Pretenţii. Decizia nr. 2075/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2075/2012 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 16-11-2012 în dosarul nr. 2075/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A IV-A CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.2075R
Ședința publică de la 16 noiembrie 2012
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - A. P.
JUDECĂTOR - A. V.
JUDECĂTOR - R. P.
GREFIER - G.-M. V.
***********
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror B. D..
Pe rol soluționarea recursurilor formulate de recurenta-reclamantă H. M. și de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr.906/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect „pretenții, despăgubiri Legea nr.221/2009”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Curtea, având în vedere că părțile din proces au solicitat judecarea cauzei în lipsă, o reține spre soluționare.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 22.06.2011, reclamanta H. M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea caracterului politic al măsurii deportării forțate a sa în URSS din 20.01.1945 până la 22.10.1949, obligarea MFP la despăgubirea sa la daune morale în cuantum de 10.000 EUR.
În motivarea cererii sale întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, reclamanta a arătat în esență că a fost deportată la muncă forțată în perioada menționată, a fost separată astfel de restul familiei și a îndurat suferințe psihice și fizice din cauza condițiilor vitrege, a hranei insuficiente, a frigului și a lipsei de îngrijire medicală.
Reclamanta a depus la dosar acte în susținerea acțiunii sale respectiv adeverință emisă de Ministerul Muncii la 20.02.1973 privind participarea numitei M. Szegedi la munca de reconstrucție din U. în perioada 20.01._49.
Prin sentința civilă nr. 906/08.05.2012 Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a internării reclamantei pentru muncă forțată în URSS în perioada 20 ianuarie 1945-22 octombrie 1949 și a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a despăgubirilor.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că în fapt, reclamanta a dovedit deportarea sa în URSS la muncă forțată în perioada 20.01._49.
Obiectul acțiunii de față îl constituie obligarea Statului R. prin MFP la plata despăgubirii de 10.000 EUR cu titlu de daune morale pentru deportarea sa și constatarea cu caracter politic a măsurii deportării
În drept, conform art. 3 din legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliții sau securități, având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă. Persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, pot solicita instanței de judecată să constate caracterul politic al acestora, conform art. 4 alin. 2 din lege.
Potrivit 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001.
Având în vedere dispozițiile menționate, tribunalul a constatat caracterul politic al deportării reclamantei pentru perioada 20.01._49 în URSS. Tribunalul a apreciat că măsura deportării a depășit data de 6 martie 1945 stabilită de lege ca fiind data de la care se au fost luate măsurile de condamnare pentru fapte care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar. Art. 3 din Legea nr. 221/2009 privitoare la măsurile administrative nu limitează perioada măsurilor luate la perioada ulterioară datei de 6 martie 1945. Totodată, scopul legiuitorului a fost de a acorda o recunoaștere a caracterului politic al tuturor măsurilor luate împotriva persoanelor care s-au împotrivit regimului instaurat în fapt la 23 august 1944, precum și împotriva persoanelor de etnie germană. Așadar, având în vedere realitatea istorică a măsurilor luate anterior datei de 6 martie 1945 sub jurisidicția Comisiei Aliate de Control condusă de militari ruși, rezultă că persoanele față de care s-au luat aceste măsuri anterior datei oficiale de 06 martie 1945 de instalare a primului guvern comunist condus de P. G. beneficiază de asemenea de recunoașterile oferite de Legea nr. 221/2009.
Cât privește cererea de obligare a statului la plata unor daune morale pentru suferințele provocate în urma măsurii deportării, tribunalul va reține această cerere ca fiind neîntemeiată. Va lua în considerare pentru această concluzie Decizia Curții Constituționale nr. 1354/2010 referitoare la prevederea din art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 care a declarat prevederea neconstituțională și a suspendat aplicarea acesteia începând cu 15.11.2010 și Recursul în interesul legii nr. 12/19.09.2011 privind aplicarea acestui articol după declararea neconstituționalității.
Prin Decizia nr. 1358/21.10.2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761/15.11.2010 a fost declarat neconstituțional textul art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 care constituie temei pentru acordarea unei sume globale cu titlu da daune morale.
