv capetele 3 și 4 în conformitate cu cele dispuse de instanța de control judiciar, tribunalul a reținut că, în ceea ce privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu forțat privind părinții reclamantei, respectiv B. Stephanus Ioannes și B. K., în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955 se reține că față de înscrisurile depuse la dosar și în considerarea dispozițiilor art. 4 alin. 2 coroborate cu art. 1 alin. 3 din Legea nr. 221/2009 cererea formulată de reclamantă acest capăt de cerere este întemeiat urmând a fi admis.
Astfel, potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989: „Constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c)Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului”.
Potrivit art. 4 al.2 din același act normativ, „Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora. Prevederile art. 1 alin. (3) se aplică în mod corespunzător”.
Art.1 al.3 din lege prevede că reprezintă de asemenea, măsură administrativă cu caracter politic și măsura luată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare.
În ceea ce privește capătul 4 al cererii formulată de reclamantă având ca obiect pretenții, tribunalul l-a respins pentru următoarele considerente:
Reclamanta susține în faptul că, părinții săi au suferit o măsură administrativă cu caracter politic, în perioada 18.06.1951 – 20.12.1955, prin care li s-a adus un prejudiciu de natură morală, urmare a vătămărilor fizice și psihice suportate, în urma acțiunilor represive a autorităților statului comunist, ce se solicită a fi dezdăunată, în conformitate cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 221/2009 - art. 5 lit. a.
Curtea Constituțională sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și soluționării acestei excepții prin deciziile nr.1358 și nr.1360 din 21 octombrie 2010, a stabilit că aceste dispoziții legale, sunt neconstituționale.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată: „decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie”.
În conformitate cu prevederile art. 147 alin.1 din Constituție: "Dispozițiile din legile [...] constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept”.
Cum aceste decizii nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 807 din 3 decembrie 2010 iar până la data soluționării cauzei, termenul de 45 zile, anterior menționat s-a împlinit, fără a avea loc o punere de acord a prevederilor neconstituționale cu dispozițiile Constituției, se impune ca Tribunalul să procedeze la aplicarea acestor decizii definitive și obligatorii în prezenta cauză.
Față de faptul că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, Curtea Constituționala a constatat că trimiterile la lit. a alin. 1 al art. 5 din legea nr. 221/2009, au rămas fără obiect, prin declararea art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional.
Așa cum a constatat Curtea Constituțională, legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea, reabilitarea celor condamnați din motive politice, acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr.1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr.1.481 (2006) intitulată „necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist”.
Au fost reținute în acest sens de Curtea Constituțională prevederile Decretului-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr.214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acte normative care stabilesc o . drepturi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art.5 alin.1 lit.a din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr.10/2001 (art. 5 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 221/2009).
Este, de asemenea, de menționat că prin decizia nr.148 din 8 mai 2001, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8 alin. (3) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, statuând că sunt neconstituționale aceste dispoziții prin care se prevăd termene pentru depunerea cererilor privind stabilirea drepturilor titularilor.
Curtea Constituțională a constatat prin deciziile sus menționate că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Totodată a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă, această apreciere fiind raportată și la jurisprudența obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei), reținându-se că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
De asemenea s-a reținut, prin referire la aceeași jurisprudența, că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul de a dobândi un bun (Hotărârea din 23 noiembrie 1983 în Cauza V. der Mussele contra Belgiei, Hotărârea din 9 octombrie 2003 în Cauza Slivenko contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009 în Cauza Andrejeva contra Letoniei). Referindu-se la problema restituirii bunurilor confiscate de către stat, aceeași Curte a stabilit că nu se poate interpreta că ar exista vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. 3 din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Curtea Constituțională a mai constatat că există în domeniul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor persecutate din motive politice în perioada comunistă, reglementări paralele, și anume, pe de o parte, Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, și Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Așa cum a arătat Curtea Constituțională, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Or, reglementarea criticată s-a apreciat a nu fi temeinic fundamentată.
Totodată s-a apreciat că textul art. 5 lit. a din Legea nr. 221/2009, astfel cum este redactat, este prea vag și că încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice.
Curtea Constituțională a observat că în materia reparațiilor trebuie să existe o legislație clară, precisă, adecvată, proporțională care să nu dea naștere la interpretări și aplicări diferite ale instanțelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări ale violării drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. 3 și 5 din Legea fundamentală.
Având în vedere că dispozițiile art. 5 alin. 11 din Legea nr. 221/2009, introduse prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010, fac trimitere în mod expres la prevederile alin. 1 din același articol, trimiterile la lit. a din alin. 1 al art. 5 din lege rămân fără obiect, prin declararea art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 ca fiind neconstituțional. În situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. Cum s-a decis că prevederea legală în cauză este neconstituțională ea nu mai poate fi aplicată.