Pentru a pronunța această decizie Curtea a apreciat că în vederea asigurării reparațiilor pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost inițiate și adoptate trei categorii reglementări: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi. Reglementările adoptate au avut în vedere rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
Curtea a notat că prin O.U.G. nr. 214/1999 s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945-14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. În afara acestui text, Curtea a mai indicat existența și a Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Ambele acte normative indicate stabilesc o . drepturi, Curtea reținând: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990).
Legea nr. 221/2009 se alătură acestor actor normative, a constatat Curtea, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice.
Prin această lege legiuitorul a acordat dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009); despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 (art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009); repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară (art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009).
Curtea Constituțională a arătat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea Constituțională a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor și a notat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Referitor la bunurile confiscate de către stat, s-a făcut trimitere la aceeași jurisprudență a CEDO care a stabilit că nu există vreo obligație generală a statului de a restitui proprietăți care au fost expropriate înainte de ratificarea Convenției ori că ar exista posibilitatea impunerii unor restricții asupra libertății statelor de a stabili scopul și condițiile oricărei restituiri către foștii proprietari. (Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei, Hotărârea din 4 martie 2003 în Cauza Jantner contra Slovaciei, Decizia asupra admisibilității din 13 decembrie 2005 în Cauza Bergauer și alții contra Cehiei). În materia reglementărilor privind reabilitarea, restituirea proprietăților confiscate sau acordarea de compensații pentru acestea, CEDO a statuat că statele contractante au o largă marjă de apreciere în stabilirea măsurilor specifice de implementare a politicilor sociale și economice, a condițiilor de acordare a despăgubirilor (Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei).
Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda. Cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri.
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist".
Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea a observat că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile.
Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție.
Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se proceda în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei).
De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății.
Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamantul nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a constatat că acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, astfel cum a fost reglementată prin art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, contravine art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă.
Totodată, în temeiul dispozițiilor constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora "Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției", și al art. 1 alin. (5) din Constituție, potrivit căruia "În România, respectarea [...] legilor este obligatorie", Curtea a constatat că reglementarea criticată încalcă și normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din acest act normativ, tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ, iar art. 14 - "Unicitatea reglementării în materie" prevede că reglementările de același nivel și având același obiect se cuprind într-un singur act normativ.
De asemenea, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, "Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern [...]", iar art. 6 alin. (1) - "Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative" prevede că reglementările cuprinse în actul normativ "trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social, politica legislativă a statului român și cerințele corelării cu ansamblul reglementărilor interne, precum și ale armonizării legislației naționale cu legislația comunitară și cu tratatele internaționale la care România este parte". Or, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu respectă aceste reguli de tehnică legislativă, bazându-se doar pe afirmația din Expunerea de motive a Legii nr. 221/2009, în sensul că "pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită." Așa cum a arătat Curtea, aceste despăgubiri sunt menite a produce satisfacția morală a recunoașterii faptelor nelegale, a încălcărilor drepturilor omului, comise în perioada comunistă, iar nu a compensa în bani suferința persoanelor persecutate. Prin urmare, reglementarea criticată nu a fost temeinic fundamentată.
Textul de lege criticat, astfel cum este redactat, fiind prea vag, încalcă și regulile referitoare la precizia și claritatea normei juridice. Astfel, lipsa de claritate și previzibilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) referitoare la acordarea despăgubirilor din Legea nr. 221/2009 a condus la aplicarea incoerentă a acestora, instanțele de judecată acordând despăgubiri în valoare de până la 600.000 euro, ceea ce reprezintă o aplicare excesivă și nerezonabilă. Chiar dacă prin art. I pct. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 s-au introdus niște criterii minime de acordare a despăgubirilor, și anume durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare și consecințele negative produse în plan fizic, psihic și social, precum și măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, Curtea a constatat că acestea sunt insuficiente pentru a putea caracteriza norma legală ca fiind clară și previzibilă. Principiul legalității presupune, de asemenea, existența unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise și previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese și din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în Cauza Beyeler contra Italiei, Hotărârea din 23 noiembrie 2000 în Cauza Ex-Regele Greciei și alții contra Greciei, Hotărârea din 8 iulie 2008 în Cauza F. Rum Patrikligi contra Turciei).
Ținând cont de toate aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, contravin prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală.
Potrivit art. 147 alin. 1 Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.
La momentul pronunțării asupra acțiunii întemeiată pe art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 această decizie a Curții Constituționale fiind deja publicată în Monitorul Oficial, nu mai poate fi aplicată norma juridică declarată neconstituțională.
Concluzia tribunalului în sensul netemeiniciei acțiunii este în acord cu Recursul în interesul legii nr. XII/19.09.2011 publicat în M.Of. nr. 789/07.11.2011 în care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în aceste cauze este vorba despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare (sub aspectul titularului, căruia trebuie să i se verifice calitatea de condamnat politic, și al întinderii dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege), se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese. Dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și prin urmare "instanțele (...) erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale".
Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat totodată dacă lipsirea de fundament legal a dreptului prin intervenția Curții Constituționale s-a făcut în cadrul unui mecanism care aduce atingere procedurii echitabile (art. 6 par. 1 CEDO) sau dacă, dimpotrivă, este vorba despre un mecanism normal într-o societate democratică, menit să asigure, în cele din urmă, preeminența dreptului prin punerea de acord a reglementării cu legea fundamentală.
Sub acest aspect, având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că: "Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost contestată la scurt timp după . și care ulterior a fost declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul jurisprudenței Curții" (par.87). "De aceea, reclamanții nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în baza legii, așa cum era ea Ia momentul introducerii cererii lor, și nu în baza legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii" (par.62).
De asemenea, Curtea de la Strasbourg a subliniat diferențele existente între situația în care legislativul intervine în administrarea justiției și situațiile în care se pune problema unui reviriment de jurisprudență ori se declară ca neconstituțională o dispoziție din legea internă aplicabilă în procesele pendente (Cauza Unedic contra Franței).
Rezultă că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 par. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Sub aspectul respectării dreptului la un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO), Înalta Curte de Casație și Justiție a notat în Recursul în interesul legii, că . Legii nr. 221/2009 a dat naștere unor raporturi juridice în conținutul cărora intră drepturi de creanță în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic). Aceste drepturi de creanță sunt însă condiționale, pentru că ele depind, în existența lor juridică, de verificarea de către instanță a calității de creditor și de stabilirea întinderii lor de către același organ jurisdicțional.
Sub acest aspect, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanță de restituire este "o creanță sub condiție" atunci când "problema întrunirii condițiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare și administrative promovate". De aceea, "la momentul sesizării jurisdicțiilor interne și a autorităților administrative, această creanță nu putea fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reținut într-o altă cauză (Cauza I. și M. împotriva României, Cererea nr. 36.782/1997, Hotărârea din 14 decembrie 2006, paragraful 29), și anume că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanță condițională, deoarece "problema îndeplinirii condițiilor legale pentru restituirea imobilului trebuia să fie soluționată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Nu era vorba așadar, în ipoteza dată de recursul în interesul legii, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că "o creanță nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ș.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În ceea ce privește noțiunea de "speranță legitimă", fiind vorba în speță de un interes patrimonial care aparține categoriei juridice de creanță, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordantă a instanțelor naționale (Cauza A. ș.a. împotriva României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudență nu se poate spune însă că se conturase până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale, având în vedere că jurisdicția supremă nu definitivase procedura în astfel de cauze, prin pronunțarea unor hotărâri care să fi confirmat dreptul reclamanților de o manieră irevocabilă.
Referitor la situația de discriminare ce s-ar invoca în temeiul art. 14 din CEDO, Înalta Curte, a indicat că astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
În același timp trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).
Izvorul "discriminării" constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
În același timp, prin soluția de respingere ca neîntemeiată a unor astfel de cereri urmare a intervenirii Deciziei Curții Constituționale, nu poate fi vorba de o încălcare a principiului nediscriminării nici din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la CEDO, care garantează, într-o sferă mai largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau oricare altă situație".
Este vorba așadar de garantarea dreptului la nediscriminare în privința tuturor drepturilor și libertăților recunoscute persoanelor în legislația internă a statului.
În situația analizată însă drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Dezlegarea dată problemei de drept privind efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra cererilor formulate în temeiul Legii nr. 221/2009 având drept obiect daune morale în Decizia pronunțată în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 C.pr.civ..
Prin urmare, raportat la decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 și la Recursul în interesul legii pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. IX/2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant având drept obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru daune morale a urmare a deportării sale.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs părțile.