Împotriva sentinței tribunalului a declarat recurs pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, care, după expunerea istoricului cauzei, arată că hotărârea pronunțată de tribunal a fost data cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, motiv prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedura civila.
Prin motivele formulate cu privire la constatarea caracterului politic al măsurilor aplicate părinților reclamantei, B. Stephanus loannes și B. K., recurentul-pârât invocă excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere având în vedere că prevederile art. 3 din Legea nr. 221/2009 arată că: „constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre următoarele acte normative:
a) Decretul nr. 6 din 14 ianuarie 1950, Decretul nr. 60 din 10 martie 1950, Decretul nr. 257 din 3 iulie 1952, Decretul nr. 258 din 22 august 1952, Decretul nr. 77 din 11 martie 1954 și Decretul nr. 89 din 17 februarie 1958;
b) Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 2/1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 344 din 15 martie 1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 326/1951, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.554 din 22 august 1952, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 337 din 11 martie 1954, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 237 din 12 februarie 1957, Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 282 din 5 martie 1958 și Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 1.108 din 2 august 1960;
c) Ordinul nr. 100/Cabinet din 3 aprilie 1950 al Direcțiunii Generale a Securității Poporului;
d) Ordinul nr. 5/Cabinet/1948, Ordinul nr. 26.500/Cabinet/1948, Ordinul nr. 490/Cabinet/1952 și Ordinul nr. 8/20/Cabinet/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
e) deciziile nr. 200/1951, nr. 239/1952 și nr. 744/1952 ale Ministerului Afacerilor Interne;
f) Ordinul nr. 838 din 4 decembrie 1952 al Ministerului Securității Statului.
Față de cele prezentate și de mențiunile instanței de fond, rezultă că primul capăt de cerere care privește constatarea caracterului politic al măsurii administrative privind dislocarea și stabilirea de domiciliu forțat este lipsit de interes motivat de faptul ca prin Legea nr. 221/2009 în enumerarea de la art. 3 din Legea nr. 221/2009 se regăsește măsura administrativa la care au fost supuși părinții reclamantei.
Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat ca anumite masuri administrative având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, dacă au fost întemeiate pe unul sau mai multe dintre actele normative prevăzute de art. 3 din Legea nr. 221/2009 au caracter politic, instanța nu mai poate sa constate altceva decât ceea ce prevede legea.
Reclamanta nu a justificat interesul în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere, deoarece Legea nr. 221/2009 arata în mod clar care masuri administrative au caracter politic.
Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a constatat caracterul politic al măsurii administrative dispuse cu privire la părinții reclamantei din moment ce acest capăt de cerere este lipsit de interes.
Față de argumentele prezentate, recurentul-pârât solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, modificarea în parte hotărârii nr. 1035/08.05.2012 recurată, în sensul admiterii excepției lipsei de interes a capătului de cerere referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative dispuse cu privire la părinții reclamantei și respingerii acestui capăt de cerere ca fiind lipsit de interes.
Recurentul-pârât a invocat în drept, art. 304 pct. 9 și art. 3041 Cod procedură civilă.
Recursul nu este fondat.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului, constată că prin decizia nr. 1354/20.10.2010 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. I pct. 1 și art. 2 din OUG nr. 62/2010, pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
Prin decizia nr. 1360/21.10.210 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
De asemenea, prin decizia nr. 1358/20.10.2010 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 761/15.11.2010) a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice erga omnes, iar dispozițiile legale constatate ca neconstituționale își încetează efectele juridice în termen de 45 de zile de la data publicării acestora, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile constatate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Pe durata acestui termen, actele normative constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
Prin această decizie, Curtea Constituțională a constatat că nu se poate concluziona în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă existența vreunei obligații a statului de a acorda aceste despăgubiri, iar legiuitorul român după data de 22.12.1989, a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Legea nr. 221/2009 în acest scop.
În acest sens, există două norme juridice, respectiv art. 4 din Decretul Lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 cu aceeași finalitate.
Prin decizia nr. 1360/21.10.2010 a Curții Constituționale, s-a reținut că despăgubirile pentru daune morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale, cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative, ori despăgubirile prevăzute de dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Curtea constată că reclamanta putea beneficia de despăgubiri morale în temeiul prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, dar în situația în care acest text de lege a fost declarat neconstituțional, temeiul juridic ce justifica acordarea acestor daune, nu mai există în ceea ce privește recursul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea constată că stabilirea caracterului politic în prezenta cauză este justificată de interesul personal al reclamantei de a se constata că măsura luată împotriva părinților săi are caracter politic în temeiul prevederilor legale invocate și se încadrează în dispozițiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 1035 din 08.05.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a V-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-reclamantă V. (B.) E. M..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.12.2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
A. M. Y. D. M. F. P.
GREFIER,
F. V.
Red. AM
Tehnored. PS 2 ex.
15.01.2013
Jud. fond: S. P.
| ← Legea 10/2001. Decizia nr. 1679/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Evacuare. Decizia nr. 1064/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