În susținerea criticilor, recurenta reclamantă H. M. solicită admiterea recursului, schimbarea hotărârii de fond și admiterea acțiunii în sensul obligării pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la acordarea despăgubirilor solicitate, cu cheltuieli de judecată.
Prin hotărârea parțial recurată, a fost recunoscută deportarea la munca de reconstrucție în URSS, dar a fost respinsă cererea de despăgubire și de obligare a pârâtului la cheltuieli de judecată.
Plata despăgubirii solicitate trebuie acordate conform art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin. 1 lit. a pe baza deciziei Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010, deoarece cel puțin în cuantumul cerut, recurenta reclamantă a avut o pierdere în avere, și nu numai morală, prin deportarea forțată pentru o perioadă îndelungată, fiind privată de posibilitatea de dobândire de venit și de întreținere a familiei.
Valoarea forței de muncă depusă pe perioada deportării depășește în mod evident suma cerută, așa că scopul legii obligă pe pârât la reparația și a acestei daune, chiar dacă nu se aplică art. 5 alin.1 lit. a, ci lit. b.
Persoana urmărită până în prezent nu a beneficiat de un cadru legal de reparare a daunelor, ca urmare a măsurii abuzive suferite din partea statului român comunist, deoarece Decretul Lege nr. 118/1990 exclude pe recurent din sfera persoanelor îndreptățite, astfel că nu poate fi vorba de o concurență în drepturi între cele din Decretul Lege nr. 118/_ și art. 5 din Legea nr. 221/2009.
Așadar, susține recurenta-reclamantă, este o lezare a principiului de egalitate în drepturi, tratamentul diferit aplicat persoanelor ce au suferit de aceeași măsură de urmărire din partea statului comunist.
În termen legal, la 13.09.2012 s-a înregistrat la această Curte, precizarea cererii de recurs a recurentei reclamante, în sensul că, pe lângă art. 5 din Legea nr. 221/2009 invocă ca temei de drept, toate celelalte norme care depășesc norma evocată și care, prin deciziile Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010 au pierdut efectul juridic conform art. 147 din Constituție, prin simpla inactivitate a legiuitorului în perioada de 45 zile, prevăzută de Constituție și care nu poate fi reproșată părții.
Este invocat art. 20 din Constituția României, precum și respectarea în cauză a dispozițiilor art. 7-10 și art. 28 a Declarației Universale a Drepturilor Omului.
Se face referire totodată și la jurisprudența internă, respectiv la sentința civilă nr. 441/28.02.2012 pronunțată în dosarul nr._/3/2010 de Tribunalul București, în care, pe aceleași considerente, a fost admisă o cerere în caz identic, fiind obligat S. român la suma de 10.000 euro cu titlu de daune morale.
Recursul este nefondat.
Prin acțiune, reclamanta a solicitat să se constate că perioada de deportare a mamei sale în fosta URSS, în perioada 22.01.1945 – 22.10.1949 constituie o măsură cu caracter politic pentru care reclamanta este îndreptățită la despăgubiri morale în cuantum de 10.000 euro.
Această măsură a fost luată, prin urmare, anterior perioadei prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, astfel încât, cererea de chemare în judecată promovată de reclamantă nu întrunește cerințele legale, respectiv nu se încadrează în categoria celor limitativ prevăzute de acest act normativ, urmând ca din această perspectivă, acțiunea să fie respinsă ca nefondată.
Prin deciziile nr. 1358/21.10.2010 și nr. 1360/21.10.2010 Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989, reținând că norma criticată creează situații de incoerență și instabilitate, că în domeniul acordării de despăgubiri pentru prejudiciile morale există reglementări paralele și că textul de lege încalcă regulile referitoare la preciza și claritatea normei juridice.
Constituția României prevede că efectele declarării neconstituționale a actului (legi, ordonanțe, regulamente) se produc doar ex nunc, fiind vorba deci de lipsirea efectelor actului declarat neconstituțional pentru viitor potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție.
Prin Decizia nr. 12/19.09.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-au reținut următoarele: „este vorba în ipoteza analizată despre pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare… se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță.
Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai există și nici nu poate fi considerată ca ultra activând în absența unei dispoziții legale exprese…
De aceea, din punctul de vedere al dreptului intern se concluzionează că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională”.
În ce privește critica privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, potrivit art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în aceeași decizie, enunțată anterior, s-a reținut „…potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului se admite că este posibilă chiar intervenția legislativului într-o procedură jurisdicțională aflată în curs de derulare, la care însuși statul este parte…”.
În același sens, în continuare s-a reținut că dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă”.
Invocarea de către recurenta reclamantă a unei hotărâri judecătorești pronunțate pe același temei legal, nu este concludentă sub aspectul admisibilității recursului, câtă vremea jurisprudența nu reprezintă izvor de drept.
Potrivit acestor considerente, constatând că nu sunt motive de nelegalitate a hotărârii recurate, potrivit art. 304 pct. 9 C.pr.civ, corelat cu art. 312 alin. 1 C.pr.civ recursul va fi respins ca nefondat.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicită prin recursul declarat, admiterea acestuia și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul admiterii excepției lipsei de interes și respingerii capătului de cerere privind constatarea caracterului politic, ca lipsit de interes.
În dezvoltarea criticilor întemeiate pe art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă se susține că în mod greșit prima instanță a constatat caracterul politic al măsurii administrative luate față de reclamantă privind internarea acesteia într-o colonie de muncă forțată, context în care invocă excepția lipsei de interes referitor la acest capăt de cerere, având în vedere prevederile art. 1 din Decretul Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999 precum și Decizia Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010 .
Prin această ultimă decizie, se precizează că persoanele ce au suferit măsuri administrative cu caracter politic au putut beneficia sau beneficiază de sume de bani acordate lunar pentru repararea prejudiciului moral suferit, ca urmare a luării măsurii administrative împotriva acestora, sume de bani ce nu se pot acorda decât implicit cu recunoașterea și constatarea caracterului politic al măsurilor privative de libertate, respectiv al măsurilor administrative luate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 de către regimul totalitar.
S-a constatat totodată că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însăși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Mai mult, susține recurentul pârât, Legea nr. 221/2009 nu prevede constatarea de drept a caracterului politic al măsurii administrative pentru care sunt recunoscute drepturi în baza Decretului nr. 11/1990 și OUG nr. 214/1994, întrucât aceste drepturi au fost acordate pe cale administrativă de către instituții ori comisii care nu au atribuții jurisdicționale.
Criticile sunt fondate.
Instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantei H. M. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice constatând caracterul politic al măsurii administrative a internării reclamantei pentru muncă forțată în URSS în perioada 20.01.1945 - 22.10.1949.
Capătul de cerere admis urmează a fi respins în recurs, având în vedere că Legea nr. 221/2009 reglementează acordarea de despăgubiri bănești persoanelor ce au suferit condamnări cu caracter politic sau asupra cărora au fost luate măsuri administrative cu caracter politic pronunțate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989.
Mama reclamantei a fost deportată în fosta URSS în perioada 20.01.1945 - 16.10.1949, măsura fiind luată așadar înainte de perioada prevăzută de art. 5 din Legea nr. 221/2009, context în care, cererea dedusă judecății de către reclamantă nu îndeplinește cerințele prevăzute de acest act normativ, respectiv nu se încadrează în categoria celor limitativ prevăzute de actul normativ și ca atare, recursul va fi admis potrivit art. 312 alin. 1 c.pr.civ cu referire la art. 304 pct. 9 Cpr.. civ, iar sentința de fond modificată, în sensul respingerii ca nefondat a capătului de cerere privind constatarea caracterului politic a măsurii administrative a internării reclamantei pentru muncă forțată în URSS în perioada 20 ianuarie 1945 - 22 octombrie 1949.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă H. M. împotriva sentinței civile nr.906/08.05.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu recurenta-reclamantă H. M..
Modifică în parte sentința în sensul că respinge și capătul de cerere privind constatarea caracterului politic a măsurii administrative a internării reclamantei pentru muncă forțată în URSS în perioada 20 ianuarie 1945 - 22 octombrie 1949.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16.11.2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
A. P. A. V. R. P.
GREFIER
G.-M. V.
Red. .. GC – 2 ex
04.12.2012
Jud. fond R. M. L.
| ← Anulare act. Decizia nr. 161/2012. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1033/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
